România trebuie să iasă din UE și NATO, să încheie acordul cu FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană, și să încheie “Parteneriatul Strategic” cu SUA! Numai așa, România își va recâștiga Independența și Suveranitatea!

by Romania a ajuns o colonie a globalistilor SUA-UE-Soros. Acest adevar este cunoscut de multi romani. Globalistii, impreuna cu slugile lor din Romania (politicieni, ONG-isti, jurnalisti propagandisti, sereisti etc.), au transformat Romania intr-o colonie. Astazi, in Romania, abuzurile Noii Securitati finantata si sustinuta de catre globalistii SUA-UE-Soros sunt la ordinea […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Romania a ajuns o colonie a globalistilor SUA-UE-Soros. Acest adevar este cunoscut de multi romani. Globalistii, impreuna cu slugile lor din Romania (politicieni, ONG-isti, jurnalisti propagandisti, sereisti etc.), au transformat Romania intr-o colonie.

Astazi, in Romania, abuzurile Noii Securitati finantata si sustinuta de catre globalistii SUA-UE-Soros sunt la ordinea zilei. Saracia a atins cote uriase, desi globalistii impreuna cu propaganda din mass-media i-au mintit pe romani ca “vor trai mai bine”.

Astazi, in Romania, situatia este mult mai grava decat in perioada Comunismului. Multi oameni afirma ca in Comunism era dictatura, ca nu era libertate si ca Securitatea ii urmarea peste tot. Este adevarat, nu era democratie, dar nici astazi nu exista democratie in Romania, ci este o iluzie. Mai grav de atat este faptul ca Securitatea este cu mult mai puternica decat era atunci si mult mai agresiva.

Aderarea Romaniei la NATO! Ce este, de fapt, NATO?

In anul 2.000, mass-media propagandista afirma ca “ce bine va fi cand vom intra in NATO”. S-a intamplat in primavara anului 2004. Romanii nu au fost intrebati daca vor sa intre in NATO si nici nu li s-a explicat ce inseamna NATO. Li s-au spus doar ca “va fi bine”, un cliseu/lozinca, care s-a tot repetat de-a lungul anilor.

NATO se face vinovata de crime impotriva umanitatii. NATO a condus inca din 1949 si pana in 1983, malefica operatiune Gladio, impreuna cu CIA si MI6. Operatiunea Gladio viza uciderea de civili prin comiterea de atentate teroriste, iar apoi erau invinuiti adeptii stangii si comunisti.

De asemenea, NATO s-a implicat in bombardarea Iugoslaviei, Irakului si Libiei. NATO este, de fapt, armata Noii Ordini Mondiale, iar cu ajutorul acestei armate, globalistii SUA-UE-Soros vor ataca toate tarile care nu accepta globalizarea, iar istoria ne confirma acest adevar.

„La 4 aprilie 1949, 12 ministri de externe se intalneau in sala Mellon Auditorium pentru a semna infiintarea unei aliante militare „defensive”, pe care au numit-o „Alianta Nord-Atlantica – NATO”. Scopul declarat oficial: forta de aparare impotriva comunismului.

In fapt, este o armata supranationala, globala, care executa cu sange rece, profesional militareste, comenzile Iluminatilor si nu ale tarilor membre care cotizeaza.

Aducem in memoria tuturor faptul ca, pana la destramarea comunismului in Europa, erau doua blocuri militare: Alianta Nord-Atlantica (NATO) si Tratatul de la Varsovia. Ultimul s-a desfiintat. NATO a supravietuit, deoarece avea si un alt rol. Iar, pe de alta parte, a fost mai inteligent si mai lipsit de scrupule.

Cotidianul New York Times, din 1 decembrie 1989, scria:

„Presedintele SUA, George H.W. Bush si presedintele URSS, Mihail Gorbaciov, au sosit ieri pe aceasta insula mediteraneana (n.a. Malta) in scopul conferintei la nivel inalt care incepea astazi, pe parcursul careia cei doi spera sa porneasca in cautarea unei Noi Ordini Mondiale.”

Am citat din acest mare cotidian american pentru ca cititorul sa fie lamurit asupra scopului acestei intalniri: desfiintarea natiunilor si subordonarea oamenilor Terrei fata de niste „alesi” tirani. In final, instaurarea Noii Ordini Mondiale, iar varful de lance al realizarii acestui scop l-a reprezentat, incat de la infiintarea, Alianta Nord-Atlantica.

Oculta Mondiala, prin NATO a incercat scenarii diabolice la scara planetara pentru a tine situatia sub control. Pentru aceasta, au intervenit in mai multe zone geografice. Ceea ce se intampla azi in lume evidentiaza faptul ca, pe Pamant, ordinea de drept si forta legii sunt inlocuite cu legea junglei, iar forta dreptului este inlocuita cu dreptul fortei.

In martie-aprilie 1999, am asistat stupefiati si neputinciosi cum, la ordinul Ocultei Mondiale, Iugoslavia a fost atacata de catre NATO in numele asa-ziselor drepturi ale omului. Apoi la prostituarea notiunii de „justitie internationala”.

Tribunalul International de la Haga, in loc sa aduca in banca acuzatiilor pe adevaratii criminali de razboi – Bill Clinton si Tony Blair – l-a acuzat pe presedintele Slobodan Milosevic pentru faptul ca „a indraznit sa-si apere tara si sa faca ordine in ea”.

Nu trebuie sa ne mire ca acest Tribunal International, infiintat pentru aplicarea legislatiei internationale este transformat intr-un instrument de aplicare a politicii de dominatie mondiala de catre SUA. La nivel planetar…

Se stie ca India intentiona, de mai mult timp, sa incheie o alianta cu China si Rusia. S-au facut mai multe pregatiri in acest sens. Dar specialistii de la NATO s-au gandit sa dea „de lucru” guvernului si armatei indiene, pentru a nu mai avea timp  sa se gandeasca la aceasta alianta.

In acest sens, sprijiniti de catre Iluminati, au inarmat trupele de gherile pakistaneze si le-au incitat impotriva Indiei. Rezultatele se cunosc.

Tot pentru a impiedica aceasta alianta, au bombardat „din greseala” – „folosindu-se de harti vechi” – Ambasada Chinei din Belgrad. Avandu-se in vedere ca se implineau 10 ani de la inabusirea sangeroasa a miscarii studentesti din Piata „Tien An Men”, NATO a sperat ca, chinezii vor iesi in strada, iar guvernul de la Beijing „va avea de lucru”.

Reactia poporului chinez a fost neprevazuta: s-a ridicat si a condamnat bombardarea ambasadei lor. NATO a actionat si asupra Rusiei. Boris Eltin a fost omul lor. Cel care stia ce s-a hotarat la Malta.

Pentru a distrage atentia poporului rus de la situatia din Iugoslavia si a impiedica conducerea de la Kremlin sa incheie acest tratat, sa ne aducem aminte de avalansa de schimbari din aprilie-mai 1999 cand, printre altii, a fost inlocuit si premierul Evgheni Primakov.

Dar, toate acestea nu au avut nici un succes. China, Rusia si India au incheiat in secret un tratat, care prevad ca va da mult de furca Oculte Mondiale. Despre acest tratat nu s-a pomenit nicaieri si de catre nimeni, pentru ca opinia publica sa nu-l cunoasca…

In vara anului 1999, la 25 iulie, se implineau 70 de ani de la intrarea in vigoare a Pactului Briand-Kellong. Prin acest Pact, Germania, SUA, Belgia, Franta, Marea Britanie, Italia, Japonia, Polonia si Cehoslovagia, carora li s-au adaugat alte 63 de tari, denuntau razboiul si se angajau sa nu mai recurga niciodata la el.

1999 trebuia sa fie un an jubiliar. Din pacate, istoria a consemnat ca din 1929 si pana acum, Germania, Marea Britanie, Italia, Franta si SUA – principalele semnatare ale Pactului – au promovat sau luat parte la multe razboaie in care au murit si au fost ranite sute de milioane de persoane.

Si este evident pentru oricine ca imperialismul american a fost si este folosit de catre Oculta Mondiala pentru a domina planeta Pamant. In numele apararii drepturilor omului, substituindu-se Organizatiei Natiunilor Unite (ONU), SUA isi impun punctul de vedere oriunde.

Pentru a dezbina si stapani orice posibil adversar, folosesc cu abilitate Alianta Nord-Atlantica, spionajul, propaganda si puterea financiara a Marii Finante Mondiale.

Pe ei nu ii deranjeaza puterea militara a unor state (deocamdata), ci mandria si demnitatea nationala a unor state mici. Promovarea politicii de autonomie si separare a unor regiuni din cadrul unor state o fac pentru un singur scop: cu cat tarile sunt mai mici, cu atat sunt mai usor de stapanit.

Pentru aceasta, in primele etape ale constituirii Noii Ordini Mondiale, Oculta Mondiala nu doreste ca in sud-estul Europei sa mai existe tari cu o populatiei mai mare de 10 milioane de locuitori. Partial le-a reusit acest lucru. Au mai ramas doua state in aceasta situatie: Polonia si Romania.

In numele „dreptatii americane” au avut loc tragediile popoarelor din Irak, Afganistan, Nicaragua, Panama, Chile, Palestina, Iugoslavia s.a.m.d. Tragedii pe care le traiesc si in prezent. In numele „democratiei” americane, puterea politica din majoritatea statelor este acaparata de ei…

Dupa debutul agresiunii NATO din Kosovo, postul de radio Vocea Americii difuza un interviu cu un rezervist american, care anunta ca, in Balcani, frontierele vor fi schimbate prin forta.

Era colonelul in retragere, Ralph Peters, care, printre altele, a spus:

„Suntem confruntati cu frontiere trasate de imperii europene, intre timp defuncte sau stabilite la Versailles, in 1919. O parte dintre aceste granite sunt rezultatul intelegerilor de dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Cei care au trasat frontierele respective sunt de mult disparuti, la fel si imperiile. Cu toate ca, in prezent, nu exista nici un mecanism pentru a modifica aceste frontiere intr-o maniera pasnica, ele vor fi schimbate, chiar daca aceasta se va realiza prin forta.”

Si cine credeti ca va fi insarcinat cu aceasta „rezolvare” a problemei ? Alianta Nord-Atlantica…
In Iugoslavia, NATO a purtat un razboi „civilizator”, ale careia pagube se ridica la circa 30 de miliarde de dolari. Desi americanii au distrus-o, reconstructia acestei tari revine europenilor.

Deoarece Marea Finanta Mondiala s-a conformat: a alocat 500-700 milioane de euro anual cu conditia sa-i acorde Banca Mondiala! Deja o transa a si fost aprobata (acesta fiind si scopul), dar in ritmul acesta, Iugoslavia va fi reconstruita intr-o perioada de peste 30 de ani.

Dar foarte putina lume cunoaste ca, pe timpul bombardamentelor din Iugoslavia, cu victime „colaterale” inevitabile, la mii de kilometri distanta, la bursa din Wall Street, s-a inregistrat o crestere vertiginoasa a pretului firmelor producatoare de armament, cu profituri imense pentru Marea Finanta Internationala si pentru producatori.

Oricati bani pompeaza Marea Finanta Mondiala pentru a-s subordona mass-media, tot se gasesc directori de publicatii si reporteri integri, care nu concep sa faca jocurile Iluminatilor. Cotidianul britanic „The Guardian” scria:

„Ca o culme a ironiei, Statelor Unite le este permis sa dispuna de un continent intreg, iar Serbiei nu ii este ingaduit sa dispuna de o provincie proprie. In alta ordine de idei, nimeni nu spune ca presedintele Milosevici este perfect – desi atacurile NATO i-au imbunatatit substantial imaginea in randul poporului sarb – dar, in momentul de fata, exista o multime de state in care traiesc minoritati nemultumite.

Cand comite greseli fata de catolicii din Irlanda de Nord, ar trebui ca statele catolice ale NATO sa aiba dreptul sa ne bombardeze. Daca fiecarei minoritati ii este ingaduit sa aiba propriul stat, vom fi nevoiti sa renuntam la identitatea nationala si sa ne indreptam spre federalizarea Europei.

Spre deosebire de interventiile din Irak si insulele Maldive, implicarea militara britanica in raidurile asupra Iugoslaviei este o serioasa greseala. Premierul britanic, Tony Blair, este considerat o marioneta in mainile presedintelui Clinton: daca Clinton ar dori sa arunce o bomba in gradina din spatele casei premierului, Blair, si-ar da acordul imediat.”

In urma interventiei NATO in diferite zone geografice, dar mai ales in Iugoslavia, imaginea NATO in ochii opiniei publice internationale s-a cam sifonat, iar disensiunile in cadrul ei s-au accentuat, acestea fiind intens mediatizate.

Kosovo este un tenst care vorbeste de la sine. Desi, in aparenta, se pare ca a reusit, el mai da si va da dureri de cap celor care se considera detinatorii unicei puteri militare din lume. Aceasta actiune, ca si altele, va duce la reinnoirea si aparitia altor superputeri militare sau aliante.

Din aceste cauze, precum si altele, Grupul Bilderberg doreste schimbarea rolului Aliantei Nord-Atlantice in Europa. Cotidianul „National” din 2 iulie 1999 a publicat urmatoarea stire:

„Zilele acestea are loc o intrunire secreta a organizatiei Bilderberg, in timpul careia, conform unei surse din interior, se vor discuta problemele mai vechi sau mai noi, precum divizarea Canadei, razboiul din Kosovo, formarea unei <<Albanii Mari>>, dezmembrarea in continuare a Iugoslaviei, rolul NATO in Europa.”

Se doreste crearea unei armate a Europei Occidentale, care va inlocui NATO. Aceasta armata va fi formata din partea militara a Uniunii Europene si trebuie sa devina cat mai curand o forta functionala care sa diminueze influenta Statelor Unite in Europa.

Nu este o noutate pentru nimeni ca, exceptand Anglia, celelalte tari membre NATO nu mai agreaza prezenta americana in Europa. In special Germania, care viseaza sa devina cea mai importanta forta militara din Europa.

Oare politicienii romani, marii analisti din tara noastra, unii lucratori din mass-media nu-si dau seama de acest lucru ? Ce fel de consilieri are presedintele Romaniei ? Ar fi cazul sa se mai termina cu sloganul „integrarea in structurile Nord-Atlantice”!

Cum evolutia si sfarsitul agresiunii armate impotriva Iugoslaviei nu a multumit Oculta Mondiala, respectiv Marea Finanta Mondiala, Alianta Nord-Atlantica trebuie sa-si schimbe programele initiale, adaptandu-se la situatiile create pe plan mondial.

Ilustrativ in acest sens a fost Summit-ul de la Washington, intre 24-25 aprilie 1999, cand cei 19 membri ai NATO au adoptat un nou concept strategic. In sensul ca au schimbat caracterul defensiv al Aliantei Nord-Atlantice in caracter ofensiv, extinzandu-si aria de actiune dincolo de granitele tarilor membre.

Mai pe scurt spus: si-au arogat rolul de a „gestiona crizele din orice parte a lumii”. Ce inseamna aceasta ? Rezolvarea lor prin interventia armata a NATO. Acest lucru demonstreaza un fapt indubitabil: NATO este in slujba Iluminatilor.

La acest summit au iesit la iveala si divergente. In continuare, citez din lucrarea lui Corin Bianu:

„Confruntarea franco-americana din timpul dezbaterilor; in care Franta a reusit sa impuna ca viitoare actiuni ale NATO sa fie conduse <sub autoritatea Consiliului de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite>>, in conditiile <<raspunderii primordiale>> a ONU pentru mentinerea pacii, se poate dovedi pana la urma o fatada, deoarece Finanta Mondiala vizeaza sa-si subordoneze si ONU, in cadrul Noii Ordini Mondiale. S-a inselat, insa, cand a crezut ca reusise deja, deoarece intre presedintele Jacques Chirac si cel american, Bill Clinton, au iesit la iveala profunde divergente de idei.”

In sprijinul partii americane a sarit, Tony Blair, inca din ajunul summit-ului. Astfel, la Clubul Economic din Chicago, el a vorbit despre un nou internationalism (asemeni celui comunist) care sa justifice interventiile militare pentru evitarea situatiilor de criza, cum a fost „purificarea etnica din Kosovo” de catre sarbi.

Aceasta demonstreaza ca si el este in slujba Oculte Mondiale. Intrebare: cine da dreptul Aliantei Nord-Atlantice sa actioneze, chiar prin forta, in lipsa unor oponenti pe masura, atat in numele, cat si pentru un stat mic situat la marginea lumii ? Si sa angreneze in aceste interventii si tarile participante la „Parteneriatele pentru Pace”? Nimeni.

Prin toate acestea, Statele Unite ale Americii si Anglia se dovedesc slujitori credinciosi ai celor care doresc Noua Ordine Mondiala. Ei incearca modificarea dreptului international prin forta. In cazul unei „crize”, pentru NATO nu au valabilitate negocierile intre statele respective, incheierea unor acorduri bi- si multilaterale intre guverne.

Dar normele juridice internationale isi au valabilitatea si in ziua de astazi. Orice act juridic in care consimtamantul uneia dintre parti a fost obtinut sub constrangerea fizica sau morala este nul de drept si nu are nici o valabilitate.

Cum s-a ajuns ca aceste norme juridice sa nu mai fie respectate ? Cum de o mare putere ia hotarari in numele altora ? Raspunsul este simplu: vorbeste banul. Cea mai puternica arma al acestui sfarsit de mileniu. Si in mana cui este banul ? In mana Marii Finante Mondiale, subordonata Ocultei Mondiale…

In iunie 1999, presedintele Bill Clinton, aflat in „vizita de lucru” in Slovenia, a afirmat ca operatiunea NATO impotriva Iugoslaviei poate fi repetata oricand si in alte parti ale lumii (depasind granitele tarilor membre), daca va fi nevoie, pentru a impiedica „agresiunea impotriva unui popor”. Deci, el este legiuitorul unor noi masuri juridice nationale.

Aduc la cunostinta cititorilor ca, la alegerile din iunie 1999 pentru Parlamentul European, a fost editata si difuzata o harta a Europei in care: Kosovo apare inglobata in Albania (oare cei care au editat-o nu s-au cam grabit ?

nato_north_atlantic_terrorist_organization

Cadourile se fac de Craciun si Anul Nou!), nord-vestul Vojevodinei si sudul Slovaciei sunt incluse in Ungaria, iar judetele Mures, Covasna si Harghita apar cu inscriptia latino-maghiara Transilvania Erdely. Toate acestea sunt rolul „modernizarii” NATO…

Trebuie, totusi, sa pun o intrebare, asa ca divertisment pentru ca tot nu conteaza: maghiarii minoritari si populatia majoritara din Transilvania, oamenii simpli sunt de acord cu ceea ce li se pregateste ?

Pot raspunde: nici unii, nici ceilalti nu doresc federalizarea Romaniei. O doresc conducatorii celor care sunt minoritari si conducerea de la Budapesta. Dar se tem de o noua lectie Kosovo, chiar daca Ungaria beneficiaza de sprijinul NATO.

In vara anilor 1999 si 2000, am stat de vorba cu nenumarate persoane de nationalitate maghiara din judetele respective. Nici una nu si-a exprimat o astfel de dorinta. Ma credeti sau nu, pentru mine nu conteaza. Cunosc pulsul oamenilor de rand si asta conteaza.

Trebuie insa sa precizez ca nu pot intelege pozitia actualei conduceri a Romaniei care, desi este la curent cu scenariile si masinatiunile de faramitare a tarii, de „federalizare” a ei, le minimalizeaza.

Poate ca viitoarea conducere va avea o pozitie mai ferma in aceasta privinta. Se rasuceste in mormant domnitorul Constantin Brancoveanu. Domnitor care, intre a-si trada neamul fata de turci si a-si pastra viata, a ales moartea sa si a celor patru feciori ai sai, asistand mai intai la uciderea lor!

Planul NATO de federalizare a Romaniei va esua. Imi bazez aceasta afirmatie pe doua argumente. primul este acela ca intelegerile de la Malta, din noiembrie 1989, datorita unor adevarati profesionisti (intre care si lucratori din mult-hulita fosta Securitate), au fost aduse deja la cunostinta foarte multor persoane care nu pot fi cumparate, oameni integri din mass-media romaneasca, care le-au adus la cunostinta opiniei publice.

Deci, au devenit o vulnerabilitate. Cei care au intocmit planul respectiv nu au avut in vedere acest lucru, fapt ce i-a determinat sa faca modificari in pripa. Insa, acest lucru i-a dezavantajat, in sensul ca nu mai depindeau toate de ei.

Un secret cunoscut de opinia publica nu mai are sanse de reusita. Asa s-a intamplat si in primavara anului 1990, la Targu Mures, cand au organizat totul in pripa. Si nu le-a iesit pasenta. Faptul ca se cunosc intentiile Aliantei Nord-Atlantice fata de Romania este in avantajul nostru. In al doilea rand, ma bazez pe faptul ca nici un imperiu, nici un fenomen, nici o alianta nu s-a dovedit etern.”[1]

Operațiunea Gladio (1943 – 1983) – sute de atentate teroriste orchestrate de către NATO, CIA și MI6 în Europa, Orientul Mijlociu, America Latină și Asia

„Operatiunea Gladio a fost un nume-paravan pentru sute de atentate cu bomba realizata de serviciile secrete occidentale si NATO in Italia, Europa de Vest, Orientul Mijlociu, America Latina si Asia. Din 1947 pana in 1981, presedintii italieni au recunoscut public ca Operatiunea Gladio viza uciderea de civili nevinovati, iar apoi erau invinuiti adeptii stangii si comunistii.

Pe 22 noiembrie 1990, Parlamentul European a adoptat o rezolutie care condamna activitatile Operatiunii Gladio. Fostul sef al serviciilor secrete italiene a recunoscut, de asemenea, public actiunile Operatiunii Gladio. De asemenea, fostul premier al Italiei, Giulio Andreotti a iesit public si a demascat Operatiunea Gladio. Multe alte tari au dat publicului documente legate de Gladio. Este cunoscut faptul ca atat guvernul SUA, cat si alte guverne occidentale au vizat trenuri, autobuze, scoli.

De multe ori au fost vizate autobuze scolare, stiindu-se faptul ca imaginile copiilor morti vor indigna oamenii si ii vor pregati sa renunte la libertatile lor. Un atentat cu bomba extrem de sangeros la o gara centrala din Bologna, Italia, din dimineata lui 2 august 1980 a ucis 35 de oameni si a ranit mai mult de 200, facand ca anumiti oficiali italieni sa rupa tacerea si sa inceapa dezvaluirea unei mici parti din malefica operatiune.”[2]

Operațiunea Gladio

„Colaborând cu numeroase agenții de spionaj din Europa de Vest via NATO, CIA a creat după al doilea război mondial, o rețea de armate secrete „în spatele liniilor” (Stay-behind). Scopul principal al acestor structuri paramilitare a fost destabilizarea organizațiilor de stânga din statele respective, prin operațiuni sub acoperire Steag fals.

Cea mai renumită dintre acestea, prima despre care au fost făcute dezvăluiri complete, a fost Operațiunea Gladio (gladius=sabie) care a funcționat în Italia.

În Italia, la sfârșitul anilor `70, serviciile secrete s-au folosit de Operațiunea Gladio pentru a pune la cale atentate prin care să discrediteze mișcarea socialistă italiană care, la vremea respectivă, deținea un loc important în Parlament.

Existența structurii Gladio a fost dezvăluită abia la începutul anilor 1990 de către fostul premier italian Giulio Andreotti care a confirmat că „armata italiană din spatele frontului numită Gladio” a existat începând cu 1958 cu aprobarea guvernului italian.

Nașterea Operațiunii Gladio

Unitatea italiană a armatei din spatele frontului, Operațiunea Gladio, a fost organizată în 1950 de generalul Giovannni de Lorenzo, șeful Serviciului Militar Italian de Informatii (SMIF). Operațiunea Gladio a funcționat în cadrul Serviciului de Informații al Forțelor Armate (SIFAR), și era formată din 1000 de oameni în mare parte anticomuniști, luptători de guerilă și spioni, foști membri ai poliției secrete a lui Mussolini. O bază de antrenament a fost stabilită în Sardinia și un număr mare de arme și muniție a fost ascuns în nordul Italiei.

Începând cu 1970, comunismul lua amploare în Italia iar guvernul a apelat la strategia de „creare a tensiunilor” folosind rețeaua Gladio și atacul preventiv asupra comuniștilor.

Acțiunile Gladio

Operațiunea Gladio a fost implicată în anul 1964 în lovitura de stat italiană când generalul Giovanni De Lorenzo a forțat miniștrii socialiști să părăsească guvernul.

Piazza Fontana

La 12 Decembrie 1969 o bombă a explodat la Banca Națională Agrara din Piazza Fontana, Milano ucigând 17 și rănind alți 88. În după amiaza aceleiași zile, alte trei bombe au explodat în Milano și Roma.

Asasinarea lui Aldo Moro

Aldo Moro care a îndeplinit funcția de prim ministru în perioadele 1963-1968 și 1973-1976, a fost ucis în 1978 în timp ce era încă politician în cadrul Partidului Creștin Democrat. A fost răpit în drum spre Parlament unde urma să inaugureze noul guvern pentru care negociase să fie susținut de Partidul Comunist Italian începând cu 1947.

La scurt timp după moartea lui Moro, jurnalistul italian Mino Pecorelli, și-a exprimat în 1978 suspiciunea că moartea lui Moro ar fi avut legatură cu Operațiunea Gladio. El a afirmat că moartea lui Moro se datorează unei „super-puteri lucide”. La un an după moartea lui Moro, Pecorelli a murit împușcat la Roma.

Exploziile de la Bologna

În dimineața zilei de 2 August 1980, o bombă a explodat la Gara Bologna unde au murit 80 persoane și au fost rănite mai mult de 200. În 1988, patru extremiști de dreapta au fost condamnați la închisoare pe viață. Alți doi acuzați au fost condamnați pentru devierea investigațiilor.

Raport asupra Operațiunii Gladio

Guvernul italian a elaborat în 2000 un raport de 300 pagini asupra Operațiunii Gladio. În examinarea absenței arestărilor celor implicați direct în atentatele teroriste din Italia, raportul afirma: „aceste masacre, aceste explozii, aceste acțiuni militare au fost promovate, organizate sau susținute de persoane din interiorul instituțiilor de stat italiene precum și de persoane în legatură cu serviciile secrete americane”.”[3][4]

Un document excepţional: Rezoluţia Parlamentului European despre “Operaţiunea Glado”, care arată foarte clar că unele servicii secrete europene, CIA şi NATO au fost implicate în cazuri grave de terorism! Ce dovadă mai bună decât asta vreţi?

„Există încă o mulţime de cititori sceptici care nu cred că serviciile secrete ar putea fi implicate în organizarea şi susţinerea atentatelor teroriste. Ar putea fi ele implicate în atentatele teroriste de la Paris din 13 noiembrie 2015? Deocamdată nu am probe concludente, dar, în schimb, istoria recentă arată că da. Şi, în acest articol, am să fac apel la evenimente din ultimii 35 de ani.

Şi am să încep cu data de 2 august 1980, atunci când în gara din Bologna (Italia) a avut loc un atac terorist de mare amploare, care a omorât 85 de oameni. Autorităţile italiene au dat vina atunci pe organizaţia teroristă “Nucleai Armati Revoluzionari”, dar aceasta întotdeauna a negat că ar avea vreo legătură cu atentatul terorist. Până la urmă, adevărul a ieşit la suprafaţă şi astfel a apărut scandalul “Gladio”, când s-a aflat că exista o reţea de servicii secrete, care în timpul anilor ‘60, ‘70 şi ‘80 s-a ocupat de atacuri teroriste pe tot cuprinsul Europei. În spatele reţelei Gladio, se afla diverse servicii secrete europene, NATO şi CIA, serviciul secret extern al Statelor Unite.

În anul 1990, mai precis în 22 noiembrie 1990, Parlamentul European a avut curajul să propună şi să adopte o rezoluţie care demasca reţeaua teroristă “Gladio”, creată şi susţinută de serviciile secrete. Citez din această rezoluţie (o puteţi găsi pe site-ul eur-lex.europa.eu, la pagina 16):

Rezoluţie asupra Afacerii Gladio

Parlamentul European:

a) Având în vedere descoperirea de către mai multe guverne europene cu privire la existența de 40 de ani a unei organizaţii clandestine şi paralele, ce execută operaţiuni armate în mai multe state membre ale Comunității,

b) Întrucât de peste 40 de ani această organizație a scăpat de toate controalele democratice și a fost condusă de serviciile secrete ale statelor în cauză, în colaborare cu NATO,

c) Temându-se de pericolul ca o astfel de rețea clandestină să fi putut interveni ilegal în afacerile politice interne ale statelor membre, sau poate încă o fac,

d) Întrucât, în anumite state membre, serviciile militare secrete (sau ramuri necontrolate ale acestora) au fost implicate în cazuri grave de terorism și crimă organizată, după cum reiese din diverse anchete judiciare,

e) Întrucât aceste organizații au funcţionat și continuă să funcționeze complet în afara legii, deoarece acestea nu fac obiectul niciunui control parlamentar și de multe ori chiar şi cei din puterea guvernamentală sunt ținuţi în întuneric cu privire la aceste aspecte,

f) Întrucât diverse organizații “Gladio” au la dispoziţia lor resurse militare, care le conferă un potențial de acţiune necunoscut, punând astfel în pericol structurile democratice ale țărilor în care operează sau au operat,

g) Întrucât există o mare îngrijorare că operaţiunile lor nu sunt supuse nici unei forme de control democratic și sunt clandestine într-un moment când cooperarea comunitară mai mare în domeniul securității este un subiect constant de discutii,

Parlamentul UE:

1. Condamnă crearea rețelelor clandestine operaționale şi manipulatoare și solicită o anchetă completă cu privire la natura, structura, obiectivele și toate celelalte aspecte ale acestor organizații clandestine sau ale oricăror grupuri desprinse, cu privire la utilizarea lor pentru a interfera ilegal în afacerile politice interne ale țărilor în cauză, cu privire la problema terorismului în Europa și posibila coliziune dintre serviciile secrete ale statelor membre sau ale țărilor terțe;

2) Protestează puternic faţă de posibilitatea ca anumite forţe militare ale SUA și NATO să fi încurajat crearea în Europa a unei rețele clandestine de informații și operaţiuni;

3) Invită guvernele statelor membre să demonteze toate rețelele paramilitare militare clandestine;

4) Invită organele judiciare din țările în care prezența unor astfel de organizații militare a fost constatată pentru a elucida pe deplin compoziția și modul de operare și pentru a arăta acţiunile pe care le-au luat pentru a destabiliza structura democratică a statelor membre;

5) Solicită tuturor statelor membre să ia măsurile necesare, dacă este necesar, prin crearea comisiilor parlamentare de anchetă, pentru a întocmi o listă completă a organizațiilor active în acest domeniu, şi, în același timp, de a monitoriza legăturile cu serviciile de informații ale statului respectiv și legăturile lor, dacă este cazul, cu grupările teroriste;

6) Invită Consiliul de Miniștri de a furniza informații complete cu privire la activitățile acestor servicii secrete;

7) Invită comisia sa competentă să ia în considerare o audiere pentru a clarifica rolul și impactul organizației “Gladio”, precum și a altor organisme similare;

8) Încredințează președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Comisiei, Consiliului, Secretarului General al NATO, guvernelor statelor membre și guvernului Statelor Unite.

Această rezoluţie din 1990 a Parlamentului European este un act excepţional, pentru că e prima dată în istorie când un organism oficial internaţional recunoaşte că terorismul este creat şi întreţinut de serviciile secrete. Rezoluţia Parlamentului European arată clar că “serviciile militare secrete (sau ramuri necontrolate ale acestora) au fost implicate în cazuri grave de terorism și crimă organizată” şi că “anumite forţe militare ale SUA și NATO să fi încurajat crearea în Europa a unei rețele clandestine de informații și operaţiuni“. Ceea ce documentul oficial european vrea să spună este acela că CIA şi NATO a creat structuri clandestine militare, care au susţinut activităţi de terorism pe teritoriul Europei.

Ce s-a întâmplat în 1990, după adoptarea acestei rezoluţii? S-au destructurat aceste reţele clandestine? Probabil că nu. Probabil că ele au fost “coafate”, redenumite, restructurate, dar scopul a rămas acelaşi: cel puţin influenţarea, dacă nu crearea atacurilor teroriste, pentru a menţine populaţia în teroare, pentru a se oferi serviciilor secrete mai mulţi bani şi mai multă putere şi pentru a “fura” libertăţile oamenilor. Se pare că uităm prea repede istoria apropiată, iar rezoluţia Parlamentului European este un act excepţional, care dovedeşte atât de multe.

 

Rezolutie PE 1

Rezolutie PE 2

„[4]

„Cum a devenit Europa o colonie a SUA în timpul războiului“Armatele secrete ale NATO” e un documentar care arata modul in care NATO a fost si e folosită ca politie politica, care planifica si recurge la terorism pentru a mentine dominatia SUA asupra Europei, si pentru a elimina miscarile anti-capitaliste. În Italia, o bază americană a fost locul unde s-a planificat un atentat terorist împotriva populaţiei civile, cu scopul de a acuza mişcarea anti-capitalistă de terorism.

Deşi prezintă fapte care nu pot fi negate şi care au fost comise de NATO, documentarul îşi pastrează un discurs apologetic, justificând actele de terorism şi politica dusă de NATO, încercând să mascheze motivele ideologice ale alianţei – de menţinere a capitalismului, apelând inclusiv la trupe de şoc fasciste. Documentarul e în linie cu propaganda NATO referitoare la Razboiul Rece, însă faptele pe care le prezintă au avut loc şi trebuie cunoscute şi înţelese în contextul motivului pentru care există NATO, care s-a dovedit a fi o alianţă de impunere, mentinere şi extindere a imperiului american.

Studii recente au scos la lumină faptul că în timpul războiului rece, în Europa, au existat armate secrete. Aceste grupări para-militare au fost formate şi coordonate de NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) şi au fost organizate şi conduse de serviciile secrete ale armatelor din ţările occidentale în strânsă colaborare cu serviciul secret al SUA, CIA (Agenţia Centrală de Informaţii) şi cu serviciile secrete britanice SIS şi MI6.

Mercenarii NATO au fost antrenaţi de Beretele Verzi din SUA şi de paraşutiştii britanici (SAS). Aceşti soldaţi clandestini ai NATO au dispus de depozite de arme, şi iniţial au fost antrenaţi pentru a preveni „o invazie” a Europei de către Uniunea Sovietică (acesta pare să fi fost mai degrabă un pretext la care a recurs SUA , pentru că nici azi nu e recunoscut faptul că Stalin a propus occidentalilor să lase Germania unificată dar să îşi retragă bazele militare din Europa de vest, propunerea sa fiind refuzată).

Extrase din „Armatele secrete ale NATO”, de Daniele Ganser

Reţeaua internaţională clandestină a NATO a funcţionat în ţările europene din NATO – Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania şi Turcia – dar şi în ţări neutre cum ar fi Austria, Finlanda, Suedia şi Elveţia.

Existenţa acestor armate de mercenari ai NATO a rămas un secret bine păstrat în timpul războiului rece până în anii 1990, când o falangă a reţelei internaţionale a fost descoperită în Italia. Primise numele de cod “Gladio,” care în latină înseamnă pumnal cu dublu tăiş.

Deşi armatele secrete ale NATO au fost „cel mai bine ascuns şi cel mai incriminator secret militar şi politic după al doilea război mondial”, guvernul italian, criticat din toate părţile, a promis să dezmembreze armata secretă de pe teritoriul său.

Italia a insistat să spună că armate clandestine au existat şi în alte ţări din Europa occidentală. Această acuzaţie s-a dovedit a fi corectă şi investigaţii ulterioare au scos la iveală că, în Belgia, armata secretă a NATO avea numele de cod SDRA8, în Danemarca se numea Absalon, în Germania TD BDJ, în Grecia LOK, în Luxemburg Stay-Behind (armata din spatele frontului), în Olanda I&O, în Norvegia ROC, în Portugalia Aginter, în Elveţia P26, în Turcia contra-gherilă şi în Austria OWSGV. Armate secrete ale CIA şi NATO au existat şi în Franţa, Finlanda, Spania, Suedia, dar nu e cunoscut cum se numeau.

După al doilea război mondial, ideea de a crea armate secrete s-a bazat pe teama de o „invazie comunistă”, sau de ajungerea partidelor comuniste la putere în Europa de vest. Reţeaua a fost concepută de serviciile secrete britanice (SOE), create de Winston Churchill în 1940.

După crearea NATO în 1949, comitetul secret al ofiţerilor armatelor din vest, care au creat armatele de mercenari NATO, a fost integrat în NATO, în secret, şi începând din 1951, a funcţionat ca departament de planificări clandestine (CPC). Pe lângă CPC, un al doilea centru de comandă secret, numit comitetul clandestin aliat (ACC), a fost creat în 1957 la ordinele comandamentului suprem aliat al forţelor NATO din Europa (SACEUR). Această structură militară a fost de fapt o acoperire pentru coordonarea de către SUA a armatelor secrete de mercenari folosite în Europa de vest, întrucât SACEUR, de-a lungul istoriei NATO, a fost în mod tradiţional condus de un general american care răspundea doar în faţa Pentagonului şi care îşi avea biroul în sediul NATO din SHAPE, în Mons, Belgia.

ACC se ocupa inclusiv de elaborarea de directive pentru reţelele de mercenari, şi de organizarea bazelor secrete de antrenament în Marea Britanie şi Statele Unite. Pe timp de război, ACC urma să se coordoneze cu SHAPE. Potrivit fostului director al CIA, William Colby, „acesta a fost un program de maximă importanţă”.

Pentru a se asigura că nu vor recruta decât mercenari anti-comunişti, CIA şi MI6 selectau oameni de dreapta şi conservatori. Foşti terorişti de dreapta au fost recrutaţi fără nici o reţinere.

Judecătorul italian Felice Casson a descoperit că o armată secretă a NATO opera în Italia chiar şi în vara lui 1990, coordonată din Roma. A făcut această descoperire când a dat peste documente în arhivele serviciilor secrete ale armatei care dovedeau că terorişti de dreapta au comis atentate teroriste, sub coordonarea NATO, în Italia. Concluzia sa a fost că “în Italia existau în mod evident legături între NATO şi operaţiuni teroriste.”

NATO a antrenat, sponsorizat şi comandat acte de terorism. Acestea au fost comise împotriva populaţiei civile din Italia de către terorişti de dreapta şi care lucrau pentru NATO. În acea vreme sediul NATO era în Paris, şi tot de acolo funcţiona şi CPC. Numai anumiţi ofiţeri NATO aveau voie în birourile CPC care era coordonat de MI6 şi de CIA.

Arthur Rowse spune într-un articol despre Gladio că „În tratatul iniţial al alianţei din 1949, există o clauză secretă care impune oricărei ţări ca, înainte de a fi primită în alianţă, să îşi stabilească deja o autoritate naţională de securitate pentru a lupta cu comunismul folosind clandestin cetăţeni-cadre.”

Preşedintele SUA Truman şi cancelarul german Adenauer au semnat un protocol secret între SUA şi Germania când Berlinul a intrat în NATO, în mai 1955, care obliga autorităţile din Germania de vest să se abţină de la orice acţiune legală împotriva teroriştilor de dreapta sau fascişti.

CPC a fost format din ordinul comandantului suprem al forţelor NATO din Europa şi era interfaţa între comandamentul suprem al NATO al puterilor aliate în Europa (SHAPE) şi serviciile secrete ale ţărilor membre ale alianţei. Statele Unite împreună cu Marea Britanie şi Franţa au dominat CPC şi în interiorul unui aşa-zis comitet executiv şi lucrau împreună cu SACEUR, care a fost întotdeauna controlat de SUA. La întâlnirile acestor organizaţii însărcinate cu coordonarea armatelor secrete participau mereu oficiali de rang înalt din CIA şi de la Pentagon. „Directiva SHAPE” era denumită doctrina alianţei de formare, antrenare, înarmare şi coordonare a „gladiatorilor în Europa”, adică a mercenarilor nazişti ai NATO.

Creată în 1947, cu doi ani înainte de formarea NATO, principala misiune a CIA în timpul războiului rece a fost de a combate comunismul pe tot globul prin operaţiuni secrete şi de a promova influenţa şi interesele Statelor Unite.

„Prin operaţiuni secrete,” preşedintele SUA Richard Nixon a declarat, „vreau să spun acele activităţi care, deşi implementează programele oficiale şi politicile SUA, sunt planificate în aşa mod şi executate în aşa manieră că mâna guvernului SUA nu este vizibilă iar persoanele care le execută par a fi neautorizate.”

CIA împreună cu forţele speciale ale SUA au participat la războaie silenţioase şi nedeclarate în America Latină pentru a influenţa evoluţiile politice şi militare de pe acest continent, precum şi din multe alte zeci de ţări, inlcusiv prin participarea directă în răsturnarea preşedintelui ales al Guatemalei, Jakobo Arbenz, în 1954 (care se opunea intereselor United Fruit), numeroasele tentative de lovituri de stat şi de asasinat împotriva lui Fidel Castro în Cuba, inclusiv la invazia din 1961, asasinarea lui Ernesto Che Guevara în Bolivia în 1967, răsturnarea şi asasinarea preşedintelui socialist, ales, al Chile, Salvador Allende, cu scopul instalării unui regim de teroare fascistă (numit „miracol al pieţelor” de către Hayek şi M.Friedman) condus de dictatorul Augusto Pinochet în 1973, sponsorizarea gherilelor Contras în Nicaragua după revoluţia sandinistă din 1979.

În afara Americilor, CIA a participat la numeroase operaţiuni secrete în Asia şi Africa, printre care cele mai răsunătore au fost răsturnarea guvernului Mossadegh din Iran în 1953, sprijinirea terorii albe în Africa de sud în operaţiunea de capturare a lui Nelson Mandela, încarcerat în 1962, sprijinirea reţelei teroriste Al Qaeda a lui Osama Bin Laden în Afghanistan în timpul invaziei sovietice din 1979 şi ulterior asasinarea sa, sprijinirea lui Pol Pot, liderul kmerilor roşii, din interiorul bazelor militare din Cambogia în urma înfârngerii SUA în Vietnam în 1975.

Între 1918 şi 1920, Londra şi Washington au participat la teroarea albă, de partea dreptei,şi au finanţat 10 intervenţii militare împotriva URSS. Războiul este văzut de cei mai mulţi din vest ca un război împotriva comunismului purtat de guvernele Occidentale. În timpul acestui război, Londra şi imperiul Statelor Unite domina lumea cum nici un alt imperiu nu a mai făcut-o vreodată în istorie. Amiralul Stansfield Turner, directorul CIA din 1977 până în 1981, a refuzat în mod categoric să răspundă la întrebări legate de Gladio.

Anglia şi Green Berets din SUA au torturat oameni, pe care i-au capturat, timp de 30 de ani în fiecare operaţiune în care au fost implicate, din Kenya până în Irlanda de Nord (în Irlanda de Nord, MI5 au recurs inclusiv la violarea de minori pentru a distruge rezistenţa irlandezilor), Oman, Vietnam, Yemen, Cipru şi multe alte ţări.

Britanicii şi CIA au creat armate secrete inclusiv în Suedia, nu doar în ţările NATO. Unul dintre comandanţii Gladio, Reinhold Geijer, un fost militar care a fost recrutat în 1957 pentru Gladio. Allan Francovich a mai făcut un documentar despre CIA, în 1980, ‘On Company Business’ care a dezvăluit activităţile criminale ale CIA. În alt documentar, ‘The Maltese Double Cross’, din 1995, Francovich a dezvăluit legătura dintre prăbuşirea în 1988 a avionului comercial Pan Am zborul 103 deasupra Lockerbie şi doborârea accidentală a unui avion comercial iranian Iran Air 655 de către aviaţia SUA de pe portavionul USS Vincennes, tot în 1988.

CIA a încercat să infiltreze o armată secretă în China. După războiul din Korea, CIA a încercat să obţină controlul asupra unor ţări din Estul Europei şi în acest sens a folosit armatele secrete ale NATO.

În minţile războinicilor de la Casa Albă, prin urmare, al doilea război mondial nu s-a terminat în 1945, ci a continuat în surdină, în secret, pe măsură ce serviciile secrete au devenit instrumentul dominant al puterii în stat.

CIA a fost creată în 1947 pentru a fi braţul secret al Casei Albe, odată cu „Consiliul Naţional de Securitate” (NSC), care era un fel de „Gestapo american”, format din preşedinte, ministrul de externe, cel al apărării, directorul CIA, şeful trupelor armate. NSC era cea mai puternică organizaţie din Washington. Cum tendinţa era să concentreze toată puterea, au urmat abuzurile. NSC acţiona adesea în afara oricăror legi. NSC a oferit baza „legală” pentru operaţiunile secrete ale SUA şi pentru războaiele secrete ale CIA împotriva altor ţări, stabilind că asta era datoria CIA.

Operaţiunile secrete înseamnă activităţi legate de propagandă, război economic, atacuri preventive, sabotaj, atacuri cu bombe, extrageri de personal, acţiuni ostile împotriva unor state, inclusiv asistenţă şi antrenarea unor mişcări clandestine subversive, trupe paramilitare, trupe de şoc, de gherilă, şi mai ales sprijin.

În primii 5 ani după al doilea război mondial, în SUA deja începusese să se extindă un puternic complex al serviciilor secrete care opera legal atât în SUA cât şi în afara SUA .În acest scop, George Kennan l-a ales pe Frank Wisner să fie primul comandant al departamentului de operaţiuni secrete al CIA. Wisner era un avocat care lucra pe Wall Street, crescut în Mississippi şi care în timpul celui de-al doilea război mondial a comandat trupele de şoc ale precursorilor serviciilor secrete americane în Bucureşti şi Istanbul. Wisner şi alţi ofiţeri de rang înalt din aceste structuri erau „bărbaţi albi,care proveneau din familii aristocrate şi foarte bogate… şi care moşteniseră mentalitatea tradiţională britanică cu privire la oamenii de culoare sau la alte popoare din lume,” adică erau autoritari. Spiritul pe care l-au impus celor care erau selectaţi pentru aceste operaţiuni secrete era agresiv, entuziast, secretos şi lipsit de orice moralitate. Wisner a devenit arhitectul principal al reţelelor de armate secrete din Europa de vest. Wisner a deprins prima dată ce înseamnă operaţiuni secrete în timpul celui de-al doilea război, în Iugoslavia, unde a fost implicat în subminarea comuniştilor. În primul an, Wisner avea deja 300 de oameni trimişi în 7 baze în Europa de vest, care participau la numeroase operaţiuni clandestine. 3 ani mai târziu, în 1951, numărul lor era de 10 ori mai mare, aveau 47 de baze în afara SUA, 3.142 de agenţi în alte ţări şi un buget care a sărit de la 4,7 milioane de dolari la 82 de milioane de dolari pe an.

Allen Dulles, care a devenit şeful CIA în 1953, era convins că operaţiunile secrete erau „un instrument formidabil” de a combate comunismul şi de a promova clandestin interesele SUA în alte ţări. Aceste operaţiuni erau planificate, coordonate şi executate prin NATO. Pentagonul participa cu forţe speciale în războiul secret împotriva comuniştilor din Europa de vest.

În America Latina, sediul operaţiunilor secrete era în Panama, iar în Asia de sud est sediul acestor forţe speciale a fost stabilit pe insula Okinawa, pe teritoriul Japoniei. După ce scandalul Gladio din Italia a izbucnit în 1990 s-a aflat că Gladiatorii au fost antrenaţi în tabere de antrenent ale grupului 10 al forţelor speciale în Bad Tolz din Germania şi că Gladiatori europeni din numeroase ţări au făcut parte din programe de antrenament speciale pe care le-au primit din partea US Green Berets, la Fort Bragg în State. Aici erau antrenaţi şi de CIA.

Împreună cu Wisner, directorul CIA Dulles a organizat răsturnarea preşedintelui iranian Mossadeh în 1953, şi lovitura de stat pentru răsturnarea preşedintelui socialist al Guatemalei din 1954.

După ce a format armate de mercenari ai NATO în Scandinavia Gladio networks in Scandinavia, William Colby a fost transferat în 1953 la staţia CIA din Roma pentru CIA pentru a combate comunismul în Italia şi pentru a promova Gladio. În 1959, Colby a fost trimis din Italia în Saigon şi de acolo a condus operaţiuni secrete împotriva Vietnamului. Printre ele, şi operaţiunea Phoenix a CIA, care avea scopul de a distruge organizaţiile clandestine ale Vietcong şi de a lichida fizic pe cei care făceau parte din ele. În 1974, Colby a fost promovat de Nixon şef al CIA, dar a fost obligat să demisioneze în 1976 în urma scandalului Watergate, care mediatic a fost folosit pentru a acoperi represiunea sângeroasă şi teroristă dusă de FBI, de poliţie şi de guvernul SUA.

Colby a fost urmat la şefia CIA de George Bush Senior, numit de Ford.

Bush a continuat războaiele secrete, şi în mandatul lui Reagan a fost promovat vicepreşedinte SUA. Din această poziţie a sponsorizat trupele morţii Contras în Nicaragua. Pentru „a vinde” atacarea Irakului, a fost fabricată o operaţiune de propagandă pentru a stârni ura şi dorinţa de răzbunare din partea americanilor. O fată de 15 ani prezentată ca ‘Nayirah’ a depus mărturie, plângând, în faţa comisiei pentru drepturile omului din Congresul SUA, pe 10 octombrie 1990 şi a povestit cum atunci când s-a oferit să fie asistentă medicală într-un spital din Kuweit a fost martora atrocităţilor comise de soldaţii irakieni. A spus că după invadarea Kuweitului, soldaţii irakieni au atacat un spital şi au luat bebeluşi din incubatoare „aruncându-i pe podeaua rece să moară de frig”.

Această poveste a creat un val de furie în opinia publică din SUA, iar preşedintele Bush a repetat-o în fiecare discurs despre Irak, minţind că 312 de bebeluşi au murit în acest mod. Amnesty Internaţional a dus o campanie de popularizare şi credibilizare a acestei minciuni. Abia după război, s-a aflat că totul a fost inventat. Fata nu a muncit niciodată în Kuweit, şi de fapt era fiica ambasadorului Kuweitului în Statele Unite

În 2003, SUA au invadat din nou Iraqul sub pretextul „războiului împotriva terorii”, Iraqul e şters de pe hartă acum, sistematic. În 2001, Bush jr a minţit că Saddam ar fi fost implicat în atentatele din 11 septembrie din SUA.

Mafia siciliană, aliata CIA

Agentul CIA Victor Marchetti a explicat că „mafia este unul dintre elementele pe care CIA le foloseşte pentru a controla Italia şi face asta pentru că natura mafiei este anti-comunistă.”

Încă din al doilea război deja, Earl Brennan, şeful biroului din Italia al serviciului secret al marinei SUA, OSS, a sfătuit ministerul de justiţie din SUA să reducă pedeapsa de 50 de ani pentru şeful mafiei Charles ‘Lucky’ Luciano ca să poată stabili o colaborare cu el: în schimbul eliberării sale, Luciano a oferit armatei SUA o listă cu toţi mafioţii importanţi din Sicilia, care au sprijinit ulterior Statele Unite când armata SUA a acostat în Sicilia în 1943.

Aceşti fascişti nu au fost folosiţi de CIA doar ca să strângă informaţii, aşa cum a minţit directorul adjunct al CIA, Ray Cline, într-un documentar despre Gladio. Aceşti fascişti au fost susţinuţi şi promovaţi de SUA în posturi cheie de putere în statul italian.

SUA au format Partidul Dreptei creştine DCI, „format din colaboratori, monarhişti şi fascişti declaraţi”. Alice de Gasperi din acest partid al dreptei a fost făcut premier şi din 1945 până în 1953 a condus 8 guverne. „N-a avut loc nici un proces de îndepărtare a fasciştilor, după al doilea război, prin urmare vechea birocraţie fascistă a supravieţuit.” Prinţul Valerio Borghese, poreclit ‘Prinţul Întunericului’, a fost printre cei mai infami fascişti recrutaţi de Statele Unite.

Prin urmare, CIA a format armate secrete de mercenari, împreună cu britanicii, şi a pompat milioane de dolari în partidul de dreapta. În acelaşi timp,socialiştii au fost ţintele unor campanii de denigrare sinistre. CIA a folosit cele mai murdare „şmecherii” împotriva lor. Această tactică de a alege ţinte specifice pentru a fi distruse cu scopul de a-i promova pe candidaţii dreptei a dat roade, dreapta a obţinut 200 de locuri în Parlament, adică 48%.

Preşedintele Statelor Unite Harry Truman a fost deosebit de încântat şi s-a convins că armatele secrete sunt indispensabile politicii externe a SUA. În mult discutata sa „Doctrină Truman” din martie 1947, a susţinut că „SUA vor refuza să recunoască orice guvern impus asupra unei naţiuni prin forţă de către o putere străină”, şi a declarat că politica externă a SUA se baza pe „dreptate şi pe justiţie” fără a face „vreun compromis cu forţele răului”.

Este clar că dacă SUA nu puteau impune partidul al dreptei,armatele secrete ar fi declanşat un război civil, la fel cum au făcut în Grecia în aceeaşi perioadă.

Crearea NATO a fost precedată de formarea cu numai câteva zile înainte, pe 30 martie 1949, a primului serviciu miliar în Italia, în strânsă colaborare cu CIA. Unitatea clandestină a fost plasată în ministerul apărării şi a fost numită SIFAR, generalul Giovanni Carlo a fost numit primul ei director. În timpul primei republici, SIFAR în mod repetat a manipulat politica italiană prin departamentul său ‘ Biroul R’, şi a fost cea care a condus armata secretă Gladio în Italia.

Philipp Willan un expert în servicii secrete a declarat că SIFAR de la bun început a fost organizat pe baza unui protocol strict secret impus de SUA care a însemnat în realitate „o reală şi totală renunţare la suveranitatea Italiei.”

Potrivit acestui protocol, întocmit de NATO, SIFAR avea obligaţia să dea CIA orice informaţie iar CIA avea dreptul de a superviza, apropa şi respinge selectarea personalului SIFAR. De fapt SIFAR funcţiona ca departament extern al CIA. Paulo Taviani, ministerul italian al apărării între 1955 şi 1958, a spus în timpul investigaţiilor Gladio că „serviciile secrete italiene erau conduse şi finanţate de „băieţii din Via Veneto”, adică de agenţii CIA staţionaţi în ambasada SUA din Roma.

Gladio au fost antrenaţi de CIA în Marea Britanie şi în preajma alegerilor din 1958. În 1966, Generalul Allavena a fost înlocuit la şefia SID de generalul Eugenio Henke. În 1967, Allavena s-a alăturat grupării ‘Propaganda Due’, pe scurt P2, iar şefului ei Licio Gelli i-a trimis în dar alte copii ale celor 157.000 de dosare secrete. Gelli a făcut parte din cămăşile negre ale lui Mussolini. Când Ronald Reagan a devenit preşedinte al SUA în 1981, Gelli a fost mândru când i s-a rezervat un loc în primul rând al ceremoniei de inaugurare de la Washington. Era omul Washington-ului în Italia.

Practic, P2 era un guvern paralel al Italiei, finanţat şi susţinut de Statele Unite, şi avea armata sa personală şi secretă, finanţată tot de SUA,mercenari din Gladio. Tragedia Italiei a atins punctul culminant în timpul mandatului lui Nixon când dreapta politică a răspândit atentatele teroriste, vărsarea de sânge şi panica în Italia, aducând ţara pe marginea războiului civil.

Teroriştii de dreapta au pus bombe în spaţii publice. Bomba care a explodat în gara din Bologna a provenit de la o unitate Gladio a mercenarilor NATO şi aceasta a fost cea mai vizibilă legătură dintre terorismul de dreapta, CIA şi NATO.

Vărsarea de sânge sponsorizată de CIA a dus la între 1969 şi 1987 a dus la asasinarea a 491 de civili şi la rănirea şi mutilarea pe viaţă a alte 1.181 de oameni doar în Italia.

Ambasadorul SUA în Franţa, Jefferson Caffrey, îi trimitea telegrame panicate în fiecare săptămână preşedintelui SUA Truman. La iniţiativa SUA, trupele de şoc din Londra, SAS, au format o armată secretă care urma să obţină controlul asupra Franţei într-o operaţiune care se numea ‘Plan Bleu’ (Planul Albastru). SAS a conlucrat în acest scop cu nou creatul serviciu secret al Franţei Direction Generale des Etudes et Recherches (DGER) şi împreună au format o armată secretă de mercenari în nordul Franţei.

Această armată a răspândit apoi celule în toată Franţa. Când scandalul Gladio a izbucnit în 1990, s-a aflat că gladiatorii francezi s-au antrenat în Anglia şi în Spania, în Munţii Pirinei, în Corsica şi pe insula Sardegna. Cele mai bine brutale unităţi ale Gladio francez au fost folosite în războaiele coloniale din Vietnam şi Algeria. În Algeria au dus un război secret între 1954 şi 1962, cei trimişi acolo făcând parte din trupele de şoc ale paraşutiştilor. 300 în total, cei mai mulţi trimişi în Algeria direct din Vietnam după ce Franţa a pierdut colonia în urma bătăliei de la Dien Bien Phu.

Unul dintre cei mai cunoscuţi mercenari Gladio era din trupele de şoc ale paraşutiştilor, unitatea a 11-a, era Yves Guerain-Serac, care fusese şi în războaiele din Corea şi Vietnam şi mai târziu a fost implicat şi în operaţiunile împotriva comuniştilor din Portugalia. Vincenzo Vinciguerra a declarat că Serac era un strateg al terorii.

Spre anii 60, mercenarii NATO deveniseră un fel de stat în stat în Franţa. Armatele secrete ale CIA şi NATO fost implicate şi în loviturile de stat din Grecia din 1967 şi din Turcia în 1980. CIA şi directorul ei, Allen Dulles, împreună cu soldaţii mercenari ai NATO din Franţa şi cu Pentagonul din Washington au susţinut lovitura de stat împotriva lui de Gaulle.

Generalul Challe executa ordinele CIA. Înainte de lovitura de stat, pe 12 aprilie 1961, în Madrid a avut loc o întâlnire clandestină la care au participat agenţi ai CIA şi conspiratorii din Algeria. În timpul acestei întâlniri, americanii şi-au exprimat furia că politica lui de Gaulle. Agenţii CIA le-au dat asigurări generalilor pucişti că dacă îl îndepărtează pe de Gaulle de la putere, Washingtonul va recunoaşte noul guvern algerian în 48 de ore.

De Gaulle, într-adevăr încerca în diverse moduri şi strategii să facă Franţa şi Europa mai puţin dependentă de SUA şi de NATO, şi a fost furios când a aflat de josnicia CIA. În noiembrie 1961 soldaţii OAS omorau în voie în Algeria. OAS era susţinut puternic de serviciile secrete şi de armată şi aşa a putut să extindă războiul secret din Algeria în Franţa: l-au asasinat pe primarul din localitatea din sudul Franţei exact când acolo aveau loc negocieri între guvernul Franţei şi FLN.

1.000 de atentate comise de teroriştii NATO în Spania

În Spania, atacurile dreptei au luat formă unui război brutal, care a durat 3 ani şi care a dus la 600.000 de morţi. În Spania, pe 19 iulie 1936, un grup de conspiratori din armată, conduşi de generalul fascist Franco au dat o lovitură de stat pentru a îndepărta de la putere guvernul al lui Manuel Azana.

Washington-ul l-a răsplătit pe Franco permiţându-i să devină un oligarh clasic. Dictatorul spaniol şi-a mărit averea, şi-a consolidat puterea personală şi a transformat Spania într-o piramidă de privilegii şi corupţie. Generalii săi aveau averi de milioane din afaceri dubioase, ofiţerii îşi primeau şi ei partea, şi tot aşa până la cei de jos din sistemul ierarhic.

Întreaga structură a puterii militare a fost cooptată de Caudillo iar supravieţuirea ei depindea de el.

Aparatul serviciului secret al armatei s-a extins masiv fără ca cineva să-l mai poată controla şi a participat la trafic de arme, trafic de droguri, a torturat.

Dictatura lui Franco a avut nu doar un singur ministru al apărării, ci trei: unul pentru armată, unul pentru aviaţie şi unul pentru marină. Fiecare dintre ei avea propriul său serviciu secret. Comandantul unit al forţelor armate avea şi el propriul său serviciu secret care era condus direct de Franco. Ministerul de interne avea două servicii secrete, Direction General De Seguridad (DGS) şi Guardia Civil.

În 1990 s-a aflat că numeroase segmente din serviciile secrete spaniole lucrau direct cu CIA şi au coordonat şi condus o armată secretă Gladio, situată în Las Palmas în insulele Canare. Această bază a fost creată în 1948, şi a fost operaţională inclusiv în anii 1970. Instructori SUA, diplomaţi britanici şi consulul Olandei au fost implicaţi în conducerea acestei armate.

Armata secretă din Spania a colaborat cu cea din Franţa şi Belgia. Amiralul Carrero Blanco, a coordonat aceste operaţiuni împreună cu CIA, şi în octombrie 1968 a creat o nouă unitate specială pentru a duce războaie secrete, numită OCN, în interiorul SIAEM. Aceasta armată secretă avea misiunea de a face poliţie politică. Dictatura lui Franco a fost un paradis pentru mulţi terorişti de dreapta care participau la războaiele secrete în Europa.

CONCLUZIE

Strategia pusă în aplicare de Washington şi Londra împotriva Europei pentru a bloca accesul socialiştilor la guvernare a dus la de teroare şi umilire şi la abuz. Gladio şi reţelele secrete ale NATO aruncă o lumină diferită asupra chestiunii suveranităţii Europei. E clar că în Europa divizată de războiul rece, brutalitatea şi teroarea a fost folosită pentru a controla populaţiile de ambele părţi ale „cortinei de fier”.

Aceste armate secrete împreună cu serviciile secrete ale armatelor statelor NATO au monitorizat şi au spionat şi au răspândit propaganda anti-comunistă.

Cele mai violente operaţiuni ale sale au dus la masacre, comise de terorişti de dreapta, la lovituri de stat şi atentate teroriste, în Belgia, Italia, Franţa, Portugalia, Spania, Grecia, Turcia. Cele mai multe dintre aceste operaţiuni teroriste sponsorizate de state s-au bucurat de încurajarea şi protecţia din partea înalţilor oficiali guvernamentali şi ofiţeri din Europa şi din SUA.

Armatele secrete ale NATO

În afară de marea armată oficială internaţională, NATO mai are şi alte “armate secrete”, care acţionează în diverse ţări, cu acordul tacit al guvernelor respective. Unul dintre scopurile acestor mici armate “de culise” este provocarea de atentate teroriste, în primul rând, pentru a menţine o atmosferă de tensiune şi de teamă, iar apoi – pentru a arăta cu degetul înspre alţi “vinovaţi”. Această informaţie şocantă a fost dezbătută pe larg de către Daniele Ganser, un profesor elveţian de istorie contemporană al Universităţii Basel, în cartea sa intitulată chiar “Armatele secrete ale NATO”. Volumul a suscitat deja vehemente polemici la nivel internaţional.

Operaţiunea “Steaguri false”

Astfel, profesorul elveţian susţine că, la puţin timp de la terminarea celui de-al doilea război mondial, şi în special în perioada Războiului Rece, au fost înfiinţate mai multe structuri secrete ale NATO, echipate, finanţate şi antrenate de CIA şi de serviciul secret britanic MI6. Iniţial, aceste structuri au avut rolul de a combate forţele armate ale Uniunii Sovietice în caz de război. Mai târziu, însă, activitatea lor s-a diversificat, astfel că au ajuns să organizeze atentate teroriste chiar pe teritoriul ţărilor aliate din Europa de Vest, beneficiind de tăcerea complice a autorităţilor. Scopul principal al acestor atacuri a fost acuzarea organizaţiilor de stânga din statele respective, ştiut fiind faptul că Statele Unite au respins întotdeauna orice idee de socialism sau comunism. “Strategia tensiunii”, dar şi operaţiunea “Steaguri false”, au fost sintagmele folosite de NATO pentru a descrie şi a justifica actele teroriste puse în practică. Tensiunea şi teama întreţinute la nivel mondial au fost şi sunt nişte arme redutabile, susţine Ganser, pentru că permit manipularea fără probleme a cetăţenilor oricărei ţări.

Andreotti a recunoscut existenţa structurii Gladio

Numele generic al “armatei secrete” NATO a fost “Stay Behind”, dar cele mai importante structuri clandestine au fost ceea ce s-au numit “Clandestine Planning Committee” (CCP) şi “Allied Clandestine Committee”, care au acţionat pe teritoriul unor ţări vest-europene, printre care s-au numărat Italia, Franţa, Belgia, Spania, Portugalia, Luxemburg, Germania. Spre exemplu, în Italia, la sfârşitul anilor `70, serviciile secrete s-au folosit de “armata din culise” NATO cu numele de cod “Gladio”, pentru a pune la cale atentate prin care să discrediteze mişcarea socialistă italiană care, la vremea respectivă, deţinea un loc important în Parlament. De-abia la începutul lui 1990 fostul premier italian Giulio Andreotti a recunoscut existenţa structurii Gladio, iar judecătorul Felice Casson, care ancheta circumstanţele producerii unui atentat (la Peteano), a descoperit adevărul: acesta nu fusese comis de militanti extremişti de stânga, aşa cum se susţinea oficial, ci de un anume Vincenzo Vinciguerra, un extremist de dreapta, membru al Gladio. Deşi la începutul anilor `90 oficiali ai NATO şi diverşi lideri politici au anunţat că aceste structuri au fost dezactivate, profesorul Ganser este de părere că ele îşi continuă nestingherite activitatea şi astăzi, cel mult cu titulatură schimbată. Un argument în acest sens îl constituie faptul că, în perioada menţionată, Parlamentul European a adresat un protest atât lui Bush senior, cât şi organizaţiei NATO. Demersul a rămas până în ziua de azi fără niciun răspuns.

Acuzaţii reciproce în Germania

Pe tema structurilor secrete NATO, în Germania a avut loc un adevarat duel oficial între socialişti (la putere în anii `90) şi creştin-democraţi (CDU). Când primii au strigat în gura mare că este un “ruşinos scandal national”, creştin-democraţii au răspuns că şi ei pot dovedi faptul că socialiştii, în frunte cu Willy Brandt, au luat parte la această “conspiraţie a armatelor secrete”. De acuzaţii mascate a avut parte, mai recent, şi actualul cancelar german Angela Merkel. Când a vrut să reproşeze Statelor Unite că închisorile secrete, dar şi tratamentul prizonierilor de la Guantanamo sunt ilegale, administraţia Bush i-a răspuns imediat că este mai bine să păstreze tăcerea asupra acestor subiecte delicate, cu atât mai mult cu cât serviciile secrete germane au contribuit la declanşarea războiului din Irak.

Atentate regizate la cel mai înalt nivel

În lucrarea profesorului Ganser un loc aparte îl deţin unele atentate din Iran şi Egipt, care au fost atribuite, în varianta oficială, comuniştilor iranieni şi, respectiv, musulmanilor. Adevărul a fost cu totul altul: în 1953, premierul iranian Mohammed Mossadeq a fost înlăturat de la putere cu ajutorul agenţilor MI6 si CIA. Ulterior s-a aflat că lovitura de stat a fost orchestrată de agentul CIA Kermit Roosevelt, nepotul fostului preşedinte american Theodore Roosevelt. Miza acestor războaie de culise a fost, de fapt, controlul rezervelor de petrol. Cât priveşte atacurile comise în Egipt şi atribuite musulmanilor, în ceea ce s-a numit “afacerea Lavon”, s-a dovedit că autorii lor au fost agenţi ai Mossadului, care urmăreau ca trupele britanice să nu plece din Egipt, garantând astfel securitatea Israelului.

Europa va pierde în faţa Americii

În fine, istoricul elveţian mai este de părere că pretinsele războaie împotriva terorismului pornesc, de fapt, de la dorinţa de a controla cele mai importante rezerve de petrol şi gaz. În această sfidare reciprocă geostrategică, Uniunea Europeana va pierde în faţa Statelor Unite, tocmai pentru că acestea controlează (neoficial) structurile NATO, inclusiv pe cele secrete.

gladio
Or, dacă America pune mâna pe aceste rezerve, este de presupus că nu le va da pe gratis ţărilor europene, ci chiar la un preţ piperat. Statele Unite vor specula faptul (ştiut de foarte puţine persoane) că producţia de petrol din Europa (în special cea din Marea Britanie şi Norvegia) este în declin. Şi atunci, prin mijloace mai mult sau mai puţin oficiale şi legale, America îşi va impune propriile condiţii.”[5][6][7][8]
Ce este, de fapt, Uniunea Europeana?

“Criza sistemică globală nu mai este astăzi pentru nimeni o himeră: ea poate fi resimţită în aproape toate domeniile vieţii, poate fi explicată în detaliu pentru cei care doresc să cunoască adevărul şi reprezintă totodată un punct de cotitură în evoluţia omenirii. Prin chiar specificul ei, criza actuală a determinat dezvăluirea unor mecanisme economico-financiare perverse, care au provocat haosul economic din prezent; criza i-a indicat, de asemenea, pe adevăraţii beneficiari ai dezastrului financiar ce a fost creat în mod deliberat și a dovedit cu claritate faptul că instrumentarea şi declanşarea ei au constituit puncte importante pe agenda politică a unei odioase elite mondiale încă din anul 2007. Ţelul final al acelor planuri satanice era ca prin declanşarea crizei mondiale să se ajungă la declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial.

În anul 1943, Jean Monnet, reprezentantul oficial la Paris al lui J. P. Morgan în domeniul financiar şi al livrărilor de materiale pentru Franţa, membru al grupului Bilderberg şi al altor societăţi secrete preocupate de subjugarea întregii planete, considerat în mod oficial ca fiind unul dintre „părinții fondatori” ai Uniunii Europene (UE), a declarat axiomatic, confirmând o dată în plus că este agentul marilor bancheri internaţionali ce doreau crearea statului unic planetar: „Nu va fi pace în Europa dacă statele rămân constituite pe temelia suveranităţii naţionale. Ţările Europei sunt prea mici pentru a le putea garanta popoarelor lor prosperitatea necesară şi dezvoltarea socială. Statele europene trebuie să se reunească într-o federaţie.” Argumentul că ţările Europei sunt prea mici pentru a fi prospere este de-a dreptul oligofren, dar când este vorba de directive venite de sus, de la aşa-zişii „iluminaţi”, toţi agenţii repetă papagaliceşte ceea ce li se porunceşte!

În anii 1950, acelaşi Monnet declara: „Oamenii nu acceptă schimbarea decât atunci când se află la nevoie, iar această nevoie nu apare decât în situațiile de criză.” Actualitatea recentă îi confirmă spusele: fără presiunea crizei economice actuale, proiectul „integrării europene” nu ar fi progresat în niciun caz atât de mult pe plan economic și politic. Iar aceasta se petrece din 1957 încoace, an în care a fost semnat Tratatul de la Roma, prin care a luat naștere Comunitatea Europeană.

Instituirea acestui stat federal european, comandat și finanțat de „elita” financiară anglo-saxonă și de către ideologii mondialiști din cadrul CFR (Council on Foreign Relations), proiect pus mai apoi în aplicare de către tehnocrații globalişti precum Jean Monnet, Robert Schuman sau Joseph Retinger, intră într-o fază de consolidare.

În vreme ce sunt stabilite fundamentele instituționale și legislative, măștile încep să cadă. Pe de o parte, UE își arată adevărata față, și anume cea a unui stat european antidemocratic și neoliberal. Pe de altă parte, slugile mai importante ale stăpânilor lumii, care în trecut operau şi ele din umbră, nu se mai sinchisesc să se ascundă. Goldman Sachs ocupă astfel avanposturi strategice pe scena politico-economică (puterea executivă a națiunilor, Banca Centrală Europeană – BCE), în vreme ce Hedge Funds (Fonduri Speculative) destabilizează sectoare întregi ale economiei europene. FMI încheie această muncă de distrugere, îndatorând la sânge statele și populațiile acestora (prinse în capcana datoriei) prin „cure” de austeritate deosebit de amare şi de severe.

Proiectul globalist şi mondialist

Dincolo de îmbogățirea plutocraţiei economice prin aservirea financiară a populației și prin alte modalități specifice, construcția statului federal european se înscrie într-un ambițios proiect global de mondializare cât mai rapidă, constând într-o ideologie ce vizează instituirea unui guvern mondial și dizolvarea națiunilor în „regiuni” controlate de către o super-elită. Această „super‑elită” transnațională este compusă din conducători ai finanțelor internaționale, din înalţi funcţionari provenind din complexul militaro-industrial ori agroalimentar, sau din domeniul farmaceutic și din mass‑media.

Prezentă la World Economic Forum care a avut loc la Davos, invitată la forumul anual al grupului Bilderberg, afiliată la think tank-ul CFR (Council on Foreign Relations) și la Comisia trilaterală, această „superclasă” se sprijină pe pârghii instituționale, politice și legislative care favorizează dezvoltarea unei mondializări economice și financiare de sorginte neoliberală, având scopul de a-și extinde puterea și controlul exercitat asupra bogățiilor și asupra resurselor mondiale.
Astfel, mondialismul este încurajat de procesul economic al liberului schimb „neoliberal” susținut de organismele înființate în urma acordurilor de la Bretton Woods (FMI, Banca Mondială sau GATT) și care lucrează la unificarea comerțului bunurilor și capitalurilor la nivelul unei piețe mondiale unice.

Maximizarea profiturilor, lărgirea nedefinită a piețelor, mondializarea circuitelor financiare sunt tot atâtea valori comune mondialismului economic. Președintele mulținaționalei ABB, Percy Barnevik, un fidel al întrunirilor grupului Bilderberg, a rezumat în 1995, într-un mod destul de clar pentru cei care sunt avizaţi, ideologia neoliberală mondialistă: „Aș defini mondializarea ca fiind acea libertate a grupului din care fac parte de a investi acolo unde dorește, pentru a produce ceea ce dorește, aprovizionându-se și vânzând acolo unde dorește, având de suportat cât mai puține constrângeri cu putință în materie de drept al muncii și de convenții sociale.”

Prin intermediul interdependenței economice pe care o promovează, mondialismul economic (sau globalizarea) acționează ca un vârf de lance pentru mondialismul politic, acesta creând la rândul său condițiile favorabile instaurării guvernului unic mondial atât de mult dorit de această pseudo-superclasă politică. Considerat în urmă cu zece ani de către mulți oameni naivi şi ignoranți ca fiind doar un capitol din „teoria conspirației”, iată că acum acest proiect este pe cale să devină realitate.

Astfel, economistul Jacques Attali, agent al aşa-zişilor „iluminaţi”, fost consilier al preşedintelui francmason Mitterand şi fondator al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, a declarat sec în septembrie 2011 că „instituirea unui guvern planetar” este unul dintre obiectivele sale. Tot el dădea următoarea sentinţă, exprimându-se ca o portavoce publică a lui Big Brother: „În viitor, se va şti în permanenţă unde suntem şi ce facem. Nu va exista niciun domeniu în care să nu putem fi supravegheaţi. Nici măcar cel al gândirii noastre.” Spre deosebire de plutocraţii din domeniul finanțelor, ideologii mondialiști nici nu se mai chinuie să se ascundă, alegând să-și exprime tot mai pe şleau crezurile antiumane. Era guvernului planetar unic este pe cale să înceapă!

Promotorii ideologiei mondialiste nu au un grup monolitic, întrucât în interiorul acesteia există două curente care se află în aparentă concurență: este vorba despre mondialismul anglo-saxon (Statele Unite şi Regatul Unit al Marii Britanii) și despre mondialismul „planetar”, care nu are în vedere un stat anume sau un bloc de state în jurul căruia să se polarizeze celelalte state.

Unul dintre fondatorii mondialismului anglo-saxon este Cecil Rhodes (1853-1902), care, alături de marele bancher internaţional Nathaniel Mayer Rothschild (1840-1915), a structurat nucleul unei guvernări mondialiste în Imperiul Britanic și în Statele Unite. Istoricul Caroll Quigley susţine în cartea sa publicată în 1966 şi intitulată Tragedy and Hope („Tragedie şi speranţă”) că gruparea „Mesei Rotunde” este legată de o societate secretă numită generic „Societatea Aleşilor” (Society of the Elect). Aceasta a fost în mod formal întemeiată în 1891, dar cercul ei exterior, cunoscut ca „Asociaţia susţinătorilor” (Association of Helpers) a fost organizat în anul 1910 de Alfred Milner (1854‑1925) ca Round Table (Masa Rotundă, o evidentă trimitere la legendara Masă Rotundă a cavalerilor regelui Arthur), un veritabil institut al „elitei” mondialiste, care s-a divizat strategic în două tabere: Council on Foreign Relations (CFR) pentru Statele Unite și Royal Institute of International Affairs (RIIA) pentru Marea Britanie.

Doctrina mondialistă a avansat la o etapă decisivă imediat după căderea zidului Berlinului și a blocului sovietic pe 11 septembrie 1990, când Statele Unite au anunțat nașterea unei „Noi Ordini Mondiale”. Expresia desemnează noua turnură pe care aşa-zişii „iluminaţi” au dat-o politicii și afacerilor externe și este în consonanţă cu termenii de propagandă nou-introduși, precum „globalizare” și „mondializare”. Această ordine politică mondială se bazează pe eradicarea suveranităților naționale (sau, altfel spus, pe distrugerea brumei de democrație care a rămas) și pe delegarea puterii politice unor instanțe supranaționale care nu sunt alese prin vot popular. Astfel, elitiştii urmăresc să aducă populaţia în imposibilitatea de a se mai împotrivi acestor politici „neoliberale”.

Instituirea de către anumite forţe financiare a unor blocuri suprastatale, ce preced instalarea unui guvern mondial, s-a produs treptat. În Europa au fost preluate structurile fostului imperiu sovietic. La 1 ianuarie 1994, în America de Nord a intrat în vigoare Acordul de Liber Schimb Nord-American (ALENA), care creează o zonă de liber schimb între SUA, Canada și Mexic.

ALENA nu constituie decât o primă schițare a unei entități economice unificate care trebuie „să stabilească o comunitate economică și de securitate în America de Nord, comunitate ale cărei limite vor fi definite de taxe vamale comune și de un perimetru de securitate extern”, conform exprimării tehnice a lui Richard Hass, președinte al CFR.

În vreme ce construcția europeană ia avânt pe vechiul continent, apropierea de blocul nord-american începe să devină o prioritate pentru Comisia Europeană. Urmare a unui document datând din luna mai 2005, intitulat „Un parteneriat UE-Statele Unite mai puternic și o piață mai deschisă în secolul al XXI-lea”, un raport redactat sub conducerea deputatei socialiste germane Erika Mann din cadrul Parlamentului European, cheamă la „instaurarea unei piețe transatlantice fără constrângeri până în 2015 și până în 2010 în ceea ce privește serviciile financiare și piețele de capital.”

Pe 26 martie 2009, Parlamentul European a adoptat cu 503 de voturi pentru, 51 împotrivă și 10 abțineri o rezoluție vizând construirea „unei veritabile piețe transatlantice integrate”, care va trebui să fie instituită „până în 2015”. Textul recomandă o adevărată integrare a Uniunii Europene între Statele Unite ale Americii, inclusiv în ceea ce privește securitatea și schimbul de informații cu privire la indivizi.

La originea acestei inițiative se află un grup de tip think tank specializat în serviciile secrete de tip economic, Transatlantic Policy Network (TPN), ce reunește parlamentari europeni, membri ai Congresului Statelor Unite și reprezentanți ai unor întreprinderi private.

Creat în 1992 ca urmare a întâlnirilor de la Maastricht, și reunind membri ai superclasei economico‑financiare, TPN vizează „definirea relațiilor transatlantice prin promovarea unor parteneriate foarte strânse între guvernele și popoarele Uniunii Europene și ale Statelor Unite ale Americii”.

Având o anumită influență în cadrul Parlamentului european și al Congresului american, acest think tank este condus de către irlandezul Peter Sutherland, care este totodată președinte al European Policy Centre, al grupului financiar Goldman Sachs și membru al comitetului de conducere al grupului Bilderberg. Acest mondialist anglo-saxon a ocupat de asemenea postul de director general al GATT (The General Agreement on Tariffs and Trade – „Acordul General pentru Tarife și Comerț”), al OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului), dar și postul de președinte al British Petroleum și al secției europene din cadrul Comisiei Trilaterale.

Cu ocazia ultimului forum de la Davos, care a avut loc în ianuarie 2013, și la care a participat „spuma” plutocraţiei mondialiste, tehnocratul de la Goldman Sachs și totodată fostul prim-ministru italian, Mario Monti, a reamintit sprijinul pe care este dispus să îl ofere unui „acord de liber schimb cu Statele Unite”, adăugând că speră „să se ajungă la un astfel de acord în 2013 sau 2014”.

În ceea ce o privește pe Angela Merkel, aceasta a indicat faptul că speră, la rândul său, că un astfel de acord va fi semnat în viitorul apropiat. O reacție similară a venit și din partea directorului general al FMI, Christine Lagarde, care a mărturisit fără prea multe menajamente că se așteaptă la apariţia unei „puteri economice mondiale” mai „deschise”, care să se situeze „deasupra intereselor naționale”.

Nelegiuirile globalizării economice

Dorită de către plutocraţia mondialistă, interconectarea economiilor implică o perspectivă globală asupra problematicilor politico-economice, precipitând astfel instaurarea unui guvern mondial. Șefii de guvern, prea ocupați să îşi exprime recunoştinţa faţă de capii lobby-urilor care i-au sprijinit în ascensiunea lor la putere, nu mai sunt atenți la cetățeni. Lipsiți de orice marjă de manevră şi aserviţi puterii care i-a propulsat în scaune, guvernanții sunt prinşi în ingratul rol de agenți ai mondialismului.

Într-un sondaj semnificativ realizat în anul 2010, la întrebarea „Credeţi că responsabilii politici sunt preocupați de ceea ce gândesc oamenii de rând ca dumneavoastră?”, 42% dintre europenii intervievaţi au bifat căsuța „Deloc”. Trebuie spus că deziluzia este direct proporțională cu speranțele și așteptările deşarte legate de „mondializarea fericită”. Dacă în anii 1990, când a avut loc o dereglare considerabilă a finanțelor internaționale, liderii de opinie îi asigurau pe oameni că liberul schimb mondial este „un joc pe plus”, la care „toată lumea câștigă”, în prezent, experiența globalizării demonstrează, după mai bine de 20 de ani, caracterul fals și găunos al acestor afirmații. Este imposibil ca toată lumea să aibă de câștigat de pe urma liberului schimb (de fapt câştigă mai ales cei care-l controlează), dar este totodată imposibil ca globalizarea să nu-și aibă și perdanții ei (şi de fapt pierd tocmai cei care au mai puţine mijloace materiale, adică oamenii de rând).

Beneficiarii anulării frontierelor sunt de acum înainte știuți: este vorba despre proprietarii multinaționalelor și ai oligopolurilor mondiale, care au numai de câștigat de pe urma plusului de productivitate, de pe urma economiilor naționale și de pe urma generalizării co-producţiei, devenită cu putință în urma mondializării economice. Aşa-zisa superclasă politică mondială profită din plin de pe urma globalizării, în vreme ce unele state emergente (Brazilia, Rusia, India și în special China) caută să se retragă discret din acest joc.

În postura învinsului se află statele industrializate, împreună cu clasele lor sociale mijlocii, victime ale unei duble delocalizări: o delocalizare a producției de bunuri industriale (China, țările Europei de Est), de servicii (India, Filipine), dublată de o „delocalizare la domiciliu”, realizată prin intermediul imigrației în masă. În consecință, numărul locurilor de muncă scade, la fel ca și valoarea salariilor.

Înainte de toate, mondializarea economică are drept efect amplificarea crizelor și impunerea unei interdependențe economice din ce în ce mai strânse. Instituirea unei economii globalizate generează crize globale care necesită soluții pe măsură, așadar soluții globale, ce legitimează instituirea și întărirea instanțelor și reglementărilor supranaționale, în deplin acord cu proiectul mondialist.

Un curent mondialist şi globalist care duhneşte a „neoliberalism”

De inspirație anglo-saxonă, proiectul mondialist are un miros „neoliberal” de neconfundat. În timpul anilor 1980 și 1990 au fost semnate o serie de acorduri informale între principalele societăți transcontinentale, băncile de pe Wall Street, Banca Rezervei Federale și organismele financiare internaționale. În 1989, John Williamson, la vremea respectivă economist-șef și vice-președinte al Băncii Mondiale, a oficializat aceste acorduri, cunoscute sub numele de „Consensul de la Washington”, care se referă la anularea oricărei instanțe normative, la o liberalizare foarte permisivă și la instituirea unei piețe mondiale unificate și „autoreglate” în totalitate.

Această doctrină aşa-zis neoliberală este caracterizată de ciocnirea permanentă dintre instincte și interese, de apologia celebrei „mâini invizibile” care intervine în reglarea sau dereglarea piețelor și de propaganda magiei „comerțului soft”. Promovând haosul în conformitate cu sloganul masonic „Prin haos la ordine”, corifeii ideologiei neoliberale, care sunt neopolitrucii Noii Ordini Mondiale, au sclerozat ordinea socială și politică, au slăbit statul, aducându-l la sapă de lemn, și au ruinat suveranitatea politică și monetară a acestuia, împreună cu frontierele economice, politice și sociale ale națiunilor.

Pentru a promova aşa-zisul neoliberalism, aşa-zisele „elite” au mânat abil populațiile către atitudinile şi comportamentul specifice acestui curent. Astfel, revoluția (a se citi răsturnarea) moravurilor, introdusă în anii 1960, a permis accelerarea destructurării ordinii sociale prin anularea legitimității tradițiilor autentice, sănătoase, care ritmau firesc viața socială, iar apoi a început să se structureze o societate mercantilă, individualistă, hedonistă, atee, atomizată şi fragmentată până la nivel de indivizi, și deci aflată în imposibilitatea de a se mai organiza. Pentru a se putea exprima cât mai liber cu putință, clica fruntaşilor „neoliberali” a recurs la distrugerea valorilor tradiționale și a moralei înnăscute a popoarelor prin tot felul de manevre şi tertipuri distructive pe care unii analişti le clasifică în mod generic în categoria „transgresie globală”. Făcând apologia sistematică a imoralității, care este contrară bunului-simț popular, aceste manevre caută să aducă popoarele într-o stare de supunere oarbă față de sălbăticia „neoliberalismului”, care înseamnă libertate doar pentru făuritorii lui.

O societate „deschisă” şi „glob-locală”

Promovând o societate „deschisă” și distrugând „vechea ordine socială”, pseudoelitele mondialiste neoliberale au construit o societate compusă din indivizi izolaţi şi alienaţi, o societate în care toţi sunt împotriva tuturor. Pierzându-şi identitatea, legăturile cu tradiţia care îi era specifică, ființa umană care este prinsă în angrenajul acestei inginerii sociale dă uitării tot ceea ce făcea ca ea să fie cu adevărat o ființă umană liberă. Această ideologie își găsește expresia în cuvintele răposatei Margaret Thatcher, care-şi trăda astfel concepţiile pro‑globaliste: „Nu există societate, există numai indivizi.”

Distrugerea programată a statului naţinal ca ultim bastion al apărării bunului public, eradicarea noțiunii de interes comunitar și a celei de suveranitate teritorială permit în final constituirea unei pseudosocietăţi, nici nomade, nici sedentare, dar în orice caz dezrădăcinate, care ar putea fi numită în mod ironic „societate glob‑locală”. Această nouă societate umană conține un eșantion complet şi foarte divers de ființe umane (din punct de vedere etnic, social, religios, fapt care îi pune în evidență caracterul global), care locuieşte pe un teritoriu limitat, la oraș sau la sat (fapt care îi pune în evidență caracterul local).

Pierre Hillard, doctor în științe politice și specialist în mondialism, declara la un moment dat, în mod foarte semnificativ: „La fel cum este firesc să nu ne căsătorim cu oricine, tot așa, în aceeași logică, dar la o scară mai mare, este firesc să nu fuzionăm la comandă grupuri de oameni aparţinând unor popoare care au origini culturale și psihologice foarte îndepărtate unele de altele […]. În mod inevitabil, spiritele diferite ale acestor comunități se încing atunci când oamenii sunt siliţi să împartă același teritoriu, şi ei ajung adesea să se privească drept potențiali rivali. Societățile astfel «liberalizate» prin manevre administrative devin dintr-o dată, în mod surprinzător, violente, suspicioase și depresive, societăți în care demografia și piața muncii se află în declin și în care proliferează regulile, prohibițiile și proscrierea.”

Această inginerie socială sau, în jargon anglo-saxon, „reality-building”, ce vizează distrugerea oricărei forme de civilizație tradițională autentică, cu scopul de a o înlocui cu o nouă realitate, artificială și mondializată, constituie unul dintre mecanismele puse la punct de către plutocraţia mondială în vederea grăbirii instituirii statului fascist unic planetar.

Un „liberalism” împins la extrem

În ianuarie 2013, WEF (World Economic Forum) publica un raport cu privire la competitivitatea europeană, raport în care instituția evalua gradul de liberalism al Europei la valoarea de 80% pe o scară de la 0 la 100. În ciuda acestui scor ridicat, autorii afiliați la superclasa mondialistă estimează că UE poate mai mult de‑atât. În opinia plutocraţilor euromondialişti, este încă loc de şi mai mult neoliberalism!

Liberalismul, sistem intelectual închis, care nu permite niciun fel de punere sub semnul întrebării, prezintă mai multe contradicții. Astfel, statele aflate la avanposturile liberalismului (China și SUA) sunt de fapt cele care recurg cel mai adesea la protecționism, în special pentru a se pune la adăpost de concurența europeană.

Statele Unite, întotdeauna gata să laude meritele (ultra)liberalismului, ne oferă un trist bilanț al consecințelor punerii în practică a acestei ideologii morbide. SUA au o datorie externă ce se ridică la 16.000 miliarde de dolari, dezindustrializarea destabilizând mai multe zone ale țării. Tot în SUA piața muncii este din ce în ce mai precară, 47 de milioane de americani trăind practic din ajutoare sociale. Cifrele care urmează ne înfățișează o națiune care se află pe marginea prăpastiei morale și economice:

• Conform economiștilor Emmanuel Saez și Thomas Piketty, 93% din măririle de salariu după anul fiscal 2009-2010 s-au adresat numai unui procent de 1% dintre contribuabili. În 2011, Wall Street a alocat „băieților răi” din finanțe mai bine de 60 de miliarde de dolari sub formă de bonusuri. Acesta a fost un record după anii 2007 și 2008, doi ani de altfel excepționali, înainte ca SUA să sufere cea mai acută perioadă de recesiune din anii 1930 încoace.

• În paralel, venitul mediu al clasei de mijloc a scăzut cu aproximativ 6% din 2000 și până în prezent. Conform unui studiu realizat de Pew Research Center, sărăcia, care începe de la 23.000 de dolari pe an per familie (părinți cu doi copii), a luat amploare și afectează 46,2% dintre americani. Un copil din patru cu vârsta sub 5 ani trăiește în sărăcie.

• În 1968, clasa de mijloc primea 53, 2% din venitul intern. În 2010, nu a primit decât 46,5%. Din 1970 încoace, costul vieții a crescut foarte mult. Taxele universitare pentru instituțiile superioare private au crescut cu 113%, iar pentru instituțiile de stat, cu 80%. În domeniul medical, costurile au crescut cu 50%. Greutatea datoriilor pe care le au în medie familiile reprezintă în prezent 154% din veniturile anuale ale acestora, față de 58% în 1989.

• Rata șomajului s-a dublat între 2007 și 2010, trecând de la 4,4% la 10%, însă ajutoarele sociale au scăzut, la fel ca și veniturile salariale. În consecință, sărăcia nu a încetat să crească.

În ceea ce privește Marea Britanie, mereu admirativă față de acest „big brother” american, fidelă aceleiași ideologii „neoliberale”, este, la rândul său, pe marginea prăpastiei. Abandonându-și industria, această națiune este acum dependentă de partea de servicii a economiei sale, în special financiare (care adăpostesc cel mai mare paradis fiscal din lume, „The City”).

„Modelul” său social implodează sub loviturile comunitarismului, fruct al dogmei deschiderii frontierelor. În ceea ce privește serviciile publice (educație, sănătate), Marea Britanie este de o mediocritate înspăimântătoare. Ca să nu mai vorbim despre „miracolele” economice irlandez și spaniol, care erau date drept model la începutul secolului și care s-au dovedit ulterior a fi niște economii artificiale ultraliberale, speculative și parazitare, construite precum niște castele din cărți de joc, castele care s-au prăbușit la prima criză a „subprimelor” din 2008.

Altfel spus, politicile ultraliberale nu sunt profitabile decât superclasei mondiale a bancherilor internaţionali, ale căror companii multinaționale se dezvoltă grație restructurărilor, reducerilor de personal și delocalizărilor punctelor de producție. În paralel, deficitul public explodează: statul finanțează planurile sociale și își asumă costurile imigrației, fenomen care conduce la reducerea fondurilor alocate salariilor.

Dezindustrializarea evidentă și îndatorarea Franței

Odată cu întărirea procesului de integrare europeană, lucru devenit posibil grație crizei economice sistemice care a debutat în 2008, Franța și-a văzut prerogativele conferite de suveranitate reducându-se în mod îngrijorător. Astfel, suveranitatea monetară, cea a frontierelor și toate atributele legislative care îi permiteau să se apere de liberalismul sălbatic sunt pe cale să dispară în beneficiul unei Uniuni Europene aservite celor mai bogați afaceriști ai lumii.
Aceasta explică de ce delocalizările producerii de bunuri în țările cu un venit mediu redus pe cap de locuitor nu au fost urmate de o scădere a costului vieții. În schimb, aceste delocalizări au servit creșterii profitului societăților multinaționale.

În felul acesta, Franța a pierdut mai bine de 500.000 de angajați din domeniul industrial în ultimii cinci ani, fapt care se traduce printr-o creștere direct proporțională a șomajului. După cum se exprimă analiştii economici, pentru a evita impozitarea fiscală, statul a pus în mișcare anumite mecanisme sociale care au rezultat în socializarea pierderilor (o referire tehnică la împovărarea şi sărăcirea şi mai mare a săracilor) și în privatizarea beneficiilor (o altă exprimare eufemistică, ce ascunde de fapt îmbogăţirea peste măsură a bogaţilor).

Acestei socializări a pierderilor i se adaugă capcana datoriei în care a căzut statul francez în 1973, dată la care președintele Georges Pompidou, fostul director al băncii Rothschild, şi-a trădat poporul şi i-a interzis Trezoreriei naționale să împrumute direct Banca Franței, cu o dobândă foarte mică sau nulă. În felul acesta, Franța s-a văzut obligată să împrumute bani cu dobândă de pe piețele private pentru a putea finanța investițiile publice necesare propriei sale dezvoltări.

Din 1973 încoace, datoria publică franceză nu a făcut decât să crească progresiv. Astfel, aceasta se situează la aproximativ 1.800 de miliarde de euro. Creșterea anuală a datoriei publice a fost de circa 140 de miliarde în 2009 și 2010, și de 100 de miliarde în 2011. În 2013, datoria publică a ajuns la 91, 3% din produsul intern brut (PIB). Este evident că această creștere a ratei desființării de posturi în sectorul industrial are un impact direct asupra datoriei publice, printr-un efect de foarfece, respectiv prin scăderea cuantumului impozitelor și prin creșterea cheltuielilor sociale.

Criza datoriilor, o pomană pentru plutocraţia euromondialistă

Se știe deja faptul că această criză economică și financiară care face ravagii din 2008 încoace este instrumentată din umbră cu scopul de a distruge valorile civilizației și modelul european, mai precis, ce a mai rămas din modelul de societate al Europei. Însă, mai presus de toate, scopul acestei elite malefice este distrugerea suveranității statale.

Sub presiunea datoriei publice și a recesiunii, guvernele europene, supervizate de Comisia Europeană, de Banca Centrală Europeană (BCE) și de Fondul Monetar Internațional (FMI), au luat măsuri de relaxare a dreptului muncii, comprimând costurile salariale, spre marea satisfacție a „neoliberalilor” de teapa unui Henri Kissinger, pentru care China reprezintă un „model de societate de piață”, sau a magnatului David Rockefeller, care declara cu un cinism josnic că „Oricare a fost preţul revoluţiei chineze, aceasta a reuşit nu doar să producă o administraţie mai eficientă şi mai dedicată, dar şi să stimuleze o moralitate înaltă şi un ţel comun. Experimentul social din China sub conducerea Preşedintelui Mao este unul dintre cele mai importante şi mai pline de succes din întreaga istorie a omenirii.”

De altfel, patronii concernelor-gigant multinaționale, al căror unic scop este maximizarea profitului, își fabrică produsele în țările cu costuri salariale scăzute, pentru a le vinde apoi mai departe cu preţuri pe măsură în statele cu un nivel de viață ridicat. Acesta este modelul după care sunt organizate producția și consumul mondial din anii 1980 încoace.

Produsele fabricate în țările cu salarii mici sunt vândute la prețul pe care consumatorul este dispus să îl plătească, respectiv la prețul pe care el a fost obișnuit să îl plătească. Așadar, în realitate, un astfel de model este foarte departe de concurența loială și totală atât de mult slăvită în teorie și care ar trebui să fie o rezultantă a reglementărilor actuale, al căror scop ar trebui să fie acela de a face astfel încât raportul dintre prețul de producție și cel de vânzare să fie unul just.

În multe dintre statele afectate de criză, precum Grecia sau Spania, salariile continuă să scadă vertiginos și inexorabil. Până și statele în care salariile erau deja mici, precum Croația sau Cehia, trebuie, conform şefilor de la FMI, să-și revizuiască politica salarială pentru a „relansa competitivitatea”. Vor sfârși, oare, europenii prin a accepta salariile indienilor sau condițiile de muncă ale chinezilor?

În orice caz, aceasta este direcția în care trebuie să se îndrepte Franța dacă dorește să nu fie afundată și mai tare în criză, cel puțin în opinia economistului-șef de la Goldman Sachs, Huw Pill, care preconizează o draconică „… recurgere la scăderea generală a salariilor, cu scopul de a relansa competitivitatea. Estimăm că Franța ar trebui să-și reducă salariul mediu pe economie cu aproximativ o treime.”

A crescut totodată și vârsta de pensionare, ceea ce face ca statul să nu fie obligat să plătească pensii, mărind de asemenea concurența pe piața muncii prin creșterea numărului de candidați la diferitele posturi existente. „Grecia este cobaiul laboratorului de reforme europene”, a afirmat recent Apostolis Kapsalis de la Institutul de cercetare din cadrul Confederației sindicale grecești, GSEE. „Aici, în Grecia, se testează diferitele măsuri de austeritate la care UE ar putea recurge apoi şi în alte state.”

De altfel, în Germania s-a aplicat deja ceea ce se numeşte, cu un termen tehnic, „moderarea salarială”, iar nivelul salariilor nemților servește drept etalon conducătorilor politici europeni în stabilirea valorilor salariale ale celorlalţi „europeni”.

Unele ţări au ajuns să fie scoase la mezat pe pieţele internaţionale

Pentru a-şi rambursa datoriile la „nesfânta treime” (Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană, Fondul Monetar Internaţional), unele ţări europene sunt constrânse să cedeze părţi întregi din economie şi din avuţia naţională, din moştenirea lor culturală şi patrimonială, cumpărătorului care le oferă cel mai bun preţ. Este elocvent exemplul Portugaliei, victimă a unui astfel de val de privatizare forţată. Iată în continuare o listă succintă cu organismele publice privatizate deja sau care sunt pe cale de privatizare:
• REN: Redes Energeticas Nacionais, compania din sectorul energetic al Portugaliei cu cea mai mare parte a capitalului (30%) achiziţionată în februarie 2012 de către compania chinezească State Grid (25%) şi de către Oman Oil Company (5%).
• EDP: Energias de Portugal, operatorul principal de energie electrică al Portugaliei, pe care statul l-a cedat în decembrie 2011 gigantului chinezesc Three Gorges, care, plătind 2,7 miliarde de euro, a devenit principalul acţionar.
• Operatorul de aeroporturi, ANA, a fost cumpărat anul trecut, la sfârşitul lunii decembrie, de către compania franţuzească Vinci cu 3,08 miliarde de euro.
• Compania aeriană naţională TAP este pe cale să fie cedată magnatului columbiano-brazilian German Efromovich de la compania Synergy Aerospace.
• Televiziunea publică RTP: Lisabona ezită la ora actuală între a o concesiona pentru următorii 25 de ani unui grup privat şi a vinde 49% din capitalul acesteia. Privatizarea televiziunii publice RTP ar constitui un precedent în Europa: toate ţările dispun de o televiziune publică.
• Șantierele navale din Viana urmează să fie vândute companiei ruseşti RSI pentru 10 milioane de euro; „un preţ de lichidare”, după cum apreciază sindicatele.
• Conform opiniei majorității, planurile de privatizare trebuie să meargă și mai departe. Între opțiunile discutate intră și cesionarea Serviciului Naţional de Sănătate (SNS), de o excelentă calitate, dar care este supus, prin măsurile coercitive ale instituţiilor financiare mondialiste, la mari reduceri bugetare. În aceeaşi situaţie se află și Compania Naţională Poştală, CTT.

Uniunea Europeană este o construcţie artificială

Inspirându-se din cuvintele lui Marc Aureliu de acum 2000 de ani: Imperium superat regnum, adică „Imperiul este mai mare decât regatul”, „părinţii Europei”, aflați în subordinea plutocraţiei anglo-saxone talasocratice, creează în anul 1958 o uniune economică numită Piaţa Comună. Proiectul care se urmărea era crearea uniunii monetare (euro) care, la rândul său, urma să producă uniunea politică. „Părintele Europei”, agentul aşa-zişilor „iluminaţi”, Jean Monnet, numeşte acest mod de lucru angrenaj: fiecare acord de cooperare la nivel european trebuie să ducă inevitabil la un alt acord de consolidare al integrării europene. Iată cum explică acest aspect Bernard Prudhon, conferenţiar la Universitatea din Paris: „Modul de operare obişnuit al Uniunii Europene constă în tactica așa-numită a «paşilor mărunţi», de a pune populaţia în faţa faptului împlinit, creând astfel situaţii care stau apoi la baza argumentaţiei sale pentru a le considera ireversibile.”

Încă de la conceperea sa, politica Uniunii Europene (UE) nu este inspirată de nicio viziune fondată pe date umane, ca istoria sau tradiţiile religioase. Aceasta se bazează doar pe o viziune economică şi financiară cu orientare neoliberală (întrucât este de sorginte atlantică) şi pe dreptul pe care îl generează ea însăşi (precum „drepturile omului”). În consecinţă, aceasta nu cunoaşte identitățile naţionale, valorile şi cultura popoarelor care constituie Europa istorică.

Lipsită de rădăcini în sufletele popoarelor Europei, lipsită de orice legitimitate populară şi democratică, Uniunea Europeană este înainte de toate o construcţie care reflectă interesele marilor bancheri internaţionali şi ale slugilor lor, managerii de la conducerea întreprinderilor multinaţionale. Centrul puterii este „Comisia” de la Bruxelles, formată din „comisari” numiți de guverne, dar care nu răspund în faţa acestora. Aceştia domnesc peste zeci de mii de funcționari care emit peste 25.000 de acte normative pe an.
Beneficiind de privilegii fiscale nemaiauzite, sub pretextul că ei nu trebuie să poată fi mituiți de niciun stat, aceşti funcţionari încasează salarii cuprinse între 7.900 şi 18.200 de euro pe lună, brut.

Parlamentul se supune puterii executive şi legile sunt redactate de către înalţii funcţionari. Prin urmare, deputaţii votează ca nişte roboţi: grupul lor politic le pregăteşte fişele de voturi cu numărul amendamentului de votat şi cu semnele „+”, „-„ sau „0” pentru ca aceştia să voteze pentru sau împotrivă, ori să se abţină.
Deputatul votează astfel fără să consulte cu adevărat în amănunt conţinutul textelor: acesta are încredere în specialiştii (funcţionarii) grupului politic. Plutocraţia euromondialistă are o adevărată problemă cu democraţia. Elitistă, ea dispreţuieşte poporul şi îl consideră în general prost şi neinstruit. În optica acesteia, nu se pot acorda prea multe drepturi populaţiei, care este iraţională şi stihinică.

Prin urmare, când o ţară votează „prost”, adică împotriva intereselor mondialiste, aceasta este determinată să voteze din nou: întocmai ca în Irlanda. Atunci când poporul francez şi olandez refuză să accepte constituţia europeană, li se impune tratatul de la Lisabona prin intermediul Parlamentului. Atunci când un prim-ministru grec are intenţia să supună la referendum planul riguros impus de zona euro, acesta este ameninţat că i se anulează orice ajutor economic. Atunci când guvernul maghiar ieşit în urma votului cercetează puterile băncii centrale, acesta este ameninţat cu sancţiuni.

De curând, în ianuarie 2013, Secretarul american pentru Afaceri Europene a încurajat refuzul acestei exercitări democratice, spunând: „Referendumurile au contribuit adesea la izolarea ţărilor.”, cu alte cuvinte, acestea sunt sancţionate pentru că blochează agenda mondialistă. Mai grav, această elită politică decuplată de la realitate, care acționează numai în interesele plutocraţilor, îşi consideră propriul popor drept un obstacol în calea proiectelor sale, şi, prin urmare, drept un duşman. Astfel, ministrul guvernului tehnocrat financiar, Mario Monti, declară în ianuarie 2012 că „ideologia unor mişcări politice este unul dintre principalii duşmani de astăzi din Europa”.

Plutocraţia europeană este pe cale să facă să dispară democraţia, făcând astfel încât popoarele din Europa să intre în era postdemocratică: nu se mai pune problema să se facă ceea ce vor cetăţenii, ci de a aranja lucrurile astfel încât aceştia să vrea ceea ce deja s-a adoptat. „Tot așa cum economia constă din ce în ce mai mult dintr-o adaptare la cerere şi ofertă (graţie publicităţii, a cărei funcţie este să creeze pentru consumatori nevoile care se dovedesc cele mai rentabile din punct de vedere financiar), postdemocraţii folosesc mijloace de informare pentru a face astfel încât popoarele să ceară a posteriori ceea ce deja a fost făcut fără ele.”, rezumă economistul Thibaud de la Hosseraye.

Şi, în cazul în care mijloacele de informare nu oferă toate garanţiile de condiţionare şi de supunere a popoarelor, plutocraţia s-a organizat pentru a funcţiona prin sistemul „încercare – greşeală”, după cum explică Jean‑Claude Junker, fostul preşedinte al Eurogrupului în anul 1999: „Se ia o decizie şi, după ce se aşteaptă puţin pentru a vedea ce se petrece, sunt analizate rezultatele. Dacă măsura luată nu provoacă nici proteste, nici revoltă, pentru că oricum majoritatea oamenilor nu înţeleg nimic din ceea ce s-a hotărât, atunci continuăm pas cu pas, până la punctul de non-retur.”

Uniunea Europeană este infiltrată de lobby-uri ce acţionează din umbră

Foarte puternice, lobby-urile diferitelor sectoare de activitate economică, de la sectorul agroalimentar până la sectorul farmaceutic, trecând prin sectorul financiar sau petrolier, îşi cântăresc întreaga greutate în deciziile Comisiei, ale Parlamentului şi ale Consiliului de Miniştri ai celor 27 de state membre.
Dintre acestea, lobby-urile finanţelor, reprezentând interesele oligarhiei financiare, sunt în mod deosebit active la Comisia Europeană şi la Direcţia Generală pentru Piaţa Internă, contracarând toate reformele sectorului bancar şi financiar.

Numai pe piaţa din Bruxelles, băncile şi celelalte întreprinderi financiare au forţat 700 de experţi ca să orienteze procesul legislativ în direcţia dorită de acestea. Joost Mulder, responsabil cu Relaţiile externe la organizaţia nonguvernamentală Finance Watch, vorbește despre genul de promisiuni pe care lobbyştii le fac clienţilor (a se citi politicienilor corupţi): „Dacă îmi daţi 10.000 de euro onorariu, mă voi ocupa de poziţia dumneavoastră înscrisă pe ordinea de zi a Consiliului.”

De exemplu, în anul 2011, trei parlamentari europeni au căzut în plasa unui ziarist britanic. Aceştia cereau 12.000 euro ca să depună un amendament la un text de lege. Şi mai grotesc încă a fost unul dintre cei trei parlamentari, deputatul european român Adrian Severin (nepotul lui Saul Brukner, alias Silviu Brucan), care, deşi a fost dat afară din Grupul Socialist, a refuzat pur şi simplu să demisioneze!

De la democraţie la postdemocraţie

Cu orientare neoliberală şi atlantică, fiind la cheremul pieţelor financiare, Uniunea Europeană a plutocraţilor nu tolerează nici incertitudinea, nici contradicţia. Dogmatic şi antidemocratic, acest comportament a luat o asemenea amploare, încât chiar şi cetăţenii mai puţini informaţi sunt neliniştiţi cu privire la acest lucru. Prin urmare, David Cameron, primul ministru britanic, remarca în luna ianuarie a anului 2013 următorul aspect: „În cadrul populaţiei există o frustrare în continuă creştere, datorită faptului că Uniunea Europeană reprezintă, mai degrabă, ceva ce li se impune oamenilor decât ceva care acţionează pentru aceştia.”

De fapt, aşa cum a recunoscut în Parlamentul de la Strasbourg în anul 1999 Jacques Delors, fostul preşedinte al Comisiei Europene: „Europa este o construcţie cu o aparenţă tehnocratică, ce se desfăşoară sub egida unui fel de despotism lejer şi luminat.” O tehnocraţie despotică ce pune stăpânire pe pieţe şi care nu suportă exercitarea democraţiei (alegeri, referendumuri), duce la apariţia îngrijorărilor din partea investitorilor.

În noiembrie 2011, în Grecia a fost abandonată ideea unui referendum cu privire la măsurile de austeritate. Tot în Grecia, precum şi în Italia, criza a dus la demisionarea şefilor de guvern aleşi. Aceştia au fost înlocuiţi cu „tehnocraţi”, care nu au fost aleşi şi care nu depind, așadar, de voinţa alegătorilor.

Pentru Ulrich Thielemann, specialistul german în etică a afacerilor, politica se supune legii pieţelor. „Atunci când statul nu are decât singurul scop, de a înşela competitivitatea, ne este interzis să punem următoarea întrebare, pe care de altfel se fondează democraţia: Cum vrem să trăim?”

Aşa cum remarca economistul Thibaud de la Hosseraye, „Alegerile democratice pe care le pot face popoarele sunt lipsite de orice sens, de orice efect asupra realităţii, atunci când li se cere părerea, întrucât jocurile sunt deja făcute. Aceasta este chiar metoda pe care s-a construit Uniunea Europeană şi care trasează o nouă formă de democraţie […], pe care, pe bună dreptate, o putem numi postdemocraţie.”

Este vorba despre metoda „faptului împlinit”, a unui vot care nu mai are valoare de decizie, ci de validare: „Acesta vine după ce decizia a fost luată şi după ce situaţia care rezultă este considerată suficient de avansată pentru a părea ireversibilă. Votul se reduce astfel la simpla conformare a populaţiei la rezultatul prestabilit al alegerilor, ce sunt făcute în mod discreţionar de către instanţele nealese (funcţionari, experţi, lobby-işti)”.

Economistul adaugă: „Votul în democraţie, având loc după ce a fost luată decizia, nu poate avea decât scopul de a sonda opinia popoarelor cu privire la lucrurile deja realizate: într-adevăr, nu mai are sens să-i întrebăm ce vor, pentru că nu mai au de ales. În consecinţă, de la o democraţie republicană fondată pe voinţa cetăţenilor, ajungem aici la o democraţie a opiniei, care se străduieşte să rămână în concordanţă cu opiniile lor.
Alegerile sau referendumurile organizate periodic au drept scop măsurarea gradului de adeziune a opiniei publice, de compatibilitate între ceea ce au realizat liderii din Uniune şi ceea ce poporul poate suporta. Poporul este întrebat ceea ce crede, nu ceea ce vrea.
Căci, şi acest lucru este nou, păpuşarii Uniunii Europene, nemulţumiţi să construiască bazându-se pe popoare, decid astfel să construiască împotriva lor. Într-adevăr, în conformitate cu ceea ce au ilustrat ultimele referendumuri, conducătorii Uniunii Europene nu ezită să contrazică în mod explicit voinţa exprimată cu regularitate de către popoare. Atunci când popoarele spun nu cu privire la un anumit subiect, forurile de conducere ale Uniunii Europene îl vor relua schimbându-i ambalajul: aşa s-a petrecut cu operaţiunea de a converti Constituţia în Tratatul de la Lisabona. În consecinţă, ceea ce constatăm în urma votului negativ al Olandei privind Constituţia europeană (2005), precum şi în urma votului negativ irlandez privind Tratatul de la Lisabona este că, pentru a-şi atinge scopurile, şefii Uniunii Europene nu se mai mulţumesc să nu ţină cont de voinţa oamenilor, ci decid să li se opună direct, prin forţă. Nu doar că nu au încredere în popoare, ba chiar, în zilele noastre, le sfidează
”, concluzionează Thibaud de la Hosseraye.

Cu privire la Tratatul de la Lisabona, ce nu face decât să reia Constituţia europeană refuzată prin vot popular, tehnocraţii aflaţi în slujba aşa-zişilor „iluminaţi” s-au folosit pur şi simplu de manevre administrative viclene pentru a nu mai fi siliţi să consulte voinţa populară, cu scopul de a face să meargă mai departe proiectul lor aberant de „construcţie europeană“, care vizează crearea unui superstat masonic. Cei care au investigat această înşelăciune au recunoscut ei înşişi acest fapt.

Prin urmare, Valéry Giscard d’Estaing spunea la data de 14 iunie 2007 că, prin diverse manevre, „Opinia publică va fi determinată să adopte fără să ştie dispoziţiile pe care nu îndrăznim să i le prezentăm în mod direct.” În ceea ce-l priveşte pe ministrul belgian al Afacerilor Externe, Karel de Gucht, acesta spunea: „Scopul Constituţiei era să fie mai lizibilă, inteligibilă […]. Scopul acestui tratat este să fie ilizibil, neinteligibil […]. Astfel, Tratatul de la Lisabona, devenit ilizibil, neinteligibil prin complexitatea lui, a fost impus popoarelor europene. Constituţia se vroia a fi clară, în timp ce acest tratat trebuie să fie obscur. Acest fapt este un succes.”

Intenţia înşelăciunii este confirmată, de asemenea, de către Giuliano Amato, fostul preşedinte al Consiliului Italian: „S-a luat hotărârea ca documentul să devină ilizibil. Dacă acesta este ilizibil, înseamnă că nu este constituţional; asta e ideea… Dacă aţi reuşi să înțelegeți textul la o primă abordare, ar exista riscul organizării de referendumuri, pentru că este vorba despre ceva nou.”

Euro este de fapt un instrument de slăbire a suveranităţii naţiunilor

La originea fabricării monedei euro au existat două idei: prima, crearea unei monede unice pentru a o folosi drept bază economică în vederea construcţiei politico-economice, simultan cu dizolvarea naţiunilor în falsa sclipire comunitară, prin intermediul mecanismului angrenajului. A doua, eliminarea riscurilor produse de fluctuaţiile cursului valutar ale monedelor naţionale, considerate de asemenea nişte piedici pentru comerţ şi pentru mişcările de capitaluri.

Eliminarea monedei naţionale pentru adoptarea unei monede unice înseamnă abandonarea autonomiei monetare, care este în sine un instrument de stabilizare economică. Într-un sistem în care fiecare ţară îşi are propria monedă, este posibil ca moneda să se devalorizeze: aceasta reprezintă o gură de oxigen pentru exporturi. Produsele vândute în străinătate devin mai ieftine şi acest fapt reduce deficitul ţării faţă de exterior. Cu o monedă unică, euro, această alternativă nu mai există. În măsura în care moneda unei naţiuni trebuie să se adapteze la economia acesteia şi nu invers, zona euro este în criză deschisă, după ce a fost, încă de la crearea sa, zona cu cea mai scăzută creştere economică de pe întreaga planetă. Laureatul Premiului Nobel pentru economie (2008), Paul Krugman, a spus, de altfel, în octombie 2011: „Tristul adevăr este că sistemul euro este din ce în ce mai mult sortit eşecului. Şi mai trist este că, ţinând cont de modul cum se comportă sistemul, Europa ar duce-o cu siguranţă mai bine dacă acesta s-ar prăbuşi mai degrabă azi, decât să o facă mâine.”

Având în vedere că nu există nicio posibilitate de a adapta valoarea monedei sale prin ajustări mecanice potrivite cu situaţia în care se găseşte naţiunea, nu există o altă soluţie pentru a restabili competitivitatea, decât impunerea, prin decizii autoritare, a unor măsuri numite „de austeritate”.

Adăugăm la această situaţie de confiscare a suveranităţii monetare faptul că Tratatul de la Maastricht obligă ansamblul națiunilor membre ale Uniunii Europene să împrumute de pe piaţa financiară, în loc să poată să emită moneda. Acest fapt are drept consecinţă creşterea generală evidentă a îndatorării statelor, ce sunt obligate să îşi ramburseze datoriile şi dobânzile acestor datorii la băncile private.

Uniunea Europeană: o uniune economică în beneficiul ocultei financiare şi aproape nimic altceva

Pentru tehnocraţii europenişti ce se hrănesc cu un gen de neomarxism, în construcţia europeană contează doar economia. Eliminând factorul cultural şi social la porunca venită de la superiorii lor adesea neştiuţi din ierarhia masonică, obsedaţi de îmbogăţirea proprie şi orbiţi de dogmele neoliberalismului, aceştia sunt capabili să spună orice ca să facă opinia publică, de cele mai multe ori neavizată şi dezinformată, să le înghită pe nemestecate gogoșile.

Prin urmare, Michel Sapin, actualul ministru al Muncii, Ocupării Forţei de Muncă şi Dialogului social, recita cuminte la data de 2 august 1992 textul dinainte învăţat: „Europa este răspunsul de viitor pentru chestiunea privind şomajul. Bazându-se pe o piaţă de 340 de milioane de consumatori, cea mai mare din lume, pe o monedă unică, cea mai puternică din lume, pe sistemul de securitate socială, cel mai protector din lume, societăţile vor putea crea locuri de muncă.”

De fapt, Uniunea Europeană este un eşec sumbru, capul de pod pentru structurarea unui guvern mondial şi al statului fascist unic planetar, pe care aşa-zişii „iluminaţi” se străduiesc disperaţi să îl instaureze demolând identităţile naţionale, negând diferitele culturi şi valori ale popoarelor din Europa.

Potrivit filosofului grec Stelios Ramfos, eşecul construcţiei europene se explică prin desconsiderarea tradiţiilor şi a popoarelor în sine. Cu privire la compatrioţii săi, acesta spunea că „Grecii nu gândesc precum europenii din vest. Noi nu am cunoscut Renaşterea. Structura noastră mentală a rămas într-un fel focalizată asupra problemelor din momentul prezent. Grecia s-a trezit «avansată» după Independenţă la rangul statelor «moderne», fără să fi creat un adevărat contract social. Se spune adesea acest lucru, care este adevărat: în mare, nucleul central al societăţii noastre rămâne familia. Totul se petrece prin prisma raporturilor personale. Faptul de a construi ceva împreună cu un oarecare cetăţean îndepărtat nu are sens pentru noi. Aşa-zisul clientelism al statului grec şi al partidelor are o bază puternic culturală.”

Filosoful grec adăuga apoi: „Grecii nu trăiesc în aceeaşi dimensiune temporală cu nemţii, care, spre deosebire de noi, separă în mod distinct trecutul, prezentul şi viitorul. La noi contează numai prezentul! Mai mult decât atât, un grec nu are încredere nici în vecinul, nici în statul său. Grecii cred în familia lor, în partidul lor, cu care au, prin naştere sau viaţă socială, o legătură de rudenie. Să încercăm să înţelegem de ce Europa de Sud este afectată de această criză. Greutatea catolicismului tradiţional din această periferie meridională are, ca şi ortodoxia din Grecia, un rol considerabil. Le vorbiţi grecilor despre salvarea statului lor, în timp ce aceştia sunt preocupaţi mai mult de salvarea sufletului. Ce puteţi voi înţelege din acest fapt?”

În ceea ce priveşte administratorii Uniunii Europene, Stelios Ramfos afirmă că aceştia confundă „geografia şi cultura. Noi facem parte din civilizaţia europeană veche, fără să împărtăşim însă valorile culturale ale Europei moderne. Ştiu că acest aspect este şocant, dar valorile europene nu au pătruns încă aici. Treizeci de ani de apartenenţă la Uniunea Europeană este puţin. În această ţară nu a avut loc nicio reformă de educaţie, ci numai schimbări superficiale.“

În cele din urmă, acesta concluzionează, adoptând o poziţie de „corectitudine politică” şi o exprimare diplomatică, în care nu pune la îndoială bunele intenţii ale mai marilor Uniunii Europene şi proiectul aşa-zisei „societăţi europene”: „Responsabilii Comisiei Europene, ai Băncii Centrale Europene, ai Fondului Monetar Internaţional s-ar fi înconjurat mai bine de antropologi sau de filosofi, decât să se fi închis în ministere. Europa nu este omogenă. Trebuie să acceptăm acest fapt. Chestiuni esenţiale, precum valoarea muncii, nu sunt împărtăşite în aceiaşi termeni. Munca înseamnă într-o oarecare măsură un păcat. Motivul nu îl cunoaştem. Societatea europeană nu poate exista decât dacă îşi asumă şi îşi gestionează contradicţiile. Această criză nu este o criză economică, ci una culturală.”

Un bilet doar „dus”, fără nicio posibilitate de întoarcere

Impusă atât clasei politice (şefii guvernelor și ai parlamentelor), cât şi populaţiei, „construcţia europeană” ia înfăţişarea unui marş forţat care nu permite nicio întoarcere înapoi, niciun compromis şi nicio revoltă. Prin urmare, scenariul renunţării la euro de către un stat membru nu este o opţiune din perspectiva oficialilor Uniunii. În mod foarte semnificativ pentru abordarea „democratică” şi „flexibilă” a plăsmuitorilor Uniunii, nu s-a prevăzut nicio măsură pentru reîntoarcerea la monedele naţionale. Nici în tratate, nici în fapte.

Uniunea monetară este, oare, ireversibilă?

Aici se vede aroganţa şi determinarea plutocraţiei mondialiste, care îşi impune în mod discreţionar agenda, cu orice preţ. Râzându-şi de naivitatea unora, globalistul Jacques Attali declara la data de 24 ianuarie 2011, referindu-se la Tratatul de la Maastricht, tratatul constitutiv al Uniunii Europene, semnat în anul 1992: „Cu mare grijă şi atenţie, s-a omis să se scrie articolul care permite ieşirea din Uniunea Europeană; acest aspect, evident, nu este prea democratic… dar este o garanţie pentru noi.”

Doctrina şocului, aplicată Uniunii Europene

Atunci când totul merge bine, acest fapt se datorează «Europei», dar atunci când lucrurile merg prost, poporul este cel care are cel mai mult nevoie de «Europa». Orice s-ar petrece, bine sau rău, totul este interpretat în sensul unui progres liberalizator şi integraţionist. Însă, în practică, avem o logică de angrenaj, unde fiecare dificultate întâlnită ne atrage şi mai mult către statul federal”, afirma analistul Thibaud de la Hosseraye cu privire la punctul de vedere al politicienilor Uniunii. Şi cum plutocraţia mondială consideră popoarele drept nişte obstacole în calea guvernului mondial, este mai mult decât posibil că aceasta „gestionează” în mod conştient criza din zona euro, lăsând-o să se agraveze timp de aproximativ cinci ani, înainte să înceapă să culeagă fructele panicii, pentru a accelera crearea statului federalist european.

Alături de mulţi alți comentatori, şi istoricul britanic Niall Ferguson consideră că: „Artizanii uniunii monetare ştiau dinainte că modelul lor va duce la o criză şi voiau să folosească această criză pentru a impune o soluţie federalistă.” Acest rezultat apare prin aplicarea „şocului necesar”, situaţia care apare imediat după aceea fiind prescurtată prin expresia TINA: „There Is No Alternative”, adică, vezi Doamne, nu există alternativă la planul federalist. Ceva de genul: „se supun sau îi distrugem”.

Dacă se supun, cu atât mai bine. Dacă sunt distruşi, atunci se vor supune totuşi… cu doar câteva ajustări! Este, de altfel, şi interpretarea lui Wolfgang Schäuble, actualul Ministru german de Finanţe, care a declarat, ca un fals profet (ce cunoştea de fapt planurile din culise), în martie 2013: „Cu privire la această perioadă, cred că vom citi într-o zi în cărţile de istorie faptul că această criză a apropiat Europa şi mai mult.” O apropiere – adăugăm noi – şi nişte ajustări care au întârziat democraţia, care au ridiculizat suveranitatea naţiunilor, care au sărăcit milioane de cetăţeni prin intermediul „planurilor de austeritate”, sau care au restrâns libertăţile individuale şi colective.

Efectele măsurilor de austeritate

Georg Pieper este un traumatolog german, expert în analiza traumelor induse de catastrofe. În octombrie 2012, acesta a plecat în Grecia, uimit fiind de măsurile de austeritate impuse de către Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană şi Fondul Monetar Internaţional („nesfânta treime”), şi unde şomajul ajunge până la 26%.

Iată ce a observat Georg Pieper:
• Oameni, care nu demult făceau parte din clasa de mijloc, adunau fructe şi legumele expirate de pe străzile din Atena.
• Femei însărcinate, care erau gata să nască, cutreierau spitalele pentru a-i ruga pe administratori să le primească, dar pentru că ele nu aveau nici asigurare medicală şi nici bani suficienţi, nimeni nu vroia să le ajute. Tot la spital, cei care erau admişi, trebuiau să îşi aducă cearşafuri şi hrană. După concedierea personalului de întreţinere, medicii şi infirmierele erau cei care făceau curăţenie. Spitalul ducea lipsă de mănuşi şi sonde de unică folosinţă. Uniunea Europeană a avertizat guvernul ţării cu privire la răspândirea bolilor infecţioase.
• Un bătrân nu putea să-şi plătească medicamentele necesare pentru problemele cardiace pe care le avea. Pensia i-a fost redusă la jumătate. Muncind aproximativ patruzeci de ani, acesta credea că şi-a făcut datoria şi că i se cuvenea un ajutor după nevoi, însă acum el nu mai înţelegea mersul anapoda al lumii.
• În cadrul populaţiei, tulburările psihice au explodat, iar procentul de sinucidere s-a dublat în ultimii trei ani. Sinuciderile au atins un procent de 75% în rândul bărbaţilor care au fost privaţi de muncă, ceea ce a afectat prin urmare deopotrivă, atât virilitatea în general, cât și valoarea lor pe piața muncii. Relaţiile sociale dintre cetăţeni se deteriorează şi revolta faţă de sistemul corupt, pervers, față de politica şi economia internaţională, ale căror așa-zise ajutoare îi sărăcesc pe oamenii de rând şi îi îmbogățesc tot pe bancheri, este tot mai mare. Frustrarea şi furia se pot vedea la minorităţi, victime ale actelor de violenţă. „Omul”, constata Georg Pieper, „se transformă într-un animal sălbatic în astfel de situaţii dramatice.”

Întrucât înseși bazele societății grecești sunt subminate, traumatismul este colectiv. Aceste planuri de austeritate, care nu servesc la nimic şi a căror ineficiență a fost recunoscută chiar de către FMI, seamănă cadavre nu numai în Grecia, ci şi în Spania, în Franţa şi în Bulgaria. Jertfele cu gloanţe şi sinuciderile se succed în faţa parlamentelor, a primăriilor sau a agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă. Deveniţi martiri, aceşti cetăţeni copleşiţi de datorii au ales o formă de protest extremă.

Psihiatrul bulgar, Roumen Petkov, consideră, cu privire la jertfele umane provocate de gloanţe din ţara sa, că „unii au ales această moarte atroce pentru ca strigătul lor de disperare să fie auzit de către toţi.”

Traumatismul colectiv grec nu o uimeşte şi nu o înduioşează deloc pe Christine Lagarde, directoarea generală a Fondului Monetar Internaţional (FMI), care i-a invitat cu cinism şi dispreţ pe greci „să-şi ia destinul în mâini”. „Cred că aceştia ar trebui să se ajute reciproc […] plătindu-şi toate impozitele”, a declarat cu şocantă şi evidentă lipsă de compasiune aceasta în luna mai 2012, referindu-se la „toţi aceşti oameni care caută în permanenţă să scape de impozit”. În schimb, responsabila Christine Lagarde declară pentru înduioşarea proştilor care mai pot să-i crediteze bunele intenţii: „Mă gândesc mai mult la aceşti şcolari dintr-un sătuc din Niger, care nu au decât două ore de cursuri pe zi, care au la dispoziţie un scaun la trei copii şi care urmăresc cu ardoare să aibă acces la educaţie… Mă gândesc în permanenţă la ei, pentru că eu cred că aceştia au mai multă nevoie de ajutor decât populaţia din Atena.” În ceea ce-i priveşte pe greci, aceştia se vor gândi, poate, şi ei în permanenţă cu mult drag la doamna Lagarde, atunci când vor afla că această doamnă, care vrea să-i pună fără milă pe sărmani la plată, beneficiază (ca să vezi ce întâmplare norocoasă!) de o degrevare totală de impozite pe sărmanul ei venit de… 380.939 euro anual, plătit de către FMI.

Primele două părți ale acestui articol au fost consacrate dedesubturilor secrete ale crizei de sistem ce a devenit globală. Am urmărit, în felul acesta, să depistăm mecanismele economico-financiare nebănuite ce se află la baza crizei, numind, rând pe rând, complotiştii și beneficiarii colapsului financiar, și totodată am deconspirat agendă politică secretă subiacentă ce a fost necesară instrumentării acestui haos economic plănuit, haos ce a început să fie orchestrat din umbră pe la mijlocul anului 2007 și al cărui deznodământ pare să aibă un iz de prăbușire economică totală sau chiar de conflict armat internațional de foarte mare amploare.

În anii ’50 ai secolului trecut, Jean Monnet, agentul oficial de la Paris al bancherului J.P. Morgan, unul dintre „părinții“ fondatori ai Uniunii Europene (UE) a declarat: „Oamenii nu acceptă schimbarea decât atunci când se află într-o stare de acută necesitate, iar necesitatea nu apare decât în situațiile de criză“. Actualitatea recentă îi dă dreptate: integrarea europeană nu a „progresat“ niciodată în sfera economică și politică atât de mult cât a „progresat“ în perioada acestei crize. Așadar, de la 1957, anul semnării Tratatului de la Roma, care este totodată actul de naștere al Comunității Europene, și până în prezent, bizara construcție europeană nu a „progresat“ niciodată atât de mult.

Înființarea acestui stat federal european, ce a fost plănuită și finanțată de către elita financiară anglo-saxonă a aşa-zişilor „iluminaţi“ și de către ideologii mondialiști din cadrul grupării Council on Foreign Relations (CFR), și după aceea instaurarea lui de către tehnocrați francmasoni avangardiști precum Jean Monnet, Robert Schuman sau Joseph Retinger, intră, s-ar părea, în faza de consolidare. În vreme ce sunt stabilite în culise fundamentele instituționale și legislative, măștile încep să cadă, rând pe rând.

Pe de o parte, UE își arată destul de repede adevărata față, respectiv chipul sinistru, aproape criptofascist al unui stat european deja anti-democratic și neoliberal. Pe de altă parte, adevărații „stăpâni ai lumii“, aşa-zişii „iluminaţi“, operează din umbră, şi nici măcar nu se mai chinuie să disimuleze: banca Goldman Sachs ocupă avanposturile strategice ale eșichierului politico-economic (puterea executivă a națiunilor, Banca Centrală Europeană (BCE), în vreme ce fondurile speculative destabilizează economia, iar FMI contribuie de zor la munca de distrugere mascată a statelor și a popoarelor (prinse deja în capcana insidioasă a datoriei acaparatoare) prin intermediul unor viclene măsuri de austeritate, din ce în ce mai severe.

Apariţia limbii noi, orwelliene (newspeak), antidotul ridicol al euroscepticismului

Dat fiind faptul că „identitatea europeană“ este un concept artificial ce nu se bazează pe niciun fel de moștenire culturală sau socială, aceasta face să fie cât se poate de stranie proclamarea ori autodeclararea cetățenilor acestui continent ca fiind „europeni“. De la adoptarea ilegală a Constituției europene de către Franța pe 29 mai 2005, toţi cetățenii sunt somați să se identifice afectiv cu o hârțoagă, respectiv Constituția europeană, care este menită să le substituie integral sentimentele naționale, respectiv identitatea națională, patriotismul și atașamentul patriotic față de țară, față de zonă, față de orașul în care fiecare locuiește.

Inspirându-se din tehnicile de marketing, care sunt deja demne de marca junk food (mâncare procesată industrial, de foarte proastă calitate) care conține un „m“ galben (McDonalds), strania mașină birocratică europeană a creat ceea ce se numeşte Programul Erasmus în 1987, cu scopul de le a insufla un sentiment de apartenență europeană tinerilor din națiunile Europei, viitori cetățeni ai bizarului imperiu european.

Programul Erasmus ar putea fi un „happy meal“ al tinerilor europeni, dacă nu ar satisface în realitate doar „pofta“ de putere ale plutocraților mondialiști ce acţionează din umbră. În ciuda acestor eforturi disperate de finanțare, chiar și generația Erasmus are o mulțime de dificultăți în a înțelege și a defini substanța „identității europene“. De fapt, dincolo de aparenţe, „identitatea europeană“ nu este definită în nicio constituție și în niciun tratat.

Pentru a întări aderarea la proiectul european și pentru a șterge sentimentul anticomunitar, tehnocrații se sprijină actualmente pe un buget de „comunicare“ de 213 milioane de euro, la care trebuie să adauge mai multe sute de milioane de euro ce sunt destinate campaniilor furibunde de presă și relațiilor publice. Aceste eforturi imense de propagandă vizează, înainte de toate, manipularea cuvintelor pentru „eurofilizarea“ maselor, pentru neutralizarea oricărei opoziții și pentru paralizarea tuturor criticilor îndreptăţite, desigur, toate acestea cu complicitatea evidentă a mass-media.

Însă, la o privire mai atentă, toate aceste exprimări verbale „europene“ se dovedesc a fi deja tributare unui limbaj de lemn ce este menit să înțepenească ori să direcționeze cu neruşinare gândirea, și iată că fac din vorbitori niște handicapați conceptual ce se exprimă folosind ciudate sau hilare sintagme precum „forțe vii“, „opinie publică“, „fractură socială“.

Referitor la acest subiect, răposatul sociolog Pierre Bourdieu le categorisea, pe bună dreptate, drept niște expresii în mod evident „nedeterminate semantic, banalizate și lustruite de uzura evidentă a unei folosiri automate, care funcționează întocmai precum formulele magice“.

Începând din 1948, autorul englez George Orwell profețea, după modelul cărții sale intitulate „1984“, apariția unui cumplit regim totalitar, care era menit să controleze în mod tiranic masele prin aplicarea următoarelor rețete: televizorul mai mereu aprins, o istorie revizuită în mod viclean şi aproape în permanență, în funcție de interesele criptice, ideologice și politice, ale momentului, condamnarea promptă şi nemiloasă a celor care îndrăznesc să aibă o altă opinie, diabolizarea îndârjită a opozanților, pentru a impune astfel cât mai repede refuzul realității și al dezbaterii creatoare, precum și manipularea atentă a vorbirii şi a gândirii prin intermediul unei veritabile „limbi de lemn“, numită de către George Orwell „newspeak“ (termen compus scornit de scriitorul englez, care s-ar putea transpune în româneşte prin alăturarea agramată „nouspune“ sau „nouvorbi“, sau „nougrăi“), care este caracterizată de „corectitudine politică“ şi este menită să înlocuiască „limba învechită“ („oldspeak“, care în româneşte ar putea suna „vechispune“ sau „vechivorbi“, sau „vechigrăi“).

„Limba nouă“ orwelliană (newspeak) este destinată să facă aproape imposibilă orice exprimare critică la adresa viziunii dominante a sistemului, și tocmai de aceea folosește mai multe artificii stranii. Înainte de toate, sunt acele sintagme şi cuvinte „semnal“ ce exprimă ideologia oficială și care indică apartenența la clasa dominantă a celui care le folosește. Printre acestea se află cuvinte, termeni şi expresii semnificative precum „pluralitate“, „diversitate“, „guvernare“, „deschidere“, „restructurare“, „reformă“, „liberă circulaţie“, „globalizare“, „criză economică mondială“, „fermieri“, „disponibilizare“, „aliniere la standardele europene“, „platformă europeană de dezvoltare“, „acquis comunitar“, „europarlamentar“, „fonduri europene“, „directive europene“, „aderare necondiţionată la normele şi standardele europene“, „cetăţenie activă“, „dezvoltare durabilă“, „economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate“ etc. etc. După aceea, există anumite cuvinte tabu care corespund unor concepte pe care ideologia dominantă se străduiește din răsputeri să le elimine, cum ar fi, spre exemplu, „popor“, „națiune“, „patrie“, „graniță“, „tradiție“, „civilizație“, „identitate“, „rasă“, „autoritate“, „ordine“, „normalitate“. Merită să mai menționăm, de asemenea, și folosirea masivă, am putea spune, a acestei „limbi noi“ prin utilizarea unor termeni-fetiș, al căror sens a fost denaturat, printre care enumerăm: „minitratat“, „democrație“, „cetățean“, „valoare“… Și, în sfârșit, trebuie să mai amintim aici și recurgerea stereotipă, recursivă şi agresivă la termeni descalificanţi şi la „cuvinte stigmatizante“, care sunt menite să impună refuzul insidios al realităților care contravin propagandei oficiale, al dialogului firesc și al dezbaterii de idei, cum ar fi: „eurofob“, „terorist“, „conspiraționist“, „complotist“, „extremist“, „xenofob“, „demagog“, „naționalist“, „populist“, care le sunt adresate prompt şi cu „generozitate“ mai ales opozanților.

Astfel, în virtutea acestei „limbi noi“, toţi cetățenii francezi ce au votat cu un „NU“ ferm la referendumul cu privire la proiectul de Constituție europeană reprezintă doar Franța „înapoiată“. Atunci când Cecilia Malmström, comisarul însărcinat cu probleme interne, a luat cuvântul în luna ianuarie 2013 cu privire la alegerea unui mare număr de deputați critici față de UE în cadrul Parlamentului european în 2014, aceasta a abuzat practic de „limba de lemn europeană“, vorbind despre ceea ce ea numea „extremismul violent“ din Europa, despre „fundamentalismul religios“, despre „xenofobia“ sau despre „extremismul de dreapta ori de stânga“. Toate acestea ar constitui, după cum susţine ea, o amenințare pentru securitatea europenilor.

Tot cam în același registru, comisara a argumentat că „nu vom învinge extremismul violent dacă trecem cu vederea propaganda populistă și demagogică ce constituie baza violenței ce există în Europa. Niciodată de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, forțele extremiste și populiste nu au avut atât de multă influență asupra parlamentelor naționale“.

Cuvântul „popor“, un cuvânt tabu, nu apare decât o singură dată în tratatul consolidat care a rezultat în urma negocierilor de la Lisabona. De fapt, tehnocrații de la Bruxelles nu agreează exprimarea colectivă a popoarelor, preferând să folosească conceptul individual de „cetățean“. Cuvintele „identitate“ și „națiune“ sunt, de asemenea, pur şi simplu evacuate din vocabularul european, întrucât UE este deja o mașină de norma(liza)re, și deci de eradicare a particularităților naționale.

În ceea ce privește cuvintele-fetiș ale tehnocraților, merită să menționăm termenul „minitratat“. De fapt, acolo este vorba despre o maxi-Constituție, respectiv Tratatul de la Lisabona, care a permis reluarea textelor Constituției europene ce au fost respinse de către poporul francez și de către poporul olandez. De fapt, vocabularul instituțiilor europene și procesul de decizie sunt deja niște aspecte absconse, aproape de neînțeles pentru muritorii de rând: Guvernul european poartă numele de „Comisie“, „Consiliul de miniștri“ nu este un Guvern, ci o cameră a Parlamentului, iar Parlamentul nu este, în fond, altceva decât o cameră ce este dublată de o agenție de norma(liza)re.

Exceptând o minoritate din mass-media conservatoare britanică, marea majoritate a mijloacelor de informare în masă europene, complezente sau complice, folosesc deja cu neruşinare această limbă de lemn orwelliană, fără a-și pune niciodată niciun fel de problemă.

Ceea ce este și mai grav este că, în materie de informare și de dezbatere cu privire la subiectul Uniunii Europene, o parte am putea spune covârșitoare a mass-media nu își mai face deloc treaba.

Recent, Emily Bell, profesoară la școala de jurnalism din cadrul Univerității Columbia din New York, a explicat: „Încrederea în jurnaliști se măsoară întotdeauna în timp pe baza capacității lor de a-și recunoaște cu sinceritate propriile erori și de a se deschide prompt dezbaterilor“.

Atunci când vine vorba despre UE, analizele sunt în mod sistematic trunchiate. Propaganda furibundă de la Bruxelles este reluată fără nicio altă formă de proces, jurnaliștii fiind aproape incapabili să-și recunoască rătăcirea, iar dezbaterile sunt, am putea spune, inexistente. Cu câteva excepții, bilanțul jurnaliștilor este, la modul global vorbind, absolut catastrofal.

De fapt, criza profundă ce afectează sectorul mass-media este, în mod evident, în beneficiul capilor ierarhiei europene. Recentele bulversări tehnologice au scăzut dramatic marjele și au afectat considerabil profiturile marilor grupuri mediatice. Cei care investesc în mass-media nu mai așteaptă o retribuție financiară imediată, ci caută pur şi simplu să dobândească o cât mai mare putere și influență.

Din mijloace de informare, ele au devenit medii de influență ascunsă și prescriptori de opinie. Cel mai adesea, ei nu mai caută să ajute la decriptarea realului, ci lucrează doar pentru a-i face pe oameni să adopte o realitate bizară, care nu mai are niciun fel de substanță. Mass-media nu mai are aproape deloc un mesaj, ci recurge cu abilitate la minciună. Mass-media nu mai este aproape deloc acum un ecran pe care se derulează imagini din realitate, ci a devenit, mai degrabă, ceva care pur şi simplu ecranează realitatea.

O stranie armată de (con)trolli pentru războiul virtual împotriva euroscepticilor

Pentru a contracara într-un mod viclean euroscepticismul ce este în creştere pe internet, dat fiind faptul că internetul este singurul mijloc de informare pe care nu îl controlează integral, tehnocrații de la Bruxelles s-au dotat deja cu un aşa-zis program de „analiză calitativă a mass-media“ și cu mijloace insidioase de „supraveghere a opiniei publice“ pe internet.

Este vorba, de fapt, despre o celulă secretă de ripostă ce este compusă dintr-o armată de (con)trolli, ce sunt nişte agenți secreţi (bine plătiţi!) de influență infiltrați pe internet. Documentele interne ce sunt confidenţiale ale acestui program viclean precizează: „Agenţii instituționali ai Parlamentului European trebuie să aibă capacitatea de a acționa cât mai rapid, într-un mod pertinent și la țintă, în mod anonim, spre a influenţa în favoarea noastră conversațiile pe rețelele sociale.“

Documentele confidenţiale recomandă acordarea unei „atenții deosebite țărilor care au cunoscut o creștere alarmantă a euroscepticismului“, urmărindu-se, în felul acesta, impunerea în astfel de țări a unei atitudini și a unui comportament de tipul „pro-Europa“.

Din ce în ce mai multe măsuri liberticide

În afara internetului, măsurile insidioase ce au fost luate pentru contracararea nemulțumirii populare iau o turnură din ce în ce mai severă. Spania a fost deja lovită de aşa-zisa „cură“ de măsuri de o austeritate drastică, ce se traduc printr-o rată a șomajului de 26%. Ea a cunoscut deja primele manifestări de protest ale „mişcării indignaților“ (movimiento de los indignados), la Puerta del Sol, la Madrid, în luna mai 2011. În prezent, mișcările de protest și grevele sunt în mod feroce reprimate, într-o țară în care codul penal este deja unul dintre cele mai represive din Europa.

Iată că nu este deloc întâmplător că ministrul de interne al Spaniei, Jorge Fernández Díaz, a instrumentat de curând o întreagă serie de legi liberticide pentru a lupta – zice-se – împotriva „spiralei violenței“, a „grupărilor antisistem“ care folosesc „tehnici de gherilă urbană“. Este necesar – în viziunea sa – ca oamenii „să se teamă și mai mult de stat“, aceasta fiind justificarea aberantă pe care a oferit-o şi ministrul de interne al guvernului autonom catalan Felip Puig.

Violența fiind cel mai adesea un pretext, manevra vizează, de fapt, încadrarea rezistenței pasive sau active la scară mare la categoria „delict care aduce o gravă atingere autorității“. Cu o astfel de legislație stranie, orice persoană care merge la o manifestare a „indignaților“, ce este adesea organizată în ultimul moment și fără aprobarea autorităților, ar putea fi pedepsită să plătească amenzi sau chiar condamnată la închisoare.
În felul acesta, participarea la mobilizări de acest gen este în mod aspru pedepsită. Difuzarea pe internet și pe rețelele sociale a apelurilor de participare la astfel de manifestări ce sunt, chipurile, susceptibile să „amenințe ordinea publică“ este deja considerată ca fiind un „delict asimilabil participării la organizații criminale“.

Această atitudine în mod vădit totalitară se înscrie în linia ideologică bizară a programelor de pretinsă cercetare cu privire la „securitate și supraveghere“ ce au fost inițiate de către UE. Este vorba de mai bine de 190 de proiecte cu denumiri stranii (Tiramisu, Pandora, Lotus, Emphasis, Fidelity etc.) al căror obiectiv insidios este acela de a controla din ce în ce mai mult popoarele Europei. Exemplul cel mai emblematic este proiectul „Indect“ ce urmăreşte „detectarea automată“ şi descoperirea presupuselor amenințări și a aşa-ziselor situații periculoase, pornind de la simple imagini și de la sunete ce sunt captate în spațiul public, de la informații ce provin de pe internet şi care sunt menite să alerteze serviciile de poliție în cazuri ce sunt considerate, adesea după criterii arbitrare, periculoase. Mai precis spus, toate aceste cazuri se referă, de fapt, la persoane ce staționează pe stradă, la unele mișcări în mulțime, la mașini care merg mai încet, sau la apeluri pe rețelele sociale ce sunt considerate ciudate.

Actualmente, deoarece nu se rezumă să spioneze spațiul public, „Indect“ asigură „supravegherea automată și continuă a resurselor informatice publice cum ar fi site-urile web, anumite forumuri de discuții, rețelele P2P, sau sistemele informatice individuale“. Detectarea comportamentelor aşa-zis „anormale“ ce justifică măsurile de „combatere a criminalității“ sau a „terorismului“, acesta este laitmotivul – obsesiv – al acestui proiect ce a fost finanțat în proporție de 75% de către UE.

Printre numeroasele programe ce sunt finanțate de UE, mai menționăm programul „Arena“, care vizează crearea unui sistem mobil de supraveghere sau programul „Samurai“, care caută să garanteze „supravegherea promptă a comportamentelor suspecte și anormale cu ajutorul unei rețele de camere de luat vederi și a unor captori pentru o mai rapidă cunoaștere a situațiilor“, în aeroporturi și în spațiile publice.

Aceste programe stranii ridică deja numeroase întrebări, cu atât mai mult cu cât ele scapă oricărui control democratic și oricăror obiecții ce ar putea fi formulate din partea societății civile. „Reprezentanții societății civile, parlamentarii, întocmai ca și organizațiile ce sunt însărcinate cu respectarea libertăților civile și a libertăților fundamentale, între care și autoritățile de protejare a datelor, au fost lăsate deoparte“, ne atenționează existenţa unui raport ce a fost comandat de către Parlamentul European în 2010.

În spatele acestor proiecte se află cel mai adesea concerne multinaționale din sectorul de securitate și de apărare, precum grupul aeronautic franco-german EADS, Thales Frances sau Safran.
„Sunt în marea lor majoritate marile societăți de apărare, aceleași care au participat și la definitivarea Programului de cercetare europeană în materie de securitate și care sunt, totodată, principalii beneficiari ai fondurilor europene“, se afirmă în studiul de fațadă al Parlamentului european. Prin impunerea acestor legi liberticide și a programelor de supraveghere, UE le oferă în prezent popoarelor europene o schiță a programului său de securitate în mod evident nazist, care pare să se inspire direct din scrierile deja profetice ale lui Orwell.

A fost deja decernat premiul Nobel pentru război

Merită să ne amintim că, în 2012, premiul Nobel pentru „pace“ a fost decernat UE „pentru faptul de a fi contribuit mai bine de 6 decenii la promovarea păcii și a concilierii, a democraţiei şi a drepturilor omului în Europa“. Aceasta este o decizie care insultă și umilește totodată popoarele europene, ce sunt supuse din ce în ce mai mult austerității și abuzurilor nedemocratice, situații ce sunt decise chiar de către tehnocrații de la Bruxelles.

În opinia în mod evident bizară a lui Herman Van Rompuy, președinte al Consiliului european, și a lui José Manuel Barroso, președinte al Comisiei europene, primirea premiului Nobel este o „mare onoare“. Reacțiile de protest nu s-au lăsat, însă, așteptate. Astfel Nigel Farage, conducătorul Partidului Independenței din Regatul Unit (UKIP) a declarat cu mult curaj că: „Nu trebuie să fii foarte inteligent pentru a constata faptul că proiectul monedei europene unice a provocat o mare încrâncenare și chiar o divizare în rândul societății europene“.

Spania este deja în pragul falimentului. În Grecia, poporul este din ce în ce mai înfometat și s-ar putea spune că nu este săptămână în care să nu izbucnească noi manifestări de protest în capitalele europene împotriva „necuratei treimi“ a Comisiei Europene, a Băncii Centrale Europene și a Fondului Monetar Internațional. Referindu-se la primirea premiului Nobel pentru pace de către UE, parlamentarul Martin Callanan a vorbit cu mult curaj despre o „glumă sinistră și retardată“, observând faptul că „premiul Nobel pentru pace a fost deja considerabil depreciat cu această ocazie, ca urmare a atribuirii nemeritate a acestuia președintelui american Barack Obama“.

În Franța, deputatul Nicolas Dupont-Aignan a fost cel care a remarcat că „această decizie nu este lipsită de cinism, știut fiind faptul că poporul norvegian a refuzat în două rânduri, prin Referendum, să se alăture Uniunii Europene. Totuși această decizie este atât de departe de realitate, încât am putea să credem că este vorba doar de o glumă proastă.“ Dupont-Aignan concluzionează, afirmând că „UE a provocat mari tensiuni și a redeschis răni pe care Europa păcii le închisese, impunând pe întregul Continent politici autoritare ce sunt, de fapt, decise de către tehnocrați nealeși prin vot democratic. Atunci când Angela Merkel este primită la Atena, într-o Grecie al cărei popor este prăbușit sub greutatea de nesuportat a unor măsuri ilegitime și criminale, ne mai putem, oare, gândi că pacea, progresul și fraternitatea progresează acum în Europa?“

Analistul Max Keiser este cel care a făcut o critică vitriolantă la adresa celor care au acordat premiul Nobel în anul 2012: „Această decernare ciudată reprezintă o încununare a unei veritabile mașinării. O mașinărie a ales o mașinărie. UE este deja o tehnocrație ce este guvernată de către nişte roboți care s-au asociat sistemului financiar corupt pentru a jecmăni tot ceea ce cetățenii mai posedă și pentru a oferi mai departe toate acestea Bruxelles-ului și bancherilor, dar mai ales Băncii Mondiale, Uniunii Europene și acestei ridicole «treimi necurate» a Comisiei Europene, a Băncii Centrale Europene și a Fondului Monetar Internațional. Ceea ce se petrece este bizar, inacceptabil şi grotesc“.

Este ca și cum l-am premia apoi pe Frankenstein pentru faptul de a fi cel mai „frumos“ monstru ce a fost creat în cursul acestui an. Cui îi vom mai oferi premiul anul viitor? Max Keiser a adăugat, de altfel, cu perspicacitate, cu mult curaj și cu corectitudine, că premiul Nobel ar fi putut cel mai bine să-i revină lui Julian Assange, care este fondatorul WikiLeaks. „Faptul că nu Julian Assange a fost acela care a primit acest premiu va constitui o pată de neșters pentru Comitetul Nobel. Actualmente nimeni nu a făcut mai multe pentru pace decât Julian Assange, și el este cel care ar fi trebuit să primească premiul Nobel. Faptul că la ora actuală acest Comitet Nobel a devenit o banală mașinărie și că el se află în slujba tehnocrației europene este de-a dreptul revoltător şi rușinos“.

La vremea la care premiul Nobel nu devenise încă un instrument politic, acesta încă era folosit pentru aprecierea meritului și a compasiunii. Maica Tereza, laureată în 1979 și Martin Luther King, în 1964, sunt niște bune exemple de laureați care și-au consacrat întreaga viață unor cauze nobile.

În ceea ce privește UE, putem cu greu să vorbim despre o contribuție ce este adusă păcii. Înainte să distrugă frontierele, înainte să normalizeze și să centralizeze puterea, activitatea acestui organism face ca europenii să se ridice unii împotriva celorlalți. Irlanda se opune deja prezenței imigranților polonezi în Irlanda, iar România intră din ce în ce mai mult în conflict cu alte națiuni din cauza rromilor care au cetățenie română, în vreme ce națiunile din Nord nu mai doresc să plătească pentru națiunile din Sud, iar statele din Sud se simt umilite de către măsurile aberante de austeritate ce sunt cerute de către țările din Nord.

Dincolo de antagonismele comunitare ce sunt orchestrate abil de la Bruxelles, merită să ne amintim că UE este complice la moartea a 1,5 milioane de irakieni și a 40 de mii de afgani, întrucât toate statele membre ale Uniunii Europene s-au aliat politicii criminale a Statelor Unite pentru invadarea „preventivă“ a Irakului, și respectiv a Afganistanului, sub falsul pretext al „armelor de distrugere în masă“, inexistente de altfel, și totodată sub pretextul „războiului împotriva terorismului“.

În cele din urmă, istoria ne învață şi totodată ne arată că ceea ce provoacă războiul este, în realitate, construirea insidioasă a unui imperiu în genul UE, și nu efortul de a păstra identitatea statelor-națiunii. Istoricul Thierry Baudet, doctor la Facultatea de Drept din Leyda, explică faptul că „nu naționalismul conduce la război, ci mai ales ambiția de a obliga diferitele popoare să se integreze într-o astfel de schemă conduce apoi la război. Dacă ar fi necesar să rezumăm, s-ar putea spune că, de fapt, construcția europeană aberantă conduce la război.“

Toate acestea ne atrag atenția asupra faptului că fascismul și nazismul erau ambele axate pe construcția europeană. Începând din 1933, Mussolini își exprima deja convingerea că „Europa va putea să-și exercite din nou puterea asupra lumii, dacă va reuși să instaureze cât mai repede o anumită unitate politică.“

În studiul său de referință, ce este intitulat „Nations and States“ (1977), istoricul Hugh Seton-Watson de la Universitatea din Oxford concluzionează că, de fapt, intențiile ascunse ale lui Hitler nu se limitau la ceea ce am putea descrie ca fiind naționalismul german. Obiectivul acestuia (al lui Hitler) era de a cuceri întreaga Europă și de a supune, de asemenea, teritorii din apropierea Europei. Mussolini dorea, la rândul său, să fondeze un nou imperiu roman în jurul Mării Mediterane, iar japonezii doreau să instaureze o mare sferă de co-prosperitate în Asia orientală.

Referitor la „părinții fondatori ai Europei“, Robert Schuman și Jean Monnet, Thierry Baudet a scris că primul a fost secretar de stat în regimul de la Vichy până pe 17 iulie 1940. În ceea ce-l privește pe al doilea, acesta a lucrat la împiedicarea difuzării la radio a buletinelor cotidiene de informare ale Generalului de Gaulle.

Oprimarea ce a fost exercitată de către regimul centralizator generează apoi tensiuni“, afirmă în continuare istoricul Thierry Baudet. „Una dintre principalele lecții ce ne-au fost aduse de Primul Război Mondial a fost principiul autodeterminării, ce a fost propagat de președintele american Woodrow Wilson. Acesta a fost un principiu care pleda pentru respectarea diferitelor naționalități, în loc să dorească să le dizolve sau să le integreze într-un ansamblu mai mare. Dacă mergem mai adânc în istorie, ne dăm seama – o dată în plus – că nu naționalismul, ci imperialismul și dorința aberantă de unificare europeană au condus apoi la război. Să luăm drept exemplu războaiele napoleoniene. Napoleon dorea, pentru ceea ce el numea bunăstarea Europei, să instaureze aceleași principii peste tot: un cod european, o înaltă curte de justiție europeană, o monedă comună, aceleași unități de măsură, aceleași legi ș.a.m.d. Napoleon chiar se aștepta ca întreaga Europă să devină rapid o unică și singură națiune. Ideea că naționalismul conduce până la urmă la război și că unificarea europeană conduce la pace este, așadar, falsă. Așa cum de altfel ne putem aștepta, dorința îndârjită de a unifica Europa din punct de vedere politic generează în continuare, mai ales în prezent, multe tensiuni foarte puternice. În aproape toate statele europene se poate vedea cum oamenii încep deja să se răzvrătească. În Europa de Nord, neîncrederea față de Sud se accentuează din ce în ce mai mult, reciproca fiind, de asemenea, valabilă. Aici nu mai este deloc vorba de naționalism, căci este evident că sursa de conflict este actualmente proiectul european.“

În final, istoricul respectiv preconizează o „Europă fără un regim centralizator, o Europă de state-națiuni care cooperează în mod armonios şi înţelept între ele și cărora nu le este deloc teamă de diferențele naționale ce sunt inerente. Trebuie tocmai de aceea să fie reconferită statelor autoritatea şi autonomia cu privire la frontierele naționale pentru ca aceste state să poată ele însele să hotărască pe cine vor să lase să intre pe teritoriul lor. Aceste state vor trebui să opteze în interesul lor economic, pentru un regim suplu şi adecvat care va avea în vedere acordarea vizelor, păstrându-și totodată pe deplin controlul asupra criminalității și asupra imigrației. Moneda euro este stringent necesar să fie dizolvată, pentru ca statele să poată din nou să respire pe plan monetar și să decidă singure care sunt dobânzile pe care le practică, în funcție de orientări și în funcţie de conjuncturile locale. Este stringent necesar să fie eliminată în mare parte această aberantă «armonizare», ce urmărește, de fapt, să neutralizeze în mod silnic diversitatea“.„[9][10][11]

Ce nu ştiaţi despre Uniunea Europeană
„Constituţia europeană instituţionalizează un sistem care face din om
un subiect economic, un sistem care generează şi mai multă sărăcie,
şomaj, poluarea apei şi a aerului. Acest tratat instituie o altă dictatură
pe care noi nu o vrem”.
Danielle Mitterrand, soţia fostului preşedinte al Franţei, mai 2005
Astăzi, “Proiectul european” conduce mai mult de două treimi din statele Europei sub o formă nouă de guvernământ – o putere supranaţională. Nu trebuie însă să uităm că el a pornit ca o idee utopică şi atât de îndrăzneaţă, încât părea imposibil de acceptat de naţiunile cărora le-a răpit total independenţa.
Pentru a facilita implementarea acestei idei, direcţia în care se îndreptau lucrurile a fost cu grijă ocultată, atât la începuturi, cât şi pe parcursul derulării Proiectului. Fondatorii săi ştiau că doar lucrând din umbră, într-un mod discret puteau reuşi să îşi atingă scopul – acela de a face ca Europa să fie condusă de o unică autoritate politică, economică şi militară, un organism supranaţional. Chiar şi acum, sistemul de guvernare al UE este de o complexitate atât de labirintică, încât din cele câteva sute de milioane de cetăţeni ai Uniunii doar puţini cunosc cât de cât scopul, felul cum a evoluat şi modul real de funcţionare al acestui angrenaj care le conduce vieţile.
În ultimii ani Proiectul a avansat atât de mult, încât scopul său nu a mai putut fi ascuns. Nici nu mai era necesar. S-a putut vedea astfel ceea ce s-a făcut şi se face în continuare în numele popoarelor europene, fără a fi întotdeauna şi în interesul lor. Pentru a înţelege adevărata lui natură este necesar să îi cunoaştem istoria, să ştim cine sunt cei care au lucrat din umbră pentru ca el să se insinueze treptat în viaţa europenilor.
Adevărata faţă a „părinţilor” Europei
„Faptul că ideea care a stat la baza proiectului Europei Unite a apărut după 1945, deci după război este unul din marile mituri europene. Susţinătorii acestuia prezintă UE ca pe o nouă creaţie, o idee strălucită a lumii moderne postbelice. În realitate este vorba despre un vis ratat care datează din 1920” scriu Christopher Booker şi Richard North în cartea lor: “The Great Deception – A Secret History of the European Union”.
Proiectul a încolţit iniţial în anii douăzeci în mintea a doi oameni. Primul dintre ei, Jean Monnet, este numit astăzi părintele Europei. Numele celui de-al doilea, Arthur Salter, este acum aproape uitat. Însă amândoi au jucat un rol important în punerea în practică a ceea ce părea iniţial doar o mare utopie.
Ideea unităţii şi a cooperării între state exista în mintea multor teoreticieni ai vremii. Monnet şi Salter mergeau însă mult mai departe. Ei visau la un guvern supranaţional care să conducă Statele Unite ale Europei. Salter a scris în anii ’20 mai multe eseuri în care propovăduia ideea subordonării totale a ţărilor europene faţă de o unică autoritate politică, economică şi militară. Guvernele şi parlamentele ar fi devenit astfel doar nişte simpli administratori locali total obedienţi faţă de un Secretariat de tehnocraţi internaţionali, loiali noii organizaţii şi nu statelor membre.
În anii ’20 o astfel de idee era extrem de greu de implementat. Care naţiuni ar fi acceptat aşa ceva fără a-şi vedea puse în pericol integritatea, libertatea şi independenţa? Europenii trebuiau deci să devină convinşi că proiectul european era o necesitate, iar tot ceea a urmat, inclusiv al doilea război mondial, a făcut parte din această muncă de convingere. Monnet a fost pionul principal în acest proces şi a acţionat permanent din umbră, conştient fiind că doar aşa îşi va putea îndeplini cu succes misiunea. A pregătit terenul, a manevrat toate pârghiile necesare şi nu a ratat nici o ocazie.
Monnet privea calea inter-guvernării, adică a coperării voluntare între naţiuni care îşi păstrează independenţa, ca fiind un pericol mai mare pentru proiectul european chiar decât naţionalismul. S-a folosit însă de deschiderea care exista către o astfel de cooperare şi şi-a prezentat mereu planurile deghizate în această haină pentru a le face mai uşor de acceptat. Ţelul său a ieşit la iveală de-abia când noua maşinărie de guvernământ era instituită în proporţie suficient de mare pentru ca scopul ei să poată fi exprimat pe faţă.
Dar să vedem cine era acest Jean Monnet. Francez de origine şi comerciant de coniac el s-a făcut remarcat în timpul primului război mondial utilizându-şi experienţa de navigaţie în favoarea Aliaţilor. A ajuns la scurtă vreme să se ocupe de organizarea proviziilor acestora, şi nimeni nu mai ţinea cont că îşi dobândise experienţa făcând comerţ cu alcool în timpul prohibiţiei. A ajuns ca la un moment dat în SUA să fie anchetat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spălare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.
În anii patruzeci, Monnet atinsese deja o poziţie suficient de influentă pentru a pune pe  roate proiectul. Primul pas era să realizeze o uniune franco-britanică, lucru aproape imposibil ţinând cont de rivalitatea istorică dintre cele două ţări. Pentru aceasta şi-a făcut prieteni la cel mai înalt nivel în cercurile franceze şi în cele britanice printre care Charles de Gaulle, viitorul preşedinte al Franţei şi Robert Vansittart, şeful ministerului de externe britanic.
Cooperarea economică – etapă a planului de globalizare
În 1940, cucerirea Franţei de către armatele lui Hitler părea iminentă după bătălia de la Dunkerque. Consilierii lui Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii, au venit cu soluţia salvatoare – realizarea unei uniuni franco-britanice. Nu era însă vorba de o colaborare interstatală, ci de formarea unei noi naţiuni, care urma să aibe un guvern unic, o armată unică, cetăţenie comună şi o monedă comună. Această idee a fost primită cu un entuziasm care l-a uimit şi pe Churchill şi a fost suprizător de repede pusă în aplicare, ca şi cum era de multă vreme aşteptată. Cabinetul britanic nu a avut nici o obiecţie, în ziua următoare proiectul a fost semnat de toată lumea, fiind respinse doar prevederile privind moneda unică, iar generalul de Gaulle a obţinut imediat acordul părţii franceze, întâlnind aceeaşi neaşteptată deschidere. Singurul care a ripostat a fost omul politic Michel Petain care se temea ca Franţa să nu fie transformată într-un dominionat britanic. Au avut loc importante mişcări de stradă în timpul cărora francezii strigau “preferăm să fim cuceriţi de Hitler, decât să fim sclavii Angliei,” şi astfel proiectul a căzut.
Toate aceste maşinaţiuni au fost – doar pentru ochii lumii – un răspuns ad-hoc la o criză de război. Ele erau doar vârful icebergului construit din umbră de acelaşi Monnet. Uimitorul entuziasm faţă de această idee se datora faptului că acesta avusese lungi discuţii cu toate persoanele implicate atât din tabăra franceză, cât şi din cea britanică. Pentru Monnet acest eşec a fost doar o bătălie pierdută dintr-un mare război. Şi nu era vorba de al doilea război mondial, a cărui încheiere s-a decis să o aştepte sperând că, după marile tragedii şi distrugeri, europenii vor fi mai dornici să accepte soluţia Uniunii. Aşa a şi fost.
În 1950, planul Shuman, care plasa industriile producătoare de oţel a şase ţări europene sub controlul unei singure autorităţi, a fost tot opera lui Monnet. El a fost cel care l-a convins pe ministrul francez de externe, Robert Shuman, să prezinte această idee ca pe o soluţie pentru menţinerea păcii într-o perioadă fragilă, ştiut fiind faptul că oţelul era una din industriile de care depindea producerea de armament.
Acesta a fost doar un prim pas care făcea ca proiectul să înainteze considerabil pe linia sa economică. Această strategie era ideea lui Paul-Henri Spaak, primul ministru al Belgiei şi bun prieten cu Monnet. El era convins că în prima etapă, modul cel mai eficient de a ascunde scopul politic al proiectului era acela de a-l deghiza sub masca cooperării economice – o piaţă comună. El a redactat aşa numitul “Raport Spaak” care a dus la semnarea în 1957 a tratatului de la Roma, care punea bazele Comunităţii Economice Europene.
Chiar dacă nu păreau a lucra pentru acelaşi scop, de multe ori fiind prezentaţi a fi oponenţi, Monnet a beneficiat de ajutorul unui comunist italian, Altiero Spinelli. Convingerile şi metodele similare arată că în realitate toţi aceştia lucrau pentru îndeplinirea aceleeaşi misiuni. Lâncezind într-o închisoare fascistă, Spinelli visa la aceleaşi State Unite ale Europei. Şi el era convins că pentru a-şi duce viziunea la îndeplinire era necesar să le ascundă popoarelor Europei ceea ce se făcea în numele lor, până când procesul avansa atât de mult încât devenea ireversibil. Spinelli avea să rămână relativ anonim ani de zile până când, în ultima perioadă a vieţii, a ieşit din umbră şi a jucat un rol crucial în dirijarea proiectului spre finalizare. El este fondatorul „Crocodile Club”, care în anii 80 a susţinut intens realizarea „The Single European Act” – pactul care a armonizat legislaţia ţărilor membre şi apoi a tratatului de la Maastricht care a pecetluit crearea UE.
Finalizarea proiectului sau de-abia începutul?
Iată cum după mai multe decenii proiectul a fost în sfârşit gata să-şi declare adevăratele intenţii. În ziua de 26 februarie 2002, delegaţi din douăzeci şi cinci de ţări s-au adunat în cel mai mare complex de clădiri administrative din Europa, sediul Parlamentului European de la Bruxelles, pentru deschiderea unei convenţii destinate redactării constituţiei unei „Europe Unite”. Mulţi dintre ei aveau clar în minte paralelismul dintre acţiunea lor şi convenţia întrunită la Philadelphia în vara anului 1787 pentru a întocmi constituţia Statelor Unite ale Americii. Erau conştienţi de faptul că asemenea predecesorilor lor americani participau la încununarea procesului de creare a unui nou stat supranaţional.
Când cei o sută cinci delegaţi ai statelor membre şi-au ocupat locurile în camera Parlamentului, uriaşa clădire de oţel şi sticlă în care se adunaseră a primit numele de Paul-Henri Spaak. Alături se vedea  un alt edificiu administrativ şi mai vast, botezat după Altiero Spinelli, omul care sugerase cel dintâi că redactarea unei constituţii pentru „Statele Unite ale Europei” ar fi actul simbolic final în procesul de integrare politică. Singurul nume necomemorat în clădirile colosale unde se desfăşurau aceste evenimente era acela al omului care, mai mult decât oricare altul, pusese în mişcare acest proces cu câteva decenii în urmă. Deşi fusese de multă vreme onorat cu numele de „părintele Europei”, Jean Monnet rămăsese şi acum, ca pe tot parcursul procesului, departe de luminile rampei. Ceea ce realizase el echivala cu o lovitură de stat desfăşurată cu încetinitorul.
Probabil doar o mână de delegaţi înţelegeau adevăratul rol jucat de aceşti oameni în întortocheatul proces care, timp de peste cincizeci de ani, îi adusese în locul în care se aflau acum. Ca să nu mai vorbim despre fracţiunea infimă din cei cinci sute de milioane de locuitori ai Europei care ştiau despre ce era vorba şi în interesul cărora, chipurile, se petrecea acest eveniment.
Un puzzle în care piesele nu se potrivesc
Şi totuşi, chiar în timp ce acest proces părea să se apropie de finalizare, asemenea ultimelor piese al unui vast şi complex joc de puzzle, se iveau întrebări fundamentale. După mai bine de cincizeci de ani de asamblare lentă şi dureroasă a jocului de puzzle, era oare posibil ca, la urma urmei, piesele să nu se  potrivească?
Era vorba de un continent în care statele naţionale au fost convinse să-şi cedeze puterea de autoguvernare unui nou tip de guvern supranaţional. Însă nimeni nu se preocupase să afle ce doreau în ultimă instanţă liderii şi locuitorii acestor ţări?
Era vorba de o Europă în care naţiunile mai bogate din vest erau unite cu ţările sărăcite din est, ţări care suferiseră decenii de-a rândul jugul comunist. Dar, în practică se putea realiza efectiv acest lucru într-un mod care să lase tuturor părţilor senzaţia că fuseseră tratate echitabil?
Se visase la o guvernare unică a cinci sute de milioane de locuitori de naţionalităţi diferite, vorbind limbi diferite, provenind din tradiţii istorice şi culturale totalmente diferite. Dar în practică, putea o asemenea guvernare să rămână democratică într-un mod credibil? Mai mult, conta acest lucru?
Se visase la o Europă care să împărtăşească un sistem politic şi economic unic. Dar pe baza datelor la zi, care erau perspectivele ca acest sistem să se achite cu adevărat de promisiunile făcute în numele lui? Cifrele arătau că perspectivele fericite efectiv nu există.
Prăpastia dintre voinţa locuitorilor Europei şi planurile tehnocraţilor
Când guvernele Europei s-au întrunit să discute constituţia destinată să le unească irevocabil naţiunile a fost necesar să fie întrebaţi, cel puţin de ochii lumii, locuitorii statelor respective.
Primele concluzii nu au corespuns deloc cu ceea ce ar fi vrut să obţină tehnocraţii supranaţionali. În 2005 locuitorii Franţei şi Olandei au respins în masă Constituţia europeană. În Marea Britanie trebuia sa să se organizeze un astfel de referendum în primăvara lui 2006, dar s-a renunţat la acest plan de teama unui rezultat similar. Constituţia a fost ratificată doar de Parlament. La fel s-a procedat şi în celelate state pentru ca proiectul să meargă totuşi înainte. Opoziţia locuitorilor Europei nu a contat, deşi tehnocraţii susţin tot timpul că tot ceea ce fac ei este voinţa popoarelor Europei. Din contră, s-au intensificat campaniile de manipulare a opiniei publice.
Se repetă astfel povestea arhitectului franco-elveţian Le Corbusier, care avusese ambiţia de a impune oamenilor să trăiască în oraşul viitorului. Le Corbusier considera că multe dintre necazurile care asediau omenirea îşi aveau originea în traiul din oraşe neplanificate. Se impune ca aceste oraşe, începând cu Parisul, să fie rase de pe suprafaţa pământului şi înlocuite cu „oraşele viitorului”, planificate până în cele mai mici detalii. După ce timp de două secole visul său a fost privit doar ca o simplă curiozitate, ocazia de a-şi pune proiectul în practică a fost creată după al doilea război mondial, când arhitecţi şi urbaniştii au trebui să reconstruiască oraşele distruse de bombardamente. Celebrele blocuri comuniste nu au fost nici ele departe de această idee, ci au reprezentat alternativa estică a oraşului viitorului.
Astfel că începând cu anii şaizeci s-au putut vedea apărând în multe oraşe din Marea Britanie mai întâi terenuri vaste cu turnuri de beton şi lespezi de ciment, înconjurate de spaţii publice largi şi parcurse de artere urbane noi. Construcţii similare au început sa apară şi pe continent, chiar şi astăzi moda clădirilor impersonale, standardizate de sticlă şi beton, este dogmă în construcţii.
Oamenii însă şi-au dat rapid seama că departe de a crea oraşele lucitoare şi eficiente promise, proiectele arhitecţilor dădeau naştere unor construcţii inumane, lipsite de suflet, apăsătoare, murdare şi urâte, care au ajuns la scurtă vreme să se transforme în adevărate capcane. Betoane desfigurate de graffiti, alei bântuite de toxicomani şi tâlhari, spaţiile înconjurătoare moarte, presărate cu iarbă uscată şi tocită. Viziunea unei lumi perfect planificate părea atrăgătoare în teorie, însă practica a dovedit clar că ea nu avea nici o legătură cu realitatea omenească. Curând s-a dovedit clar că visul lucitor nu dusese decât la un coşmar.
Echivalentul dorinţei lui Le Corbusier de a demola oraşele vechi a fost aversiunea lui Monnet faţă de statul-naţiune. Misiunea sa de a crea guvernul supranaţional al viitorului, condus de tehnocraţi, înălţându-se mai presus de toate complicaţiile naţionalismului şi ale democraţiei a fost aparent dusă la final. S-a blocat însă la testul practic, chiar dacă asemeni planurilor lui Le Corbusier părea într-o vreme să deschidă toate drumurile şi să soluţioneze toate problemele.
Pe listele nesfârşite de legi ce au hotărât Politica Agricolă Comună, Politica Pescuitului Comun, Politica Concurenţei şi toate celelalte, se găsesc marile blocuri-turn ale „proiectului european”. În cazul lui  Le Corbusier tot ceea ce nu era bun la blocurile lui a devenit evident când în ele au trebuit să locuiacă oameni, oameni vii care au descoperit că aceste clădiri sfidau realităţile şi nevoile omeneşti. La fel au început să stea lucrurile şi cu „blocurile-turn” create de tehnocraţii Uniunii Europene. În faţa lipsei de suflet a oraşelor lui Le Corbusier oamenii au început să jinduiască după căldura, vitalitatea şi realitatea omenească a vechilor oraşe. Locuitorii UE au descoperit deja că şi-au pierdut treptat libertatea şi puterea propriilor ţări de a se guverna singure şi au început să aprecieze într-un fel nou valoarea vechiului mod de a trăi, ce le-a fost luat fără ştirea lor.
Va veni o vreme când fantezia marelui „proiect european” se va destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care, în ambiţiile ei, n-a fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată să le rezolve. Numai că este posibil să lase în urma ei un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă.”[12]
Ce este, de fapt, “Parteneriatul Strategic” cu SUA?
In 2011, Presedintele Romaniei, Traian Basescu, s-a inatlnit cu Presedintele SUA, Barack Obama, pentru a adopta asa-zisul “Parteneriat Strategic”[13]. “Parteneriatul Strategic” a fost impus Romaniei inca din 1997, atunci cand Presedintele SUA, Bill Clinton, a venit la Bucuresti pentru a se intalni cu Presedintele Romaniei, Emil Constantinescu.
In realitate, “Parteneriatul Strategic” inseamna transformarea Romaniei intr-o colonie a SUA. Aberatiile din asa-zisul “Parteneriat Strategic” includ lonzici/clisee propagandiste precum “democratie”, “libertate”, “cooperare”, “securitate”, “lupta impotriva terorismului”, “”liberalizarea pietelor”. Retineti ca sub aceste lonzinci/clisee, SUA au comis crime impotriva umanitatii in Irak, Afganistan, Siria, Libia, Vietnam, fosta Iugoslavie etc.
Scutul antiracheta de la Deveselu face parte din asa-zisul “Parteneriat Strategic”:

“Apărarea antirachetă este un sistem, armă sau tehnologie care are rolul de a detecta, urmări, intercepta și distruge rachete inamice ofensive. A fost concepută inițial ca protecție împotriva rachetelor balistice intercontinentale cu capete de luptă nucleare, mai nou include și apărarea împotriva rachetelor cu rază medie/scurtă de acțiune cu cap de luptă convențional.

Pe data de 5 februarie 2010, Președintele Traian Băsescu a anunțat că România acceptă programul de apărare anti-rachetă american, care prevede staționarea de rachete interceptoare RIM-161 Standard Missile 3 pe teritoriul României începând din anul 2015, pentru a proteja Europa de potențiale atacuri cu rachete balistice (de ex. din partea Iranului).

Conform unei declarații ale Președintelui Traian Băsescu din data de 3 mai 2011 scutul antirachetă va fi instalat în fosta bază aeriană de la Deveselu, județul Olt și mai mult statul român a dat permisiunea americanilor să folosească baza aeriana de la Mihail Kogălniceanu și portul Constanța pentru tranzitul trupelor și materialelor de război americane dinspre și înspre teatrele de război din Irak și Afganistan.”[14]

Dupa cum vedeti, Romania a ajuns un teritoriu ocupat de catre globalistii SUA-UE-Soros, iar asta din cauza slugilor din Romania. Fara a generaliza, aceste slugi sunt in mass-media, in politica si in asa-zisa “Societatea Civila” a lui George Soros. Cine sa le spuna romanilor adevarul daca ei sunt peste tot?
Apoi sunt ambasadele globalistilor, care, ori de cate ori nu le convin cate ceva, se implica in politica interna a Romaniei, desi Conventia de la Viena, privind statul diplomatilor, le interzice explicit sa se implice in politica interna a statelor.
Cea mai agresiva dintre toate ambasadele este Ambasada SUA, fiind vazuta de catre slugile din Romania, drept un “far calauzitor”. Far calauzitor catre ce? Catre Noua Ordine Mondiala, desigur!
Astazi, in Romania, globalistii SUA-UE-Soros au instaurat teroarea. Astazi, in Romania nu se mai construieste nimic in afara de dosare penale. Globalistii SUA-UE-Soros au instaurat in Romania “Puscaria ca proiect de tara”.
Romania trebuie sa incheie acordul cu FMI, Banca Mondiala si Comisia Europeana
“Noi centre financiare ca FMI, Banca Mondială, Bank of International Settlement, au fost create pentru a controla economia întregului glob.
Cotizaţiile ţărilor membre se ridică anual la miliarde de dolari. Dacă o naţiune are greutăţi în a plăti cotizaţiile, imediat aceasta se resimte la nivelul omului de rând, al omului muncitor, plătitor de impozite.

Fondul Monetar Internaţional lucrează după un model de lucru realizat de Ditchley, numit Ditchley Plan, care obligă ţările să se subordoneze fără drept de veto politicii monetare financiare a FMI. FMI are ca scop să centralizeze sau să reunească toate băncile naţionale ale lumii. În 1982, băncile importante din Wall Street au hotărât fiecărei naţiuni datornice condiţii draconice, ceea ce s-a pus şi în practică prin „Kissinger Associates Inc.”.

02 John Perkins – Economic Hitman

În acest comitet sunt trei preşedinţi: Robert Anderson, Lordul Carrington, Lordul Roll Ipsden, directorul băncii engleze şi băncii Warburg.
FMI, Federal Reserve Bank şi Bank of England sunt socotite ca perceptori pentru încasarea datoriilor în lume. Condiţiile inumane ale FMI au fost elaborate de Irving Friedman, care are o poziţie remarcabilă în City Bank. Creditele din FMI sunt prezentate naţiunilor ca o momeală.

După ce FMI are toate informaţiile economice ale statului respectiv, acestuia i se comunică:
1. când şi cu ce sumă poate fi creditat de la o bancă internaţională;
2. reducerea drastică a importurilor;
3. reducerea drastică a cheltuielilor;
4. tăierea subvenţiilor pentru mărfuri de primă necesitate (alimente);
5. tăierea ajutoarelor în domeniul social;
6. devalorizarea monedei naţionale sub motivul ieftinirii exporturilor, dar prin această măsură se scumpeşte importul şi astfel creşte suma datorată. Acesta este primul pas.

Al doilea constă în acceptarea unui program de refinanţare pentru plata dobânzilor. În această fază, băncile străine îşi asigură o mulţime de drepturi de proprietate în statul respectiv. Amănuntele tranzacţiei nu sunt divulgate niciodată populaţiei. În numele băncilor internaţionale, FMI-ul are funcţia unei poliţii. El face tranzacţii cu diversele state şi stabileşte „modele de amânare” a plăţii datoriiior.

După statistica Băncii Mondiale, între anii 1980-1986 s-au încasat procente de 326 de miliarde de dolari din 109 ţări, iar ratele datoriilor s-au ridicat la o sumă de 332 de miliarde de dolari. Deci s-au plătit 658 de miliarde de dolari, la o sumă iniţial datorată de 430 de miliarde de dolari.

Totuşi, aceste 109 ţări datorează băncilor particulare internaţionale încă 882 de miliarde de dolari. Pentru bănci aceasta reprezintă o spirală de aur pe care se învârtesc popoarele datornice.

FMI si Banca Mondiala – asasinii economici ai lumii

Conceptul de Corporatocraţie este unul destul de recent vehiculat în limbajul curent însă el se regăsea şi până acum în explicitarea dominanţei transnaţionalelor asupra diverselor domenii sau ramuri şi chiar asupra unei întregi economii naţionale.

Diferenţa o face amploarea semnificaţiei noţiunii, dacă democraţia este o formă de organizare şi conducere a unei societăţi în care poporul îşi exercită, direct sau indirect, puterea, corporatocraţia vorbeşte de o formă de conducere a unei societăţi în carea puterea este exercitată preponderent de către corporaţii sau de către „marile finaţe ale lumii”.

La o analiză superficială ai spune că încă, în toată lumea occidentală sau mai puţin occidentală, domină democraţia – există un stat de drept, o separeţie a puterilor în stat, o putere şi o voce a opiniei publice, un statut privilegiat al individului, căruia îi sunt respectate drepturile. Intrând totuşi în profunzime, observăm că individul este în realitate cel mai lezat în drepturi – drepturi pe care până la urmă nu le apără nimeni, însă în numele cărora, individul şi-a asumat o serie largă de obligaţii, iar companiile (indiferent de proporţia acţionariatului privat-public) fie ele bănci, corporaţii transnaţionale, organisme internaţionale pot impune statului ce să facă.

Aşa cum ştim că există asasini plătiţi pentru a elimina persoane nedorite, tot aşa există şi asasini de naţiuni. Ei compun armata secretă care acţionează din umbră pe frontul războiului economic mondial, pentru ca ţări întregi, împreună cu toate resursele şi locuitorii lor, să devină sclavii supuşi ai Noii Ordini Mondiale. Se numesc Asasini economici, iar misiunea lor este de a ruina ţările lumii a treia pentru profitul şi beneficiul corporaţiilor internaţionale, cum sunt FMI şi Banca Mondială.

Consecinţele acţiunilor lor sunt evidente peste tot în jurul nostru, însă de această dată avem şi o dovadă de netăgăduit. John Perkins, care a jucat timp de mai mulţi ani în rol de asasin economic, descrie pe larg în cartea „Confesiunile unui asasin economic” misiunile la care a participat: afacerile cu petrol ale preşedintelui SUA în Ecuador, Venezuela şi ţările arabe, războiul din Irak, monopolul american asupra canalului Panama, schimbarea şahului Iranului, subminarea economiei a numeroase ţări prin împrumuturi externe cât mai mari şi mai dificil de rambursat.

Conceptul pentru asasinul economic a apãrut la începutul anilor ’50 când Mosaddeq a fost ales în mod democratic în Iran. El era considerat “speranţa pentru democraţie” în estul mijlociu şi în alte pãrţi ale lumii. A fost ales de cãtre revista “Time” ca omul anului. Dar unul din lucrurile pe care le-a adus şi a început sã îl implementeze a fost ideea cã companiile petroliere strãine trebuiau sã plãteascã mult mai mult pe petrolul pe care îl cumpãrau din Iran, şi cã oamenii din Iran ar fi trebuit sã aibã de câştigat de pe urma propriului petrol.

Ciudatã politicã. Desigur cã nu ne-a plãcut asta, dar ne era fricã sã facem ce fãceam de obicei, adicã sã trimitem armata. În schimb, am trimis un agent CIA, Kermit Roosevelt, rudã cu Teddy Roosevelt, cu câteva milioane de dolari şi a fost foarte eficient. Într-o scurtã perioadã de timp a reuşit sã îl dea jos de la putere pe Mosaddeq şi l-a adus pe shar-ul Iranului pentru a-l înlocui. El fusese dintotdeauna favorabil SUA şi a fost foarte eficient. Aici, în Statele Unite, la Washington, oamenii priveau în jur şi spuneau “uau, asta a fost uşor şi ieftin”. Asta a stabilit un nou mod de a manipula ţãrile, de a crea un imperiu.

Singura problemã cu Roosevelt a fost cã era un agent CIA şi dacã era prins, urmãrile ar fi putut sã fie destul de serioase…aşa cã, foarte rapid în acel moment s-a luat decizia sã se foloseascã consultanţi privaţi, pentru a canaliza banii prin Banca Mondialã sau FMI sau una din celelalte agenţii de tipul acesta, sã se aducã oameni ca mine, care lucreazã pentru companii private. În caz cã am fi fost prinşi, nu s-ar fi gãsit legãturi cu guvernul.

Scurta istorie a fenomenului

Când Arbenz a devenit preşedinte al Guatemalei, ţara era controlatã de compania United Fruit şi de marile corporaţii internaţionale. Arbenz şi-a dat seama ce asta şi a zis: “Vrem sã dãm pãmântul înapoi oamenilor”. Dupã ce a ajuns la putere implementa politici care ar fi fãcut exact asta, sã dea drepturile asupra pãmânturilor înapoi oamenilor. Asta nu le-a plãcut prea mult celor de la “United Fruit” aşa cã au angajat o firmã de relaţii publice pentru a lansa o campanie pentru a convinge Statele Unite, cetãţenii Statelor Unite, presa SUA, congresul SUA cã Arbenz era o marionetã a URSS şi cã dacã l-am fi lãsat la putere,URSS ar fi avut o bazã în aceastã emisferã.

În acea perioadã exista în minţile tuturor o fricã exageratã de teroarea roşie, teroarea comunistã. Şi aşa, ca sã scurtãm povestea, din aceastã campanie de relaţii publice s-a ajuns la un angajament din partea CIA şi a armatei de a-l înlãtura de la putere pe acest om. Asta s-a şi întâmplat. Am trimis avioane, am trimis soldaţi, am trimis şacali, am trimis tot ce am putut pentru a-l înlãtura şi chiar l-am înlãturat. Imediat ce a fost înlãturat de la putere, cel care i-a luat locul le-a redat corporaţiilor internaţionale, inclusiv United Fruit toate drepturile şi posesiunile precedente.

Ecuador a fost condus pentru mulţi ani de dictatori pro-SUA. Ei erau de multe ori destul de brutali. Apoi s-a decis ca ei sã aibã o alegere cu adevãrat democraticã. Jaime Roldos a candidat pentru preşedinţie şi scopul sãu principal, spunea el, era sã asigure folosirea resurselor Ecuadorului pentru ajutarea oamenilor. A câştigat…copleşitor. Nimeni nu mai câştigase atât de detaşat alegerile în Ecuador. Apoi a început sã implementeze aceste politici pentru a se asigura cã profiturile de la petrol ajungeau la oameni, pentru a-i ajuta.

Nouã nu ne-a plãcut asta aici, în SUA. Am fost trimis acolo ca unul din numeroşi asasini economici pentru a-l schimba pe Roldos, pentru a-l corupe, pentru a-l suci, sã-l facem sã înţeleagã “ştii, poţi sã ajungi foarte bogat tu şi familia ta dacã joci jocul nostru dar…dacã continui sã implementezi politicile promise, vei pleca”. Nu a vrut sã asculte, a fost asasinat. Imediat ce s-a prãbuşit avionul, toatã zona a fost închisã.

Singurii care aveau acces erau militarii SUA de la o bazã militarã din apropiere şi câţiva militari din Ecuador. Când a început investigaţia, doi din martorii principali au murit în accidente de maşinã înainte de a avea şansa de a depune mãrturie. Multe lucruri stranii s-au întâmplat în jurul asasinãrii lui Roldos. Eu, ca şi majoritatea oamenilor care s-au uitat la acest caz nu au nici o îndoialã cã a fost o asasinare. Desigur, în poziţia mea de asasin economic, mã aşteptam ca Roldos sã fie înlãturat fie printr-o revoltã, fie printr-o asasinare. Dar avea sã fie înlãturat pentru cã nu putea fi corupt, nu se lãsa sã fie corupt în felul în care vroiam noi sã-l corupem.

Omar Torrijos, preşedintele Panama a fost unul din preferaţii mei, mi-a plãcut mult, era foarte carismatic, el chiar vroia sã îşi ajute ţara. Când am încercat sã îl mituiesc sau sã-l corup spunea: “Uite, John…”de fapt mã numea Juanito. Spunea: “Uite, Juanito,nu vreau bani, ceea ce vreau este ca ţara mea sã fie tratatã în mod corect. Vreau ca SUA sã plãteascã datoriile faţã de acest popor, pentru toate distrugerile pe care le-a fãcut aici.

Vreau sã fiu în poziţia în care sã pot ajuta alte ţãri din America Latinã sã-şi câştige independenţa şi sã fie libere de aceastã prezenţã teribilã din nord. Voi ne exploataţi atât de tare…Vreau sã fie Canalul Panama înapoi în mâinile acestui popor. Asta vreau. Aşa cã, lasã-mã în pace. Nu încerca sã mã mituieşti.” Era 1981 şi în luna mai Omar Torrijos a fost asasinat. Omar era foarte conştient de asta. Torrijos îşi ţinea familia împreunã şi spunea: “Probabil cã sunt urmãtorul dar este OK pentru cã am fãcut ceea ce am venit sã fac.

Am renegociat Canalul. Canalul va fi în mâinile noastre. Am terminat negocierile cu Jimmy Carter şi avem un tratat.” În luna iunie a aceluiaşi an, doar douã luni mai târziu a murit şi el într-un accident de avion. Nu existã nici o îndoialã cã a fost executat de şacali finanţaţi de CIA. Existã foarte multe dovezi. Unul din bodyguarzii lui Torrijos i-a dat în ultimul moment în timp ce ieşea din avion, un casetofon mic care conţinea o bombã.

Este interesant cum acest sistem a continuat în acelaşi mod timp de mulţi ani doar cã asasinii economici au devenit din ce în ce mai buni. Apoi ne-a venit ideea, pe care am şi aplicat-o recent în Venezuela, în 1998, când Hugo Chavez a fost ales preşedinte. Înaintea lui fiind mulţi preşedinţi corupţi care au distrus practic economia ţãrii. Chavez a fost ales democratic.

Chavez a înfruntat SUA şi a cerut ca petrolul Venezuelei sã fie folosit pentru a-şi ajuta poporul. Desigur cã nu ne-a plãcut asta aici, în SUA. În 2002 a pornit o revoltã. Nu este nici o îndoialã în mintea mea şi nici în mintea majoritãţii celorlalţi oameni cã CIA era în spatele acelei revolte. Modul în care acea revoltã s-a format reflecta ceea ce Kermit Roosevelt fãcuse în Iran. Au plãtit oameni pentru a ieşi în stradã pentru a se revoltã, pentru a protesta, pentru a zice cã Chavez nu este deloc popular.

Dacã poţi convinge câteva mii de oameni sã facã asta şi aduci televiziunea, poţi sã faci sã parã cã şi cum ar fi ieşit toatã ţara în stradã. Apoi lucrurile încep sã degenereze. Chavez a fost destul de inteligent şi oamenii îl urmau cu atâta loialitate încât au reuşit sã înfrângã revolta. A fost un moment fenomenal în istoria Americii Latine.
“Irak este exemplul perfect pentru a arãta cum funcţioneazã întreg sistemul. Noi, asasinii economici, suntem prima linie de apãrare. Mergem, încercãm sã corupem guvernul, încercãm sã-i facem sã accepte împrumuturi uriaşe pe care le folosim ca pârghie pentru a-i cumpãra, practic. Dacã nu reuşim, la fel cum nu am reuşit eu în Panama cu Omar Terrijos şi în Ecuador cu Jaime Roldos, care au refuzat sã fie corupţi, a doua linie de apãrare este sã trimitem şacalii. Şacalii fie rãstoarnã guvernul, fie asasineazã.

Apoi vine noul guvern care va face ce vrem noi. Preşedintele ştie ce se va întâmpla dacã face altceva. În cazul Irakului, ambele au dat greş. Asasinii economici nu au reuşit sã îl convingã pe Saddam Hussein. Am încercat de multe ori. Am încercat sã-l facem sã accepte ceva asemãnãtor cu ceea ce a acceptat Casa Saud în Arabia Sauditã dar nu a acceptat, aşa cã am trimis şacalii pentru a-l asasina dar nu au reuşit fiindcă securitatea lui era foarte bunã. Lucrase la un moment dat pentru CIA.

Fusese angajat pentru a-l asasina pe preşedintele anterior al Irakului. Nu a reuşit, dar cunoştea sistemul. În 1991 am trimis armata noastră pentru a doborî armata Irakului. În acel moment presupuneam cã Saddam Hussein se va rãzgândi. Puteam sã-l înlãturãm, desigur, dar nu vroiam. Era destul de puternic, îşi controla oamenii. Credeam cã îi poate controla pe kurzi, sã îi ţinã pe iranieni la graniţã şi sã continue sã pompeze petrol pentru noi. Acum cã i-am învins armata, speram sã se rãzgândeascã.

Asasinii economici au intervenit din nou în anii ’90 fãrã succes. Dacã ar fi reuşit, ar fi fost încã la putere şi i-am fi vândut câte avioane de luptã ar fi vrut şi ce ar mai fi vrut. Dar nu au reuşit. Şacalii nu au reuşit sã îl înlãture de la putere, aşa cã am trimis armata din nou. De aceastã datã am fãcut treaba pânã la capãt. L-am înlãturat şi, totodatã, ne-am ales cu contracte de construcţie foarte profitabile pentru a reconstrui o ţarã pe care am distrus-o. Este o afacere destul de bunã, dacã deţii companii de construcţii importante.

Irakul arãtã cele trei stadii: asasinul economic – nu a reuşit, şacalii – nu au reuşit şi mãsura finalã – intervine armata. În acest mod ne-am creat un imperiu dar am fãcut-o foarte subtil, este clandestin. Toate imperiile din trecut au fost construite cu ajutorul armatei şi ştiau cu toţii cã le construiau. Britanicii ştiau cã îl construiau, francezii, germanii, romanii, grecii, şi erau mândrii de asta. Întotdeauna aveau o scuzã: împrãştiau civilizaţie, împrãştiau o anumitã religie sau ceva de genul acesta; dar ştiau cã îl construiesc. Noi nu ştim. Majoritatea oamenilor din SUA nu ştiu cã trãim de pe urma unui imperiu clandestin. În ziua de azi e mai multã sclavie în lume decât a fost vreodatã.” John Perkins

Corporatocraţia

Trebuie sã te întrebi: dacã este un imperiu, cine este împãratul? În mod evident, preşedinţii SUA nu sunt împãraţi, împãrat e cineva care nu e ales, nu are mandat limitat şi nu raporteazã nimãnui. Deci, nu putem clasifica preşedinţii în acest mod dar avem ceea ce consider a fi echivalentul împãratului. Este ceea ce eu numesc corporatocraţie.

Corporatocraţia este un grup de indivizi care conduc cele mai mari corporaţii şi se comportã cã împãraţii acestui imperiu. Ei controleazã mass-media fie prin conducere directã fie prin publicitate. Controleazã majoritatea politicienilor noştri pentru cã le finanţeazã campaniile fie prin corporaţii fie prin contribuţii personale care provin din corporaţii.

Nu sunt aleşi, nu au mandat limitat, nu raporteazã nimãnui. În vârful corporatocraţiei, nu-ţi mai poţi dã seama dacã persoana lucreazã pentru o corporaţie privatã sau pentru guvern pentru cã se mişcă tot timpul dintr-o parte în alta. Deci, ai un tip care într-un moment este preşedintele unei mari companii de construcţii, cum ar fi Halliburton şi în urmãtorul moment este vicepreşedintele SUA, sau preşedintele care este implicat în afaceri cu petrol.

Acest lucru se întâmplã indiferent dacã sunt la conducere republicani sau democraţi. Se mişcă dintr-o parte în alta pe uşa care se învârte. Într-un fel guvernul nostru este invizibil de multe ori. Politicile lui sunt îndeplinite de corporaţii pe un nivel sau altul şi de fapt, politicile guvernului sunt create de corporatocraţie şi prezentate guvernului. Este o relaţie foarte strânsã.

Nu este ceva de genul “teoria conspiraţiei”, aceşti oameni nu trebuie sã se întâlneascã şi sã comploteze pentru a face lucruri. Cu toţii lucreazã având un singur scop: maximizarea profiturilor indiferent de costurile asupra societãţii şi asupra mediului.”

Acest proces de manipulare de cãtre corporatocraţie prin îndatorare, mituire şi înlãturare politicã se numeşte GLOBALIZARE. La fel cum Rezerva Federalã menţine poporul american într-o poziţie de servitudine îndatoratã, cu datorii perpetue, inflaţie şi dobândă, Banca Mondialã şi FMI îndeplinesc acest lucru la o scarã globalã.

Ideea de bazã e simplã: îndatoreazã o ţarã fie prin propria imprudenţã sau prin coruperea conducãtorului ţãrii. Apoi impune condiţii sau politici de ajustare structuralã care cel mai frecvent constau în:

-Devalorizarea monedei. Când moneda se devalorizeazã, se devalorizeazã toate lucrurile. Asta face cã resursele indigene (naţionale) sã fie disponibile ţãrilor prãdãtoare la o fracţiune din valoarea lor realã.

-Tãieri masive de fonduri pentru programele sociale. Acestea includ deseori educaţia şi sistemul sanitar, compromiţând bunãstarea şi integritatea societãţii, lãsând oamenii vulnerabili exploatãrii.

-Privatizarea întreprinderilor de stat, ceea ce înseamnã cã sisteme importante social pot fi cumpãrate şi reglementate de companii strãine pentru profit.

De exemplu, în 1999 Banca Mondialã a insistat ca guvernul din Bolivia sã vândã sistemul de apã al celui de-al treilea oraş ca mãrime unei filiale a corporaţiei Bechtel din SUA. Imediat ce s-a întâmplat asta, facturile pentru apã potabilã au devenit foarte mari. Rezidenţii erau deja sãraci.

Abia dupã o revoltã din partea locuitorilor contractul a fost anulat. Apoi este liberalizarea comerţului sau deschiderea economiei prin scoaterea restricţiilor pentru comerţul extern. Asta permite un numãr de manifestaţii economice abuzive, cum ar fi aducerea de cãtre corporaţiile transnaţionale a produselor mai ieftine, subminând producţia indigenã şi distrugând economii locale.

Un exemplu este Jamaica, care dupã ce a acceptat împrumuturi şi condiţii din partea Bãncii Mondiale, a pierdut în schimb pieţele pentru recoltele cele mai importante din cauza competiţiei cu importurile din vest. Astãzi, nenumãraţi fermieri nu pot lucra fiindcã nu pot concura cu marile corporaţii. Altã variaţie este crearea a numeroase, aparent neobservate, nereglementate, inumane fabrici de îmbrãcãminte, care profitã de pe urma problemelor economice. În plus, din cauza lipsei de reglementãri ale producţiei, distrugerea mediului este continuã, în timp ce resursele ţãrii sunt deseori exploatate de cãtre corporaţiile indiferente în timp ce produc intenţionat mari cantitãţi de poluanţi.

Cel mai important proces din istorie este pornit de cãtre 30.000 de oameni din Ecuador şi de pe Amazon împotriva Texaco, deţinut acum de Chevron.Deci, procesul este împotriva Chevron dar pentru acţiuni ale Texaco. Se estimeazã cã poluarea este de 18 ori mai puternicã decât cea cauzatã de Exxon Valdez pe ţãrmul Alaskãi. În cazul Ecuadorului nu a fost un accident. Companiile petroliere au fãcut-o intenţionat. Ştiau cã o fac pentru a economisi bani în loc sã aranjeze pentru eliminarea corectã a reziduurilor.

În plus, o scurtã privire la raportul performanţelor Bãncii Mondiale relevã faptul cã instituţia, care pretinde public cã ajutã dezvoltarea ţãrilor sãrace şi eradicarea sãrãciei, nu a fãcut nimic altceva decât sã mãreascã sãrãcia şi decalajul de bogãţie, în timp ce profiturile corporaţiilor sunt foarte mari. În 1960, decalajul dintre venituri între cincimea de locuitori din ţãrile cele mai bogate versus cincimea de locuitori din ţãrile cele mai sãrace era de 30 la 1. În 1998 era de 74 la 1.

În timp ce Produsul Naţional Brut a crescut pe plan global cu 40% între 1970 şi 1985, în ţãrile sãrace a crescut cu doar 17%. Între 1985 şi 2000, numãrul celor care trãiesc cu mai puţin de un dolar pe zi a crescut cu 18%. Chiar şi Comitetul Economic al congresului SUA a admis cã existã o ratã de succes de doar 40% pentru toate proiectele Bãncii Mondiale. La sfârşitul anilor ’60, Banca Mondialã a intervenit în Ecuador cu împrumuturi mari. În urmãtorii 30 de ani sãrãcia a crescut de la 50% la 70%.

Sub-angajarea şi şomajul au crescut de la 15% la 70%. Datoria ţãrii a crescut de la 240 de milioane dolari la 16 miliarde dolari, în timp ce cotã de resurse alocatã sãracilor a scãzut de la 20% la 6%. Pânã în anul 2000 s-a ajuns ca 50% din bugetul naţional al Ecuadorului sã trebuiascã sã fie alocat pentru plata datoriilor.

Este important sã se înţeleagã: Banca Mondialã este, de fapt, o bancã a SUA, sprijinind interesele SUA. SUA are drept de veto asupra deciziilor deoarece aduce cel mai mult capital. Vă întrebaţi de unde a luat aceşti bani? I-a creat din nimic prin intermediul sistemului bancar de rezerve fracţionale. Din primele 100 de economii mondiale clasate pe bazã Produsul Intern Brut, 51 sunt corporaţii şi 47 din cele 51 sunt din SUA.

Walmart, General Motors şi Exxon sunt mai puternice economic decât Arabia Sauditã, Polonia, Norvegia, Africa de Sud, Finlanda, Indonezia si multe altele. Odatã ce barierele de comert protective sunt înlãturate, banii sunt aruncati împreunã şi manipulaţi în noi pieţe şi economiile statelor sunt rãsturnate în favoarea competiţiei deschise din capitalismul global, imperiul se extinde.”[15][16]

Pușcăria ca proiect de țară – un proiect al globaliștilor SUA-UE-Soros instaurat în România! România – experimentul fricii, urii şi delaţiunii generalizate!

„„Se încearcă o aşa-zisă educare a societăţii româneşti, prin folosirea abuzivă a arestării preventive, care a devenit o sursă de teroare modernă. […] Acesta este modul în care se generează noi dosare penale, care alimentează maşinăria fricii.”

Adevărul despre România – Deputatul Sebastian Ghiţă s-a apărat de la tribuna Camerei în fata cererii de arestare a DNA

„Iohannis este în pragul demisiei din cauza unui posibil dosar făcut soţiei… Şefi de servicii de informaţii au dosare… Şefii partidelor sunt ţinuţi sub ameninţarea dosarelor… Pe cine credeţi că mi se sugerează să denunţ? Pe Ponta… Instaurarea fricii prin folosirea arestării ca instrument modern de tortură pentru a obţine denunţuri… Devenim victime ale acestui măcel”, a spus Sebastian Ghiță.

Considerat un om de afaceri de succes, care ar fi ajuns magnat cu ajutorul Serviciului Român de Informaţii, reuşind să fie deţinătorul unor informaţii cheie despre ce se petrece în România, Sebastian Ghiţă (foto) a ajuns la mâna procurorilor DNA. Pentru a-şi convinge colegii că nu trebuie să fie arestat preventiv, aşa cum cer procurorii DNA, Sebastian Ghiţă a susţinut de la tribuna Parlamentului un discurs fulminant în care a zugrăvit un tablou fidel al României, care nu mai este astăzi condusă de politicieni, ci de servicii şi de marile parchete.

Deputatul Sebastian Ghiţă i-a avertizat pe parlamentari că dacă partidele politice nu se unesc „să legiuiască” țara, „devenim cu toţii victime sigure ale acestui măcel”. „Măcelul” de care a vorbit Sebastian Ghiţă în Parlament ar fi realizat de cei care oferă zilnic „spectacolul cătuşelor” şi care transformă denunţătorii „în parteneri de încredere ai statului de drept!”. Cu acest prilej, Sebastian Ghiţă a dezvăluit că preşedintele Klaus Werner Iohannis ar fi „în pragul demisiei din cauza unui posibil dosar făcut soţiei” de către procurori!

În acelaşi timp, Sebastian Ghiţă a acuzat că o ţară întreagă este terorizată de procurori, ajungându-se în situaţia ca şefi de servicii de informaţii, şefii tuturor partidelor politice, peste 100 de parlamentari, oameni de presă şi mulţi alţii să facă obiectul unor dosare penale ţinute la sertar şi scoase atunci când se impune. Ghiţă avertizează că sunt 4 milioane de români implicaţi într-o formă sau alta în dosare penale, motiv pentru care „nu putem construi o ţară ca o închisoare!”.

În timpul discursului său, deputatul Sebastian Ghiţă a susţinut că în România se încearcă „instaurarea fricii prin hărțuire şi folosirea arestării ca instrument modern de tortură, pentru a obţine noi denunţuri”, ajungându-se ca denunţătorii să devină partenerii statului de drept, și chiar ca „un procuror cu o carieră impresionantă” să fie aruncat în închisoare de către „un infractor devenit denunţător”.

Iulian Capsali (facebook)

După realizarea de toamnă numită „Guvernul meu” – unde nu ştim: a fost o mână criminală la Colectiv, sau nu? – avem în plan faza de primăvară a DNA numită „Primarii mei”, cu accent pe demantelarea PSD.

Cum or fi ocolite lichelele pedeliste intrate acum în PNL, precum cei din dosarul Microsoft, asta numai ambasadorul LGBT poate să ne spună…

Dan Diaconu (facebook)

DNA şi-a făcut mâna la alegerile prezidenţiale, atunci când n-a avut nicio jenă în a-l scoate pe nulitatea Iohannis preşedinte. Amintiţi-vă cum a început demenţa arestărilor de pesedişti pe măsură ce campania înainta.

Acum se aplică același algoritm, numai că mult mai transparent. DNA ştie că are o problemă de credibilitate şi că nu mai poate influenţa rezultatul alegerilor doar acuzând pe cineva. Astfel, trece la pasul doi, mult mai violent şi mai abuziv: „Candidezi? – Te arestez!”.

De ce face DNA asta? Pentru că poate! O clasă politică jumătate acoperită şi jumătate castrată nu e capabilă să se opună acestei reimplementări brutale a stalinismului în România!

Constantin Gheorghe (facebook)

Mă, uite, la asta nu m-am gândit! Deci ce vedem acum este primul tur al localelor, în care DNA decide cine intră în turul doi, și cine nu. Ăia care NU trebuie aleși, nu intră în turul doi, intră la Beciul Domnesc. Și, uite-așa, democrația și dictatura merg, tandru, mână în mână.

Avem o problemă: cineva de pe plantația de sclavi numită România a dat briciul maimuței, crezând că o poate controla, că atunci când va considera el de cuviință, când va băga frica în oase sclavilor, va putea să i-l ia. Acum constată cu oroare că nu i-l poate lua, și, ceea ce-i mai periculos, maimuța îi flutură și lui briciul pe la gât. Nu are nicio soluție, nu mai poate lăsa maimuța fără brici. Pentru că asta ar însemna să „împuște” maimuța. Iar maimuța este specie ocrotită. Nu-i poate face nimic. Așa că are de ales între a „muri” de briciul maimuței și a fi „ucis” de paznicii plantației, în caz că se atinge de maimuță. Grea alegere…

Ușor, ușor, instituțiile statului, și chiar ministerele, au în fruntea lor oameni proveniți din SRI, sau care au absolvit facultatea aia a lor, de „informații”, au doctorate luate în sistem, sau pe la Academia de Înalte Studii Militare, tot o panaramă, ca și altele din „privat”. Militarizarea statului se desfășoară în indiferența generală. În timp ce corupția se răspândește nestingherită în tot corpul social. Pentru că, vrem sau nu să credem, SRI și DNA sunt, acum, principalele surse de corupție în societate.

Aștept un libertarian, tehnocrat „dă dreapta”, care să ofere soluția pentru a scurta chinul României. Să se aleagă praful mai repede, să se sfârșească agonia. Voi realizați că NICIUN responsabil politic nu mai are autonomia decizională, că toți pot fi scoși din circuit în orice moment, dacă ăia de la DNA și de la SRI primesc ordin? Guvern, nu. Parlament, nu. Președintele, o legumă politică. Administrație centrală, administrații locale, pe butuci. Nu le mai conduce nimeni. Ministere, instituții centrale și locale: nimeni nu mai mișcă. De ce? E mai puțină corupție? Trăim mai bine? Sunt mai mulți bani pentru investiții și programe sociale? E mai puțină sărăcie?

Domnia legii e una, dictatura procurorilor și sereiştilor, cu totul alta. Noi ne-am întors la dictatură. Ce ne mai rămâne este să socotim când ne vine rândul, și să sperăm că ne iau cât mai târziu cu putință…

Cristian Dogaru: Chintesența non-combatului PSD

Atitudinea liderilor PSD arată altceva. Ei știu că în România, pentru obținerea puterii partidele nu mai contează, întrucât votul cetățenilor nu mai contează. Puterea reală a fost confiscată de o ocultă care o distribuie apoi unor personaje de paie, recompensate cu tot felul de privilegii în schimbul acceptului de a se lăsa sforărite și, la nevoie, de a juca rolul cozii de topor. Liderii formali ai unui partid devenit fictiv intrarea în grațiile acestei oculte o urmăresc, iar nu obținerea respectului și încrederii populare.

Așa stând lucrurile, abandonarea Olguței Vasilescu de către propriul partid probează că partidul de fapt nu mai este decât o butaforie, ca, de altfel, și democrația românească. De aceea a ne solidariza cu Olguța Vasilescu înseamnă a afirma că societatea românească este încă vie și mai dorește încă o Românie democrată.

PS News/ Silviu Mănăstire: „Scurtă corespondenţă de pe frontul războiului româno-român. Cine merge la puşcărie şi cine scapă. Faceţi pariurile!”

Am să spun nişte lucruri pe care nimeni nu vrea să le rostească: nici cei din tabăra pro-reformistă, nici cei din echipa conservatoare, cele două tabere care se confruntă acum în România.

O pildă din Imperiul Roman spune că în Senat au fost aduşi doi câini de luptă, puşi să se sfâşie între ei. În faţa nobililor romani, câinii s-au luptat până la sânge. La un moment dat, cineva a aruncat în mijlocul lor un lup sălbatic. Cei doi câini au atacat lupul şi l-au omorât.

Pilda e simplă: Băsescu, Ponta-Ghiţă, Tăriceanu, o parte din zona nebuloasă a vechiului PD-L reprezentat de Vasile Blaga, o parte mizerabilă reprezentată de vechii baroni liberali se luptă pentru supravieţuirea lor: ei sunt câinii de luptă ai războiului româno-român. Lupul lor este DNA şi o parte din Serviciul Român de Informaţii (SRI), reprezentat de generalul Florian Coldea.

Mai există o tabără absconsă, subtilă şi care activează în mass-media: brigada de influenţă a Serviciului de Informaţii Externe (SIE). Apropos: când vreţi să căutaţi agenţi de influenţă în presă, uitaţi-vă la SIE – nu că în zona SRI nu ar fi nişte domni care fac frumos la televizor. Pot să vă zic aşa: agenţii SIE sunt mult mai rafinaţi şi mai inteligenţi decât cei ai SRI. Mă gândesc doar la Cumpănaşu şi mă pufneşte râsul. Prietenii ştiu de ce.

Mai există Iohannis şi Cioloş. Despre preşedinte, vorba aceea: numai de bine, că este ca apa sfinţită: nu face nici rău, dar nici bine! Cioloş aşteaptă să vadă cum se tranşează lupta. El vrea să fie cu toată lumea, dar în primul rând cu interesul lui personal. Gorghiu şi Blaga vor să scape. Nu vor reuşi. Dragnea vrea în libertate. Şanse minime. Dîncu vrea să facă istorie asemenea strămoşilor săi grăniceri pe Valea Năsăudului din armata Mariei Tereza. Poate că are o şansă. Deocamdată, Dîncu deschide larg punga primarilor PSD. Atenţie, Vasile: joaca cu mălaiul e periculoasă!

Maior visează din SUA la reîntoarcere, însă ştie că generalul Coldea ştie! Coldea ştie că el ştie. Coldea mai ştie că mâine ar putea să-i aresteze pe toţi cei care înseamnă ceva acum în România. Însă nu poţi trăi în deşert, are nevoie de aliaţi şi de back-up. Vor fi americanii recunoscători? Greu de spus. Ruşii sunt „la porţi”. Ce să facă? Sunt 8.000 de dosare de corupţie pe rol, încă 10.000 posibile în aşteptare/facere. Pot fi închise? Evident, nu!

Kövesi urmăreşte cu atenţie scena şi stă cu spatele le perete. Băsescu poate vorbi! Poate, însă, scoate documentele pe care le are? Fostul preşedinte deţine adevărate bombe nucleare. Dar şi el ştie că NIMENI nu poate câştiga o bătălie cu instituţiile statului. Statul te arestează şi, cu asta, basta. Apoi, în presă, eşti terminat, nu mai ai credibilitate şi, cu asta, se încheie joaca, indiferent de ce spui după arestare. Un urmărit penal nu are credibilitate în România. Băsescu se uită la Udrea şi înghite în sec. Scenariul se poate repeta. Bătrânul căpitan mai poate trage două-trei salve grele. Le aşteptăm!

România e o mizerie de la un capăt la altul!

Mergând mai departe: aceste două tabere sunt acum clare. SRI a arestat cam toţi oamenii de afaceri importanţi din zona SIE. Săracul Dobrescu scrie de zor la DNA. Cine crede că Ghiţă a scăpat se înşală. Câte cereri de arestare, stimabili parlamentari, veţi putea respinge? Cu toată dragostea (vorba prietenului său Bogdan Chirieac), Ponta va face, totuşi, puşcărie! Lupta va fi atât de cruntă, încât se va cutremura Casa Poporului.

Cineva mă întreba: „Cine conduce România?” Sincer, nu ştiu. Încercaţi în mod sincer să vă decuplaţi de ţara aceasta aflată în plin război civil, atâta ură nu a existat niciodată în ultimii 25 de ani. Aţi auzit asta probabil de multe ori în ultimii ani. Ţara asta, aşa cum arată acum, nu merită nimic bun. Schimbare? Da! Mi-o doresc pentru cei dragi mie. Nu se va petrece, însă, în viaţa asta. Nu vă pierdeţi speranţa, zâmbiţi, ei se luptă pentru cadavre…

Doru Buscu/ Cațavencii: „Ghearele și colții democrației”

Monarhia pare să-și trăiască agonia, dar România a intrat în epoca regatelor combatante. De când a plecat Băsescu, feudalii din instituții au declanșat războiul pentru mijloace și teritoriu. Armele și starea de război le-au primit de la fostul președinte, restul a căzut în sarcina obișnuinței. SRI vrea puteri extinse asupra populației și presează, pentru asta, Parlamentul. Presează și Guvernul. DNA presează și el clasa politică prin teroarea judiciară pe care o menține, o teroare legitimă, vanitoasă și impredictibilă. DNA încearcă să smulgă de la SRI câte ceva din instrumentarul audio, iar pentru asta presează Guvernul. Curtea Constituțională atacă SRI cu legile Big Brother și cu neconstituționalitatea interceptărilor în cauze penale, iar SRI ripostează prin carambol, făcând Curtea să-și vadă un judecător arestat și alți doi amenințați.

Înalta Curte joacă în câmpul tactic al SRI și-i întoarce serviciile într-o cheie umană, care produce când pedepse medievale, când achitări miraculoase. Lumea politică plânge cu sughițuri de milionar și tremură în fața sentințelor nu din pricina faptei, ci a selecției de fapte.

Instituțiile de forță, organele fiscale, curțile și căpeteniile lor duc lupta de expansiune fără pauză. Se bat între ele și se bat cu toată lumea. Își extind legile, își măresc efectivele, acumulează resurse și-i pedepsesc pe cei care vor să le oprească avântul. Tendința generală e de creștere, de revărsare, de ocupare a unui teritoriu cât mai larg, iar atitudinea e invariabil ostilă și acaparatoare.

Lipsesc din această luptă partidele, Parlamentul și Guvernul, exact entitățile calificate de Constituție pentru lupta de putere. Motivul pentru care ele stau pe bară e frica, frica ce iradiază dinspre instituții și curți către omul politic individual, un produs depășit din punct de vedere penal, care a furat pe vremea lui Băsescu și se trezește judecat în perioada Kövesi.

Această nevroză războinică se trage, cum spuneam, de la Băsescu, fondatorul și întâiul șef al sistemului. Președintele jucător a pregătit instituțiile pentru joc așa cum pregătesc țiganii din Obor pitbullii pentru luptă. Le-a hrănit, le-a pilit colții, le-a asmuțit după cum a avut el chef, dar le-a și interzis să muște dacă nu aud comanda.

Instituțiile l-au servit la ordin și tot așa l-au și ascultat. Băsescu a avut mereu la îndemână un căpăstru aurit, care se ghicea în spatele acelui hăhăit de personaj negativ, sigur pe el. Dar Băsescu s-a ridicat și scaunul a rămas gol. Iohannis nu s-a așezat cu fiarele la masă, a preferat să meargă în weekend la Sibiu, iar instituțiile au luat asta drept bilet de voie. Acum, rămase fără stăpân, dar cu aceleași reflexe, ele mușcă la întâmplare și numesc întâmplarea, cu anume obrăznicie, stat de drept.

Nimeni nu poate spune cine are azi puterea în acest stat al Uniunii Europene și membru NATO, dar oricine știe cine n-o are. N-o au Parlamentul, Guvernul și Președinția, adică exact acele corpuri care, prin Constituție, trebuiau s-o aibă.

Cât despre instituțiile de forță și curți, nu dorința lor de a-și extinde puterea trebuie să ne îngrijoreze, ci faptul că o fac folosind aceiași colți uriași, rămași de la Băsescu.

Cornel Nistorescu/ Cotidianul: „Banii și distracția la sfârșit de comedie Microsoft”

Bomba-bombelor a ajuns fâsul-fâsurilor! Marele dosar de anticorupție, adică investigarea și condamnarea celor implicați în afaceri ilegale cu peste 100 de milioane de euro, a luat sfârșit. Am fost amăgiți cu legături spectaculoase, turnătorii, implicații, bani, pedepse, personalități, politicieni, dracu și lacu. Un soi de sfârșit de lume mafiotă, prinsă într-o golănie cu sume enorme. Gata, corupția a ajuns la decont, iar voi mergeți și munciți liniștiți! Nimeni nu va rămâne nepedepsit! Un politician bucălat, spilcuit și găunos, în goană după declarații antologice, a scăpat următoarele prostii:

„Anticipez că Dosarul Microsoft ar putea fi un act de distrugere creatoare în societatea românească. Noi nu am făcut un proces al comunismului, dar Dosarul Microsoft ar putea echivala cu un simbolic proces al postcomunismului românesc. Din această perspectivă, procurorii și judecătorii nu vor face doar un act de justiție, ci un adevărat act istoric.”

Autorul acestor enormități este nimeni altul decât Cătălin Predoiu, la acea vreme propunerea PNL și a lui Klaus Iohannis la postul de premier al României. Noroc de la Dumnezeu că n-am avut un asemenea ghinion! Orbul găinilor în materie de politică pentru cei pomeniți mai sus a fost compensat de hazard. A demisionat campionul tupeului și obrăzniciilor politice (Victor Ponta) și a venit guvernul împiedicaților fără culoare politică, dar cu adeziuni, legitimații, acoperiri și susțineri dubioase. Adică premierul și guvernul tehnocrat. Așa am scăpat de un premier care să semneze asemenea enormități.

Ce s-a ales din istoricul scandal Microsoft, devenit cu vremea dosarul cu același nume? A funcționat perfect ca un algocalmin parfumat pentru populația nemulțumită. Toată lumea și-a imaginat că o fraudă așa grosolană nu mai poate fi mătrășită. Și, în sfârșit, banda politică amestecată în afacerea licențelor Microsoft pentru educație va fi pedepsită. Iar banii, recuperați! Adică Nicu Niro va stropi trei luni la panseluțele din sectorul său și va mătura aleile din Complexul cu iz chinezesc Dragonul Roșu. Mai dă un milion de euro și adio! Dinu Pescariu și Claudiu Florică rămân cu ce-au apucat. Eventual unul mai cumpără un parc sportiv și niște terenuri, mai dă în gât doi-trei politicieni, iar celălalt îl va înlocui pe Sebastian Ghiță la furnizarea de hard și soft către SRI, guvern și alte ministere.

Cel mai pedepsit, dar și mai fericit este șoldoveanul Pinalti. A luat trei ani și 3,9 milioane de euro despăgubire. Din pedeapsa de trei ani se scad cele 8 luni cât a stat în arest plus procentul de diminuare din cauza vârstei și, după o pârnaie de probă, Pinalti pleacă. Ori nu mai are nimic pe numele său, ori își roagă copii să vândă o casă de pe Coasta de Azur sau să spargă un cont rezultat din afacerile cu energie și se poate trece pe primul loc în lista „diștepților”. A fost primar, a făcut bani, a ajuns celebru, a băgat și degetul la mititică și poate zice că și-a aranjat familionul pentru tot restul vieții.

Nici Cocoș nu are a se plânge. La câte contracte de zeci și sute de milioane a învârtit el și Coana Joițica, se poate duce direct în Dubai cu burta la soare. Mai face câteva luni, plătește 3,7 milioane de euro (mira-m-aș să nu-i arate SRI-ul o „ieftinire” și o învârteală!?) și salutare. Altă față, alt guvern, alt premier, alți bani pentru campania electorală a viitorului președinte.

Cea mai nebună afacere de corupție din ultimii 10 ani ne-a fost vândută ca un spectacol anti-corupție și sfârșește ca o deziluzie ieftină, înscenată pentru fraieri.

Unde sunt banii depuși la PDL pentru campania electorală? Ce s-a ales de investigația lui Vasile Blaga? Ce trafic de influență a fost făcut prin Elena Udrea pentru aceleași licențe Microsoft? Cine l-a întrebat despre istoricul afacerii pe George Maior, cel care era la capătul firului?

Bugetul public a pierdut peste 100 de milioane de euro (unii zic că peste o jumătate de miliard) ca să recuperăm pe hârtie ceva în jur de 17 milioane, deși eu cred că nu vom vedea nici jumătate din ei.

Dar cea mai cumplită amărăciune vine de la faptul că am furat-o. Am fost amăgiți că se va face dreptate și prejudiciile vor fi recuperate. Și, când acolo, din marea anticorupție de paradă au ieșit trei pedepse de patru feluri pe care le iau cămătarii sau țiganii din Ferentari pentru o încăierare fără motiv.

Vorba omului necăjit:
– Mi-ar plăcea și mie un doi-trei ani de pârnaie din care să fac jumătate și să-mi ia tot ce-mi găsesc în afară de nevasta de care am divorțat și la care am lăsat toate milioanele!

PS: Era să ne scape principala consecință a anticorupției: tuturor celor condamnați le pare rău.

Sorin Faur (Facebook)

Prejudiciul afacerii Microsoft estimat provizoriu în august 2014 era 60 milioane de euro. Cifra a fost intonată de însăşi LCK from DNA într-un interviu pentru Adevărul Live. Ce-i drept, LCK a spus tot atunci că „cifra s-ar putia să criască sau să scadă”. LCK are întotdeauna dreptate: cifra a scăzut, de la 60 la nici 11 milioane de euro.

Ăsta-i tot platouaşul de şpăgi confirmate, în înţelepciunile lor, de către judecătorii Înaltei Curți. Pentru recuperare, tot ei au şi feliat prejudiciul după cum urmează: Pinalti de la Neamţ trebuie să dea înapoi 3,9 milioane; Cocoş de la Elena Udrea 3,7 milioane; G. Sandu de la Minister 2,19 milioane euro. Şî Niro dăla complexu Europa trăsă deie dâcât un meleuon dă ieuro. Nicu nici nu cade la puşcărie ca ăilalţi fraieri, dar însă totuşi iel o să deie la mătură pîn sectoru 2.

După sentinţă, madrigalele mediatice DNA au părut oleacă dezorientate. Ce să-i faci? Ele au slăvit afacerea Microsoft cu triluri asortabile elixirului din Sfântul Graal, iar acum licoarea cam pute a poşircă de pufoaică. Nu-i mai puţin adevărat că, la livrare, nici cumpărătorii produsului nu şi-au pus întrebarea de ce li s-or vinde substanţe mântuitoare în bidon spălat superficial… Aici, însă, explicaţia vine din multimilenara aspiraţie către dreptate a noastră, a Românilor (lacrimă).

Deci. Prilej de bucurie că s-a adeverit cum că balauraşul cu trei capete corupte aproape rău, plus încă unul semirău (cu suspendare) a şutit aprox. 11 milioane de euro. Pentru acest prejudiciu certificat, cea mai mare pedeapsă este trei ani de puşcărie. Practic, condamnatul major Pinalti va dormi sub pază numai câteva luni dacă nu se schimbă nimic la apel.

E confortabil. E reconfortant. E lăudabil că în acest dosar nu se pune deloc problema „beneficiarului real”, aşa cum s-a pus în Trofeul Calităţii. În foarte complicatul context de securitate din Europa şi întreaga lume, nu este nici oportun, nici corect politic să existe un astfel de beneficiar real. Faptul că mai toţi condamnaţii din Microsoft au scris cu creionul pe hârtie că banii şutiţi finanţau campanii electorale este, bineînţeles, o minciună menită să întineze numai numele Partidului; şi chiar dacă această comparaţie deja nu se mai suportă nici măcar pe ea însăşi, zic că trebuie onorate cu ovaţii condamnările micuţe, umanitare, din dosarul Microsoft pentru un prejudiciu de 11 milioane de euro, faţă de binemeritatele condamnări duble din Trofeul Calităţii, unde prejudiciul imputat a fost de 1,45 de milioane.

Clar: astăzi, justiţia independentă (lacrimă) nu se lasă influenţată de politicienii reprobabili care nu pun preţ pe respectarea drepturilor şi libertăţilor, tovarăşi! Din fericire, dosarul Microsoft confirmă exemplar respectul şi devoţiunea statului de drept faţă de libertatea noastră. Practic, a întregului nostru partid. Jos comunizmu!

Constantin Gheorghe (Facebook)

De trei ani nu avem parte decât de spectacolul grețos al tele-justiției și de zgomot de cătușe. Iar după trei ani s-a scremut muntele și a născut nu un șoricel, ci doar un excrement de șoricel: pedepsele în dosarul Microsoft.

Pentru asta Kovesi se crede îndreptățită la încă un mandat de trei ani în fruntea DNA, după ce, timp de aproape șapte ani, cât a fost Procuror General al Republicii, sub ochii ei blând-bovini corupția a luat proporții apocaliptice, după cum ne spune acum madam.

Un post ca al ei este unul cu care îți termini cariera, nu ți-o începi. Dacă la 33 de ani ești Procuror General al Republicii, îți pui niște întrebări. Cum ar fi „Ce mă recomandă pe mine pentru postul ăsta? Că experiență n-am, mare lucru nu-i de capul meu, ca jurist, n-am făcut nimic fundamental în sistemul juridic românesc. Nu cumva voi fi doar o unealtă în mâinile unor păpușari?” Dacă nu ți le pui, sigur nu-i nimic de capul tău. Și se vede.

Acum politica tembelă în materie de justiție de după 2004 ne-a dus într-o fundătură. Din păcate, DNA a ajuns să fie arbitrul suprem în stat, ține loc și de putere legislativă, și de putere executivă, și de putere judecătorească. Soarta unei țări e în mâinile unei individe mediocre, vanitoase, răzbunătoare și depășită de responsabilitățile pe care toți le-au lăsat în seama sa. Și nu le poate face față. Doar că în loc să recunoască eșecul său, și al DNA, individa vrea și mai multă putere. O putere cu care nu poate face nimic. Pentru că NU știe ce să facă, și pentru că nu e treaba DNA să se substituie Parlamentului, Guvernului, administrației publice, centrală și locală.

DNA se identifică, periculos, cu statul. Fără să fie așa ceva. Este doar o imensă povară pentru o națiune aflată, la rândul ei, în derivă. Iar asta se vede. Și ne costă.
Romania TV: Traian Băsescu: „Tăcerea mea are o limită. Din 2015 DNA face un joc care nu e al României”

Traian Băsescu aduce acuze grave la adresa DNA. Fostul preşedinte a declarat la România TV că din 2015 Direcţia Naţională Anticorupţie, în frunte cu Laura Codruţa Kovesi, a intrat „într-un joc care nu e al României” şi a devenit „partenerul mafiei”. Băsescu este nemulţumit de faptul că mafioţii sunt lăsaţi cu sutele de milioane de euro în conturi, cu avioane şi cu vile la Monaco, în timp ce doar cei pe care i-au denunţat în faţa procurorilor au de suferit.

„În momentul de faţă prietenii DNA sunt mafioţii care au rămas cu avioane, cu sute de milioane în conturi, cu vile la Monaco doar pentru că pot da pe gură nişte politicieni cărora le-au dat bani să cumpere găleţi, geci, găini pentru electorat. […]

Toată mafia a devenit partenerul DNA pentru că se urmărește o decredibilizare totală a politicului. Eu știu povestea Microsoft din 2012 și cine îndrăznește să spună că n-am fost informat minte. Sunt dubii în afacerea Microsoft din 2012. Spectaculos este că au apărut oameni care spun că au avut inițiativa să se predea în 2013, 2014 când DNA știa din 2012. S-a căutat o găselniță ca Florică și Pescariu să treacă drept primii care au dat primele informații la DNA și să nu se afecteze ceea ce au furat… Tăcerea mea are o limită! Din 2015 DNA a intrat într-un joc care nu e al României. Să-i lași pe mafioți cu toată averea în timp ce pui cătușe la oamenii politici care n-au luat banii acasă… Nu-i lăsați pe mafioții cu sute de milioane să zâmbească de la Monaco, povestea grupului de la Monaco nu îmi este necunoscută”, a declarat Traian Băsescu la România TV.

Fostul preşedinte a fost foarte vehement la adresa şefei DNA şi a politicii instituţiei: „Dacă dai la DNA un nume de om politic căruia i-ai dat bani în campanie şi reclami astăzi, fie că-s 10 ani, tu eşti bun şi rămâi cu tot ce ai furat ca mafiot, fie că te numeşti Pescariu, Florică, Dobrescu. Dacă torni pe cine ai ajutat în campanie, rămâi cu averea, procurorului îi sclipesc ochii de bucurie dacă îi dai un nume de om politic”.
„Microsoft se derulează de vreo 10 ani. Kovesi a fost şi procuror general al României, avea raportări de la structurile de informaţii, iar astăzi vine să-mi spună public că au fost dosare dosite. (…) Se întâmplă ceva dubios în România. Firmele româneşti sunt distruse, nu sunt luaţi corupţii, tot soiul de delatori au devenit partenerul DNA. Se urmăreşte o decredibilizare totală a clasei politice”, a spus Traian Băsescu, lăsând de înţeles că şefa DNA a închis ochii ca procuror general la anumite nereguli.

Traian Băsescu a spus că are câteva întrebări pentru Laura Codruţa Kovesi, pentru a cărei numire la conducerea DNA chiar el a insistat: „Care e sinceritatea afirmației că vor să recupereze miliardul care a fost furat la Microsoft? Unde e dosarul Revoluției, cum a fost închis când tu ai fost de două ori procuror general? De ce spunem «Vreau să recuperez banii patriei, atâta timp cât pentru un denunţ îi las pe Pescariu şi Florică să plece cu sutele de milioane pe care le-au furat»? Că asta ne-a spus dna Kovesi, că s-a furat 1 miliard când dânsa era procuror general şi Coldea era prim-adjunct al SRI. (…)

Nu poţi să vii în 2013 să-mi spui «În sfârşit am aflat, au venit doi oameni de bine, unul e Florică, altul e Dinu Pescariu, îi iertăm pentru că ei au făcut denunţuri şi îi arestăm pe ăia care au luat milioane şi i-au băgat în geci». Ca şi despre ANRP, unde eu am sesizat instituţiile de informaţii pe o sesizare directă făcută de Elena Udrea, «Bă, vedeţi că e ceva acolo în neregulă». Nici despre Marta nu am primit vreo notă că ar fi pe undeva, că ar fi omorât. Dacă există vreo structură care mi-a spus ceva despre Marta, eu o autorizez să facă publică informarea pe care mi-a trimis-o”, a mai spus Traian Băsescu.
Radu Tudor: Senator PNL: „Democrația se duce naibii. Țara nu se conduce cu DNA”

Membri ai comisiilor juridice din Camera Deputaților și din Senat au reacționat vehement după ce Laura Codruța Kovesi a declarat că senatorii şi deputaţii ar trebui să îşi motiveze refuzul de a aproba arestările sau reţinerile cerute de DNA. Mai mult, Kovesi le-a sugerat aleşilor să schimbe regulamentul Parlamentului.

„Ce facem acum, transformăm Parlamentul într-un fel de demon al națiunii? Sunt unii care votează și unii care nu votează, nu poate să ducă treaba asta într-o negativizare exagerată. Cu asta nu sunt de acord. Doamna Kovesi ar trebui să pună înaintea zelului de arestare a corupților, democrația din România. Pentru că ea dacă distruge Parlamentul și îl transformă într-un fel de paria al societății, democrația se duce naibii. Țara nu se conduce cu DNA”, a reacţionat liberalul Cristian Bodea, membru în Comisia juridică a Senatului. „Haideți să ne întrebăm la ce folosește o motivare? Votul rămâne vot, ea nu-l poate schimba. Indiferent ce motivare e acolo, ea nu poate să o atace, conform Constituției. Nu poate nici să spună că Parlamentul a avut motive greșite. Ea vrea doar o chestie mediatică prin care să ne atace”, a mai spus Bodea.

„Noi ca procurori când luăm o decizie, o motivăm, judecătorii când iau o decizie, o motivează. Parlamentul când respinge astfel de cereri, nu motivează niciodată”, a declarat Kovesi la RFI, stârnind indignarea aleşilor. „Această cerință am văzut-o și-n raportul MCV și întotdeauna va exista o motivare a unei cereri de respingere atunci când va exista o cerere de respingere. Putem să avem modificări de regulament în sensul acesta, astfel încât comisia juridică să întocmească două puncte de vedere, unul de aprobare, unul de respingere, iar în funcție de voturi să existe o motivare atât pentru aprobare cât și pentru respingere”, a declarat deputatul UNPR Eugen Nicolicea, membru în Comisia juridică din Camera Deputaților.

„Parlamentul nu este o instanță care dă o decizie și pe care o și motivează. Este un loc unde, potrivit regulamentului, parlamentarii se pronunță, prin vot secret, asupra unor situații speciale. Sigur că Parlamentul primește sugestii din partea altor instituții, însă deciziile le ia singur. Prevederea constituțională care dă posibilitatea Camerelor sau președintelui să ceară începerea urmăririi penale sau reținere sau arestare, la solicitarea instituțiilor abilitate, nu conține o asemenea solicitare de motivare”, a comentat şi senatorul PSD Ioan Chelaru pentru Jurnalul Național.

Societatea Civila a lui George Soros

„Noi nu suntem instanță. Noi suntem parlamentari, avem o altă treabă. Nu putem să facem așa ceva (n.r. să modifice regulamentul). Asta ar însemna să ne substituim organelor judiciare” – Ciprian Nica, deputat PSD și vicepreședinte al Comisiei juridice din Camera Deputaților

Flux 24: ÎNREGISTRĂRI VIDEO HALUCINANTE cu generalul SRI Florian Coldea/ Update: Verdictul unui medic: Suferă de „Coreea Huntington”

Cel pe care-l vedeți în imagine trăgând pe nas și mișcându-se necontrolat este Florian Coldea, șeful operativ al SRI. Adică cel care are butoanele României, scrie pe Facebook Chris Terheș, liderul Coaliției Românilor împotriva Corupției din America. Terheș a difuzat o înregistrare video de la bilanțul SRI din martie 2016.

„Cel care a transformat justiția în «câmp tactic». Cel care a băgat SRI în economie, în școli, în societatea civilă, în politică, în presă, în tot ce vreți. Văzându-i mișcările, gesturile și mimica, voi vă simțiți în siguranță cu acest om la butoanele României? Această poziție a avut-o la bilanțul SRI de azi, când vorbea Hellvig și era prezent și Iohannis.

Vă dați seama ce necontrolat este când nu e în public, dacă în fața camerelor abia se poate controla? Cum s-a ajuns ca un om care nu își poate controla propriile mișcări și gesturi să controleze aproape toată România? Chiar vreși să-i dați acestui individ și mai multă putere?”, a scris Terheș.

O altă înregistrare video din ianuarie 2015 care confirmă:

Potrivit unei postări pe contul de Facebook al reputatului medic ieșean Răzvan Constantinescu, medic primar medicină internă și gastroenterologie la Institutul de Gastroenterologie și Hepatologie Iași (pe care l-a și condus o perioadă) și șef de lucrări la UMF „Gr. T. Popa” Iaşi, șeful operativ al SRI suferă de o afecțiune extrem de gravă și de rară, numită sindromul „Coreea Huntington” (boală progresivă neurodegenerativă ereditară, caracterizată prin demență, declin cognitiv, coordonare defectuoasă a mușchilor, și coree, fiind afectat în primul rând sistemul nervos – Wikipedia).

Potrivit Inpolitics.ro, întrebat de internauți dacă e sigur de diagnosticul respectiv, medicul Răzvan Constantinescu a răspuns sec: „Predau chestia asta”.

Lumea Justiției: Tic și Toc – Ticurile „Binomului”

Generalul SRI Florian Coldea și sefa DNA Laura Kovesi trădează nervozitate maximă. Nu par deloc siguri pe ei, iar gesturile le arată grijile. Urmăriți filmele cu cei doi, dând din cap și din picioare în momente oficiale. Sunt depășiți de responsabilitatea funcțiilor? E cazul să ne îngrijorăm?

La mai toate ieșirile publice din ultima perioadă, cei mai puternici oameni ai momentului – capii Binomului SRI-DNA – adică generalul SRI cu trei stele Florian Coldea și Laura Codruța Kovesi, se manifestă printr-o serie de ticuri de natură să ne îngrijoreze. Generalul Coldea dă suspect de mult din sprâncene, din cap, din mâini și spate, în timp ce Laura Codruța Kovesi dă din picioare ca o dansatoare tiroleză.

Ținând cont de uriașele răspunderi ale funcțiilor pe care le îndeplinesc cei doi, ne întrebăm dacă nu cumva aceștia lucrează sub un stres uriaș, căruia nu îi mai fac față – cu atât mai mult cu cât în 2005, când a făcut numirile la marile parchete, fosta ministresă a Justiției Monica Macovei declara public în repetate rânduri că „rezistența la stres” e o condiție crucială pentru candidații la șefia marilor parchete.

Întrucât nu putem să spunem dacă stresul e de vină pentru ticurile lor, supunem atenției opiniei publice două filmulețe realizate în martie 2016, de la Bilanțul SRI și respectiv de la audierea în Secția pentru procurori din CSM a unicei candidate pentru șefia DNA, invitându-vă să vă dați cu părerea despre natura acestor gesturi. E cazul să ne îngrijorăm sau nu?”[17][18]

Nationalismul

Singura solutie pentru ca Romania sa isi recastige suveranitatea este sa iasa din sferele de influenta ale SUA-UE-Soros. Multi vor intreba: “Dar ce, vreti sa ne aliem cu Rusia lui Putin”. Din nou, lozinca/cliseeul cu privire la “rusii cei rai”. Aici vorbim de Romania Independenta. Putem fi prieteni cu oricine ne respecta ca Stat Suveran Independent. Pe globalisti ii deranjeaza teribil de mult conceptele de “Nationalism”, “Patriotism”, “Indepedenta”.
Nu uitati ca Nationalismul este, astazi, de o importanta colosala pentru supravietuirea tuturor natiunilor, iar Nationalismul va fi ideologia care va salva statele de la disparitie. Scopul globalistilor SUA-UE-Soros este acela de a distruge toate statele, toate religiile, toate culturile si traditiile pentru a crea o omenire fara identitate si pentru a instaura malefica Noua Ordine Mondiala cu un Guvern Mondial Totalitar.
SURSE
  1. Teodor Filip – Conspiratia Satanei – Tinta Romania”, vol. II, pag. 55-60.
  2. Alex Jones in documentarul „Terrostorm – istoria terorismului sponsorizat de stat”.
  3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Opera%C8%9Biunea_Gladio
  4. http://cultural.bzi.ro/operatiunea-gladio-6876
  5. http://www.lovendal.ro/wp52/un-document-exceptional-rezolutia-parlamentului-european-despre-operatiunea-glado-care-arata-foarte-clar-ca-unele-servicii-secrete-europene-cia-si-nato-au-fost-implicate-in-cazuri-grave-de-tero/
  6. Daniele Ganser – „Armatele secrete ale NATO”.
  7. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx/files/www.osce.org/content.aspx?lang=RO&item=5215
  8. http://dantanasescu.ro/2011/07/27/operatiunea-gladio-terorismul-european-finantat-de-sua.html
  9. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=7825
  10. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=7833
  11. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=8218
  12. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?item=4537
  13. http://www.zf.ro/politica/textul-parteneriatului-strategic-pentru-secolul-21-dintre-sua-si-romania-8749590
  14. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ap%C4%83rare_antirachet%C4%83
  15. Jan Van Helsing – „Organizatii secrete”.
  16. http://meritocratia.ro/2015/03/banca-mondiala-si-fmi/
  17. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=9782
  18. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=9833
  19. Foto: Extras din Rezolutia Parlamentului European.
  20. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro