E un moment, pe la câteva luni bune de viață, când te trezești că te uiți la copil ca la un ceas care ticăie. Îl vezi cum se ridică în genunchi lângă canapea, cum se agață cu două degete de husă, cum se clatină și, inevitabil, cade pe fund. Apoi se uită la tine cu un fel de mirare serioasă, de parcă podeaua i-a făcut o farsă. Și tu, obosit, poate cu cafeaua uitată pe masă, începi să cauți un ajutor. Ceva care să fie și sprijin, și joacă, și pauză pentru tine.
Aici apare premergătorul, cu roțile lui sprintene și cu promisiunea care sună atât de bine încât aproape te convinge singură: „îl ajută să meargă”.
Numai că promisiunile, când sunt puse pe roți, capătă viteză. Iar viteza, în casa unui bebeluș, rar e un cadou. E mai degrabă un test. Pentru reflexele tale, pentru pragurile din casă, pentru colțurile de mobilă și, sincer, pentru capacitatea ta de a nu te păcăli cu gândul că „stau lângă el, n-are ce să se întâmple”.
De ce au prins premergătoarele atât de bine la părinți
Dacă stai un pic și te uiți fără rușine, premergătorul e genul de obiect care vorbește direct cu o nevoie foarte concretă: nevoia de câteva minute de liniște. În multe familii, mai ales în cele în care nu ai bunici aproape sau ajutor constant, orice lucru care promite să te lase să speli două farfurii la rând pare o invenție genială. E omenește. Nu ești mai puțin atent ca părinte fiindcă te simți epuizat.
În plus, premergătoarele arată ca o mini-lume veselă. Sunt colorate, au jucării prinse de ele, butoane, sunete, lumini. În magazin par un fel de loc sigur, un scaun mobil care te scapă de grija că micuțul se va izbi de ceva. Îl duci acasă și, după primele ture prin cameră, îți dai seama că „sigur” e un cuvânt care depinde de cât de repede se mișcă un copil curios.
Și mai e ceva, de care nu prea vorbim: presiunea socială. Îți spune cineva „al meu a mers la 10 luni”, îți arată un video cu pași șovăitori, te întreabă, poate fără răutate, „la voi încă nu?”. În astfel de momente, un premergător pare o scurtătură. O soluție la graba ta, nu neapărat la nevoia copilului.
Ce face, de fapt, un premergător cu roți
Premergătorul clasic, cel în care copilul e așezat într-un scaun montat într-un cadru cu roți, oferă mobilitate înainte ca micuțul să aibă controlul postural și echilibrul necesar. Copilul atinge podeaua cu vârfurile sau cu talpa, în funcție de cât e de înalt și cum e reglat dispozitivul, se împinge și se deplasează.
La prima vedere pare că „merge”. De fapt, se propulsează. E o diferență mare între cele două. Mersul, cel adevărat, se construiește dintr-o suită de pași mici, în care corpul învață să țină trunchiul, să stabilizeze bazinul, să transfere greutatea de pe un picior pe altul și să accepte un moment scurt de „nesiguranță”, acel pas în care nu ai ambele tălpi perfect pe podea.
În viața reală, înainte de mers, copilul își antrenează corpul în feluri pe care noi, adulții, le luăm drept joacă: stă pe burtă și își ridică capul, se întoarce, se târăște, prinde încredere în palme și genunchi, se ridică la sprijin, își mișcă bazinul, își caută echilibrul. Sunt etape care par dezordonate, dar sunt foarte inteligente. Într-un fel, creierul își face harta.
Când îl așezi într-un premergător, îi dai o variantă „prefabricată” de mobilitate. Corpul lui ajunge într-o postură susținută, mereu ajutată, și învață o mișcare care nu seamănă cu mersul independent. E ca și cum ai învăța să înoți pe o saltea. Te miști, dar nu îți intră în mușchi mecanica reală.
Cât de periculoase sunt: pericolul real e în „două secunde”
Pericolul premergătoarelor, în forma lor cu roți, e foarte concret și are o problemă enervantă: apare repede. Nu îți dă timp să negociezi cu el. Un copil poate traversa o cameră cât ai întors capul să pui farfuria în chiuvetă. Iar când ajunge la prag, la colțul mesei, la tocul ușii sau la o diferență de nivel, nu are reflexele și coordonarea unui adult.
Cele mai discutate accidente sunt căderile pe scări. Aici nu e vorba de o sperietură trecătoare, ci de riscul de lovituri serioase la cap și la gât. Nici nu trebuie să fie o scară lungă. Și, cum spuneam mai devreme, „am barieră” funcționează până într-o zi când cineva o lasă deschisă. Ai o secundă de neatenție, o vizită, un transport de cumpărături, un telefon, și copilul e deja în mișcare.
Academia Americană de Pediatrie a numit premergătoarele cu roți o alegere periculoasă și, de-a lungul timpului, a susținut ideea că ar trebui eliminate tocmai fiindcă rănirile continuă, chiar și după standarde mai stricte. Pe scurt, nu e genul de obiect la care spui „dacă îl folosesc corect, e ok” cu aceeași ușurință ca la alte lucruri. Uneori, „corect” nu e suficient.
Mai există un risc despre care părinții află, de obicei, după ce se întâmplă ceva mic, dar suficient cât să-ți ridice pulsul. În premergător, copilul e mai sus și ajunge la obiecte la care, pe podea, n-ar avea nicio șansă. O cană cu ceai lăsată pe masă, un cablu de la fierbător, un bol cu supă, o față de masă pe care trage, o sticlă de detergent care a rămas jos „doar cât strâng”. Standardele europene de siguranță includ avertismente tocmai pentru mobilitatea rapidă și accesul la zone periculoase, semn că scenariul e bine cunoscut.
Și mai e ceva, mic, dar deranjant: loviturile repetitive. Nu neapărat dramatice, ci acele ciocniri de tocuri de ușă, de margini, de mobilier. Sunt frecvente, pentru că aparatul se mișcă ușor, iar copilul nu are frână. Te trezești că îl tot „salvezi” din traiectorii, până când înțelegi că ai adus în casă un obiect care cere atenția ta constantă, nu îți oferă libertate.
Povestea „a învățat să meargă mai repede” și cum se rupe ea
Aproape fiecare familie are o legendă de acest fel. „L-am pus în premergător și uite ce repede a mers”. E o poveste frumoasă, doar că poveștile nu țin loc de dovezi. Când au fost comparați copii care au folosit premergătorul cu cei care nu l-au folosit, în mai multe studii au apărut întârzieri în atingerea unor repere motorii. Uneori nu sunt întârzieri enorme, dar ideea e simplă: nu există un avantaj clar și, pe alocuri, apare chiar un mic dezavantaj.
Are sens, dacă te uiți la mecanică. Copilul, în premergător, se împinge des cu vârfurile. Își învață corpul să caute propulsia, nu sprijinul pe talpă. Poate să stea mult cu bazinul într-o poziție care nu seamănă cu mersul real și, mai ales, nu își antrenează suficient echilibrul lateral, acel echilibru fin care te face să nu cazi când te muți dintr-o parte în alta.
Mai e și un lucru pe care îl vezi ușor când urmărești un copil care învață să meargă pe bune. Se ridică, cade, se ridică iar. Se încruntă, se enervează, apoi râde. Pare haos, dar nu e. Căderile mici, controlate, sunt parte din învățare. Premergătorul „păcălește” acest proces. Îl face pe copil să se simtă mobil fără să își asume, treptat, riscul și controlul mișcării. Iar când îl scoți din aparat, copilul are, uneori, un decalaj: a gustat viteza, dar încă nu are instrumentele.
Ce spun kinetoterapeuții: problema nu e doar că se răstoarnă
Când întrebi un kinetoterapeut pediatric despre premergătoare, de obicei răspunsul vine simplu: nu sunt recomandate. Nu dintr-un moft, nu dintr-un „nu ne plac gadgeturile”, ci din două motive foarte practice. Pe de o parte e siguranța. Pe de altă parte e felul în care copilul își construiește mișcarea.
Din perspectiva siguranței, terapeuții sunt, dacă pot spune așa, lipsiți de romantism. Ei văd consecințele. Știu cât de repede poate ajunge un copil la un pericol, chiar și când un adult e în aceeași cameră. Știu că „stau lângă el” nu garantează că nu se lovește. Îți scapă o fracțiune de secundă. Te întorci să iei prosopul. Ațipești pe canapea, doar o clipă. Și, fără să exagerez, o clipă e suficientă.
Din perspectiva dezvoltării, kinetoterapeuții insistă pe o idee care pare banală până când te oprești s-o simți: mersul nu e doar despre picioare. E despre trunchi, despre stabilitatea umerilor, despre controlul capului, despre pelvis și despre felul în care creierul primește informații din tălpi, dar și din palme, din genunchi, din tot corpul. Un premergător susține copilul într-un mod constant, iar această susținere „fură” o parte din antrenamentul natural.
Mulți terapeuți pomenesc și de obiceiul de a împinge mai mult pe vârfuri. Nu e o sentință, nu înseamnă că orice copil va rămâne cu mers pe vârfuri, dar e un tipar pe care ei îl întâlnesc și care, uneori, se leagă de folosirea îndelungată a premergătorului. E ca un obicei postural: intră în corp și apoi trebuie dezvățat.
Când devine îngrijorarea legitimă și când e doar grabă
E foarte ușor să te sperii că „nu merge încă”. În jurul tău sunt copii care par să facă totul mai repede, mai devreme, mai „frumos”. Dar mersul are o plajă largă de normal. Unii copii merg pe la un an, alții pe la un an și trei luni, unii mai târziu, și totul poate fi perfect în regulă. Uneori un copil e atent, precaut, se pregătește mai mult. Altul e aventuros și se aruncă înainte să fie gata, și da, mai cade.
Totuși, există situații în care e bine să te uiți cu mai multă seriozitate. Dacă observi că bebelușul e constant asimetric, dacă pare că folosește mai mult o parte a corpului și o evită pe cealaltă, dacă nu tolerează aproape deloc statul pe burtă, dacă stă mereu arcuit pe spate și pare că se luptă cu propria poziție, dacă sprijinul pe picioare arată ciudat sau foarte rigid, atunci o evaluare e o idee bună. Nu pentru că „sigur e ceva grav”, ci pentru că uneori o intervenție timpurie și potrivită schimbă mult, cu exerciții simple și cu ajustări de rutină.
În acest context, apare și ideea de recuperare medicala pediatrica. Sună mare și oficial, dar, în esență, e un fel de a spune că există oameni care privesc dezvoltarea copilului ca pe o poveste întreagă și îți pot arăta ce să faci acasă, fără improvizații pe roți și fără panică.
Ce alternative există, fără să îți transformi casa în sală de sport
Soluția care funcționează cel mai des e și cea mai plictisitoare la prima vedere: podeaua. Un covor ferm, o pătură, câteva jucării puse în așa fel încât copilul să fie curios să ajungă la ele, și timp. Timp în care să se întoarcă, să se târască, să se împingă, să se frustreze puțin și să reușească. Da, uneori se supără. Da, cere în brațe. Dar exact din această alternanță se construiește autonomia.
„Tummy time” a devenit o expresie la modă, dar e doar un nume pentru ceva foarte vechi: statul pe burtă, în joacă, cât se poate, îi întărește spatele, umerii și gâtul. Iar acești mușchi sunt fundația pentru ridicarea în sprijin și, mai târziu, pentru mers.
Un spațiu delimitat sigur, fie că e un țarc, fie că sunt porți de protecție care închid o zonă a camerei, ajută mult. Nu pentru că „îl închizi”, ci pentru că îi dai libertate într-un perimetru fără pericole. Poți să fii lângă el, să gătești, să vorbești, să-l lași să exploreze. Diferența față de premergător e importantă: aici mobilitatea e câștigată de corpul lui, nu împrumutată de la roți.
Mai există și centre de activități staționare, acele dispozitive în care copilul stă pe loc, se întoarce, atinge jucării, dar nu traversează casa. Pentru unii părinți sunt o variantă mai liniștită, tocmai pentru că elimini factorul viteză. Totuși, e bine să rămână o pauză scurtă, nu un mod de a petrece jumătate de zi „în scaun”. Copilul are nevoie să fie și jos, să simtă podeaua, să se sprijine cu palmele.
Când copilul se ridică deja în picioare la sprijin și începe să facă pași pe lângă mobilă, o jucărie stabilă de împins poate fi, uneori, o joacă potrivită, mai ales dacă e folosită supravegheat și pe perioade scurte. Aici e diferența importantă pe care o fac mulți specialiști: una e premergătorul în care copilul stă susținut într-un scaun mobil, alta e un obiect pe care copilul îl împinge în timp ce își folosește propriul echilibru.
Dacă totuși există un premergător în casă
Știu cum e. Primești unul „de la verișoară”, îl ai deja cumpărat, îl vezi în debara și îți spui că ar fi păcat să stea degeaba. Aici nu are rost să pozăm în perfecți. Realitatea e că mulți părinți le folosesc. Dacă totuși ajunge să fie folosit, e mai bine să fie privit ca o soluție rară, de avarie, nu ca un program zilnic.
Timpul petrecut în el ar trebui să fie scurt, pentru că orice dispozitiv care dictează postura copilului începe, după o vreme, să îi „scrie” corpul într-o direcție care nu e neapărat utilă. Unii părinți au obiceiul să îl lase acolo cât fac curat, cât vorbesc la telefon, cât gătesc. Și, uite, se strâng ușor minutele, devin ore.
Apoi vine partea cu mediul. Premergătorul și scările nu se împacă. Nici pragurile, nici bucătăria când e agitație, nici cablurile la îndemână, nici cănile fierbinți, nici lucrurile care se pot trage de pe masă. Dacă ai senzația că sună exagerat, e bine să rămână exagerat. În spațiul ăsta, exagerarea e forma matură a grijii.
În fine, contează și obiectul în sine. Modelele vechi, luate la mâna a doua, pot să aibă defecte, lipsuri, sisteme de protecție mai slabe. Nici cele noi nu sunt „recomandate” doar pentru că sunt noi, dar măcar nu adaugi și riscuri de uzură.
Și încă un detaliu, mai mult de atmosferă decât de tehnică. E tentant să pui copilul în premergător atunci când plânge, ca să se liniștească. Se poate transforma, fără să îți dai seama, într-o cârjă emoțională. Nu e un păcat, e doar un obicei care prinde repede și care te împinge să îl folosești mai mult decât ai vrea.
Ce ne spune faptul că unele țări au interzis premergătoarele
Canada a interzis încă din 2004 vânzarea, publicitatea și importul premergătoarelor cu roți. E o decizie rară, care arată că autoritățile au considerat riscul suficient de mare încât să nu mai lase totul la nivelul de „fiecare face cum crede”. În Statele Unite, premergătoarele nu sunt interzise, dar poziția Academiei Americane de Pediatrie a rămas fermă în timp, tocmai din cauza accidentelor care continuă.
În Europa, lucrurile s-au dus mai mult spre standarde de produs și avertismente. E o altă filosofie, dar nu înseamnă că obiectul a devenit, ca prin farmec, sigur. Standardul poate să îmbunătățească ceva, dar nu îți poate schimba casa, nu îți poate scoate scările, nu îți poate opri copilul din a fi curios.
O idee simplă, pe care o tot aud de la terapeuți
Dacă ar fi să rămâi cu un singur gând, ar fi acesta: copilul nu are nevoie de un obiect care să îl facă să meargă, are nevoie de spațiu și de timp ca să învețe să se miște. Uneori ai senzația că „pierde startul”. De fapt, își construiește baza.
Premergătorul pare o scurtătură. Numai că scurtăturile, în dezvoltare, au prostul obicei să te ducă în zone în care nu ai vrut să ajungi. Și, culmea, te duc repede. Iar cu un bebeluș, tocmai viteza asta e problema.
