Secretele Muntilor Buzaului: tunelurile uriasilor, experimentele militare ultrasecrete, "Ceata Albastra", disparitiile, teleportarile si fenomenele paranormale din Bozioru – Tara Luanei !

by Muntii Buzaului sunt cunoscuti in mediile oculte, si in cele foarte „terestre“, mai ales ale armatei, ca regiune unde se manifesta fenomene ciudate: disparitii de persoane, aparitii de Obiecte Zburatoare Neidentificate, ape vii, izvoare radioactive, defectari ale aparaturii electrice, voalarea filmelor fotografice etc. Nu este de mirare ca in […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Muntii Buzaului sunt cunoscuti in mediile oculte, si in cele foarte „terestre“, mai ales ale armatei, ca regiune unde se manifesta fenomene ciudate: disparitii de persoane, aparitii de Obiecte Zburatoare Neidentificate, ape vii, izvoare radioactive, defectari ale aparaturii electrice, voalarea filmelor fotografice etc.

Nu este de mirare ca in Muntii Buzaului stabilise generalul Ilie Ceausescu o subunitate cu un caracter ocult, pentru a „puncta“ si antrena soldati pentru unitatea de paranormali pe care voia s-o infiinteze.

12 23 41 1602_1227708927-large 1603_1227708939-large 1605_1227708957-large 2204_1227709086-large 2205_1227709096-large cameraman-dematerializare+-Buzau catunul+Nucu gavanele-nucu+alunis pestera+lui+dionisie poiana+cozanei Rudan

In aceasta incursiune in necunoscut, suntem insotiti de o echipa de extrasenzoriali, condusa de cercetatorul Vasile Rudan, care, in anii ’80, a efectuat o serie de teste in regiune, la cererea gen. Ilie Ceausescu.

Cu ajutorul acestor ghizi psihici am descoperit o lume de dincolo de noi, pe care localnicii o numesc „Tara Luanei“, o lume a misterelor, a mesajelor ocultate si a manifestarilor paranormale.

Aceasta unitate era intr-o legatura permanenta cu Departamentul Zero Romania (DZR), intre cele doua structuri realizandu-se un veritabil schimb de informatii. Cele mai importante evenimente ale Departamentului erau cele numite „evenimente K” – evenimente paranormale, bizare, care luau o turnura spectaculoasa si nu puteau fi blocate informational, in sensul ca ele „scapau” si in presa.

In CNST era un departament care avea in plan cercetarea acestor fenomene paranormale si experimentarea lor. Cei din CNST, intocmeau rapoarte sub „Cod Zero”, ce erau trimise Elenei Ceausescu. Aceasta le distribuia apoi la trei subordonati. Doi dintre acestia lucrau in DSS. La unul ajungeau zonele cu zacaminte strategice (uraniu, petrol etc.) – descoperite prin perceptie extrasenzoriala, iar la celalalt ajungeau anumite inventii, de care se ocupa apoi Institutul de Tehnologie Avansata. Al treilea se ocupa de interes personal al tovarasei. Aici era si o stare de tensiune, in sensul ca cei care alcatuiau Cabinetul I, erau spionati de catre Cabinetul II.

Cercetatorul Vasile Rudan, unul dintre cel mai buni oameni in domeniul radiesteziei, biolocatiei, respectiv parapsihologie, a lucrat sub contract strict la aceasta unitate de paranormali. Acesta a condus experimente extrasenzoriale cu copii superdotati, iar rapoartele, fotografiile si negativele, precum si filmele erau predate unitatii respective. El nu avea voie sa opreasca nimic.

Geografia Sacra !

Muntii Buzaului au fost inclusi, din cele mai vechi timpuri, in geografia sacra a lumii. Este vorba de o geografie ale carei coordonate ezoterice au fost stabilite in vremurile de dinainte de Marele Potop, cand pe Pamant domneau zeii, dupa cum ne transmit toate mitologiile lumii, incepand cu cea sumeriana, considerata cea mai veche.

Coordonatele respective includeau zone unde se manifestau anomalii magnetice, zone cu potential energetic care se manifesta in plan fizic si spiritual, numite de catre expertii in parapsihologie „perimetre energo-informationale“.

In astfel de perimetre se petrec fenomene ciudate, corpul se dematerializeaza, calatorind in spatii atemporale sau primeste informatii telepatice de la entitati necunoscute, iar subsolurile sunt intotdeauna bogate in zacaminte de mare interes.

Oamenii cu perceptii extrasenzoriale se simt foarte „apasati“ de incarcatura energo-informationala existenta in asemenea zone geografice sacre, de care Romania este plina. Este suficient sa citesti „Dacia preistorica“ a lui Nicolae Densusianu ca sa ai dimensiunile geografiei sacre ale tarii noastre.

Cerul straniu !

Zona la care ne referim in acest material este o regiune „sihastrita“, ce cuprinde comuna Bozioru, cu satul Fisici, catunul Nucu, pana dincolo de Lacul Gotes, zona intinsa peste culmi stravechi, unde poti vedea straturile geologice ridicate aproape pe verticala, in urma unor contorsiuni ale scoartei petrecute in vremuri imemoriabile.

Satele si catunele cu putini locuitori urmeaza o linie serpuita peste culmi salbatice, unde ursii sunt la ei acasa (iar ursii de pe aici sunt renumiti pentru ferocitatea lor). Peste aceasta zona se intinde un „cer straniu“, care uneori capata o intensitate ce nu poate fi descrisa prin cuvinte, pe care oamenii de stiinta o masoara in grade Kelvin, avand valoarea de peste 23.000. Pentru comparatie, azurul cerului deasupra marilor orase abia depaseste 16.000 de grade Kelvin.

Avem norocul sa observam cu ochii nostri acest fenomen. Treptat, cerul senin, acel albastru curat ca in zilele frumoase, capata nuante atat de profunde, incat parca devine un vortex. Cu cat te uiti mai mult, cu atat simti ca te absoarbe infinitul. Este ca o vraja care iti cuprinde toata fiinta si-ti paralizeaza simturile, nu mai auzi nimic in jur, iar pupilele se dilata.

Suntem scosi din aceasta stare de companionii nostri care ne spun zambind: „Ati simtit cum se deschid portile energetice ale Universului, cand toata fiinta devine spirit“. Cel mai straniu ni s-a parut noua faptul ca eram foarte aproape sa ratam momentul, daca nu ni s-ar fi atras atentia fiind preocupati sa ne uitam pe unde calcam, prin bolovanisurile cararii.

Secretele din adancuri !

Ne dam seama cat de usor este sa ratezi un astfel de fenomen, fiind dezobisnuiti sa privim cerul. Cercetatorul Vasile Rudan ne spune ca testele extrasenzoriale au rezultate maxime atunci cand cerul capata acea intensitate de peste 23.000 de grade Kelvin, perceptia fiind acuta. In anii ’80, Vasile Rudan a coordonat un grup de copii carora le testa aptitudinile extrasenzoriale.

Acestia nu constientizau puterile lor deosebite, participand la teste ca si cand ar fi fost jocuri normale. Erau impartiti pe grupe, asezati pe anumite culmi si li se spunea sa transmita prin puterea gandului, de la o grupa la alta, diferite informatii. Aceste transmisii telepatice aveau o mare acuratete cand cerul ajungea la intensitatea maxima. In plus, ei au indicat cu precizie, tot prin perceptie extrasenzoriala, locuri unde se afla vestigii antice, fapt ce i-a uimit pe arheologii care fusesera chemati pentru experiment. De unde stiau?

Percepeau informatii ca si cand pamantul le dezvaluia tainele sale. Aici ar trebui amintita alta coincidenta stranie cu denumirile oculte ale civilizatiei sumeriene. „Buzur“ (Bozioru ), avand ca simbol un triunghi cu baza pe verticala, se referea la un zeu enigmatic „care rezolva secretele din adancuri“, asociat de unii sumerologi cu un zeu al minelor. Era ca si cand acest enigmatic zeu intrase in „rezonanta“ cu micii cercetatori.

Celalalt taram !

Cu siguranta, cele mai ciudate fenomene din zona sunt disparitiile de persoane. Aceste disparitii se manifesta in doua moduri. Unele persoane au disparut si nu au mai reaparut – eveniment relatat de Monitorul de Iasi, iar altele au disparut dintr-un loc si au aparut in altul, dupa o perioada de timp, fara sa-si aduca aminte ce s-a intamplat, dupa cum reiese din povestirile satenilor, stranse de profesorul de romana din comuna Bozioru, Ilie Mandricel.

Despre „celalalt taram“, care, in unele conditii, „absoarbe“ pe nenorocosii care se afla in preajma, exista destule relatari cat sa merite o cercetare stiintifica a fenomenului. Din punctul de vedere al studiului fenomenelor paranormale (si ne referim la testele paranormale la care au participat numai oameni de stiinta, rezultatele acestora fiind publicate in „Enciclopedia Fenomenelor Paranormale“ de Brian Inglis), teleportarea este „transferul materiei prin materie“, pana nu demult un nonsens.

Acest transfer presupune vointa „cuiva“ sau anumite conditii electromagnetice, obiecte sau persoane disparand dintr-un loc si aparand in altul sau pur si simplu, disparand in „neant“. Obiectul sau persoana transportata se numeste „aport“, putand fi incadrata in anumite coordonate fizice, spatiu, timp, greutate etc.

Teleportarea doamnei Guppy !

Anul 1871. Intr-un imobil din Conduit Street, Londra, se stransese un grup de oameni de stiinta, pentru a participa la demonstratiile de teleportare efectuate de mediumuri renumite ale timpului. Era o adevarata piatra de incercare sa se admita ca un obiect se poate dematerializa dintr-un loc si materializa in alt loc.

Demonstratiile erau facute cu obiecte, care apareau sub ochii oamenilor de stiinta, dar ei se declarau nemultumiti, invocand tot felul de „inselatorii“. Insa Madame Agnes Guppy era sa-i dea gata, cand a fost dematerializata din casa ei din nordul Londrei si materializata in sala de sedinta. Madame Guppy, o femeie corpolenta, i-a privit nauca si jenata (era in capot) cateva secunde, apoi a fost „dusa“ inapoi.

O vizita rapida, discreta in privinta scopului, la domiciliul acesteia a confirmat faptul ca era imbracata in acelasi capot. Nu era constienta de „calatoria“ ei, crezand ca avusese o „viziune“ provocata de o indigestie. Straniu era faptul ca nici unul dintre mediumurile prezente in sala de testari nu-si aducea aminte sa fi vrut sa faca aceasta demonstratie, dar erau exasperati ca „aportarile“ de obiecte nu erau luate in considerare de oamenii de stiinta. „Experimentul Guppy“ a fost trecut la „iluzionism“.

Disparitia din 1981, din comuna Bozioru, catunul Nucu, a doi alpinisti ce au atins un obiect !

In 1981, când sistemul de intervenţie pe echipe nu exista încă şi protocoalele de colaborare erau nesigure, DZ a fost solicitat să intervină într-o zonă muntoasă, în apropiere de întorsura Buzăului, la curbura lanţului de munţi carpatici. Zona era foarte retrasă şi aproape nelocuită. Doi fraţi alpinişti se antrenau escaladând o stâncă înaltă şi relativ izolată de masivul muntos. Pereţii ei erau foarte abrupţi, formând în partea de sus chiar o plombă, ceea ce a constituit o adevărată provocare pentru cei doi alpinişti.

Unul dintre fraţi a urcat pană pe la trei sferturi din înălţimea stâncii, unde a observat nişte semne bizare săpate în piatră şi aproape complet erodate de tre¬cerea timpului. Când a ajuns sus, pe platforma îngustă a stâncii, s-a aplecat şi a ridicat un obiect ciudat de culoare galbenă, care semăna cu un lanţ, dar în clipa următoare a dispărut brusc sub privirea înmărmurită a fratelui său care se afla pe sol, la baza stâncii.

A fost alertată Miliţia locală şi au fost anunţaţi părinţii, la Brăila. Iniţial, autorităţile l-au bănuit pe cel care i-a chemat că le ascunde adevărul. Chiar 1-au ameninţat, crezând că-şi bate joc de ei. însă tatăl, fost alpinist, a escaladat şi el stânca, a ridicat obiectul respectiv şi a dispărut instantaneu în faţa a mai mult de zece martori.

Cazul a luat o turnură periculoasă; au sosit imediat la faţa locului mai mulţi ofiţeri de Securitate de la Bucureşti, care au anunţat DZ în aceeaşi seară. Zona a fost izolată de către o echipă militară pe o rază de o sută de metri în jurul stâncii. Reprezentanţii unei alte Direcţii din Securitate s-au ocupat în următoarele zile cu dezinformarea sătenilor şi liniştirea martorilor oculari.

Cunosc toate aceste detalii din dosarul ultrasecret al evenimentului respectiv, pe care l-am studiat ulterior, după Revoluţie. Acum douăzeci de ani încă nu aveam acces la astfel de operaţiuni, fiind doar un copil care venise la baza din Buzau de puţin timp. Se pare totuşi că unele aspecte au mai „transpirat” prin presă la mulţi ani după aceea, probabil datorită faptului că în acel loc au venit atunci câteva personalităţi politice şi din domenul ştiinţei.

Situaţiile de acest gen, care nu pot fi blocate informaţional în mod complet de la început, sunt înregis¬trate cu un cod special şi sunt numite „evenimente de tip K”. Ele reprezintă de obicei situaţii limită, care nu pot fi prevăzute în totalitate sau care dau naştere la diverse alte complicaţii.

În zilele următoare au survolat cu elicopterul stânca respectivă; „obiectul” era, de fapt, un gen de pârghie ancorată în piatra stâncii, fără a se putea stabili însă cine, cum şi de ce a realizat aceasta. Scrierea de pe peretele stâncii a rămas complet necunoscută, chiar dacă au fost trimise numeroase fotografii cu semnele respective, pentru a fi studiate la cele mai prestigioase instituţii de profil din lume. Deşi existau anumite similitudini de formă, nimeni nu a putut totuşi să găsească o corespondenţă clară cu vreuna dintre scrierile din antichitate.

Păreau foarte vechi, dar încă se mai observau, fiind în mare parte acoperite de muşchi de stâncă. Fiind pe atunci oarecum lipsiţi de experienţă şi presaţi de panica creată, cei responsabili au decis să dinamiteze stânca, însă ulterior s-a aflat că acela a fost un ordin dat de puterea de la Bucureşti, în prezent, la două¬zeci de ani de la dramaticul incident, locul este complet curăţat. Cei doi bărbaţi dispăruţi nu au mai revenit niciodată. Foarte interesant a fost faptul că, după ce au aruncat stânca în aer, în locul ei a continuat să rămână un contur străveziu de culoare verde deschis, ca un abur uşor. După câteva zile, însă, a dispărut şi el.

O confirmare a acestor evenimente (descrise de Radu Cinamar în cartea sa, aparuta în vara anului 2004) o gasim chiar într-un cotidian (ziarul Ziarul) unde se relateaza pe larg despre misterioasele disparitii. Interesant este faptul ca articolul respectiv de pe ziarul „ziarul”, nu mai este disponibil, oare de ce?

Iata un citat semnificativ: „O prima referire la astfel de disparitii face Dan Fodor, în Monitorul de Iasi. El relateaza despre doi braileni (sursa reporterului i-a cerut sa nu le dezvaluie numele), care, în anul 1980, au plecat spre catunul Nucu, dar, într-un loc numit „La Tâharie”, unul dintre ei s-a gândit sa faca o urcare pe una dintre stâncile cu forme ciudate din zona. Folosind echipamente de alpinism, tânarul a urcat pâna în vârf, de unde a strigat la prietenul sau:

„Uite ce am gasit!”.

S-a aplecat, a ridicat ceva ce parea a fi un lant metalic si… a disparut. O vreme, cel ramas jos a asteptat ca prietenul sau sa termine cu glumele, apoi s-a convins ca s-a întâmplat ceva cumplit. L-a anuntat pe fratele disparutului, care a sosit din Braila cu o echipa de zece insi, câtiva dintre ei lucrând în Ministerul de Interne. Chiar fratele disparutului a urcat pe stânca. A gasit si el lantul metalic, pe care l-a ridicat si… a disparut si el.

Nimeni n-a mai îndraznit sa repete „figura”. Cei doi frati, cautati în zadar prin împrejurimi, n-au mai aparut niciodata.”
În primavara anului 1990, Cezar Brad a fost numit director tehnic al DZ, iar în 1992 au fost clarificate raporturile dintre DZ si Presedintia României. Seful statului a ordonat subordonarea totala si politizarea DZ; însa Cezar i-a prezentat câteva din realitatile socante care au fost descoperite de-a lungul timpului si implicatiile lor enorme în stabilitatea tarii, astfel încât buimaceala Presedintelui a facut loc unui acord asemanator celui vechi, în care DZR este cvasi-independent.”

Pornind de la aceste date concrete, dezvaluite si de alte persoane implicate la vremea respectiva in astfel de activitati, descoperim ca „evenimentele K“ ale misteriosului Departament Zero al Securitatii se confunda cu activitatile acelei unitati de paranormali a Armatei, cu baza in Muntii Buzaului, subordonata generalului Ilie Ceausescu.

Cercetatorul Vasile Rudan, specialist in perceptie extrasenzoriala, a lucrat sub contract strict pentru aceasta unitate. A condus experimente extrasenzoriale cu copii superdotati, iar rapoartele, fotografiile si negativele, precum si filmele erau predate unitatii respective. Nu avea voie sa opreasca nimic. La inceputul anilor ’80, Vasile Rudan s-a aflat intr-o situatie de-a dreptul jenanta. Tocmai terminase un experiment, pregatise raportul si filmele, cum facea de obicei, urmand sa le predea.

Dar, surpriza! Si-a gasit camera unde se cazase in Bozioru – catun Nucu – devastata si toate materialele disparute, in mapa fiind pusa maculatura. Cine i le furase? Norocul lui a fost ca si cei din unitate observasera niste personaje foarte curioase, dotate cu jeep-uri Aro si statii de comunicatie, dotari specifice Securitatii, care monitorizau activitatile din Bozioru.

Tinem sa precizam ca vortexul din Bozioru nu are nici o legatura cu experimentele militare supervizate de gen. Ilie Ceausescu, nimic in comun cu „Experimentul Philadelphia“ sau „Proiectul Montauk“, „ocultii“ generalului doar profitand de particularitatile zonei pentru a-si imbunatati performantele metapsihice.

In aceasta zona par ca se deschid porti temporale in mod natural, in care oamenii sunt absorbiti si uneori este posibil sa pateasca ce a patit echipajul de pe USS Eldridge. O prima referire la astfel de disparitii face Dan Fodor, in Monitorul de Iasi. El relateaza despre doi braileni (sursa reporterului i-a cerut sa nu le dezvaluie numele), care, in anul 1980, au plecat spre catunul Nucu, dar, intr-un loc numit „La Tiharie“, unul dintre ei s-a gandit sa faca o urcare pe una dintre stancile cu forme ciudate din zona.

Folosind echipamente de alpinism, tanarul a urcat pana in varf, de unde a strigat la prietenul sau: „Uite ce am gasit!“.S-a aplecat, a ridicat ceva ce parea a fi un lant metalic si… a disparut. O vreme, cel ramas jos a asteptat ca prietenul sau sa termine cu glumele, apoi s-a convins ca s-a intamplat ceva cumplit. L-a anuntat pe fratele disparutului, care a sosit din Braila cu o echipa de zece insi, cativa dintre ei lucrand in Ministerul de Interne. Chiar fratele disparutului a urcat pe stanca. A gasit si el lantul metalic, pe care l-a ridicat si… a disparut si el. Nimeni n-a mai indraznit sa repete „figura“. Cei doi frati, cautati in zadar prin imprejurimi, n-au mai aparut niciodata.

Enigmatica civilizatie !

Chestionat in privinta disparitiei celor doi braileni, Alexandru Mironov, care fusese de vreo opt ori prin regiune, a tinut sa sublinieze ca zona este intr-adevar foarte deosebita si fara astfel de disparatii misterioase. Printre altele, a precizat ca aceasta zona nu este, in primul rand, identificata arheologic, desi acolo au fost descoperite fragmente de ceramica a unei civilizatii careia nu i s-a putut preciza epoca, diferita de vestigiile cunoscute deja din punct de vedere arheologic.

A amintit despre anomaliile magnetice, despre un pisc care atrage toate fulgerele, despre izvoare radioactive si despre o regiune unde solul este negru, ca si cand, odata, acolo, a ars „ceva“, probabil o constructie imensa. Am vazut si noi stratul gros de sol ars si o bucata dintr-un zid ciclopic, care probabil inconjura intreaga asezare.

In regiunea amintita de A. Mironov, in anii ’80, grupurile de copii telepati, condusi de cercetatorul Vasile Rudan, au indicat, prin perceptie extrasenzoriala, locurile unde exista vestigii. In acele locuri au fost descoperite urme ale acelei asezari necunoscute, dar „experienta“ arheologilor nu a mers mai departe de demonstratiile copiilor, dintr-un dezinteres imposibil de inteles. Ce civilizatie stranie a inflorit oare pe acest „vortex“ natural si cum a disparut ea?!

Romania Paranormala: marturie-soc din timpul experimentelor militare, din Muntii Buzaului !

“Am venit de dincolo!”

Tara Luanei, din Muntii Buzaului, este o zona in care se petrec fenomene ciudate, despre care povestesc batranii, unde oamenii dispar in „ceata“ sau sunt „azvarliti“ in alte locuri de o forta nevazuta.

Specialistii care au cercetat acest fenomen au remarcat ca disparitiile se produc „natural“, in anumite conditii fizice, sau par a fi vointa „cuiva“. Exista relatari despre teleportari stranii, toate fiind legate de cautatorii de comori, de parca ar fi un „zeu“ care apara tezaurele sacre ingropate in zona si „azvarle“ pe cei care se apropie prea mult de ele.

„Berbecul“ zburator !

„Zeii“ din mitologia sumeriana aveau o mare predilectie pentru aur, din care lucrau tot felul de obiecte, ulterior acestea devenind sacre pentru oameni, care le-au inclus in ritualul religios. Multe dintre legendele stranse de profesorul de romana Ilie Mandricel se refera la comorile fabuloase ascunse prin muntii din regiune. Nicolae Densusianu aloca mai multe capitole din „Dacia preistorica“ acestor comori zeiesti constituite in tezaure sacre, pentru capturarea carora regii vechimii organizau expeditii dupa expeditii.

In Tara Luanei se afla lana de aur, dupa care au fost trimisi argonautii. Dupa traditie, „lana“ apartinea unui „berbece de aur care zbura prin aer, peste pamant si mare“, daruit de zeul Soarelui unui rege. Copiii acestuia, persecutati de mama vitrega, au luat „berbecele“ si au zburat cu el in tinutul Colchis, cerand protectie regelui de aici, Aiete. Poetul Ovidiu localizeaza tara lui Aiete de la apus de Marea Neagra pana langa tinutul scitilor.

Exilat la Tomis, poetul se si lamenteaza in privinta barbarilor care-l inconjoara, „colchii si hoardele de meteree si geti“. Getii stim cine sunt. Colchii si meteree au lasat „urme“ in Tara Luanei sub denumirea actuala a satelor Colti si Materea, asezari locuite inca din neolitic, unde se afla niste sanctuare stravechi, pazite cu strasnicie de calugari pana in secolul al XIX-lea. Oamenii spun ca aceste sanctuare inscriptionate cu simboluri stravechi sunt adevarate harti ale comorilor sacre.

Comorile „juruite“ !

Legat de disparitiile de persoane, avem referiri foarte clare in povestirile batranilor despre oameni care au gasit tezaure sacre si au fost azvarliti din locurile unde au fost descoperite aceste comori, de catre „spirite“. Astfel, aflam ca, deasupra fostului schit Gavanele, pe Podul Manciului, oamenii au vazut flacarile ce joaca pe comori. Nefiind priceputi in citirea „jocului flacarilor“, s-au grabit si au sapat.

Comoara de aici era insa „juruita“, iar sapatorilor „le-au aparut spaime, fel de fel de calugari si draci, care le-au luat mintile si i-au dus in alte locuri“. Cand si-au revenit, ei au povestit cum, in timp ce sapau, au aparut spirite, dupa care s-au trezit departe de locul unde se aflau, de parca ar fi fost ridicati si aruncati de acele spirite ce pazeau comoara.

Si poate ar mai fi incercat sa o caute daca si-ar fi adus aminte unde incepusera sa sape. „Parca le luase Dumnezeu mintile“, spun batranii. O alta poveste se refera la un materean, iar despre matereni Ovidiu spunea ca aparau „lana de aur“ impreuna cu colchii. Povestea noastra spune ca „un oarecare Matareanu, sapand dupa o comoara, s-a trezit, dupa vreo saptamana, departe de acest loc, intr-o poiana in padure, unde l-au gasit oamenii cam zapacit la cap“. Acesta uitase si cine este, era complet derutat.

Incursiune pe „celalalt taram“ !

Se observa in aceste povestiri ca teleportarile par a fi vointa „cuiva“. Specialistii care au analizat fenomenul spun ca nu este neaparat „vointa“ cuiva. Poate ca cei care au ingropat tezaurele sacre in anumite locuri cunosteau „anomaliile“ zonei. Experimentele extrasenzoriale efectuate in zona in anii ’80 au inclus si unul mai putin obisnuit. Unul dintre subiectii umani, un medium cu aptitudini deosebite, s-a oferit sa verifice cu ochii mintii ce se intampla cu acele „aspirari“ in ceata albastra, fiind dus intr-un loc unde aparatele indicau o turbulenta energetica.

El trebuia doar sa intre in stare de transa si sa comunice, pe cale telepatica, ce se intampla. Spre stupefactia celor prezenti, subiectul a disparut pur si simplu din fata lor. Fiind un experiment militar, panica a fost maxima, mai ales pentru faptul ca trebuia sa se asigure protectia participantilor la experimente. Se temeau ca omul a disparut complet, ca brailenii, dar el a fost descoperit dupa aproape o ora, cazut la pamant, incapabil sa vorbeasca, la cateva sute de metri de locul din care disparuse si unde il mai cautasera cu cateva minute inainte de a fi gasit. Cand si-a revenit, primele cuvinte au fost: „Am venit de Dincolo“.

Aspirat intr-un tunel turbionar !

Ceea ce a povestit pare fantastic. A fost aspirat intr-un tunel turbionar, gri, la capatul caruia se afla o lumina stralucitoare. „Clasic“, s-ar putea spune. Asa se „vede“ si din starea de coma. Insa este pentru prima data cand cineva explica aceasta lumina stralucitoare. „Este vorba de o radiatie luminoasa pe care o apreciez avand 300.000 de grade Kelvin“. Ar fi fost suficient atat sa-i tulbure pe participantii la experiment. Insa subiectul mai avea si alte „amintiri“.

A descris peisajul de Dincolo asemanator cu cel pamantean, dar in culori mult mai pure. Si da, a vazut si oameni, o femeie si o fetita aidoma ei, de parea o clona, un batran si un alt barbat, cu ten gri, „altfel decat noi“. Straniu, in comparatie cu acestia, subiectului i se parea ciudata rasa umana, fara sa poata preciza de ce. Nu a putut lua contact cu ei, pareau ca ratacesc fara tel, pierduti in timp si spatiu. Sau el era cel care se „ratacise“ in timpul si spatiul „lor“.

Subiectul a apreciat trecerea lui prin lumea de dincolo la o fractiune de secunda si nu i-a venit sa creada ca disparuse aproape o ora. Mergand pe ipoteza ca acei oameni poate disparusera candva in „ceata albastra“ si nu mai gasisera calea de intoarcere, au fost chestionati satenii despre disparitii ciudate. „Sunteti oameni seriosi sau cum?“, i-a luat la rost o batrana. „Pai cate ciudatenii sunt pe aici, cine sa mai stie!“.

Tara Luanei: poarta lui Dumnezeu !

Localnicii spun ca „Tara Luanei“ este „Poarta lui Dumnezeu“. Are legatura sau nu, un grup de cercetatori japonezi au constatat ca aici se afla al treilea pol energetic al Pamantului, ca importanta, primul fiind Varful Omu. Legatura acestei zone cu stravechea civilizatie sumeriana a facut-o cercetatorul Paul Lazar Tonciulescu, in cartea sa „De la Tartaria la Tara Luanei“.

Am putea adauga faptul ca, in sumeriana, „Luana“ se traduce prin „Cei pe care Anu ii pastoreste“ sau, mai prozaic, „oamenii lui Anu“, Anu fiind zeul suprem la sumerieni, al carui simbol, al Soarelui, era o cruce cu raze sau o zvastica. In afara de tablitele de la Tartaria cu o scriere protosumeriana (datarea cu C 14 atesta ca asezarea este cu 2.000 de ani mai veche decat orasele sumeriene), ceramica antica descoperita pe teritoriul tarii noastre poarta simbolul zeului Anu.

Aici se cuvine sa amintim ca „zeii“ sumerieni coborasera pe Pamant cu carele zburatoare si intocmisera inainte de Potop dinastia zeilor, care guvernase peste civilizatia primordiala. Reamintim teoria oceanologului american Rob Ballard, conform careia marele potop ramas in toate mitologiile lumii s-ar fi petrecut in bazinul Marii Negre, care era doar un lac cu apa dulce.

Prin ruperea pragului de la Bosfor, apele au inundat toata aceasta regiune, iar lacul s-a transformat in mare. Triburi ale acestei prime civilizatii au migrat si inainte de Diluviu, dar dupa cataclism au „emigrat“ si zeii, intemeind civilizatiile de pe malurile Tigrului si Eufratului, Indusului si Nilului. Dar se pare ca aici a fost prima „Tara a oamenilor lui Anu“.

Din legendele plaiului !

Ilie Mandricel este profesor de romana in comuna Bozioru si un pasionat culegator de legende din zona. Domnia sa a strans un numar impresionant de „povestiri din batrani“, pe care se poate structura o buna parte a istoriei „Tarii Luanei“, „basme“ de o valoare inestimabila, redate asa cum i s-au povestit, respectand particularitatile de exprimare a localnicilor.

Ilie Mandricel ar vrea sa publice aceste comori intr-un volum intitulat „Din legendele plaiului“, dar, evident, nu gaseste sponsori. Basmele stranse de Ilie Mandricel ne-au fost calauze atat prin istoria „normala“, cat si prin „credintele stravechi si practicile magice, unde localnicii plonjeaza in mitologie“, dupa cum se exprima profesorul.

Cercetatorul Vasile Rudan, despre experimentele din Muntii Buzaului: “Ceata Albastra” – vinovata pentru disparitiile si teleportarile din zona !

In urma unor teste experimentale efectuate intre 1978 – 1981, in regiunea Bozioru, a rezultat ca in anumite situatii cand se intruneste un numar nedeterminat de factori electromagnetici (geomagnetici, biofizici si de alta natura) este posibila disparitia instantanee a unor persoane. In aceasta zona au loc unele fenomene paranormale ce inca nu pot fi explicate prin legile fizicii asa cum le cunoastem in prezent.

Inexplicabila este si „ceata albastra“, stralucitoare, cu irizari ciudate, care se manifesta sub forma de cupola, masurata cu un dispozitiv pentru radiatii luminoase si avand 28.000 de grade Kelvin. Acest fenomen este insotit de o concentrare a infrasunetelor de foarte joasa frecventa (3, 4 Hz) si de un zgomot de fond foarte suparator pentru fiintele vii. Omul poate avea stare de greata, cefalee, simte ca ii vibreaza toate celulele.

In acele momente pot aparea halucinatii, vizuale si auditive. In cazul in care subiectul uman depaseste o limita de siguranta, el poate fi „aspirat“ violent in interiorul acelei ceti albastre, care ia forma unui vartej relativ orizontal. Doi subiecti umani voluntari, dintre care un fizician, au descris in mod similar ce li s-a intamplat in timpul „aspiratiei“, experimentele fiind facute la un interval de doi ani. Apropierea de ceata albastra creeaza o stare de teama ce se transforma treptat in spaima incontrolabila, cand subiectul este aspirat cu violenta intr-un tunel energetic turbionar, la capatul caruia se vede o lumina alba, stralucitoare.

Tunelurile din Muntii Buzaului !

De pe site-ul Antena 3 aflam o serie de informatii, din partea unui localnic, care locuieste in satul Stroeasca, din nordul judetului Buzau, acesta vorbind despre tunelurile gigant din aceasta zona. Acestea ar avea o vechime de 6.000 de ani si o lungime de 8 km.

Unul dintre cele trei tuneluri din Sala Proiectiilor, din interiorul Masivului Bucegi, ce are o corespondenta cu o structura care se afla in interiorul unui munte din Podisul Tibet, care este mai mica si nu atat de complexa ca cea din Masivul Bucegi, are la randul sau ramificatii secundare care conduc tocmai in Muntii Buzaului, iar o alta se indreapta spre si face conexiunea cu structura din subsolul Irakului, langa Bagdad, descoperita in aprilie 2003. De la aceasta, in continuare, mai exista o ramificatie pana in subsolul podisului Gobi din Mongolia.

Citez:

„M-am nascut in Stroeasca, un sat de munte din nordul judetului Buzau; de la noi, din curte, in diminetile limpezi, se vede varful Siriu. Si despre acesta exista o multime de legende si de credinte ciudate, dar locul straniu despre care m-am decis sa va scriu este altul.

La nord de Stroeasca, peste o culme muntoasa careia i se spune Casa Hotilor, incepe un drum forestier. Este singura legatura cu lumea a unui catun, Putul Vechi, aflat la nu mai mult de trei kilometri de sat. Pe vremea copilariei mele, acolo nu mai locuiau decat vreo douazeci de familii.
Cand eram pusti, cea mai mare distractie a baietilor din sat erau excursiile pana in Putul Vechi, dar nu pe drumul forestier, ci de-a dreptul prin locul cel mai periculos din imprejurimile noastre, Codrul Todoruselor.

Cate povesti n-am auzit despre aceasta padure…
Bunicul imi spunea ca, pe vremurile strabunicului sau, codrul primise acest nume deoarece in noaptea de Todoruse a unui an din secolul trecut, deasupra padurii fusesera vazute lumini ciudate si toti satenii fusesera convinsi ca erau San Toaderii care se intalneau cu Rusaliile.
– Mai baiete, imi mai spunea bunicul, tu, daca ai de gand sa te duci pe acolo, sa mergi doar la amiaza si sa ai mereu o cruce la tine… Noaptea, sa nu calci prin codrul acela, cum fac copiii fara minte! Unchiul tau era om in toata firea si tot s-a dus noaptea in padure, sa puna capcane; nu s-a mai intors…

Am fost si eu un copil fara minte; inca de pe la opt, noua ani, am inceput sa intru cu baietii in padurea cu pricina. Treceam de Casa Hotilor, unde se afla ruinele unui adapost al haiducilor si, in loc sa o luam pe carare, coboram in valea in care se intinde codrul.

Este cea mai stranie padure pe care am vazut-o in viata mea. Asezata intr-o caldare stancoasa, locul cel mai misterios si, in acelasi timp, cel mai periculos este mijlocul ei. Dar surprizele nu lipsesc nici pana acolo: in primul rand, de fiecare data cand am intrat in el, codrul era de o tacere inspaimantatoare. Parca nici o vietuitoare, nici macar o pasare n-ar fi vrut sa locuiasca sub crengile sale.

Fie vara, fie iarna, cu cat te apropii de centru, temperatura este tot mai putin influentata de exterior, iar in mijloc, in plina luna decembrie, noi, copiii, eram nevoiti sa ne scoatem cojoacele din pricina caldurii.
Acolo, in miezul padurii, este o vaiuga in care se afla o portiune stancoasa; nu exista nici un izvor, dar se aude in permanenta sipotul unor ape subterane. Printre acele stanci, eu si Nicu, prietenul meu cel mai bun din copilarie, am descoperit intrarea in lumea misterioasa de sub padure.

Era intr-o zi de primavara, in 1974 sau ’75…. In noaptea dinainte avusesem parte de-o furtuna zdravana. Pe la pranz, am ajuns in vaiuga si am gasit un stejar doborat de vant; o parte din trunchi, in cadere, mutase un bolovan si, in locul acestuia, am gasit un put. Era de fapt o groapa, cu diametrul de aproape trei metri, mascata pana atunci de acea piatra uriasa.

Aveam vreo 14 ani si eram amandoi curiosi din fire. Ne-am holbat ce ne-am holbat, apoi, a doua zi, am venit cu o franghie din sat si ne-am coborat in put. Si acum imi amintesc scena: pe masura ce coboram, se facea tot mai cald, de parca eram acasa, langa soba. Dar cel mai ciudat era faptul ca o lumina – verzui-fosforescenta as spune astazi – parea sa izvorasca de-a dreptul din peretii putului; acestia, n-am sa uit niciodata, erau sapati in stanca, dar atat de bine sapati, incat n-am gasit nici o asperitate de care sa ne agatam.

La vreo 4-5 metri adancime, am dat de o galerie si am pornit-o la dreapta ei. Aceeasi lumina ne inconjura, venind de peste tot si de nicaieri. Am mers mai bine de 100 de metri pana am dat de o sala imensa.
Va rog sa ma credeti, nu exagerez cu nimic, nu era deloc mai mica decat sala Amfiteatru a Teatrului National din Capitala. Si era toata sapata in piatra, dar cu zidurile finisate uimitor de bine.
In aceeasi lumina verzuie am vazut, pe ambele laturi ale salii, un fel de mese, tot in piatra sapate. Pe fiecare dintre ele era asezat un schelet…
Atunci am inghetat de frica: erau schelete, pareau umane, numai ca… aveau cel putin trei-patru metri lungime. Altfel spus, fiintele acelea avusesera de doua ori inaltimea unui om normal”, povesteste Iulian Dragnea, pentru revista „Destine”.”[1]

Ce povesteste acest om, referitor la sala imensa in care a ajuns, mergand prin tunel, este similar cu ceea ce ne spune Radu Cinamar, referitor la Marea Descoperire din Muntii Bucegi, efectuata in August 2003. Descoperirea din Bucegi, a zguduit intreg esafondul celei mai mari puteri, care este SUA si a instituit imediat un secret mondial, americanii preluand, incet, dar sigur, controlul asupra acelei locatii secrete din Bucegi, unde se afla si astazi, pazind intregul Complex Subteran.

Uriasii din Muntii Buzaului – un secret ce asteapta sa fie revelat !

Nici zona Muntilor Buzaului, nu este ocolita de scheletele, de uriasi. Sa luam de exemplu, satul Scaieni, locul unde a fost prezent si Vasile Rudan, la deshumarea acestor schelete imense, dupa cum scrie si Efemeride.ro:

„Scăieni este o aşezare străveche situată în munţii Buzăului, atestata că obşte moşnenească pe la 1600. Sătenii spun că, în vremuri de demult, pe când zmeii se băteau prin fundăturile pădurilor, acolo fusese o „aşezare tătărască“, adică locuită de uriaşi. Necropola acelui sat pierdut în negura timpului este plină de schelete umane ce măsoară în jur de 2,40 m.

În România, există nenumărate mărturii despre o civilizaţie a uriaşilor. Practic, fiecare zonă a ţării are povesti despre eroi de staturi formidabile, novaci, cum li se spune în unele locuri. Dar nu numai legendele noastre vorbesc despre aceştia.

Necropola uriașilor

Satul Scăieni este cel mai vechi din întreaga zonă a Boziorului. Câteva case răsfirate pe o culme şi coborând pe uliţe atât de abrupte, încât greu te păstrezi drept, o imagine dezolantă a ceea ce a fost odată. Echipa de la Ziarul este însoţită de cercetătorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul că „poveştile“ oamenilor din comună Bozioru despre uriaşii care au locuit pe acele meleaguri au şi dovadă concretă: o necropolă cu schelete de uriaşi. Aceasta a fost descoperită întâmplător, în urmă cu peste 20 de ani, când s-a hotărât că în Scăieni să se planteze o livadă de meri. Săpând pe o colină, sătenii au descoperit schelete uriaşe, măsurând în jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Drăgoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la faţa locului. Până la „culmea“ unde fuseseră plantaţi pomii, coborâm în pantă abruptă, pe o uliţă înecată de noroi. O dată ajunşi, nea Ilie ne arată întreaga livadă, care acum nu mai rodeşte: „Peste tot sunt mormintele uriaşilor. Făceam gropi, să plantăm puieţii, când dau de o căpăţână de om mare cât un dovleac de prăsilă. Nici că mai văzusem aşa ceva. Ne uităm toţi cruciţi. Sap mai departe şi dau şi de nişte oase de la picioare, cât aracii de vie. O namilă de om fusese răposatul. Noi ştiam că aici, demult, fusese un sat tătărăsc, bătrânii vorbeau şi de oameni înalţi că brazii, dar credeam că e doar o vorbă. Uite că nu a fost doar vorba“.

Merele cât pepenii

Au găsit multe morminte. Unde săpau, dădeau de ele. Au scos doar câteva, restul le-au lăsat să se odihnească în pământ, săpând rândurile în aşa fel încât să le ocolească. Erau numai schelete? „Şi cioburi“, ne lămureşte nea Ilie. Adică fragmente de olărie. Nu a suscitat interes autorităţilor sau arheologilor? „Păi, în plan era să se planteze livadă. Am strâns scheletele şi cioburile şi le-am predat, au fost duse la muzeu, am auzit că au ajuns la Bucureşti. Au fost şi măsurate. Aveau în jur de 2,40 metri“. De atunci, nimeni n-a mai dat importanţă necropolei de uriaşi, de parcă ar fi fost ceva obişnuit, la ordinea zilei. Pentru sătenii din Scăieni, chiar nu mai reprezintă o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recoltă de mere. „Deşi erau un soi obişnuit, fructele s-au făcut mari cât nişte pepenaşi. Ne-am gândit că din cauza uriaşilor îngropaţi aici“. Ilie Drăgoi se oferă să sape, să ne arate şi nouă un schelet, dar trebuie să urce iar uliţa aceea abruptă, să ia de acasă o lopată, un hârleţ. Când să plece, se întunecă din senin şi începe un vânt aprig ce ne dă fiori. Locul devine parcă o imagine din filmele cu strigoi. Mai teamă ne e de drumul desfundat care coboară în Bozioru. Dacă începea ploaia, aveam şanse să rămânem pe acolo. Renunţăm şi, cum ajungem la drumul principal, vremea se îndreaptă la fel de brusc. Vântul se opreşte şi apare soarele. Ce să fi fost asta? „Nimic“, ne linişteşte nea Ilie. „Aşa e pe aici“.

Moșnenii din Scăieni

Moşnenii constituie o populaţie foarte veche, organizată mai întâi pe familii, apoi în obşti, care, în timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De moşnenii stabiliţi în partea superioară a râului Buzău pomenesc şi cronicarii antici. Pliniu îi numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci şi-i localiza lângă ţinutul colchilor ( astăzi Colţi, în vecinătatea ţinutului vechilor moşneni). Locuinţele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte înalte şi aveau formă de turn, denumite astăzi „cule“. Ele erau construite din trunchiuri întregi de copaci, tăiaţi la o margine de pădure. „Talpă“ turnului sau fundaţia era formată din primii patru copaci doborâţi – cărora din tăiere li se dădea direcţia de cădere – sub care se aşezau pietre mari. Şi astăzi sătenii din Scăieni păstrează acelaşi mod de construcţie a temeliei, fără să se respecte canoanele străvechi, pentru care era nevoie de o forţă deosebită, pe care numai uriaşii o aveau. Familiile de moşneni au dat cei mai buni căpitani lui Negru Vodă, enigmaticul erou despre care există o mulţime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune că acest Negru Voda avea şi el o înălţime impresionantă, judecând după „scaunele“ sale săpate în stânci, pe culmile munţilor din zonă. Moşnenii ( sau muntenii cum li se spune astăzi) erau păstrătorii multor „tainiţe“.

Stâlpii tăineței

Fiind o zonă des călcată de triburi cotropitoare, moşnenii organizaseră un sistem foarte eficient de apărare, bazat pe puncte de supraveghere aşezate pe cele mai înalte culmi, tuneluri subterane care ieşeau în peşteri cu galerii mari, unde se puteau adăposti sătenii cu vite cu tot şi pâlcuri de călăreţi care ştiau cum să răsară că din pământ asupra năvălitorilor şi să dispară apoi că înghiţiţi de ceaţă. Reţeaua de „tainiţe“ folosite de moşneni şi de căpitanii lui Negru Voda era foarte veche, după cum reiese din „Legendele plaiului“, povestiri din bătrâni culese de Ilie Mandricel, profesor de romana în comună Bozioru. „Două subterane construite sub nişte stânci enorme datează de pe vremea tătarilor“. Vom vedea despre care „tătari“ este vorba. Pentru vechii locuitori, ascunzătorile ideale erau aşezările rupestre şi pădurile seculare, dintre care pădurea Tainiţa, de pe muntele cu acelaşi nume, era cea mai sigură, fiind şi astăzi foarte greu de străbătut. Aici se afla Stâlpii Tainiţei, „stâlpi colosali de piatră care se ridică în formă de coloane în mijlocul pădurii inaccesibile“ şi care nu au putut fi cercetaţi, deoarece nu se poate ajunge până la ei. Cine a săpat tunelurile prin piatră dură, cine a ridicat acei stâlpi în inima pădurii, cine a sculptat pe stânci, la mari înălţimi, „scaunele“ domneşti? Toţi oamenii spun că tătarii. Dar nu poporul de năvălitori, ci „ceilalţi“, care au trăit mult înaintea moşnenilor şi de la care aceştia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descoperă vestigii ale acestei civilizaţii preistorice sunt numite în popor „sălişti tătărăşti“. Cum este şi Siliştea Scăienilor.

Tătarii

Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase şi nobile triburi ale vechimii: teutarii, cărora le mai spunea şi tartari sau ţâţâni. Din aceste denumiri derivă „tătarii“, cu înţelesul de „tătâni“, străbuni, neavând nici o legătură cu tribul nomad care a apărut în istorie multe secole mai târziu. Acelor „teutari“ străbuni li se atribuie tumulele (movile ţuguiate din pământ, care indică morminte) şi fortificaţiile munţilor Carpaţi, acele ziduri ciclopice ce se întind pe culmile muntoase, ale căror ruine se văd şi astăzi între Turnu Roşu, Sibiu, Miercurea, Sebeş, Orăştie, Haţeg, Vulcan şi-n munţii Buzăului. Peste tot unde se găsesc aceste fortificaţii, împreună cu cioburi de vase purtând simboluri stranii, oamenii spun că acestea au aparţinut uriaşilor sau tătarilor străvechi. Homer relatează că aceştia erau „favoriţii zeilor“ şi că îi întreceau pe toţi în înălţime, forţa şi frumuseţe“, de aceea erau dăruiţi cu o viaţă mai lungă decât toţi ceilalţi oameni. Ei au fost cei dintâi care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au înălţat dolmene şi menhire şi au confecţionat cel mai frumos cizelate unelte din piatră. Aristotel le atribuie cele dintâi construcţii sub formă de turnuri şi fortificaţiile ciclopice de apărare, ridicate pe culmi.”[2]

Misterele pietrelor scrise din Muntii Buzaului !

“Un tinut cu nume bizar, “Tara Luanei”, ascunde vestigii tulburatoare, necercetate de arheologi: locuinte si schituri rupestre, urme stravechi de scrieri necunoscute, incrustate in stanci

Visam de mult sa ajung in Tara Luanei, un tinut vrajit, aflat in Muntii Buzaului. Acum a sosit clipa. Din Bucuresti, in doua ore si jumatate sunt la hotarul acestei “tari” stravechi, unde fiecare varf de munte e insemnat cu misterioase inscriptii nedescifrate. Mai am doar cativa kilometri. Intre Patarlagele si Colti e un tinut pustiu, numit dealul Burdusoaia.

De o parte pereti abrupti si prafosi, de alta pamant neted, cu balti murdare. Un caine slab rataceste in pustietate. Sunt singura. Ma napadesc presimtiri si imi spun ca e ceva tare straniu cu zona asta: ori ca privelistea iti da fiori, ori ceva nevazut bantuie in colb. Apas pe acceleratie, calc cu iuteala drumul zdrobit si in cinci minute ma aflu in plin mister.

Inima dintre frunze !

Dumitru Nica a fost profesor de istorie in satul Colti. O materie pe care a indragit-o inca din anii copilariei, cand jocurile il purtau prin paduri si pe varfuri de dealuri, pline de pesteri ciudate, cu peretii acoperiti de desene si semne bizare. Cunoaste toate vestigiile din zona: schituri rupestre, pietre cu inscriptii, locuri pline de istorie si povesti. Dar astazi are o misiune aparte.

Ma insoteste pe culmea Broscarului, ca sa imi arate o piatra plina de semne, care a fost descoperita recent. O relicva istorica ce ascunde, cu siguranta, un mister. Trecem prin Fijeresti, Coltii de Jos si Calugaritele. De aici incepe urcusul pe munte. E amiaza si soarele de toamna loveste in pietre. Urcam pieptis, pe o scurtatura printre paduri. Drum greu, abrupt, dar profesorul parca zboara.

Imi povesteste precipitat despre piatra pe care urmeaza sa o vad. E mare, acoperita de zeci de semne… Au venit si de la muzeul din Buzau, au venit si de la Iasi, dar nimeni n-a dezlegat enigma. I s-a spus ca ar fi mai bine sa acopere piatra la loc, cu pamant. A descoperit-o chiar el. Era prin 1997, intr-un noiembrie rece…

Profesorul era la vanatoare de mistreti, pe dealul Broscarului. Frigul ii intepenea picioarele. Statea chiar sus, pe culme, un loc cu padure nu prea deasa, de pini. “Ce sa va spun? Am inceput sa imi frec talpile de pamant, ca sa ma incalzesc”, povesteste profesorul.
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Piatra scrisa de pe culmea Broscaru !

“Si cand colo, vad pe o piatra, in fata mea, doua linii lungi, paralele. M-am gandit eu ca nu puteau fi facute de natura. Apoi, cand ma uit mai bine, sub talpile mele era o alta piatra, acoperita cu muschi si pamant, dar pe care se vedeau sapate niste stele. De atunci am fost de zeci de ori la piatra asta.

I-am anuntat si pe cei de la muzeu. Am sapat in jurul ei si am dezvelit o suprafata cam de doi metri pe un metru, dar nu i-am dat inca de “radacini”. E plina de semne pe toate fetele.”

De la o vreme, urcam prin padure, pe cararile facute de mistreti. “Aci e un culcus de scroafa cu purcei”, imi arata profesorul. “Acolo jos e scaldatoarea lor. Scurmaturile astea le fac cand cauta radacini si oua de carabus”. Apoi profesorul se opreste, intinde mana si imi spune soptit, aratandu-mi luminisul care se iveste printre copaci: “Uite-o!”.

Broscarul nu e o culme ascutita, cum sunt toate varfurile care il inconjoara, ci un platou, parca anume netezit de mana omului. Acolo e piatra. O bucata de stanca masiva, care de departe pare un organ urias al pamantului, o inima ciuntita, ingropata intre frunze uscate. “Vedeti, mai la vale se mai zareste cate un prun”, imi spune profesorul. “Aci erau livezi, nu paduri”.

Nu-mi pot desprinde privirile de pe piatra, ca sa privesc imprejur. De departe, inima ei cenusie parca pulseaza. Si padurea pare sa respire odata cu ea, si pamantul. Profesorul mi-o ia inainte. Curata piatra de frunze si pamant, sufla prin santurile lasate de semne, ca sa le faca vizibile. Ma apropii incet, incercand sa-mi aliniez respiratia la suflul acelui loc. Semnele de pe piatra sunt haotice. Nici o ordine: nici verticala, nici orizontala, nici serpuita, nici circulara, numai semne aruncate peste tot.
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Scriere sau harta stelara?

Nu vad nici o litera cunoscuta, din nici un alfabet care sa fi fost folosit pe teritoriul tarii noastre sau pe la vecini. Doar stele alcatuite din linii intretaiate, jumatati de stele, cruci marginite de patrate si dreptunghiuri, multe simboluri solare, semne de tipul rabojului, linii care se intretaie si se frang, spice sau braduti…

Unele imi par vag familiare, parca le mai vazusem pe diverse obiecte, intre semnele scrierilor din Vechea Europa si intre semnele de pe tablitele de la Sinaia, altele parca seamana cu runele. Dar sunt atat de multe si de diverse, incat in prima clipa nu pot lega in minte nimic. Ca si cum mai multi copii s-ar fi asezat in jurul pietrei si ar fi inceput sa scrijeleasca fiecare pe unde a apucat, pana ce piatra s-a umplut de semne. Sa fie doar o joaca?

Greu de crezut, caci piatra e in pamant de multa vreme, se vede dupa albeata ei. “Vedeti, pe partea sudica, pamantul a acoperit piatra mai mult de un metru. In multe sute de ani se depune atata pamant”, imi spune domnul Nica, citindu-mi parca gandul. Unele semne sunt grupate cate doua-trei, altele izolate, sunt semne mai mici, scrijelite mai delicat, altele mai mari si mai adancite, unele sunt incadrate in patrate sau dreptunghiuri.

Lipsesc liniile curbe, cel putin la prima vedere, fapt de inteles, caci pe piatra e destul de greu sa trasezi cercuri.
“Ei, ce ziceti?”, ma intreaba nerabdator profesorul. Imi trec prin minte doua idei. Prima, ca un asemenea haos aparent ar putea reda o harta, poate o harta a cerului. Doar intr-o astfel de harta semnele sunt imprastiate fara noima pentru cel ce nu le cunoaste rostul.
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Policiorii !

A doua idee este aceea ca semnele nu au fost facute toate odata, ci pe rand, la anumite ocazii. Poate ca acolo era un loc de intalnire si procesiune periodica, si de fiecare data, se insemna ceva pe piatra: o invocatie, o ruga de multumire catre Dumnezeu, vreun nume sau lucru important.

Poate era un loc cu puteri tamaduitoare, iar semnele erau lasate de cei ce se vindecau prin atingerea pietrei sau, mai bine zis, de vracii sau preotii care intermediau in procesiunile de vindecare, in numele celui bolnav. Un fel de “icoana” pagana facatoare de minuni, unde la anumite date se strangeau oameni cu nevoi si boli. Sau, cine stie, un loc sacru, unde initiatii veneau periodic si lasau insemnari pentru cei ce vor veni dupa ei, ca sa-i indrume sau sa le transmita ceva.

Cand se putea intampla asta? Domnul Nica i-a intrebat pe batranii din sat daca au auzit de la batranii batranilor despre piatra asta, si nimeni nu stie nimic. Aici a fost in ultimele generatii pasune si livada si atat. Sa fie niste semne, nu tocmai de demult, simbolice, lasate de oameni care aveau un cod al lor si-si transmiteau informatii in felul acesta? Poate niste ciobani ce treceau pe acolo cu turmele? Un soi de raboj, cum era cel al plutasilor de pe Bistrita?

Sau sa fie semne teribil de vechi, dinainte de inventarea alfabetelor? Greu de dat un raspuns. Sigur este ca semnele nu sunt facute in joaca, piatra a stat sub pamant, cu siguranta, sute de ani. Ma gandesc ca e uimitor cum, in ultima vreme, astfel de “documente” pretioase ies tot mai des la suprafata si cum am norocul sa aflu de ele, chiar eu… E toamna. Sunt deja trei luni de cand imi doresc sa vad aceasta piatra. Iar acum se afla in fata mea!

Chemarea !

Era intr-o dimineata de sambata, la capat de iulie. Abia asteptasem sfarsitul de saptamana, pentru ca aveam mult de lucru si trebuia sa recuperez. Dar in Bucuresti era canicula, iar eu eram stapanita de o stare de agitatie, un dor de duca neclar. Stiam ca daca nu plec undeva, in zadar stau acasa, ca nu voi putea lucra. Dupa cateva ore de nehotarare, m-am urcat in masina si am plecat.

Incotro sa o apuc? Era deja aproape pranzul. Dintr-o data, mi-am adus aminte ca de multa vreme doream sa vad muzeul chihlimbarului de la Colti, in judetul Buzau. Stiam ca in zona aceea sunt multe vestigii rupestre, ca locurile sunt pline de legende, ca lucruri stranii se petrec acolo, uneori, si ca la curbura Carpatilor, istoria insasi e scrisa cu un condei parca mai apasat decat in alte parti… Am ajuns dupa-amiaza, am vizitat muzeul, m-am cazat la o pensiune in sat, iar a doua zi dimineata, am pornit peste dealul Martirei, inspre paduri, pana in poiana Cozanei (ce nume de poveste!).
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Insemne in piatra la Policiori !

Locul mi s-a parut fabulos. Pe dealul Martirei erau pajisti cu flori de camp, incredibil de inalte, aproape cat un stat de om, printre care inotam ca printre valuri. Nu mai vazusem in viata mea asa minunatie. Era chiar ca in basme, dincolo de imaginatie. M-am intors la Colti obosita, dar fericita.

A doua zi dimineata, inainte de a pleca spre Bucuresti, am schimbat cateva cuvinte cu gazda mea, doamna Viorica Nica, o femeie frumoasa si blanda, un fel de zana buna a locului. Am inteles repede ca e pasionata de istorie, la fel ca sotul ei, care a fost multa vreme profesor in sat. Din vorba in vorba, ii spun ca sunt de la “Formula AS”. In acea clipa, se lumineaza brusc si-mi spune: “Dumnezeu mi v-a scos in cale!

De cateva zile tot sun la redactie, pentru ca incerc sa dau de o persoana care scrie in ultimul timp la revista. Am sunat incontinuu, dar mi s-a spus ca e plecata din tara si sa-i trimit un e-mail. Am vrea sa vina sa scrie si despre locurile de-aici. Cum o cheama, Doamne? A scris acum, de curand, despre Corbii de Piatra din Arges…”.

Trec cateva secunde ce ne apasa greu pe amandoua. “Eu sunt”, ii raspund cu respiratia taiata. Doamna Nica se albeste brusc la fata si mainile incep sa-i tremure. Imi spune, cu glas din ce in ce mai stins: “V-am chemat, doamna. V-am chemat in fiecare zi, cu gandul. Si cu inima. Nu-mi vine sa cred ca ati venit. Sotul meu a descoperit in padure o piatra scrisa, e plina de semne, trebuie sa o vedeti…”.

Nu ma puteam dezmetici, ma simteam ca intr-o poveste fantastica. Incepeam sa-nteleg de ce traisem starea aceea de agitatie sambata dimineata. “Stiti, pe aci se intampla des lucruri de-astea – incearca doamna Nica sa ma linisteasca. In locurile astea oamenii mai comunica si cu puterea gandului. Zona e plina de vestigii stravechi, pline de semne ciudate, dar protejate de energii puternice.

Aci e curbura Carpatilor, dar sa stiti ca nu oricine ajunge aci reuseste sa vada lucrurile de care va spun. Unii au ameteli, dureri de cap, stari de rau si se intorc din drum. Altii nu mai percep timpul cum trebuie, caci in unele locuri, timpul se dilata sau se strange, si sunt dezorientati.” Am plecat cu totul descumpanita, cu promisiunea ca ma voi intoarce cat de curand, probabil dupa doua saptamani.

“Cel mai frumos e aci in octombrie”, mai spune doamna Nica, in drum spre poarta. “O sa vin mult mai repede”, i-am raspuns. Dar saptamanile au trecut ca stolurile de randunele, si de fiecare data cand imi propuneam sa revin la Colti, se ivea ceva. Am ajuns dupa trei luni. In octombrie.

Athosul romanesc !

“Dati-mi voie sa afirm ca aci este un adevarat Athos romanesc”, imi spune solemn domnul Nica. “In zona Alunis-Nucu-Bozioru, pe o suprafata de doar cativa kilometri patrati, avem o multime de schituri si biserici rupestre: Alunis, grota lui Dionisie Torcatorul, Fundul Pesterii, Pestera lui Iosif, Agatonul Vechi si Agatonul Nou, Schitul Fundatura, Schitul Piatra Ingaurita, Bucataria… multe. Si multe nu mai exista.
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Profesorul Nica !

La Calugarite, a existat o manastire, dar nu mai e, la Gavanele a existat o manastire mare de maici, apoi intre Muscelul Caramanesti si Ulmet a existat o biserica cu hramul Sfantul Dumitru, care a disparut la un cutremur… Se spune ca a fost inghitita cu totul de pamant. Iar in unele zile din an, anumiti sateni aud dangat de clopot venind din adancuri”.

“Cum de tocmai aici a luat nastere acest Athos? Ce are special acest loc?”, il intreb pe profesor, desi imi dau seama ca nu e nevoie de explicatii: se simte ca locul este foarte special si nu ar mai fi nimic de adaugat sau de lamurit. “Aci, la curbura, au existat conditii geografice prielnice pentru a se dezvolta o viata timpurie”, imi raspunde. “Zona nu este expusa intemperiilor, vanturilor, gerurilor.

E un fel de microclimat ce nu cunoaste asprimea iernii. Apoi, mai tarziu, in perioada invaziilor, oamenii se ascundeau in muntii acestia si nu puteau fi gasiti de tatari si de alti invadatori. Era o zona foarte buna pentru refugiu. Si mai e ceva. Au existat in fiecare generatie batrani, buni povestitori, tarani adevarati, curati la suflet, care datorita acestei curatenii sufletesti au putut transmite din generatie in generatie lucruri foarte interesante.”

“Ce fel de lucruri?”, tresar eu si ciulesc urechile. “Legende vechi de mii de ani. Aci exista o continuitate de locuire de milenii, dar arheologii nu au venit niciodata sa faca cercetari. Locurile sunt lasate in voia sortii. Multe nu sunt cunoscute nici chiar de localnici, doar fiarele padurii ajung la ele. Arheologii sapa in alte parti, la Pietroasele, Monteoru, Carlomanesti si Gheraseni, dar aci, in zona de munte, nu vin niciodata.

Si nu doar ca sunt putin cunoscute, dar locurile acestea continua sa se salbaticeasca si sa se pustiasca. Au disparut sate intregi. Au fost parasite. Asa s-au pustiit Calugaritele, Magadani, Coltii de Sus, Linguresti, Lupoaia, Comarnici, Paltinu. La Matara mai sunt vreo zece locuitori…

E o zona saraca, fara drumuri, unele sate nu au avut nici curent electric, tinerii au plecat, batranii au murit si au ramas in urma lor doar casele naruite si povestile… E trist ca locurile astea se salbaticesc, dar poate e si un noroc, caci in felul acesta vestigiile sunt mai protejate.”

Schitul Agatonul Nou !

Pasesc alaturi de profesorul Nica, ascultandu-i fascinata povestile. Tinutul stravechi, incremenit in timp, al curburii Carpatilor se afla in fata mea. Muntii Buzaului sunt de o frumusete pe masura salbaticiei lor. Satele si oamenii poarta in ei o samanta de stravechime ce se intoarce in timp, mult inaintea crestinismului, si chiar inaintea dacilor. S-au asternut straturi peste straturi de istorie si credinta, calugarii crestini au preluat de la pustnicii daci lacasurile sfinte, iar crucile au luat locul stalpilor dacici ai nemuririi.

Nu cred ca am mai vazut undeva, in tara asta sau in alta tara, atat de multe cruci la margine de drum. Zeci, sute, la fiecare kilometru sau chiar mai des, cruci de lemn, cruci de piatra, povarnite sau drepte, cu simple scrijelituri sau frumos impodobite, umbre sfinte, ce pazesc drumul si ii apara pe calatori de rele. In trecut, numarul lor era si mai mare, dar multe cruci de lemn au putrezit si nu au mai fost inlocuite. Pe atunci, trecatorii se inchinau la fiecare.

Drumul de la Colti la Ruginoasa, sub lumina rasaritului, este un drum al crucilor. Trecem prin Muscelul Caramanesti, Buduie, Scaieni, Vavalucile, Fisici, pe langa Bozioru, prin Braesti, sate arhaice, cu nume de legenda, stravechi. “Buzau” stiu ca e nume dacic, “scai” si “muscel” la fel, ma intreb ce poate fi o “vavaluca”, cuvant coborat din basme cu zane si taramuri cetoase. Rasaritul soarelui printre crucile de la Vavaluci imi curata sufletul, iar drumul prin cimitirul de la Ruginoasa e o adevarata initiere, care ma ajuta sa patrund in lumea straveche a celor de demult. Aici, la Ruginoasa, sunt “Policiorii”, salasuri ascunse, pline de semne ciudate.

Semne stravechi la Ruginoasa !

Policiorii sunt doua terase de piatra cocotate sus, intre stanci, care au folosit candva ca adapost. Nu e usor sa te cateri acolo. Pe o suprafata de cativa metri patrati, “podeaua” de gresie e plina de semne. Trebuie sa calc pe ele ca sa pot inainta, si simt un nod in gat pasind peste figuri ciudate, fragile, cu cine stie ce semnificatii sfinte.

Athosul romanesc !

Astazi, calauza mea e Diana Gavrila, o localnica pasionata de istoria fabuloasa alaturi de care a copilarit. Inalta si zvelta, acum sta asezata in genunchi, migalind pe o foaie de hartie semnele pe care le vede pe piatra. “Sori”, braduti sau spice, compozitii bizare, care au mereu 12 sau 7 linii, ceva ce seamana cu un pom sau o ciuperca, “fulgi de zapada” cu ramificatii asimetrice, turnuri stranii cu 12 “trepte”, posibile figuri umane foarte stilizate, alcatuite dintr-un patrat, un dreptunghi in locul capului si doua dreptunghiuri in locul picioarelor, totul abstractizat si geometric.

Spre deosebire de piatra de la Broscaru, la care m-a dus profesorul Nica, aici semnele par a fi mai grupate si contin si linii curbe, dar impresia generala este tot aceea de lipsa de coordonare. In plus, unele semne sunt vag figurative. Si aici au fost facute, probabil, la momente diferite. Sunt si desene mai noi, caci zarim reprezentate cateva biserici cu trei turle, una “semnata” la 1914.

Si pe nelipsitii Marius, Anca, Fanel, Dana, Sanda, Gigel, care si-au scris numele peste inscriptiile stravechi, distrugandu-le. Intr-un colt se afla un desen complex, care pare sa umple un dreptunghi. “O tablita sumeriana”, imi spune Diana. O privesc cu circumspectie: “Ce sa caute o tablita sumeriana aici?”

“Uitati-va mai bine: spicul din partea stanga, zig-zagul care delimiteaza desenul, semnele din interior, grupate in cadrane, adanciturile din partea de sus, toate sunt elemente care se gasesc in tablitele sumeriene.” Ma lasa fara grai si nu am cum sa o contrazic. Desi pentru mine nu prea are sens, asemanarea este intr-adevar izbitoare.

Turnam apa peste desen, ca sa mai adancim contrastul. Diana copiaza desenul, cu un firesc care ma descumpaneste: ei i se pare normal sa gaseasca semne “sumeriene” printre stancile Ruginoasei. “La noi sunt semne stravechi, cam pe fiecare varf de munte. Unele sunt cu totul necunoscute, nepublicate.

Altele sunt inventariate, dar sunt considerate “de interes local” de catre autoritati. Unele au fost cercetate de un inginer, Paul Lazar Tonciulescu. Nici una nu beneficiaza de o minima protectie: ploile continua sa le macine, turistii care reusesc sa le descopere le distrug, fara nici o mustrare de constiinta.”

Imi pun aceeasi intrebare ca si la Broscaru: oare nu e o gluma? Chiar sunt semne stravechi, autentice? Obisnuita ca la orice noua descoperire care nu se incadreaza in linia “oficiala”, sa sara pe mine acuzatorii de fals, am stat si am privit indelung semnele, le-am comparat cu ce mai vazusem in alte parti si le-am facut zeci de fotografii.

Multe se regasesc pe piatra de la Broscaru, care a stat in pamant sute de ani. E o legatura clara intre cele doua categorii de scrieri si probabil apartin aceleiasi epoci. Imi trece brusc prin minte ca filmele americane de aventuri, cu descoperitori de scrieri si artefacte stravechi, precum si documentarele gen “Discovery” sau “National Geographic” despre vechi civilizatii ar putea pali in fata a ceea ce am vazut eu in doar doua zile. Si asta este doar inceputul: in Tara Luanei ma mai asteapta aventuri incredibile.

Diana, fiica Luanei !

Diana are ceva din taramul pe care il stapaneste: o intelepciune uimitoare, gratie exterioara si forta interioara. Si mai are ceva, un aer de basm, de zana buna dar severa, in jurul careia te astepti sa vezi roind pitici si spiridusi de padure. Ne asteapta un urcus aspru pe varful Turtudui, unde stim ca exista alta piatra scrisa.

Si pentru ea, e prima data cand urca pe aceasta creasta. “Pe aici, toate varfurile ascutite se cheama Turtudui”, ma lamureste. Diana are la gat un fluier cu care alunga mistretii si ursii. Din cand in cand, in timp ce urcam, scoate din el sunete ascutite. Apoi vorbeste. Imi tine o lectie de istorie. Nu stiu cum poate vorbi in timp ce urca pieptis, printre crengile copacilor prabusiti, pe stancile afundate in frunze uscate.

Fac eforturi sa nu pierd nici o vorba, caci felul in care povesteste are ceva magic. Imi spune despre schiturile rupestre, despre calugari si haiduci, despre disparitiile din muntii Buzaului si despre o misterioasa ceata albastra, despre azurul cerului la Crucea Spatarului, despre comori si cautatori de aur, despre chihlimbar si Valva Baii, despre pasarea Phoenix si despre argonauti…

In rastimpuri, mai sufla in fluierisca ei, apoi o aud citand in latineste din Ovidiu, apoi povestindu-mi despre zeii sumerieni, despre Prometeu, Caucaz, Colchida, menhiri, scrieri stravechi, ape tamaduitoare… E ciudata fata asta, cu ochii ei taiati ferm, in roseata fetei, cu glasul sfatos si usor poruncitor. “O faptura din alta lume”, imi spun. Figura mitica si spirit protector al acestor locuri.

Tara Luanei !

“Suntem in Tara Luanei”, imi spune Diana dupa ce mai sufla o data in fluierul argintiu. “Batranii de demult povesteau ca Luana era un rege batran, un mare intelept, o fiinta atotputernica.” “Un barbat?” intreb mirata.

“Da, un barbat. Exista si o varianta in care Luana era o fata frumoasa, o sa v-o spun si pe aceea. Asadar, regele Luana pazea portile unei cetati puternice, cu ziduri pana la cer. Aceasta cetate era luminata zi si noapte de un soare ce stralucea aidoma astrului zilei. Cei din cetate erau puternici, drepti si netematori. Atunci cand erau raniti in razboaie, Luana ii tamaduia cu apele vii si moarte din Valea Izvoarelor.

Multi ani fericiti au trait ei, pana au venit vrajmasi in care de foc si au doborat soarele Luanei. Mare prapad s-a intamplat atunci pe pamant.” Felul in care povesteste Diana arata limpede ca e vorba de o repetare fidela a unei povesti stravechi. “Pamantul s-a cutremurat din incheieturi”, continua ea oarecum mecanic, ca si cum ar vorbi in transa, “iar locul cetatii a fost ars pana la jumatate de metru adancime si nu a mai fost calcat multa vreme, nici de picior de animal salbatic, nici de picior de om, nici pasarile cerului nu au mai zburat pe deasupra.”

Brusc, Diana pare ca se trezeste din poveste si trece la alt ton: “Eu cred ca apele tamaduitoare sunt cele de la Fisici, unde pe vremea comunistilor erau bai curative. Povestea regelui Luana este evident legata de un cult al soarelui, foarte vechi, si asa se explica si multimea de simboluri solare de pe pietre – stele, sori, cruci.

Iar doborarea soarelui ar putea simboliza trecerea de la o credinta la alta, de la religia solara la crestinism. In cealalta varianta, Luana era o fata foarte frumoasa, venita din cer intr-un car de foc. S-a indragostit de un locuitor de aici si a ramas in locurile astea. I-a invatat pe oameni scrisul, cititul, medicina, si le vindeca bolile cu apa vie si apa moarta.

Dar fostul ei iubit a descoperit unde se afla si a pornit razboi impotriva localnicilor. Luana i-a invatat sa se ascunda in stanca, deoarece numai acolo vor scapa de trambele de foc aruncate de dusmani. Asa se explica multimea de asezari rupestre in zona Carpatilor de curbura, in special la Colti-Bozioru.” “Se stie in ce zona s-au intamplat toate astea?” “Da, cum sa nu… E vorba de platoul Martirei…”

Platoul Martirei! Locul fabulos in care inotasem prin flori de camp, in calatoria facuta in vara. Iar stancile in care s-au ascuns oamenii ca sa scape de trambele de foc sunt stancile din poiana Cozanei! Acolo, la Fundul Pesterii, vazusem pe pereti desenate multime de pumnale, varfuri de sageata si de lance orientate cu varful in sus, intre care erau figurate zeci de linii. Profesorul Vasile Boroneant spune ca sunt pumnale de tip akinakes, tipice perioadei sec. VI-IV inainte de Hristos. Imaginea este impresionanta, si parca ilustreaza, intr-adevar, un atac, un razboi, poate chiar trambe de foc.

Povestea soarelui este cu adevarat stranie, si ar putea sugera existenta unei surse de energie care presupunea o tehnologie foarte avansata pentru vremea aceea. Ce sa inteleg din aceste legende? Ca in aceasta regiune cu energii ciudate s-au stabilit, candva, niste fiinte venite poate din alte lumi, posesoare ale unor tehnologii inaintate?

Stratul de arsura a fost confirmat de unii cercetatori, dar nicaieri nu s-au facut sapaturi arheologice. De altfel, Fundul Pesterii este incadrat in Lista Monumentelor cu datarea in sec. XVI-XIX! In plus, se vorbeste ca in zona sunt zacaminte de uraniu, care au fost exploatate in secret pe vremea comunistilor, deci regiunea e radioactiva… “Sumerienii aveau 12 zei-regi”, ma lamureste fata.

“Cand intre ei se nastea un alt zeu, cel mai batran trebuia sa plece. Iar Luana e atestat, a fost unul dintre regii Sumerului, prediluvian, al treilea la numar. De altfel, numele acesta e strain de noi, nimeni nu il poarta, el apare doar in legenda”. O las sa continue, dar pentru mine e parca prea mult. Am patruns dintr-o data intr-o lume fantastica, dar care e pe jumatate aievea: “tablita” sumeriana de la Policiori, scrierile ciudate de pe Broscaru, povestea regelui Luana, carele si trambele de foc, florile uriase de pe dealul Martirei…

Inscriptia de pe Turtudui !

Linistea de pe Turtudui e tot mai stranie. Diana povesteste, povesteste, iar cand ajungem sus, se opreste brusc. Privelistea iti taie respiratia. Si nu doar pentru o clipa. Este atat de ciudata atmosfera, incat ma tem ca daca as respira, s-ar isca cine stie ce grozavie din senin. “Ma gandesc la disparitiile acelea din poiana Cozanei, de la Tiharia, deasupra Fundului Pesterii, unde pe vremuri domnea Luana si a avut loc atacul acela”, imi spune Diana dupa cateva clipe de pauza.

“Stiti, acolo au disparut in anii ’80 doi baieti. Doi frati. Au disparut, pur si simplu, si nu au mai aparut niciodata! Te apuca racorile. Daca disparem si noi? Eu ca eu, da numa dumneavoastra sa nu dispareti, ca nu stiu cum mai dau eu fata cu domnul Nica!”, spune fara urma de zambet pe chip. “Nu-i de gluma!”

Ne apucam sa cautam inscriptia. Sunt zeci de colti stancosi, si pe oricare dintre ei s-ar putea gasi scrierea cautata. O luam in directii diferite, in timp ce Diana isi reia firul vorbirii. O aud departandu-se, vorbind tare, ca si cum s-ar teme de ceturile albastre sau de intensitatea azurului, care, zic unii, poate favoriza teleportarea. La un moment dat, tace brusc. Trec minute lungi si nu o mai aud.

O caut printre pietre, ma duc in directia in care a mers si ea, o strig pe nume. Nu primesc nici un raspuns. De jur-imprejur, doar eternitate. Pentru o clipa, am sentimentul ca am pasit in alt taram. E o liniste absoluta, iar faptul ca nu o aud pe fata vorbind ma nelinisteste. “A disparut Diana”, imi zic, pe jumatate amuzata, pe jumatate ingrijorata. Reiau cautarile si o gasesc asezata pe jos, langa o piatra inalta, frumos fasonata, doborata la pamant. Sta si copiaza intr-un caiet inscriptia.

Rasuflu usurata. Arunc o privire pe scriere si decretez scurt: “sunt chirilice”. “Nu sunt chirilice”, raspunde ea calma si absorbita. “E o scriere autohtona. Par a fi chirilice, dar sunt si semne care nu exista in alfabetul chirilic. De fapt, alfabetul chirilic deriva dintr-un alfabet de-al nostru, autohton.” “Pi Pascul”, citeste repede, pe primul rand. Apoi, sacadat, pe litere: “e-s-t-h-a-i-r-a-t-u d-o-g-a-v-b-u-i-l-i. Ce o fi insemnand?”

O zana in tara piticilor !

Ma uit uimita la fata asta care are doi copii, pazeste vacile si trudeste pamantul, dar citeaza in latineste din Ovidiu si, desi are doar studii medii, ar putea in orice moment sa-si dea un doctorat in “luanologie”, fiindca stie absolut tot ce s-a scris vreodata despre toate schiturile, bisericile, asezarile si intamplarile din Tara Luanei. Multe le-a invatat de la sotii Nica, multe le-a citit in carti, altele le-a vazut la fata locului si a inteles singura legaturile dintre lucruri.

Fara computer, fara internet, fara posibilitati. Doar din pasiune. O intreb cum a patruns in lumea asta, a basmului, care se impleteste cu istoria. “Am ramas orfana de tata de mica, si mama s-a chinuit sa ma creasca singura, cum a putut. Ea era tare mare iubitoare de istorie si citea mereu. Seara imi spunea povesti. Niciodata nu ma saturam, o puneam sa mi le repete iar si iar…

Mama a facut ca lumea in care am crescut sa mi se para de basm. Cand ma uitam pe fereastra, la marginea padurii, se vedeau saivanele, ca niste casute mici, crescute din pamant. Mama spunea ca alea sunt casele piticilor, si ca acolo este taramul lor. Cand mergea dupa lemne in padure, ma punea sa stau ascunsa sub frunze, ca sa nu-i trezesc pe pitici. Asa am crescut, cu povesti, iar cand am ajuns mare, nu mi-a fost usor sa ma infrunt cu realitatea. Mama a murit, dar am ramas de la ea cu pasiunea pentru istorie si cu bucuria povestilor.”

Epilog !

Plec de la Colti inainte de rasarit. Luna e inca sus. Ies din sat si intru pe drumul pustiu de pe dealul Burdusoaia. Norii se zvarcolesc deasupra pamantului sarac, lipsit de vegetatie. Trec minute lungi, drumul spart se curbeaza pe langa stanci, se intoarce, se incovoaie, colbul lui imi invaluie masina. Sunt singura, intre bezna si lumina, la hotarul dintre Tara Luanei si lume.

Cainele costeliv e tot acolo, in baltile murdare. Privelistea pare ca se repeta la nesfarsit, la fiecare cotitura. Imi pare ca trece o vesnicie. Nu mai stiu pe ce lume sunt, pe lumea mea, sau in lumea patriarhului Luana. Imi trec prin fata ochilor chipuri de pustnici daci garbovi, aplecati deasupra pietrelor pe care migalesc scrieri ciudate, si vavalucile, poate fiinte de abur ce canta suierat prin vai, si aud dangat de clopote venind din adancuri… Se zaresc, in sfarsit, primele case. Trec podul si cotesc la stanga, spre Cislau. Dintr-o data, imi dau seama ca e lumina: a rasarit soarele.”[3]

Invitat in 2006 la emisiunea “Miezul problemei” , domnul Vasile Rudan a relatat experimentele, intamplarile si misterele din Muntii Buzaului.

SURSE

1. http://www.antena3.ro/show/bizar/ce-s-a-gasit-intr-o-padure-din-romania-sunt-tuneluri-uriase-perfect-construite-acum-sase-milenii-ce-277168.html

2. http://www.efemeride.ro/misterul-gigantilor-din-scaieni

3. http://www.formula-as.ro/2008/845/societate-37/pietrele-scrise-din-muntii-buzaului-10460

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro