Revoluția Franceză din 1789 – opera Iluminaților

by „Precum se ştie, organizaţia francmasonică Illuminati a luat fiinţă la 1 mai 1776, din iniţiativa lui Adam Weishaupt. Odată stabiliţi în Bavaria, liderii Illuminati au început să-şi pună în aplicare planul “genial” de răsturnare a guvernelor monarhiste europene şi de conducere a întregii lumi. Aşa că au pus ochii […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

„Precum se ştie, organizaţia francmasonică Illuminati a luat fiinţă la 1 mai 1776, din iniţiativa lui Adam Weishaupt. Odată stabiliţi în Bavaria, liderii Illuminati au început să-şi pună în aplicare planul “genial” de răsturnare a guvernelor monarhiste europene şi de conducere a întregii lumi.

Aşa că au pus ochii pe Franţa. În acea perioadă (1789), Franţa era cea mai bogată şi mai populată naţiune de pe continentul Europei; aici “marele experiement democratic” a început. Sloganul bătăliei era “libertate, egalitate şi fraternitate”, iar vehiculul era socialismul.

Revoluţia franceză a fost sursa conceptelor comuniste, anarhiste şi socialiste; concepte care, atunci când au fost duse până la capăt, au necesitat instalarea unui “sistem de drenaj” a torentelor de sânge care au curs din ghilotinele franceze. Aceleaşi “concepte” au fost aplicate şi în secolul al XX-lea, având ca efect omorârea a peste 100 de milioane de oameni nevinovaţi.

Deşi ignorate de marea majoritate a istoricilor, în special de cei care doresc să-i glorifice pe liderii revoluţiei franceze, adevărul a fost bine păstrat în toate sursele de documente primare. Aceste documente au fost disponibile tuturor celor care au dorit să păstreze adevărul despre acea perioadă întunecată a istoriei. Lord Acton spunea odată: “Lucrul îngrozitor al Revoluţiei franceze nu este tumultul, ci proiectul care a stat la baza ei”. Iar proiectul revoluţiei franceze se încadrează perfect în planul lui Adam Weishaupt de distrugere a religiilor şi a guvernelor lumii. Ludovic al XVI-lea, regele ghilotinat de Revoluţia franceză, era un mare reformator

În mod tragic, Revoluţia franceză a început la un moment când un mare progres în societatea franceză începuse să fie realizat, prin intermediul unor reforme iniţiate, de către “monarhul absolutist” Ludovic al XVI-lea. Am pus între ghilimele “monarh absolutist” pentru că aşa a fost regele francez perceput (în mod eronat). Astfel, pentru a veni în întâmpinarea voinţei poporului, regele a dat o proclamaţie către întreaga naţiune, spunând, printre altele:

“Maiestatea Sa a dorit ca din toate colţurile regatului său şi din fiecare locuinţă, fiecărui om să-i fie ascultate toate dorinţele şi cerinţele”.

Aceste liste cu memorii şi dorinţe au sosit din toată ţara, şi au fost sintetizate în aşa-numitele “caiete” (“cahiers”). Din aceste caiete răzbătea vocea naţiunii, care cerea reformă, schimbări în guvernare, dar aproape toţi oamenii şi-au arătat respectul faţă de religie şi loialitatea faţă de rege, precum şi dorinţa pentru lege şi ordine.

Conspiraţia orleanistă: o revoluţie franceză violentă

Din păcate, reforma paşnică n-a fost soarta Franţei. Planurile pentru o revoluţie violentă erau deja prea avansate pentru a mai putea fi oprite; aceste planuri mai sunt cunoscute şi sub numele de “conspiraţia orleanistă”. Principalul personaj al acestei conspiraţii este Louis Phillipe II (1747-1793), duce de Orleans, vărul regelui Ludovic al XVI-lea, un nobil foarte bogat ce a fost recrutat în organizaţia Illuminati de către Mirabeau (1747-1791, celebru francmason francez). Mânat de speranţa că va căpăta tronul vărului său, şi condus de ura sa împotriva reginei Maria Antoaneta (soţia lui Ludovic al XVI-lea), ducele de Orleans a devenit piesa principală în conspiraţie. Deşi unii istorici l-au numit a fi “idolul parizienilor”, ducele de Orleans era de fapt urât de oameni. Şi aceasta, atât datorită caracterului său moral josnic, cât şi a faptului că îi dispreţuia pe oamenii simpli. N-a fost o sarcină deloc uşoară pentru partidul care l-a susţinut pe duce în a-i convinge pe oameni că personajul care i-a tratat cu atâta dispreţ a devenit între timp “campionul libertăţii”.

Alegerea ducelui de Orlean în Mare Maestru a Lojii Franceze a fost succesul suprem al planului organizaţiei Illuminati în a se infiltra în masonerie şi a o folosi ca bază de operaţiuni în promovarea unei revoluţii violente. În afara acestor loji masonice, mai existau şi aşa-zisele “cluburi iacobine”, ce au avut rolul de a prelua conducerea Revoluţiei franceze.

Propaganda negativă împotriva regelui

La începutul şi în toată perioada Revoluţiei franceze, a existat o campanie de defăimare a regelui, a reginei, a preoţilor şi a nobililor. Aceste calomnii, bârfe, zvonuri (toate false) au fost propagate în rândul maselor, cu scopul de a crea ură în popor, împotriva regelui. Propaganda negativă n-a fost decât parte dintr-un plan inteligent de manipulare a poporului. Pentru a genera o atmosferă de isterie în rândul locuitorilor Parisului, nenumărate zvonuri false şi minciuni au fost spuse de mulţi din liderii Revoluţiei franceze. Indiferent cât de uimitor părea zvonul, indiferent cât de multe minciuni se spuneau, poporul părea că nu se prinde de păcăleli. De aici a apărut şi zicala: „un şmecher spune şi 100 de proşti îl cred”.

S-a mai creat şi o criză artificială a foamei…

În afara propagandei, mai era necesară crearea unei crize artificiale, pentru a crea agitaţie în rândul populaţiei. Şi s-a creat o criză a foamei…Astfel, agenţi ai ducelui de Orleans, au început să cumpere masiv cantităţi de grâu, care nu mai erau vândute mai departe populaţiei, ci pur şi simplu stocate. Ca urmare, oamenii au început să fie disperaţi pentru lipsa pâinii, alimentul de bază al săracului francez. Şi mai mult decât atât, s-a dat zvonul printre oameni că singurul vinovat pentru lipsa grânelor ar fi regele şi nobilii! De fapt, aceasta a fost tactica întregii Revoluţii franceze: dă vina pe inamicul tău pentru ceea ce faci tu!

Revoluţie sângeroasă declanşată cu ajutorul criminalilor şi tâlharilor!

Dar toate aceste lucruri nu erau de ajuns. Pentru a începe o revoluţie sângeroasă, mai era nevoie a se merge mai departe. Aşa că au fost angajaţi criminali şi tâlhari, proveniţi din sudul Franţei şi din Italia. Cunoscuţi ca “marseliezi”, ei au început să vină în Paris în primăvara lui 1789. Oameni cu o înfăţişare feroce, aceşti marseliezi purtau cu ei bâte groase, cu ajutorul cărora au declanşat majoritatea revoltelor de mai târziu. Ei se duceau în fabrici şi în ateliere, şi îi îndemnau să-i urmeze. Ajuseseră chiar să-i ia pe oameni cu forţa de pe stradă, şi să meargă împreună cu ei, chiar dacă bieţii oameni nu doreau asta. Ei au fost decrişi ca o bandă pusă pe jaf şi măcel, însetaţi de sânge şi de bani.

În toate etapele din Revoluţia franceză (asaltul Bastiliei, marşul către Versailles, invazia de la palatul Tuileries, masacrele din septembrie, regimul Terorii), toate aceste bande au constituit nucleul dur al mulţimii. Marea majoritate a atrocităţilor din Revoluţia franceză s-au datorat acestor asasini plătiţi. După succesul primei revolte, Mirabeau, liderul din umbră al Revoluţiei franceze spunea: „cu 100 de ludovici, cineva poate face o revoltă de succes”. Asaltul Bastiliei, o manipulare strălucită din partea creierelor revoluţionare

Asaltul Bastiliei (14 iulie 1789) a fost un exemplu strălucit de înşelătorie din partea revoluţionarilor. După ce au fost terorizaţi de numeroasele acte de violenţă din partea bandelor marselieze, şi simţind haosul din ordinea publică, oamenii din Paris au căutat să obţină arme pentru a se apăra. Au fost răspândite zvonuri precum că în închisoarea Bastiliei s-ar afla armele de care erau nevoie; imediat după aceea, o mare masă de oameni a venit la Bastilia pentru a căuta armele necesare, nu numai pentru auto-apărare, dar şi pentru a proteja monarhia.

Ceea ce a fost găsit în acea închisoare („emblema despotismului” aşa cum au spus, fals, istoricii pro-revoluţia franceză) n-au fost deţinuţi ţinuţi în lanţuri sau în camere de tortură, ci doar şapte prizonieri care stăteau într-un comfort relativ. Patru dintre deţinuţi erau falsificatori, doi erau nebuni, iar unul era încarcerat la cererea propriei familii. Chiar regele avea de gând să-l elibereze pe deţinutul cel mai bătrân, dar acest lucru era ceva ce nu puteau permite duşmanii săi. Şi atunci, ce e cu mitul acesta fals al căderii Bastiliei? Ce „eliberau” revoluţionarii la Bastilia? Doi nebuni!? Este incredibil cât de mult poate fi falsificată istoria. Ce semnifică oficial ziua de 14 iulie, ziua oficială a Franţei?

Ziua de 14 iulie este sărbătorită pentru prima dată de către francezi nu în 1789, când a căzut temuta închisoare Bastilia, ci un an mai târziu, în 1790, sub numele de „Sărbătoarea Federaţiei”. Este prima aniversare a acestei zile, care va deveni, abia după aproape un secol, Ziua Naţională a Franţei. În 1879, ziua de 14 iulie a fost sărbătorită semioficial, dar, un an mai târziu, Benjamin Raspail a propus un proiect de lege prin care Republica Franceză adoptă ca sărbătoare naţională ziua de 14 iulie.

„Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în Adunare Naţională, considerând că ignorarea, nesocotirea sau dispreţuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice şi ale corupţiei guvernelor, au hotărât să prezinte într-o Declaraţie Solemnă drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului, astfel încât această declaraţie, mereu prezentă în faţa tuturor membrilor societăţii, să le reamintească fără încetare drepturile şi îndatoririle lor”. Aceste cuvinte nu au fost rostite pe 14 iunie 1789, dar au fost ecourile asaltului Bastiliei din prima zi a Revoluţiei Franceze, sărbătorită ca zi naţională a Franţei din anul 1880. Citatul este din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, adoptată de Adunarea Naţională Franceză în august 1789. Este documentul care proclama chiar din primul articol: „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”.

Şi totuşi…ce Bastilie a căzut?

Când a izbucnit Revoluţia Franceză, închisoarea Bastilia fusese de ceva timp dezafectată, aici fiind închişi câţiva polemişti sau tineri snobi insolenţi. În Bastilia nu se aflau decât şapte persoane de origine nobilă, printre care un idiot şi patru escroci… La puţin timp după aceea, numărul închisorilor s-a mărit de patru ori. Apoi sute de mii de persoane au cunoscut rigiditatea terorii instituite de revoluţia franceză.

Cine s-a gândit să transforme eliberarea a patru escroci în sărbătoare naţională?

Transformarea ei în simbolul luptei împotriva tiraniei a fost o construcţie tardivă. Primul care s-a gândit să comemoreze 14 iulie 1789 a fost un personaj, din fericire, dat uitării, un anume Fleury-Lescot. În afara funcţiei sale de primar al Parisului, acesta era şi un activ furnizor al ghilotinei, regretând împreună cu amicul său Maximilien Robespierre că maşinăria doctorului Guillotin nu funcţiona mai des. În plină teroare robespierriană, adresându-se comitetelor de supraveghere revoluţionare, el a rostit un discurs care i-ar face să tremure de spaimă pe cei mai conservatori dintre eminenţii noştri politiceni. „Salut 14 iulie! Salut ziua memorabilă în veci, în care poporul Parisului a cimentat cu sângele său prima piatră a libertăţii publice dărâmând Bastilia!“ Cu siguranţă, sângele a curs, iar când sângele curge este întotdeauna deplorabil, dar statisticile întocmite sub supravegherea strictă a lui La Fayette menţionează 83 de morţi la faţa locului, în ambele tabere, 19 văduve şi 5 orfani. Din păcate, de la 14 iulie 1789, s-au înregistrat revolte şi conflicte sângeroase pentru apărarea unor cauze mai mult sau mai puţin juste; de-a lungul istoriei au existat multe morţi inutile. Cine stătea în Bastilia, celebra fortăreaţă franceză? De fapt, surprinde numărul de legende cărora căderea Bastiliei le-a servit drept izvor nesecat de inspiraţie, atât în sens rău, cât şi bun. Restabilirea adevărului despre 14 iulie 1789 nu înseamnă să elogiem celebra fortăreaţă, în realitate închisoarea de stat. De altfel, nimeni nu intra în Bastilia fără motiv. Scrisoarea regală de dizgraţie, urmată de încarcerarea în Bastilia, emana din voinţa regală, dar aceasta nu a fost semnată decît rareori din capriciu. Arestarea lui Fouquet, supraintendentul de finanţe sub Ludovic al XIV-lea, nu a fost arbitrară, ci nedreaptă, pentru că procesul ministrului închis a fost fructul acru al invidiei curtenilor mai puţin favorizaţi de soartă.

Dacă la Bastilia au fost închişi autorii unor comploturi, trădători, rebeli faţă de autoritatea regală, în sistemul penal din vechiul regim de dinainte de 1789, lucru acesta nu ar trebui să mire pe nimeni, şi totuşi surprinde, scăpându-se din vedere că au fost – din eroare sau pe bună dreptate – mai multe capete tăiate şi mai multe arestări de lungă durată între 1789 şi 1804 decât au existat în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea (71 ani). „Teroarea”, pe bună dreptate numită astfel, nu este o impostură, ci o crudă succesiune de intrigi ucigaşe şi de răzbunări personale.

În Bastilia nu se torturau oameni aşa cum s-a creat legenda

Conform textelor – şi nu sunt puţine –, dintre cei care au poposit în închisoare, foarte puţini se plângeau de maltratare fizică… până în momentul în care ajungeau pe mâna călăului. Aceste execuţii, care au făcut să curgă atâta cerneală după 14 iulie 1789, abia dacă se ridică la circa 30 în 2 secole. Şi doar un singur deţinut a fost torturat în închisoare, mareşalul de Biron, în timpul lui Henric al IV-lea. Judecăţile de la Bastilia erau rostite în numele regelui, după „bunul său plac” (sic), cu excepţia jurisdicţiei ecleziastice, care avea mâna deosebit de grea, şi a celei senioriale. Dar judecătorii nu erau independenţi, fiind supuşi tutelei monarhului. În zilele noastre, este justiţia mai independentă?

Contrar prejudecăţilor, cei încarceraţi la Bastilia nu au fost niciodată îngropaţi de vii. Dacă mobilierul celulelor nu purta marca unuia dintre atelierele de ebenist aflate în apropierea cartierului Saint-Antoine, hrana însă, după spusele celor care au „ieşit“, a fost întotdeauna convenabilă. Cât despre haine, nici vorbă de uniforma ocnaşilor. Pentru a ne edifica, este suficient să citim memoriile celebrului Latude, care a petrecut ani buni la Bastilia, doar pentru că s-a încăpăţânat să refuze toate bucuriile libertăţii oferite de guvernator. Latude povesteşte că a refuzat o pereche de pantaloni scurţi cu căptuşeala de mătase, confecţionaţi de un croitor renumit, pentru că nu-i convenea croiala. Altă dată, îi scrie guvernatorului să se plângă de conţinutul slab de grăsime al cărnii de pasăre ce i se servea. Nimeni nu s-ar fi gândit să-i ia cardinalului de Rohan vesela de argint. Nu toţi erau la fel de bine trataţi, dar media rămânea acceptabilă. În ceea ce am numi azi „închisoare de cinci stele“, viaţa cotidiană îşi păstra un anumit specific aristocratic. Deţinuţii nu bombăneau, iar celor găsiţi acolo în iulie 1789– şase, după unii, şapte, după alţii – le-a venit cam greu să înţeleagă de ce poporul a vrut să-i elibereze.

Cam ăsta e adevărul despre Bastilia. Nu numai că pe 14 iulie 1789, ceea ce se aniversează astăzi, n-a căzut nimic (închisoarea fiind lăsată aproape în părăsire, în ea neaflându-se decât vreo 4 vagabonzi şi 3 oameni), dar celebra Bastilie nu era deloc crudă în trecut cum s-a zvonit atâta timp. Atunci, cui servesc mistificările? Marşul către Versailles, o altă mare manipulare

În cea de a doua mare etapă a Revoluţiei franceze, marşul către Versailles de la 5-6 octombrie 1789, s-a folosit acelaşi model de manipulare. În primul rând se creează o criză, apoi se pretinde că se rezolvă criza, prin conducerea oamenilor, manipulaţi de o masă dură de revoluţionari angajaţi. În acest caz, criza provocată a fost cea a foamei, cauzată de agenţii ducelui de Orleans, ce au cumpărat imense provizii de grâne, ce nu au mai ajuns la populaţie, aşa cum spuneam mai sus. Poporului Parisului i s-a spus că singurii vinovaţi pentru această stare de fapt sunt regele şi regina Franţei, şi li s-a mai recomandat să se îndrepte spre reşedinţa regală pentru a obţine pâine.

La acest marş, n-au participat doar oamenii flămânzi, ci şi o serie de indivizi plătiţi pentru asta sau care participau împotriva voinţei lor. Femeile au fost plasate special în faţă, pentru a-i împiedica pe soldaţi să folosească armele de foc împotriva mulţimii. Culmea e că, printre femei, erau şi bărbaţi care s-au deghizat cu rochii de femeie, pentru a-şi ascunde identitatea.

Însă, două evenimente au împiedicat căderea monarhiei cu această ocazie. Unul din ele a fost curajul regelui de a apărea în faţa mulţimii şi de a le oferi pâinea cea mult râvnită chiar în palatul Versailles. Al doilea eveniment a fost intervenţia energică a marchizului de Lafayette (1757-1834), comandantul-şef al Gărzii Naţionale franceze, care a pus capăt rapid insurecţiei.

liberty

Singurul bun lucru din acest episod al Revoluţiei franceze a fost acela că s-au deschis ochii lui Lafayette în ceea ce-l priveşte pe ducele de Orleans, personaj care a fost exilat. Din nefericire, acest exil nu a pus capăt rolului său malefic în Revoluţia franceză.”[1]

SURSE

  1. http://www.lovendal.ro/wp52/revolutia-franceza-din-1789-opera-organizatiei-francmasonice-illuminati-si-nu-a-poporului-francez-partea-1
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro