România lui Eminescu

by “Petre Țuțea îl definea pe Eminescu scurt, dar atât de concis „românul absolut”. Și avea dreptate. La Eminescu iubirea de țară era ceva funciar. Dacă românii recunosc în Eminescu pe unul din geniile lor profunde și originale, este tocmai pentru că el a ştiut să exprime în chip deosebit […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Petre Țuțea îl definea pe Eminescu scurt, dar atât de concis „românul absolut”. Și avea dreptate. La Eminescu iubirea de țară era ceva funciar. Dacă românii recunosc în Eminescu pe unul din geniile lor profunde și originale, este tocmai pentru că el a ştiut să exprime în chip deosebit sufletul ţării şi să tălmăcească în chip credincios aspiraţiile sau visurile compatrioţilor săi. Sinteză personală, poezia sa este şi sinteza a ceea ce s‑ar putea numi spiritualitatea românească.

Eminescu nu s‑a bătut niciodată cu pumnul în piept că e român. El doar a iubit cu dor acest pământ și nea­mul plămădit pe el, neuitând să avertizeze prin scrierile sale publicate de‑a lungul vremii când unii dintre cei aflați la cârma țării erau nedemni spre a fi considerați conaționalii lui. Patriotismul celui născut la Ipotești nu avea în el nimic lacrimogen, revanșard sau pervertit, ci venea din studiul temeinic al limbii noastre, al istoriei Țărilor Române, atât a Principatelor cât și a provinciilor românești care făceau parte în acea epocă din imperii străine, vecine României.

Într‑un articol publicat de Eminescu în ziarul Timpul la 11 noiembrie 1877, acesta vorbea despre curajul și sacrificiul românilor bucovineni de atunci astfel: „Nu elementele moi ca ceara, care cedează fără murmur oricărei întipăriri, nu indivizi mânați de interese mici și lesne de îndoit după vânt, care se pleacă cu înlesnire ori în ce parte, numai puternică să fie, ci inima neînfrântă, rătăcită fie chiar, este temelia puterii unui stat”. Ce îl determinase pe Eminescu să scrie aceste rânduri? Autoritățile imperiale austriece din Bucovina desființaseră Societatea „Arboroasa”, o puternică asociație a studenților români din Cernăuți, capitala pe atunci a ducatului Bucovinei din Austro‑Ungaria. „Arboroasa” funcționase doar doi ani, din 1875 până în 1877. Două telegrame, una de condoleanțe, alta de felicitare, au iritat nespus autoritățile străine. Prima, trimisă Primăriei din Iași, cu scopul de a marca cei 100 de ani scurși de la decapitarea domnului Grigorie al III‑lea Ghica, care refuzase să cedeze teritoriul Bucovinei către statul austriac. O a doua telegramă, de data aceasta de felicitare, fusese trimisă tot de studenții „Arboroasei” la București pentru a manifesta bucuria pentru căderea Plevnei în timpul Războiului pentru Independență. Aceste două misive au fost considerate un act de trădare față de Austro‑Ungaria și au dus, cum era de așteptat, la lichidarea acestei societăți. Dintre membrii „Arboroasei” făceau parte mulți studenți la Teologie. Alături de ei, un alt student la aceeași facultate, dar și un mare muzician și tânăr compozitor, Ciprian Porumbescu, fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu. Toți au fost închiși timp de 11 săptămâni, iar în temniță, Porumbescu s‑a îmbolnăvit de tuberculoză, boală care i‑a adus și moartea.

Aceasta a fost scurta istorie a „Arboroasei” și motivul pentru care Eminescu semnala suprimarea nedreaptă a asociației respective.
„Pe roata acestei lumi nu suie și coboară numai sorțile omenești, ci și ideile…”

Eminescu nu era adeptul rezolvării problemelor sociale, economice și politice ale românilor prin soluții de import. Dim­potrivă, cei care „pe buze‑având virtute, iar în ei monedă calpă/ chintesență de mizerii de la creștet până‑n talpă” (Scrisoarea a III-a), care făceau legi și puneau biruri fără să cunoască nimic din sufletul acestui popor, îl mâhneau pe marele poet și jurnalist.

„Introducând legile cele mai perfecte și mai frumoase într‑o țară cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ți‑ar fi cugetul și de bună inima. Și de ce asta? Pentru că întorcându‑ne la cărarea noastră bătută, orice nu‑i icoană, ci organic, trebuie să te porți cu el ca și cu orice alt organism. Iar orice este organic, se naște, crește, se poate îmbolnăvi, se însănătoșează, moare chiar. (…) Cu greu pricepe o minte de rând că nu este în lumea asta nici o stare de lucruri și nici un adevăr social veșnic. Precum viața consistă din mișcare, așa și adevărul social, oglinda realității, este de‑a pururea în mișcare. Pe roata acestei lumi nu suie și coboară numai sorțile omenești, ci și ideile…” (Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, p. 22).

Cuvintele lui Eminescu voiau să transmită un lucru evident clasei politice de atunci: suntem suficient de inteligenți să găsim un model propriu de a ne organiza și a face să funcționeze așa cum trebuie societatea românească. Nu e nevoie să căutăm în altă parte modele care să corespundă structurii noastre. „E șoseaua rea, încât ți se frânge carul în drum? Libertate, egalitate și fraternitate și toate vor merge bine. Se înmulțesc datoriile publice? Libertate, egalitate și fraternitate dă oamenilor și s‑or plăti. E școala rea, nu știu profesorii carte, țăranul sărăcește, breslele dau înapoi, nu se face grâul, e boală în vite? Libertate, egalitate și fraternitate și toate or merge bine ca prin minune” (ibidem).
„Blândețea poporului dovedește că în trecut el a trăit economicește mulțămit”

Cine crede că România își va găsi un drum copiind modele mai mult sau mai puțin viabile se înșală, vrea să ne spună Eminescu atunci când avertizează pe cei care gândeau la un panaceu universal miraculos care poate să rezolve toate neajunsurile oricărei societăți.

„Cum numim pe aceia care zic c‑au descoperit o singură doctorie pentru toate bolile din lume, un leac fără greș, care, de ești nebun, te face cu minte, de‑ai asurzit, te face s‑auzi, în sfârșit orice‑ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot c‑o alipie te unge și tot cu‑n praf te‑ndoapă? Pe un asemenea doctor l‑am numi șarlatan. Ce să zicem acum de doctorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre, tot cu‑n praf ne‑ndoapă, care cine știe de ce o fi bun? (…) Aceste prafuri și alifii le‑am luat de ni‑i acru sufletul de ele și tot rău. Or fi bune buruienile acestea pentru ceva, dar se vede că nu pentru ceea ce ne lipsește tocmai nouă” (Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, pag. 25).

Nemulțumirea lui Eminescu exprimată atât în poezie, dar mai ales ca jurnalist venea din faptul că potențialul acestui neam nu e valorificat. El deplânge în Scrisoarea a III-a soarta românilor, blestemați parcă să li se predea lecții de patriotism, de cultură și viață autentice din partea unor nulități: „Tot ce‑n țările vecine e smintit și stârpitură/ Tot ce‑i însemnat cu pata putrejunii de natură/ Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții/Toți se scurseră aicea și formează patrioții”.

Eminescu știa că Dumnezeu dăruise acestui neam o țară rodnică, bogată, în care puteau trăi liberi de sărăcie și greutăți. Vorbind despre trecutul glorios și despre prezentul mizer în care se bălăceau românii spre sfârșitul secolului al XIX‑lea, ziaristul de la Timpul nu putea să nu constate cu tristețe: „Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor. Sărăcia trebuie luată în înţelesul ei adevărat. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are. Calităţile morale ale unui popor atârnă – abstrăgând de climă şi de rasă – de la starea sa economică. Blândeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c‑au avut ce‑i trebuia” (Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, p. 30).”[1]

SURSE

  1. http://ziarullumina.ro/romania-lui-eminescu-119011.html
  2. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) – Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință.

Contact: office@dzr.org.ro