Războiul secret al Aliaților împotriva naziștilor din Antarctica și din Centrul Pământului

by Introducere În anul 1938, Germania nazistă a trimis o expediţie în Antarctica pentru a căuta locuri potrivite de amplasare a unei baze şi pentru a emite pretenţii oficiale în numele celui de-al treilea Reich. Pentru a-şi pregăti misiunea, l-au invitat pe marele explorator polar Richard E. Byrd să le […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Introducere

În anul 1938, Germania nazistă a trimis o expediţie în Antarctica pentru a căuta locuri potrivite de amplasare a unei baze şi pentru a emite pretenţii oficiale în numele celui de-al treilea Reich. Pentru a-şi pregăti misiunea, l-au invitat pe marele explorator polar Richard E. Byrd să le spună la ce să se aştepte. în anul următor, la o lună după ce au început ostilităţile în Europa, germanii s-au întors la Neuschwabenland pentru a termina ceea ce începuseră, multe indicii sugerând că se construia o bază.

Nouă ani mai târziu, Richard E. Byrd, care devenise amiral în Marina S.U.A., a fost trimis în Antarctica în fruntea celei mai mari forţe militare strânse vreodată pentru o misiune polară. După cum se exprimă amiralul Byrd, misiunea (cu nume de cod Highjump) a avut „în principal un caracter militar”. Mulţi pretind că trupele de comando au fost trimise pentru a elimina o bază nazistă secretă din Queen Maud Land, redenumită de nazişti Neuschwabenland, zonă care nu fusese la fel de bine explorată ca restul Antarcticii.

Dar, şi acesta este un mare „dar”, deoarece amiralul Byrd a vorbit despre „obiecte care puteau zbura de la un pol la celălalt cu viteze incredibile” şi deoarece exista o activitate germană atestată documentar înainte, în timpul şi imediat după al doilea război mondial, se pune întrebarea cât adevăr există în mitul despre o Antarctică nazistă.

conspiracy131118_nazis_560

Chiar şi aşa, nu este posibil ca operaţiunea Highjump şi spusele lui Byrd să fi mascat adevărul despre expediţiile britanice în Antarctica prin furnizarea de informaţii false, atrăgând atenţia asupra misiunii lui Byrd şi asigurându-se astfel de faptul că istoria va înregistra doar o misiune misterioasă în Antarctica?

Când se menţionează misterul din Antarctica, Marii Britanii nu i se acordă mai mult de o notă la subsolul paginii. Acest fapt este surprinzător prin el însuşi, în special deoarece forţele britanice au fost active în Antarctica de-a lungul întregului război şi este posibil să fi luat iniţiativa de a înfrunta ameninţarea nazistă din această parte a globului cu un an înainte de iniţierea operaţiunii Highjump.

Activităţile britanice din Antarctica, deşi mai puţin documentate şi mai clandestine, sunt la fel de ciudate ca şi mult lăudata operaţiune Highjump. Din nefericire pentru Marea Britanie, deşi victorioasă în război, ea a fost ruinată şi umilită de cele două noi mari puteri.

Marea Britanie avea totuşi posibilitatea de a-şi recâştiga mândria şi de a-şi învinge pe ascuns presupuşii aliaţi printr-o luptă decisivă, finală, împotriva naziştilor care au supravieţuit: o luptă care nu va fi înregistrată niciodată în manualele de istorie; o luptă care i-ar face mai legitime pretenţiile asupra Antarcticii; dar, cel mai important, o luptă care să finalizeze războiul.

Timbre poştale cu Antarctica: revendicare sau comemorare?

Pe 1 februarie 1946 a fost emis un set de timbre poştale, cu aprobarea regală a majestăţii sale. Timbrele au provocat indignare pe plan internaţional şi o criză diplomatică pentru Anglia cea obosită de război.

Cele opt timbre ofensatoare comemorau pretenţia Marii Britanii asupra coloniilor din Insulele Falkland, dar unul dintre ele reprezenta şi o hartă teritorială a Antarcticii care omitea complet revendicările statului Chile şi majoritatea pretenţiilor Argentinei asupra acestui continent. De ce ar cauza Marea Britanie o criză internaţională într-o zonă a lumii care este pare total lipsită de viaţă, când economia mondială era într-o criză financiară cumplită?

Mulţi istorici pretind că interesul postbelic al Marii Britanii a crescut deoarece Antarctica era considerată soluţia nevoii sale stringente de materiale; timbrele erau un mod de a valida revendicările Marii Britanii. Această afirmaţie, parţial adevărată, nu explică motivul pentru care forţele britanice participante la operaţiunea Taberlan au fost dispuse pe continent de-a lungul întregului război şi în perioada imediat următoare acestuia.

Operaţiunea Taberlan a fost demarată ca un mijloc de a monitoriza activităţile germane de pe continentul antarctic. Bazele britanice cunoscute erau amplasate în principal în Peninsula Antarctică, în locuri precum Port Lockroy şi Hope Bay şi pe insulele din jurul peninsulei, cum ar fi bazele secrete din insulele Deception şi Wiencke – deşi unele erau stabilite şi pe continent.

Cele mai secrete dintre ele nu au fost şi probabil nici nu vor fi dezvăluite vreodată. Baza de la Maudheim, din preajma lanţului muntos Miihlig-Hoffmann din Queen Maud Land sau Neuschwabenland, a fost atât de secretă încât nu i s- a dat nici un nume şi nici nu i se precizează coordonatele pe hărţile oficiale.

S-ar fi putut emite timbrele pentru a marca o misiune realizată cu succes în Queen Maud Land? Faptele şi zvonurile, precum şi o poveste transmisă de un ofiţer care a făcut parte în timpul războiului din trupele SAS, pot arunca o oarecare lumină asupra multelor mistere ale arenei antarctice – un front care a fost ţinut secret timp de 60 de ani – şi asupra unei întâlniri ostile care nu va fi divulgată vreodată publicului.

Anglia a suprimat atât de multe evenimente din timpul războiului în numele securităţii naţionale încât acum, după 60 de ani, majoritatea oamenilor nu cunosc secretele războiului – de la Rudolph Hess la conferinţele de pace, despre întâmplări mult mai sinistre ce includ cunoştinţele Marii Britanii despre lagărele de exterminare naziste, flirtul Armatei Republicane Irlandeze (IRA) cu naziştii şi secrete mai puţin cunoscute precum lagărele de concentrare SS de pe teritoriul britanic, de la Alderney, în Insulele Canalului.

Din această scurtă enumerare reiese modelul unei suprimări – iar în privinţa unora dintre ele este de înţeles o negare totală. Antarctica nu este o excepţie. Datorită trecerii timpului, cei care au servit în campania din Neuschwabenland nu mai sunt printre noi. Ultimul supravieţuitor mi-a dat următoarea descriere a acestei bătălii uitate. Trebuie să adaug că povestea a fost relatată în două ocazii separate, la 10 ani una de cealaltă, fără nici o discrepanţă între ele.

Campania din Neuschwabenland

Când a fost anunţată victoria în Europa, unitatea mea se odihnea într-o peşteră din fosta Iugoslavie. Am fost recunoscător că se terminase în sfârşit războiul, deşi am fost avertizaţi că acesta ar mai putea continua datorită luptelor care se purtau încă în Pacific şi a tensiunilor ce creşteau în Palestina.

Din fericire, am fost scutit de participarea la războiul împotriva Japoniei – dar vai, am fost trimis în Palestina unde afluxul de evrei, împreună cu creşterea terorismului sionist, provoca iritare nu doar locuitorilor Palestinei ci şi forţelor britanice trimise pentru a stopa afluxul evreilor şi a reprima revoltele.

Am fost avertizat că şederea mea în Palestina va
continua pentru o perioadă nelimitată. I-am văzut pe mulţi dintre camarazii mei murind. La începutul lunii octombrie 1945 m-am bucurat să primesc ordinul de a mă prezenta la ofiţerul meu comandant, deoarece fusesem selectat pentru o misiune atât de secretă încât nici unul dintre ofiţerii mei nu ştia de ce mi se ceruse să merg în Gibraltar. Nu mi s-a spus de ce trebuia să mă prezint la raport, dar am mers în speranţa că voi fi în curând lăsat la vatră. Ce departe am fost de adevăr: urma să-mi petrec încă un Crăciun într-un marş.

Odată ce am ajuns în Gibraltar am fost luat de un maior şi informat în secret că voi fi trimis în coloniile de pe Insulele Falkland pentru o instruire suplimentară şi că voi fi însoţit de alţi câţiva soldaţi din diferite forţe de elită britanice. Misterul a crescut deoarece am zburat până în Falkland într-o tăcere completă. Ni s-a ordonat ca nici măcar să nu speculăm despre motivul pentru care am fost selectaţi sau despre destinaţia noastră.

După ce am ajuns în Insulele Falkland, am fost prezentaţi ofiţerului care conducea expediţia şi unui norvegian care servise în Rezistenţa norvegiană, expert în războiul pe timp de iarnă, ce urma să ne pregătească pentru misiunea despre care nu aveam nici un indiciu.

Insulele Falkland sunt considerate acum secretul cel mai bine păstrat din armata britanică, iar trimiterea acolo poate însemna câţiva ani buni; oricum, lucrurile erau diferite în anii ’40 – chiar mai mult pentru cei care fuseseră selectaţi împreună cu mine.

Am fost forţaţi să trecem printr-o lună cruntă de antrenament, în care ne-am pregătit pentru un război în condiţii de iarnă. De la a fi aruncaţi în Atlanticul îngheţat până la a înfrunta furia naturii într-un cort de pe South Georgia, antrenamentul a fost dur şi nebunia pe care eram forţaţi să o realizăm părea lipsită de sens.

După o lună de antrenament ni s-au dat ultimele instrucţiuni de către un maior şi un savant; pe măsură ce ni se dezvăluia misiunea am realizat cu toţii că avem puţine şanse de scăpare. Am fost informaţi că urma să investigăm activităţi… anormale” în jurul Munţilor Miihlig-Hoffmann pornind de la baza britanică din Maudheim. Ni s-a spus că în Antarctica se ducea „războiul secret al Marii Britanii”. Am fost informaţi apoi despre activităţile britanice desfăşurate în timpul războiului la Polul Sud.

Am rămas consternaţi de ceea ce ne fusese dezvăluit; nici unul dintre noi nu mai auzise ceva aşa de fascinant sau de înfricoşător. Erau puţini cei care ştiau că naziştii au fost în Antarctica în anii 1938 şi 1939; un fapt şi mai puţin cunoscut era că Marea Britanie înfiinţa baze secrete în Antarctica. Cea pe care urma să o vizităm, Maudheim, era cea mai mare, cea mai importantă şi cea mai secretă bază din Antarctica.

Motivul pentru care era atât de importantă consta în faptul că se afla la mai puţin de 300 de kilometri de locul unde se presupunea că naziştii îşi construiseră baza. Am rămas împietriţi de uimire, dar misterul a crescut. Ni s-a relatat despre activităţi întreprinse de germani în partea de sud a oceanului din jurul Antarcticii.

Am fost de asemenea informaţi că lipsea un anumit număr de submarine germane, număr ce nu putea fi estimat; şi mai rău, unele dintre cele care s-au predat la câteva luni după terminarea războiului au stârnit şi mai multe speculaţii.

Forţele britanice capturaseră trei dintre cele mai mari nume din Partidul Nazist – Hess, Himmler şi Donitz – şi odată cu capturarea lor Marea Britanie primise informaţii pe care nu intenţiona să le împărtăşească Rusiei sau Statelor Unite. Acele informaţii forţau Marea Britanie să acţioneze singură, iar noi eram vârful de lance al acestei operaţiuni. Nu ni s-a spus exact ce se aştepta de la noi şi ce se aştepta Anglia să găsim în Antarctica. Marea Britanie avea mai mult decât o simplă bănuială că germanii construiseră o bază secretă în care se făcuseră nevăzuţi naziştii care reuşiseră să fugă din Europa.

Şi mai multe dezvăluiri urmau să apară. Ni s-a spus că în vara anterioară savanţi adevăraţi şi trupe de comando au găsit un „tunel străvechi”. Supunându-se ordinelor, ei au intrat în tunel dar numai două persoane s-au întors înainte de începerea iernii antarctice. In lunile de iarnă, cei doi supravieţuitori au transmis prin radio poveşti absurde despre „oameni polari, tuneluri antice şi nazişti”.

în final, în iulie 1945 s-a pierdut contactul prin radio, iar ultima radioemisie, ameninţătoare pentru misiunea noastră, care mergea în necunoscut, ne-a neliniştit şi mai tare, când am ascultat teama din vocea care a ţipat: „…oamenii polari ne-au găsit!”, chiar înainte de întreruperea legăturii.

După ce am ascultat înregistrarea convorbirii prin radio, maiorul care urma să conducă expediţia ce trebuia să investigheze ce se întâmplase acolo ne-a ţinut un discurs mobilizator. „Vom merge la baza de la Maudheim, vom găsi tunelul, vom cerceta enigma oamenilor polari şi a naziştilor şi vom face tot ce putem pentru a ne asigura că ameninţarea nazistă este distrusă!”
Când ni s-a permis să punem întrebări, cu toţii am avut foarte multe, iar răspunsurile au fost din fericire cinstite şi directe.

Am fost informaţi că se întreprindea o acţiune secretă deoarece Anglia era conştientă de intenţiile Statelor Unite şi ale U.R.S.S.-ului de a-şi pregăti propriile expediţii, iar Marea Britanie nu dorea să rişte ca S.U.A sau U.R.S.S. să descopere baza şi să obţină şi mai multă tehnologie nazistă. Ambele ţări aveau un avantaj tehnologic asupra Marii Britanii datorită savanţilor, echipamentului şi a rezultatelor cercetărilor pe care le recuperaseră de la germani.

Marea Britanie dorea oricum să fie naţiunea care va distruge ameninţarea [nazistă] deoarece ea considera că Antarctica este sub jurisdicţia Imperiului Britanic, iar dacă naziştii erau acolo era datoria şi dorinţa sa de a fi prima care îi va elimina, anulând astfel valoarea propagandistică pentru S.U.A. sau U.R.S.S. a ultimei bătălii a celui de-al doilea război mondial.

Am zburat până la locul desemnat aflat la 30 km de baza din Maudheim; tractoarele de zăpadă fuseseră deja expediate şi aşteptau sosirea noastră. După ce am fost paraşutaţi în sălbăticia îngheţată, plini de frică şi nelinişte, am ajuns la tractoarele de zăpadă şi din acel moment am pornit în marş. Trebuia să operăm în condiţii de tăcere radio completă. Eram singuri, fără nici un sprijin şi nici o şansă de retragere în cazul în care ni s-ar fi confirmat temerile cele mai mari.

Ne-am apropiat de bază îngrijoraţi de ceea ce ne aştepta, dar când am ajuns acolo baza părea lipsită de viaţă, ca un oraş fantomă. Imediat suspiciunile noastre au crescut, dar, la fel ca în campaniile precedente, aveam o treabă de făcut, iar temerile noastre personale nu trebuia să ne întunece judecata.

Când ne-am separat pentru a cerceta baza, o sârmă a declanşat o explozie, iar o sirenă a început să sune, întrerupând tăcerea şi alarmându-ne pe toţi. Curând s-a auzit o voce care nu putea fi localizată şi care ne-a cerut să ne identificăm. Cu armele în poziţie de tragere maiorul a spus cine suntem şi apoi a apărut şi cel care ne vorbise. Vocea aparţinea unuia dintre supravieţuitori, iar ceea ce a divulgat ne-a neliniştit şi mai tare şi ne-a făcut să dorim să fi fost mult mai numeroşi.

Supravieţuitorul a pretins că în buncărul nr. 1 se află al doilea supravieţuitor al călătoriei prin „tunel”, împreună cu unul din misterioşii oameni polari despre care auzisem în transmisia radio înregistrată. în ciuda piedicilor şi obiecţiilor ridicate de supravieţuitor, s-a ordonat deschiderea buncărului nr. 1. Supravieţuitorul a trebuit să fie tras înapoi, iar frica şi suferinţa sa ne-a panicat instantaneu şi nici unul dintre noi nu a dorit să fie primul care să intre în buncăr.

Din fericire, eu nu am fost selectat pentru a intra; această onoare i-a revenit celui mai tânăr membru al unităţii noastre. A ezitat uşor în timp ce se lupta cu uşa şi a intrat. După aceasta s-a lăsat tăcerea asupra bazei, urmată câteva clipe mai târziu de două focuri de armă. Uşa s-a deschis şi omul polar s-a năpustit către libertate. Nici unul dintre noi nu s-a aşteptat la aşa ceva şi el a dispărut în împrejurimi atât de repede încât s-au tras doar câteva focuri la întâmplare.

Plini de frică şi uimiţi de ceea ce văzusem, ne-am decis să intrăm în buncăr. Am intrat şi am găsit două cadavre. Camaradul nostru care intrase primul a fost găsit cu beregata smulsă şi, ceea ce era şi mai atroce, al doilea supravieţuitor avea carnea îndepărtată de pe oase.

întâmplările la care fusesem martori solicitau răspunsuri; mânioşi de a fi văzut pe unul dintre noi murind la numai câteva ore de la debarcarea noastră, ne-am revărsat mânia asupra primului supravieţuitor care ne avertizase să nu deschidem buncărul nr. 1.

întreaga unitate a ascultat cu atenţie întrebările maiorului, dar răspunsurile erau cele care aveau să provoace uimire. Am vrut să aflăm mai întâi ce i se întâmplase celuilalt supravieţuitor şi cum ajunsese să fie închis în buncăr împreună cu acel om polar. Singurul supravieţuitor a preferat însă să ne povestească tot ce s-a întâmplat, începând din momentul când au descoperit „tunelul”. în timpul relatării sale, savantul care ne însoţise îşi nota fiecare cuvânt.

A reieşit că zona din jurul tunelului ere una dintre văile uscate unice ale Antarcticii, acesta fiind motivul pentru care au reuşit să găsească tunelul atât de uşor. Fiecăruia dintre cei treizeci de membrii ai personalului bazei de la Maudheim i se ordonase să investigheze şi, dacă era posibil, să afle exact unde ducea tunelul.

Au mers prin tunel kilometri în şir şi au ajuns la o vastă cavernă subterană care era anormal de caldă; unii dintre savanţi credeau că era încălzită geotermic. în caverna aceea uriaşă erau lacuri subterane; misterul s-a adâncit şi mai mult, căci caverna era luminată artificial. Ea s-a dovedit a fi aşa de mare încât au trebuit să se separe; au urmat apoi adevăratele descoperiri.

Naziştii construiseră o bază uriaşă în caverne şi chiar docuri pentru submarine – se presupune că unul dintre acestea a fost identificat. Cu cât au pătruns mai adânc cu atât li s-au arătat imagini mai ciudate. Supravieţuitorul a raportat că s-au înregistrat în documente „hangare pentru avioane ciudate şi o mulţime de excavaţii”.

Prezenţa lor nu a trecut neobservată: cei doi supravieţuitori de la baza din Maudheim au fost martori la capturarea şi executarea pe rând a celorlalţi camarazi ai lor. După ce au asistat doar la şase execuţii au fugit spre tunel, pentru a nu fi prinşi, cu intenţia de a bloca tunelul – deşi „era prea târziu: veneau oamenii polari”, a pretins supravieţuitorul.
Cu forţele inamice pe urmele lor, nu au avut nici o altă alegere decât să încerce să revină la bază pentru a-şi putea informa şi avertiza superiorii despre ceea ce descoperiseră.

Au reuşit să ajungă înapoi la bază, dar, gândindu-se la apropierea iernii şi la şansele mici de a fi salvaţi, s-au gândit că era datoria lor să se asigure că baza nazistă secretă va deveni cunoscută; s-au despărţit deci, luând fiecare câte un aparat de emisie-recepţie şi aşteptând în buncăre diferite.

Unul dintre supravieţuitori a atras un om polar în buncăr, cu speranţa că oamenii polari vor crede că există un singur supravieţuitor. Planul a funcţionat, în detrimentul vieţii sale şi al aparatului de radio. Din nefericire, acel suflet curajos din buncărul nr. 1 avea singurul aparat de radio complet operaţional, care a fost distrus în lupta ce a urmat. Celălalt supravieţuitor nu a avut altă opţiune decât să stea, să aştepte şi să încerce să evite nebunia.

Misterul oamenilor polari a fost explicat, nesatisfăcător, ca produs al ştiinţei naziste; enigma modului în care naziştii obţineau energie electrică a fost de asemenea explicat, chiar dacă nu în termeni ştiinţifici. Ei se foloseau de activitatea vulcanică ce le furniza căldura pentru aburi şi-i ajuta să producă electricitate; se pare că naziştii stăpâneau şi o sursă necunoscută de energie, deoarece supravieţuitorul a afirmat: „…din ceea ce am văzut, cred că aburul nu putea produce cantitatea de electricitate necesară acolo”.

Savantul nostru a desconsiderat cea mai mare parte a dezvăluirilor şi 1-a mustrat pe supravieţuitor pentru lipsa de educaţie ştiinţifică, spunând că poveştile sale „nu pot fi adevărate”. Deşi savantul a respins afirmaţiile supravieţuitorului, maiorul nu a făcut la fel. El a dorit să cunoască mai multe despre inamicul pe care îl înfrunta, dar, mai ales, ce urma să facă omul polar.

Răspunsul supravieţuitorului nu ne-a liniştit de loc şi 1-a determinat pe savant să anunţe că supravieţuitorul nu era întreg la minte. Tulburaţi este un cuvânt prea palid pentru a descrie cum ne-am simţit atunci când supravieţuitorul a răspuns astfel la întrebările maiorului despre intenţiile omului polar care ne scăpase: „el va aştepta, ne va urmări şi se va minuna ce gust diferit are carnea noastră.”

S-a stabilit un serviciu de pază în timp ce maiorul şi savantul au discutat, în particular, despre ce urma să facem, chiar dacă era evident pentru toată lumea. în dimineaţa următoare ni s-a ordonat să „investigăm tunelul” şi în următoarele 48 de ore ne-am croit drumul către valea uscată şi către presupusul „tunel antic”.

Când am ajuns în valea aceea uscată am rămas uimiţi cu toţii, deoarece ni se spusese că Antarctica era complet acoperită de gheaţă şi totuşi noi eram într-o vale care îmi reamintea de partea de nord a Saharei. Ni s-a interzis să ne apropiem de tunel înainte de ridicarea taberei temporare de bază. în timp ce noi construiam baza, savantul şi maiorul au cercetat tunelul.

După câteva ore ei au revenit în tabăra care era deja gata, pentru a ne relata ce au văzut şi pentru a discuta despre următorul nostru plan de acţiune. Tunelul nu era deloc antic, a susţinut savantul, deşi maiorul a adăugat că pereţii erau din granit neted şi păreau fără sfârşit. Am fost informaţi că vom lua o decizie după o noapte de odihnă.

Dormitul în Antarctica în lunile de vară este dificil datorită luminii continue; în noaptea aceea a fost şi mai dificil să dormim cu toate gândurile ce ne treceau prin minte referitoare la ce vom găsi şi la momentul şi locul reîntâlnirii cu omul polar.

Chiar înainte de stabilirea turelor de pază, am fost informaţi că vom merge prin tunel până la capătul său – „…până la Fuhrer, dacă e nevoie”.
Fricile noastre au fost confirmate în noaptea aceea, căci omul polar chiar a revenit. De data aceasta nu au mai fost victime [din partea noastră], ci omul polar a fost omorât în timp ce se furişa spre tabără.

Savantul a decis că omul polar era „uman”, dar se pare că avea mai mult păr şi era mai rezistent la frig. Cadavrul său, după o scurtă examinare, a fost depozitat într-un sac special, deoarece putea fi păstrat datorită frigului până la o disecţie mai meticuloasă.

în dimineaţa următoare s-a hotărât că doi dintre noi vor rămâne la intrarea în tunel împreună cu cadavrul, tractoarele, echipamentul şi aparatul radio. Maiorul avea nevoie de savant şi de norvegian, ca expert; supravieţuitorul era, de asemenea, esenţial pentru succesul misiunii. Noi ceilalţi am dorit să ne alăturăm lor. Am fost selectat alături de alţi patru camarazi triumfători pentru a întreprinde una dintre cele mai interesante şi mai importante expediţii din istoria umanităţii.

Cei doi care au rămas la intrarea în tunel erau dezamăgiţi, dar rolul lor era vital pentru succesul misiunii ca şi rolul celor nouă care urmau să călătorească în necunoscut. Am luat cu noi muniţie şi exploziv în cantităţi suficiente pentru a purta un mic război, cu speranţa de a distruge în întregime baza, pentru că aceasta era misiunea noastră: nu să salvăm ci să distrugem.

Am intrat în întuneric şi după patru ore de mers am început să vedem o lumină aflată la mare depărtare. Lumina era totuşi la încă o oră de mers şi am continuat să mergem, în timp ce fiecare se întreba ce vom descoperi.
Am ajuns apoi în caverna uriaşă care era luminată artificial. Am fost conduşi la locul din care cei doi supravieţuitori fuseseră martori ai execuţiilor. Ultimul supravieţuitor a afirmat că din locul acela nu puteam fi observaţi.

Am fost copleşiţi de vederea numărului mare al personalului care mişuna precum furnicile, dar cele mai impresionante erau construcţiile. Din ceea ce vedeam, se părea că naziştii erau în Antarctica de mult timp. Savantul îşi nota tot ce vedea, trasa diagrame, lua mostre din pietre şi făcea fotografii. Maiorul, pe de altă parte, era mai interesat de o cale de a distruge baza fără a fi prinşi de nazişti.

După două zile de observări vigilente, savantul şi maiorul s-au decis asupra ţintelor minelor, care urmau să fie amplasate pe toată suprafaţa tavanului cavernei, lângă depozitele de petrol, pe generatoare şi lângă depozitele de muniţii, dacă era posibil.

Am pus mine toată ziua şi s-au făcut şi mai multe fotografii; atunci când nu puteam fi văzuţi, am reuşit să luăm un ostatic, dovezi ale bazei naziste, un om polar şi fotografii ale noii şi avansatei tehnologii naziste.
Când misiunea de a plasa minele care urmau să distrugă baza a fost îndeplinită şi am terminat de strâns dovezi substanţiale ale existenţei bazei, ne-am îndreptat către tunel – dar, vai, am fost observaţi; mai mulţi oameni polari şi o trupă de nazişti au început să ne urmărească.

înainte de a ajunge la tunel a trebuit să creăm un obstacol în drum pentru a ne încetini inamicul până ce vor exploda minele. Unele mine erau plasate la intrarea în tunel şi după ce am auzit exploziile am sperat că nu am distrus doar baza ci şi forţele inamice care ne urmăreau. Greşeam.

Minele au închis tunelul, dar după ce naziştii şi oamenii polari care ne urmăreau trecuseră şi ei de intrarea în tunel, în lupta ce a urmat, numai trei dintre cei zece au scăpat din tunel: norvegianul, savantul şi cu mine. Ceilalţi au căzut în luptă, plini de curaj, pentru a se asigura că măcar o parte a grupului va supravieţui.

După ce am ieşit din tunel, am pus suficiente mine pentru a închide tunelul pentru totdeauna. După ce am detonat minele, nu mai exista nici o urmă care să dovedească existenţa tunelului.
în mod ciudat au rămas foarte puţine dovezi din materialele strânse în cavernă. Fie că au fost pierdute accidental sau intenţionat, nu avea prea mare importanţă deoarece savantul nostru îşi formulase deja concluziile.

Am strâns tabăra şi ne-am întors la baza de la Maudheim de unde am fost transportaţi pe calea aerului înapoi în Insulele Falkland. înainte de a ajunge în South Georgia, am primit ordinul prin care ni se interzicea să povestim despre ceea ce ni se întâmplase. Tunelul a fost explicat ca fiind doar o ciudăţenie a naturii; „eroziune glaciară” era termenul specific folosit de savant.

„Oamenii polari” nu erau altceva decât „soldaţi neîngrijiţi care înnebuniseră”; faptul că ei erau germani nu a apărut în raport şi s-a interzis orice dezvăluire publică a emisiunii. Misiunea nu va fi niciodată recunoscută oficial, deşi anumite părţi ale misiunii urmau să fie transmise ruşilor şi americanilor.

Astfel, ultimul meu Crăciun din perioada celui de al doilea război mondial a fost petrecut pe continentul antarctic în anul 1945, luptând cu aceiaşi nazişti împotriva cărora luptasem din 1940. Mai rău era faptul că expediţia nu a primit nici un fel de apreciere oficială, iar supravieţuitorilor nu li s-au recunoscut meritele. In loc de asta, supravieţuitorii britanici au fost demobilizaţi, savantul a dispărut curând împreună cu raportul său, iar misiunea nu a mai ajuns să fie cunoscută vreodată în afara unui cerc foarte restrâns.

Această misiune nu a ajuns în manualele de istorie, spre deosebire de următoarea misiune, din februarie 1950, organizată de Marea Britanie, Suedia şi Norvegia, care a durat până în ianuarie 1952. Scopul principal al expediţiei a fost cel de a verifica şi investiga unele din rezultatele expediţiei naziste de la Neuschwabenland din anii 1938- 1939.

La cinci ani după misiunea noastră, Maudheim şi Neuschwabenland au fost revizitate, această expediţie fiind legată de campania din Neuschwabenland şi de ceea ce am distrus noi. în anii dintre misiuni aviaţia militară britanică a executat zboruri frecvente deasupra zonei Neuschwabenland. Motivul oficial al acestor zboruri a fost căutarea de locuri potrivite pentru înfiinţarea de noi baze.
[Relatarea ofiţerului din trupele SAS se termină aici.]

Ce a aflat Marea Britanie ?

Camarazi, şase ani de război pe submarine se află în spatele nostru. Aţi luptat precum leii. O superioritate zdrobitoare ne-a împins pe un drum fără întoarcere. Continuarea luptei este imposibilă, pornind de la bazele care au rămas. Camarazi de pe submarine, cu un curaj neştirbit, veţi depune armele după o luptă eroică fără asemănare.

Ne amintim cu respect de camarazii noştri care au pecetluit prin moartea lor loialitatea faţă de Fuhrer şi patria mamă. Camarazi, păstraţi-vă şi în viitor spiritul cu care aţi luptat cu bravură şi fără şovăire, în timpul lungii perioade de bunăstare a patriei noastre. Trăiască Germania!
Marele vostru amiral.

– Marele amiral Donitz, 4 mai 1945, ordonându-le submarinelor germane să pornească în călătoria de întoarcere.
Anglia, care ştia că 16 submarine germane au navigat în Atlanticul de Sud între octombrie 1942 şi septembrie 1944, majoritatea fiind angajate în activităţi secrete, era de mult timp conştientă de posibilitatea existenţei unei baze în zona Neuschwabenland, dar restul lumii a aflat despre această posibilitate numai după terminarea războiului din Europa.

Pe 18 iulie 1945 presa din toată lumea era cu ochii aţintiţi spre Antarctica. New York Times afirma: „Un port în Antarctica”, în timp ce alte ziare pretindeau că „Hitler a fost la Polul Sud”. Aceste titluri care zguduiau lumea se bazau parţial pe fapte reale. Ştirile despre evenimentele ce aveau loc în America de Sud au pus lumea pe gânduri, inclusiv forţele armate ale Statelor Unite şi pe ale Marii Britanii.

Pe 10 iunie 1945 un submarin german fără număr de identificare s-a predat marinei militare argentiniene; nu s-au dat alte detalii. Călătoriile a cel puţin 100 de submarine germane au rămas un mister, după cum nota renumitul istoric Basil Liddell Hart: „în primele luni ale anului 1945 flota de submarine germane era încă în creştere… în martie flota de submarine a ajuns la un maxim de 463.

Misterul s-a adâncit atunci când, pe 10 iulie 1945, U-530 s-a predat la Mar del Plata, Argentina, iar lumea a aflat numai după opt zile. Misterul submarinelor germane nu s-a terminat cu U-530; o lună mai târziu, pe 17 august 1945, U-977 s-a predat de asemenea la Mar del Plata. Şi mai curios a fost faptul că în aceeaşi lună U-465 fugea din Patagonia.

La numai trei luni după ce flota germană ajunsese la un număr maxim de submarine, a apărut primul dintre submarinele neînregistrate. Istoricii tind să treacă peste enigma submarinelor lipsă şi chiar Hart nu oferă altă explicaţie pentru soarta celor 362 de submarine cunoscute decât: „După ce Germania s-a predat în luna mai, 159 de submarine germane s-au predat, iar alte 203 au fost sabordate de către echipajele lor. Aceasta era caracteristic pentru mândria încăpăţânată şi moralul de nezdruncinat al echipajelor submarinelor.

Cu aşa de multe submarine germane lipsă – la sfârşitul războiului se estima că lipsesc cel puţin 40 – şi cu Anglia care poseda încă una dintre cele mai mari flote militare din lume şi cu teritorii strategice în Insulele Falkland şi Antarctica, ea era cel mai bine plasată dintre aliaţi pentru a se confrunta cu un port nazist.

Ea ar fi fost cel mai bine informată despre submarinele germane care lipseau, datorită teritoriilor sale din emisfera sudică şi a unui imperiu care, chiar dacă se prăbuşea, era încă cel mai mare care a existat vreodată. Serviciul de contrainformaţii a alimentat suspiciunile cu rezultatele interogatorilor căpitanilor de pe U- 977 şi U-530.

Căpitanul Wilhelm Bernhard, de pe U-530, a pretins că submarinul său a plecat spre Antarctica la data de 13 aprilie 1945, în cadrul operaţiunii Valkyrie-2. La interogatoriu el a divulgat doar ce a implicat misiunea. Se presupune că 16 membri ai echipajului au debarcat pe ţărmul Antarcticii şi au depozitat numeroase cutii care aparent conţineau documente şi relicve ale celui de-al treilea Reich.

Heinz Scheffer, căpitan pe U-977, pretinde şi el că submarinul său a transportat relicve ale Reichului. Mai puţin plauzibilă este teoria conform căreia submarinul ar fi transportat rămăşiţele lui Hitler şi ale lui Eva Braun la Polul Sud, iar alte teorii după care Chivotul Sacru şi Suliţa Destinului ar fi fost duse în Antarctica întunecă şi mai mult adevărul.

Ceea ce dă o oarecare consistenţă poveştii lor este faptul puţin cunoscut (relatat de Pravda în 16 ianuarie 2003) că Serviciile Speciale au interceptat în anul 1983 o scrisoare confidenţială scrisă de căpitanul Scheffer căpitanului Bernhard, în care Scheffer îl imploră pe Bernhard să nu-şi publice memoriile cu prea multe detalii şi îşi subliniază de fapt intenţia de a nu permite lumii să cunoască adevărul: „Noi am făcut cu toţii un jurământ de a păstra secretul; nu am făcut nimic rău: doar ne-am supus ordinelor şi am luptat pentru iubita noastă Germanie şi pentru supravieţuirea ei.

Te rog să te mai gândeşti; nu este mai bine să descrii totul ca o născocire? Ce rezultat plănuieşti să obţii cu dezvăluirile tale? Te rog, gândeşte-te.” Un alt mister care nu a fost rezolvat niciodată este cel al încărcăturii de mercur ce se afla în submarinul german U- 859, scufundat în 23 septembrie 1944 de submarinul britanic HMS Trenchant în Strâmtoarea Malacca din Marea Java, aşa de departe de casă şi cu o încărcătură foarte ciudată – care ar fi putut fi utilizată ca sursă de combustibil. Supravieţuitorii le-au divulgat englezilor care i-au capturat ce transportaseră, iar această informaţie a stârnit cu siguranţă uimire, când a fost transmisă contraspionajului britanic.

U-859 nu a constituit un caz izolat. Multe submarine germane au fost active în toată lumea, multe dintre ele au efectuat transporturi pentru japonezi, chiar după capitularea Germaniei. în iulie 1945, un submarin german al cărui indicativ nu se cunoaşte, presupus a face parte dintr-un convoi secret, a transmis japonezilor o nouă invenţie. Aceştia au construit şi au activat dispozitivul, care s-a înălţat spre cer, unde a izbucnit în flăcări. Nu s-a îndrăznit realizarea unor alte încercări.

Marina militară britanică, ce recuperase deja multe dintre submarinele nemţeşti care se predaseră în Norvegia, ştia prea bine că multe altele au fugit, în special dacă poate fi crezută povestea apărută în presa din America Latină despre un convoi de submarine germane care ar fi anihilat complet distrugătoarele britanice care au atacat convoiul respectiv.

Pe 2 mai 1945, El Mercurio şi Der Weg au susţinut că bătălia navală finală a celui de-al doilea război mondial dintre Marina de Război Germană şi Marina Militară Britanică a fost câştigată de cea germană, iar povestea a fost suprimată în presa occidentală din frica de a stimula rezistenţa germană.

Se spune că un singur distrugător a scăpat iar căpitanul său ar fi declarat: „Domnul să mă ajute să nu mai întâlnesc vreodată o astfel de forţă. Deşi povestea a fost suprimată şi guvernul britanic nu va recunoaşte niciodată un astfel de eveniment, zvonurile despre acea bătălie navală circulă încă printre foştii combatanţi – dar, din păcate, există prea puţine dovezi în favoarea acestor zvonuri.

Submarinele germane date dispărute reprezintă o parte a puzzle-ului din Antarctica pe care Anglia încearcă să-1 reconstituie din momentul în care naziştii l-au trimis pentru prima dată pe amiralul Ritscher în expediţia sa polară. Imaginea a început să se contureze datorită reţelei britanice de contrainformaţii – SOE (Special Operations Executive) şi SIS (Secret Intelligence Service) – care transmitea toate informaţiile prin maşina Enigma şi a imensei sale reţele europene de spionaj.

Un exemplu de superioritate a contraspionajului britanic îl reprezintă faptul că englezii deţineau date despre programele secrete de realizare de arme nucleare ale naziştilor, informaţii care au contribuit la bombardarea de către RAF a staţiunii naziste de cercetări secrete de la Peenemunde din Marea Baltică. Germanii nu şi-au putut da seama cum de au ajuns britanicii să audă de Peenemunde, ca să nu mai vorbim de bombardarea sa.

Pravda, 16 ianuarie 2003, citând o scrisoare confidenţială de la Scheffer către Bernhard. Scrisoarea, datată 1 iunie 1983, a fost interceptată de către Serviciile Secrete ale fostei Republici Democrate a Germaniei (conform unor surse germane) şi solicitată de U.R.S.S.

Căpitanului citat de El Mercurio şi Der Weg nu i s-a publicat numele, iar marina militară britanică nu a recunoscut nimic din faptele relatate.
Reţeaua de contraspionaj a făcut adevărate minuni pentru aliaţi, în special după capturarea în 9 mai 1941 a unei maşini Enigma împreună cu documentele necesare decriptării; submarinul german U-l 10 a fost capturat de HMS Bulldog şi HMS Aubretia din Grupul de Escortă nr. 3.

Germanii nu au realizat niciodată faptul că Anglia le descifrase codurile lor „imposibil de spart”. Datorită acestei capturi întâmplătoare Anglia a reuşit să rezolve misterul şi a fost provocată să ia în serios înaintea altora posibilitatea existenţei în Antarctica a unui port nazist.

Capturile influente ale Marii Britanii

Probabilitatea ca forţele britanice să captureze cea mai mare parte a ierarhiei naziste era mare, englezii având sub control, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, partea de nord a Germaniei. Poziţia lor era ideală şi pentru că Rusia era mai interesată de Berlin, iar cea mai mare parte a armatei americane era staţionată în sudul Germaniei.

Cu patru ani înainte de sfârşitul războiului Marea Britanie reuşise să-i captureze pe adjunctul Fuhrer-ului celui de-al treilea Reich, Rudolf Hess, care pe atunci era, probabil persoana, ce poseda cele mai multe secrete naziste.

Rudolf Hess a aterizat în Scoţia în 10 mai 1941 şi a solicitat o întâlnire cu ducele de Hamilton. Planurile sale în privinţa tratativelor de pace au fost respinse rapid şi astfel a început detenţia sa de 46 de ani, unul dintre cele mai discutate mistere ale războiului. Unii pretind că Hess a fost întemniţat datorită prejudiciilor pe care dezvăluirile sale le-ar fi putut aduce monarhiei britanice.

Alţii pretind că respingerea propunerilor sale de pace a condus la uriaşe pierderi teritoriale, materiale, financiare şi emoţionale; datorită reducerii sale la tăcere poporul englez nu a aflat niciodată termenii păcii sau cât de benefici ar fi putut fi aceştia.

Oricum, după cum pretinde Christof Friedrich, unii cred că „lui Hess i se încredinţase şi extrem de importantul dosar referitor la Antarctica”; indiferent dacă este vorba despre un dosar fizic sau despre date memorate, un lucru este sigur: Hess trebuie să fi cunoscut în totalitate planurile naziste referitoare la Antarctica.

Deşi Hess a fost apreciat ca „nebun”, atât de Hitler, cât şi de guvernul britanic, cu siguranţă că nebunia sa i-ar fi redus iscusinţa demonstrată în numeroasele roluri pe care le-a avut în partid şi guvern. Hess a fost totuşi conducătorul Auslandsorganisation, Comisar pe Politică Externă, Comisar pe Probleme şi Politici Universitare, Comisar pe Probleme şi Organizare Tehnologică şi şef al Biroului de Politică Rasială. Hess, în termeni obişnuiţi, era implicat în toate cele.

Rudolph Hess era de asemenea membru activ al Societăţii Thule, iar pentru Antarctica ar fi manifestat atât interese personale cât şi profesionale. Când a parcurs lista personalului care urma să participe la Deutsche Antarktische Expedition („Expediţia Germană în Antarctica”) din 1938, Hess, pilot iscusit, şi-a folosit poziţia din Partidul Nazist şi din Societatea Thule pentru a se întâni cu Richard Byrd şi pe această cale, el ar fi intrat în posesia tuturor descoperirilor din Neuschwabenland.

Byrd, devenit o legendă vie în urma primului zbor pe deasupra Polului Nord şi a Polului Sud, era probabil cel mai bine informat explorator polar din câţi au existat vreodată. El le-a dezvăluit naziştilor vastele sale cunoştiinţe, precum şi detaliile explorărilor sale.

Sfaturile primite de la Byrd şi, în ultimă instanţă, expediţia prin care naziştii au revendicat Neuschwabenland le-au dat germanilor suficientă încredere pentru a înfiinţa o bază antarctică viabilă. Zborul lui Hess şi capturarea sa la câţiva ani după Deutsche Antarktische Expedition probează că planurile erau în curs de desfăşurare.

Poziţia sa de invidiat de adjunct al Fiihrer-ului şi legătura sa strânsă cu Societatea Thule care a sponsorizat expediţia, indică după cum a pretins jurnalistul canadian Pierre van Paasen la scurt timp după zborul lui Hess, că „nu exista nici un secret sau plan militar major al celui de-al treilea Reich pe care acesta să nu-l cunoască”.

Din cei 46 de ani de închisoare, Hess a petrecut primii patru sub jurisdicţie britanică. Secretele pe care le-a destăinuit în aceşti patru ani, deşi catalogate oficial drept „demenţă” de către guvernul englez precum şi la procesele de la Nurenberg, au fost luate în serios în unele cercuri – în special după ce, la sfârşitul războiului, Marea Britanie i-a capturat pe mulţi dintre cei mai influenţi nazişti.

Din nefericire, Hess, fiind în detenţie până la „sinuciderea” sa suspectă din 1987, la vârsta de 97 de ani, toate informaţiile preluate de la el sunt şi vor fi considerate secrete pentru viitorul apropiat datorită UK OJjicial Secrets Act. Pentru a aprecia întinderea cunoştinţelor lui Hess despre portul din Antarctica pot fi folosite doar dovezi circumstanţiale.

Heinrich Himmler, Reichsfuhrer-ul SS, a fost capturat pe 23 mai 1945 de britanici. Cu toate că a reuşit să se sinucidă cu o capsulă cu cianură şi să scape astfel de interogatoriu, anturajul său nu şi-a permis acest lux. Himmler a fost acuzat de trădare de către Hitler pentru încercarea sa de a încheia pacea cu S.U.A. şi Marea Britanie. Deoarece Himmler nu avea cu ce să negocieze, iar trecutul său odios însemna execuţie sigură, se poate ca, în speranţa de a scăpa de moarte, să le fi oferit englezilor informaţiile pe care aceştia le doreau?

Din păcate pentru el, fără şansa unui răgaz şi cu Donitz capturat în aceeaşi zi, Himmler a devenit neesenţial; „dezgustat” de a fi tratat ca un soldat de rând, el a anunţat cine era doar înainte de a-şi provoca moartea. E mai mult decât probabil ca Marea Britanie să fi intrat în posesia tuturor cunoştinţelor lui Himmler prin interogarea exhaustivă a anturajului său. Orice cunoştinţe ar fi dorit Himmler să împărtăşească au fost împărtăşite – şi fără ca englezii să trebuiască să-1 păstreze în custodia lor pe unul dintre cei mai josnici oameni din Europa.

Himmler, etichetat de Albert Speer drept, jumătate maniac, jumătate dictator”, reuşise să devină dintr-un găinar mărunt cel mai temut şi cel mai ponegrit om din Europa datorită sistemului său de instituire a terorii, care a transformat uciderea în masă într-o industrie şi datorită formaţiunii sale paramilitare SS care asigura statului nazist „loialitate” şi „supunere”.

Cercetările întreprinse de misiunile Ahnenerbe ale SS-ului, pe care Himmler le autorizase în căutarea „moştenirii ancestrale ariene” în teritorii îndepărtate precum Tibetul, Egiptul şi Irakul, şi chiar apropiate precum Insulele Canalului au adus rezultate inestimabile. Deşi Deutsche Anlarktische Expedilion din 1938 s-a aflat sub controlul ferm al lui Hermann Goring, Himmler era mai mult decât interesat de rezultatele expediţiei şi de posibilitatea descoperirii unei intrări în presupusele adâncuri ale Pământului – atât de mult încât cu siguranţă că a cerut să fie informat, din dorinţa de a urma mitul moştenirii ariene.

Cât de multe ştia Himmler şi nu ştiau încă serviciile secrete britanice la sfârşitul războiului este discutabil, chiar dacă pentru aliaţi, şi în special pentru britanici, rezultatele numeroaselor misiuni SS Ahnenerbe erau de nepreţuit. Deşi dr. Ernst Schăfer, care a condus expediţia din Tibet, susţinea că „Himmler avea unele idei foarte ciudate” şi că „toate musteau de ocultism”, acestea nu afectau temeinicia cercetărilor sau a dovezilor obţinute.

Himmler a scăpat de spânzurătoare cu ajutorul capsulei cu cianură, iar Goring a procedat la fel în ajunul execuţiei sale. Este posibil ca SOE-ul(Abrev. pentru Special Operations Executive – organizaţie britanică care s-a ocupat cu pregătirea şi coordonarea acţiunilor întreprinse de partizani în ţările ocupate în timpul celui de-al doilea război mondial.) britanic să fi furnizat pilulele în schimbul informaţiilor? Hess, Himmler şi Goring au reuşit să se „sinucidă” în timp ce erau în custodie – doi dintre ei în timp ce se aflau sub o pază severă.

Toate cele trei „sinucideri” sunt încojurate de o aură de mister, în special pentru că cei trei deţineau informaţii despre Antarctica.
Hermann Goring, deşi capturat de armata americană, ştia multe despre expediţiile germane din Antarctica din 1938-1939 şi 1939-1940 – el comemorase prima expediţie printr-o medalie şi lăudase în toată lumea „succesul german”.

Goring a fost mult timp a doua persoană ca importanţă din Partidul Nazist, dar a reuşit să păcălească moartea şi justiţia în împrejurările cele mai misterioase. Născut într-o familie bogată, fiu al unui funcţionar din colonii, Goring a devenit unul dintre aşii aerului din primul război mondial. S-a alăturat Partidului Nazist în 1923 şi a luat parte la puci, intrând în graţiile lui Hitler. Atunci s-a ales şi cu o rană la vintre în urma căreia a devenit dependent de morfină – dependenţă care va avea consecinţe profunde.

Căsătoria lui Goring cu o femeie bogată şi influentă 1-a ajutat să-şi consolideze poziţia în cadrul elitei. Legăturile sale cu clasele dominante au ajutat Partidul Nazist mai mult decât orice paradă. în 1932, Goring a fost ales ca reprezentant oficial al Reichstag-ului, dar, în ciuda popularităţii sale, îşi facea duşmani datorită ambiţiei, lăcomiei şi preocupării exagerate pentru propria persoană.

El a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Germania, toată averea sa fiind obţinută prin jefuirea victimelor nazismului. în 1936, el a ajuns la apogeul carierei sale în Partidul Nazist, când a devenit, aparent, moştenitorul lui Hitler. Totuşi popularitatea sa nu ajunsese încă la cota maximă: el a trebuit să aştepte până la primul succes reputat de Germania prin războiul-fulger împotriva Poloniei. Dependenţa sa începuse să-i macine deja judecata şi poziţia sa din cadrul elitei.

Primele victorii germane au dus la ascensiunea lui Goring în ochii lui Hitler, dar când aviaţia militară germană comandată de acesta, nu a reuşit să câştige Bătălia Angliei în ciuda superiorităţii numerice, Goring a căzut în dizgraţie. Consolarea şi-a găsit-o doar în morfină şi în uriaşa avere obţinută prin jaf.

în 1943, Goring nu mai era printre vârfurile conducerii naziste; devenise extrem de dependent de morfină, se afla într-o recluziune virtuală şi în dizgraţie totală. Orice cunoştinţe ar fi putut avea despre planurile naziste de supravieţuire ar fi fost sub semnul întrebării, dar este totuşi extrem de probabil că ar fi avut destule de divulgat în privinţa Antarcticii serviciilor de informaţii americane, informaţii aflate pe când facea parte din elită şi care i-ar fi determinat pe americani să ia în considerare posibilitatea existenţei unei baze naziste în Antarctica şi să acţioneze. Mai mult, americanii trebuie să fi auzit zvonuri despre ceea ce descoperiseră englezii.

în prima vară antarctică ce a urmat proceselor de la Nurenberg a fost iniţiată operaţiunea Highjump-, este totuşi posibil ca americanii să fi ratat startul deoarece britanicii îl interogaseră deja pe cel mai bine informat nazist, Marele Amiral Karl Donitz. Este posibil să se fi încheiat o înţelegere secretă între Donitz şi Marea Britanie? Dacă analizăm faptele, putem trage concluzia că acea înţelegere a fost într- adevăr încheiată.

Marele Amiral Donitz: Cheia către paradisul antarctic

Cred că eu am luptat pentru o cauză justă şi am refuzat să fug de responsabilităţi atunci când naziştii, la scurt timp după prăbuşirea lor finală, s-au oferit să mă transporte la bordul unui submarin către un refugiu sigur [accentuarea aparţine autorului].
Maior Vidkun Quisling, Nurenberg, 1945

Marele Amiral Donitz preluase conducerea Germaniei naziste, iar fiecare submarin, navă şi port aflate încă în posesia Germaniei după moartea lui Hitler erau sub comanda sa. El ar fi fost succesorul perfect, capabil să orchestreze o evadare tactică – evadare care ar fi făcut ca moartea atâtor germani şi cercetarea întreprinsă să nu fi fost în van şi care ar fi permis dispersarea seminţelor celui de-al patrulea Reich.

Mulţi nazişti au ales să rămână şi să înfrunte o moarte sigură, în ciuda faptului că marina de război avea cea mai mare flotă de submarine desfăşurată în Atlantic şi era hotărâtă să continue lupta din Norvegia; problema nu era că nu ar fi avut unde să fugă, dar mulţi tânjeau după martiriu şi ştiau că fusese implementat un plan mai cuprinzător: apariţia celui de-al patrulea Reich.

Quisling a dorit să moară ca un nazist adevărat şi nu a arătat nici o remuşcare, la fel ca toţi cei care au fost spânzuraţi la Nurenberg. Siguranţa lor provenea din credinţa că vor fi consideraţi martiri. Hitler, Himmler, Goebbels şi numeroşi alţi nazişti de rang înalt s-au sinucis – regula istorică fiind că se comite sinucidere atunci când lupta este pierdută şi sunt sigure doar umilirea publică şi execuţia.

Cei care s-au sinucis cu ocazia colapsului final al Germaniei şi cei care au ajuns la Nurenberg au acţionat ştiind că dacă ar fi fugit ar fi compromis bazele şi porturile secrete, precum şi comunităţile de expatriaţi care au înflorit în America de Sud şi în restul lumii. Şansele manifestării unui al patrulea Reich cu atât de mulţi nazişti de rang înalt ascunşi erau minime, iar germanii, meticuloşi şi hotărâţi ca întotdeauna, ştiau acest lucru. Sacrificiile trebuiau făcute.

Marele Amiral Karl Donitz, al doilea Fiihrer al Germaniei naziste şi guvernul său au fost recunoscuţi oficial de diferite ţări atunci când s-a aflat despre moartea lui Hitler şi despre promovarea lui Donitz. Oricum, promovarea sa nu însemna că se afla în poziţia ideală pentru a-i ajuta pe nazişti în planurile lor de a fugi din Europa.

Considerat criminal de război, alături de ceilalţi membri ai ierarhiei naziste, lui Donitz i s-a comutat condamnarea la moarte în 10 ani de detenţie în închisoarea Spandau din Berlin. în timpul procesului, Donitz a pretins că a participat doar la un război legal şi că nu ştie nimic despre „atrocităţile” comise şi nici despre „soluţia finală”.

Albert Speer ura nazismul şi avea în mod evident remuşcări pentru rolul pe care 1-a avut în cel de-al treilea Reich, totuşi a primit 20 de ani de închisoare! Donitz, pe de altă parte, dorea atât de mult ca marina militară să fie în totalitate alături de mişcarea nazistă încât în 14 februarie 1945 a emis o directivă prin care le ordona ofiţerilor din marină să îmbrăţişeze nazismul, nu doar să-1 accepte: „întregul corp de ofiţeri trebuie să fie atât de îndoctrinaţi încât să se simtă în întregime responsabili de binele Statului Naţionalist Socialist.

Ofiţerul este reprezentantul Statului. Trăncăneala că ofiţerul trebuie să fie apolitic este un nonsens.”18 [Accentuarea aparţine autorului acestui articol.]

Condamnarea uşoară la care a fost supus Donitz este ciudată în lumina pasiunii sale tumultuoase faţă de nazism; directiva sa totuşi contravenea virtual tuturor regulilor din armata germană. Conducerea armatei şi, într-o oarecare măsură Luftwaffe, s-au detaşat de politică şi s-au focalizat în primul rând asupra războiului, dar Donitz afirma că a fi „apolitic” este un „nonsens”.

Apelul său la loialitate ar putea explica atât dispariţia unor submarine, cât şi apariţia multora după luni şi chiar ani de la terminarea războiului – ţinând cont şi de ceea ce a declarat Albert Speer pe 10 decembrie 1947 în închisoarea Spandau: „Donitz nu şi-a modificat deloc viziunea sa despre Hitler.

Până în ziua de azi, Hitler a rămas comandantul său şef.”19
în ultima sa declaraţie politică, Hitler le-a cerut tuturor naziştilor „să nu renunţe la luptă în nici o împrejurare, să continue oriunde s-ar afla împotriva duşmanilor patriei”. Hitler şi-a desemnat apoi succesorul, după ce i-a acuzat pe Goring şi Himmler de trădare: „îl numesc pe Marele Amiral Donitz Preşedinte al Reichului şi Comandant Suprem al Wehrmachtului.”20

Hitler îşi alesese ofiţerul cel mai loial şi singura persoană pe care o credea capabilă de restabilirea Reichului. După cum remarcă eminentul istoric Chester Wilmot: „Importanţa acordată de Hitler acestor baze de submarine reflectă puterea crescândă a lui Donitz, care a devenit rapid cel mai influent dintre consilierii săi.”21

Hitler îl aprecia pe Donitz şi era aşa de fascinat de posibilităţile noilor submarine de a schimba sorţii luptelor din Atlantic încât „de la începutul anului 1945 se întâlneau zilnic”.22 Deoarece noile submarine erau capabile să rămână sub apă pe durata întregii călătorii din Europa în America de Sud sau Antarctica, şansele de scăpare a unei părţi din maşina de război germană precum şi abilitatea de a înfrunta navele britanice şi americane erau mult mai mari.

La conferinţa navală din 3 ianuarie 1945, Donitz s-a lăudat că noile submarine germane dotate cu Schnorchel(Tub care permite unei persoane, vehicol sau submarin să alimenteze cu aer în timp ce se află sub apă.) ar putea „obţine succesul în aceleaşi ape în care Germania a fost forţată să înceteze operaţiunile în urmă cu peste trei ani”.

Pretenţia lui Donitz din 1945 nu era nouă: în 1943 el pretinsese că noile submarine vor crea „posibilităţi noi”23, iar fanfaronadele sale însemnau că Hitler ordonase să fie considerată prioritară construcţia submarinelor lui Donitz. Credinţa ierarhiei naziste în noile submarine germane nu s-a micşorat niciodată, nici măcar atunci când soldaţii ruşi pătrundeau în Germania.

în 6 martie 1945, Goebbels a vorbit despre sentimentul împărtăşit de toată elita nazismului: „Există aici o speranţă considerabilă pentru noi. Submarinele noastre trebuie să lupte mult; mai presus de orice, se poate anticipa că după ce noile tipuri vor intra în luptă, rezultate mult mai măreţe ar trebui să apară, comparativ cu cele ale vechilor noastre submarine.

Goebbels a mai notat în jurnalul său de război cât de mulţumită era ierarhia nazistă: „E clar că revigorarea războiului nostru cu ajutorul submarinelor a făcut o impresie bună.”

„Revigorarea” percepută de Goebbels a fost înregistrată în 28 martie 1945, doar’cu o lună înainte de moartea sa, într-o stare de disperare profundă!
Donitz, ca cel mai de încredere ministru al lui Hitler, după Goebbels, era conştient de planurile naziste pentru Europa de Est ca şi de lagărele de concentrare.

Deşi unii istorici sugerează că el nu ar fi trebuit tratat drept criminal de război, aflaţi în faţa probelor care dovedesc contrariul, singurul aspect care ne poate nedumeri în privinţa sentinţei de la
Nurenberg este durata ei. Sentinţa uşoară s-a datorat ajutorului pe care 1-a dat Aliaţilor, furnizând informaţii inestimabile, mai ales că el ştia totul despre misterioasele submarine germane care apăreau după război în toată lumea.

Marea Britanie, fiind ţara care 1-a capturat pe Donitz, a fost principalul beneficiar al informaţiilor deţinute de acesta. în 23 mai 1945 când a fost arestat pentru a doua oară de către englezi, interogatorii britanici ştiau deja pe ce butoane să apese pentru a obţine răspunsurile pe care le doreau.

în 1918, în ultimele zile ale primului război mondial, Donitz fusese luat prizonier de marina militară britanică. El a fost trimis într-un lagăr de prizonieri de război şi transferat apoi la Royal Lunatic Asylum din Manchester. După teste psihologice ample, a fost declarat „nebun” şi a rămas acolo un an, pentru „tratament”.

în ciuda comentariului lui Goebbels care afirmase despre Donitz că era „o persoană realistă, foarte rece şi calculată, timpul petrecut de acesta la spitalul de nebuni trebuie să fi lăsat cicatrice mentale care e probabil să fi ieşit la suprafaţă când a fost ameninţat iarăşi cu încarcerarea. Acea teamă şi loialitatea sa faţă de cel de-al treilea Reich i-au impus să continue lupta atunci când, în 1 mai 1945, a aflat că va fi succesorul lui Hitler.

Donitz a anunţat apoi Wehrmachtul: „Voi continua să lupt împotriva britanicilor şi a americanilor atât timp cât mă vor împiedica în lupta împotriva comunismului. Deoarece Donitz avea încă sub ordinele sale numeroase nave de război şi Wehrmachtul şi putea să cauzeze în continuare probleme Aliaţilor, anunţul său reprezenta o ameninţare pe care aceştia au luat-o în serios; i-a făcut să realizeze că pacea era departe de a fi ceva sigur, iar „predarea necondiţionată” ar trebui reevaluată.

în ziua care a urmat anunţului făcut de Donitz, London Times a îndemnat la precauţie: „Donitz poate strânge destule forţe pentru a provoca dificultăţi. Spiritul de luptă al marinei militare probabil că este încă puternic.

Un număr formidabil de submarine germane au baza în Norvegia, acolo unde inamicul are şi 200.000 de soldaţi din trupele de uscat şi câteva sute de avioane. Este deci mai probabil ca Donitz să se gândească să-şi stabilească acolo baza decât în Reichul devastat sau pe poziţiile sudice ameninţate acum din nord şi din sud. El poate să-şi amâne un timp decizia pe care tot va trebui să o ia.”27

în lumina angajamentului solemn făcut de Donitz de a continua lupta, a forţelor uriaşe aflate încă sub comanda sa şi a temerilor Aliaţilor, putea „pacea” să fie considerată un succes – o pace care să prezinte garanţii pentru toate părţile implicate?

Donitz ar fi putut cere ca Germania să fie reconstruită şi nu umilită ca la Versailles, ca Aliaţii să lupte împotriva răspândirii comunismului şi indulgenţă, nu clemenţă, din partea învingătorilor, inclusiv reabilitarea acţiunilor sale din perioada războiului, în schimbul predării totale şi a transmiterii unor informaţii extrem de secrete. La numai o săptămână după ce Donitz declarase că războiul va continua atât timp cât va persista comunismul, el a ordonat predarea tuturor forţelor germane.

Toate faptele arată că trecutul lui Donitz a fost ascuns, iar Donitz, în ciuda tuturor argumentelor, încă nu este considerat de istoricii oficiali ca unul dintre personajele de importanţă majoră ale Germaniei naziste. Clemenţă i s-a arătat printr-o scurtă condamnare la închisoare, ameninţarea comunistă a fost conştientizată de Aliaţii occidentali, iar Germania de Vest a răsărit din cenuşa lui mai 1945 pentru a deveni „centrala electrică” a Europei, multe dintre companiile majore care au avut interese financiare în Partidul Nazist formând corporaţii uriaşe.

După ce a solicitat formal predarea germanilor şi a dus la încheierea războiului în Europa, Donitz a rămas Preşedinte al Germaniei încă trei săptămâni şi a fost arestat abia în 23 mai de forţele britanice.
Donitz, de două ori prizonier al britanicilor şi admirator al tradiţiei navale engleze (ceea ce nu-i micşora deloc ura faţă de Marea Britanie), era persoana care cunoştea starea exactă a lucrurilor în privinţa submarinelor naziste, inclusiv despre noul şi formidabilul tip „XXI” de submarin.

Donitz era de asemenea acea persoană care trebuia să fi ştiut poziţia bazei
Neuschwabenland şi care fusese transportat acolo şi în alte părţi.
Dispunând de informaţii vitale, nu doar pentru securitatea naţională, ci şi pentru cea mondială, Donitz îl impresionase pe Hitler prin loialitatea şi viziunea sa încă din primele etape ale războiului. El şi-a primit recompensa în 31 ianuarie 1943, când a fost promovat în funcţia de Comandant Suprem al Marinei Militare.

într-unui dintre discursurile inaugurale ţinute în faţa unei elite a ofiţerilor, Donitz a pretins că „flota de submarine a Germaniei este mândră de a fi ridicat pentru Fiihrer o fortăreaţă de necucerit, în altă parte a lumii, într-o Shangri-La”. Aceasta era o afirmaţie impresionantă care a inspirat credinţă ofiţerilor săi şi mândrie lui Hitler şi Marinei Militare.

Declaraţia lui Donitz s-a răspândit în Marina Militară, fiind primită cu entuziasm, căci toată lumea credea în posibilitatea acelei realizări.
în timp ce cercetam misterele celui de-al treilea Reich, am întâlnit o sursă est-germană care a activat în Marina Militară şi dispunea de informaţii sigure despre Neuschwabenland.

El a afirmat: „Europa era în ruine, iar Norvegia aflată complet sub ocupaţie germană, astfel că Neuschwabenland a devenit singura bază de operaţiuni viabilă. Când s-a decis că pentru naţiunea germană cea mai bună soluţie era predarea, cei care au putut au plecat, încercându-şi şansele cu convoaiele de submarine.

„Antarctica reprezenta un secret, dar zvonurile persistau – doar câteva persoane ştiau că exista un port acolo. Majoritatea celor care dispuneau de informaţii detaliate despre Neuschwabenland nu întrevedeau un sfârşit al războiului, iar majoritatea dintre cei care se gândeau la aşa ceva au fost executaţi, s-au sinucis sau au fost trimişi în lagărele ruseşti…

Numai cei capturaţi de britanici au dus-o mai bine, dar după interogatorii li s-a interzis să mai menţioneze realizările din timpul războiului. Ameninţarea de a distruge aceste realizări i-a determinat pe germani să păstreze tăcerea şi i-a ajutat pe Aliaţi să suprime adevărul.

Ofiţerul din marina germană care a făcut acea relatare a fost capturat de URSS şi trimis în Siberia pentru 15 ani; s-a întors apoi în Germania comunistă. Donitz, din contra, a fost condamnat doar la 10 ani de închisoare şi a trăit apoi în Germania de Vest. Aceasta i-a cauzat o mare amărăciune respectivului ofiţer, în special pentru că istoricii oficiali nu îndrăznesc nici măcar să pomenească despre un port nazist în Antarctica sau despre pasiunea lui Donitz pentru naţionalism-socialism.

Spunea Donitz adevărul când vorbea în 1943 despre o „Shangri-La”? Kerguelen era folosit ca bază pentru submarinele germane şi Neuschwabenland era încă inclusă în planurile germane, aşa că Donitz ştia că acea afirmaţie îl va impresiona pe Hitler. Din nefericire, deoarece majoritatea documentelor referitoare la planurile naziste pentru Neuschwabenland – incluzând stenograme, memorii şi jurnale – au dispărut, au fost distruse sau ascunse, sugestiile că Antarctica ar fi găzduit un port nazist au fost ridiculizate de guverne.

Discursurile lui Donitz furnizează destule indicii pentru a ne face să suspectăm că un întreg capitol al celui de¬al doilea război mondial a fost suprimat intenţionat. Donitz a anunţat în 1944: „Marina Militară germană va avea de îndeplinit o sarcină măreaţă. Noi cunoaştem toate ascunzătorile oceanelor şi ne va fi uşor, dacă va fi necesar, să-i ducem pe Fiihrer într-un loc sigur unde va putea să-şi elaboreze planurile finale.”30

Marina Militară a fost bine întrebuinţată, fiind loială cauzei sale şi îndrăzneaţă în explorările întreprinse. Submarinele germane vizitau frecvent coasta de est a Americii şi au călătorit pe sub gheaţa arctică şi chiar au urcat pe râul Mersey din Anglia. Cea mai interesantă explorare a fost cea care a condus la descoperirea unui traseu submarin prin care se putea traversa Antarctica printr-o înşiruire de lacuri subterane, peşteri, crevase şi tuneluri străvechi de gheaţă.

Aliaţii au luat în serios afirmaţia lui Donitz, în special după sinuciderea misterioasă a lui Hitler; ei ştiau că Antarctica ar fi putut fi „locul sigur” despre care vorbise Donitz. Britanicii luaseră deja în calcul această direcţie, dar americanii au fost împinşi să acţioneze doar după ce Donitz a făcut în 1946 o declaraţie, probabil în timpul procesului de la Nurenberg, prin care se lăuda cu o „fortăreaţă invulnerabilă, o oază paradisiacă în mijlocul gheţilor eterne”.31

Marea Britanie, care investigase deja „fortăreaţa invulnerabilă”, a ajutat Statele Unite, furnizând în secret hărţi ale Antacticii, în timp ce făţiş, împreună cu Chile, Argentina şi alte state pretendente, şi-a exprimat nemulţumirea faţă de operaţiunea Highjump. Ajutorul reprezentat de acele hărţi – similare hărţilor norvegiene utilizate de Deutsche Antarktische Expedition din 1938 – nu ne dă o imagine completă a situaţiei.

Informaţiile furnizate de Donitz englezilor, precum şi distrugerea probabilă a bazei din Neuschwabenland (Queen Maud Land) indică faptul că aceasta nu a fost cercetată minuţios de americani. Nu există răspuns la această omisiune, deşi mulţi au speculat pe această temă.

E mai mult decât probabil că motivul constă în explorarea în profunzime a zonei la începutul secolului al XX-lea, dar se pune întrebarea dacă asta se datorează faptului că britanicii au ajuns acolo primii, nemailăsând americanilor nimic de descoperit. Se poate presupune despre operaţiunea Highjump că a recuperat dovezi despre existenţa altor baze – chiar dacă, asemenea expediţiilor britanice în Antarctica, adevăratele descoperiri ale operaţiunii au fost ascunse?

Donitz dispunea de cunoştinţe unice despre Antarctica, dar informaţiile pe care le-a revelat despre porturile submarinelor germane din Norvegia şi despre submarinele staţionate acolo, ca şi despre conexiunea dintre Norvegia şi Antarctica, au fost cele care au trezit curiozitatea în privinţa frontului din Antarctica. în timp ce importanţa Norvegiei pentru Donitz, Hitler şi Marina Militară era bine cunoscută, unele dintre motivele reale ale invadării iniţiale a Norvegiei sunt mai puţin cunoscute şi adaugă şi mai mult mister istoriei celui de-al doilea război mondial şi a frontului antarctic.

Nota editorului:

în partea întâi a acestui articol operaţiunea „Tabarin” a fost numită greşit „Tabalan”. Autorul îşi cere scuze pentru această greşeală. Operaţiunea Tabarin a fost numită astfel după un club de noapte parizian.
Şi-a ratat Marea Britanie şansa în Norvegia?

Iată-ne aici în Norvegia, neînfrânţi, la fel de puternici ca înainte. Nici un inamic nu a îndrăznit să ne atace, însă suntem şi noi nevoiţi să ne supunem voinţei inamicului pentru a servi cauza Germaniei. Sperăm că de acum înainte vom avea de-a face cu oameni care respectă onoarea militarului.
– Generalul Bohme, Comandant Suprem al forţelor armate germane din Norvegia, 7 mai 1945.

Motivul principal pentru care Germania era interesată de Norvegia consta în faptul că ţărmul acesteia ar fi reprezentat locaţia excelentă pentru bazele germane de submarine. Un alt motiv ar fi că Germania trebuia să asigure transportul de minereu de fier din Suedia, iar centrala hidroelectrică Vernok, care producea oxid de deuteriu (apă grea) avea o importanţă deosebită pentru cercetarea atomică, domeniu în care Germania era incontestabil numărul unu în lume.

Au existat totuşi şi alte motive care l-au făcut pe Hitler să-şi revizuiască şi chiar să-şi schimbe poziţia cu privire la menţinerea neutralităţii Norvegiei. în 14 ianuarie 1939, Norvegia şi-a exprimat oficial intenţia de a revendica terenul Queen Maud din Antartica, motivată fiind de descoperirile făcute de Germania în zona respectivă.

Norvegia a eşuat în încercarea de a evita un conflict cu Germania pentru teritoriul respectiv şi astfel a început o criză politică ce s-a soldat cu o invazie. Expediţia Deutsche Antarktische, folosind hărţile întocmite de către norvegieni, avea să descopere că aceştia au omis zonele de uscat, redescoperite apoi în 20 ianuarie 1939.

Norvegienii, ca şi britanicii de altfel, ştiau de existenţa zonelor fără gheaţă, însă le-au omis intenţionat de pe hărţile lor pentru a evita revendicările din partea celorlalte ţări precum şi crizele diplomatice inerente acestor revendicări.

Când germanii au raportat existenţa zonelor fără gheaţă li s-a ordonat să revendice întreaga zonă în numele Germaniei naziste şi să amplaseze în teritoriu steaguri cu svastica pentru a exprima intenţia acesteia de a obţine suveranitatea, lucru, sperau naziştii, suficient pentru oficializarea revendicării.

Germaniei şi implicit lui Hitler nu le păsa prea mult de ceea ce ar putea crede celelalte ţări: ocupaseră deja Austria şi Cehoslovacia, iar Antarctica urma să devină o extensie a celui de-al treilea Reich. Norvegia a protestat vehement împotriva acestei revendicări precum şi împotriva schimbării numelui teritoriului Queen Maud în Neuschwabenland, însă în condiţiile în care naţiunile europene erau în prag de război, iar atenţia era îndreptată înspre Polonia, problema din Antarctica a fost în curând uitată.

Când în cele din urmă a izbucnit războiul, în septembrie 1939, majoritatea cuceririlor sau a eventualelor cuceriri ale Germaniei s-au declarat neutre, iar Norvegia nu a făcut excepţie. Hitler dorea ca Norvegia să-şi păstreze neutralitatea însă cabinetul său de război, în care a avut încredere deplină până în momentul în care situaţia a devenit defavorabilă Germaniei, l-a convins că ar fi mai bine ca Norvegia să nu-şi păstreze poziţia de neutralitate.

în 20 februarie 1940 Hitler i-a ordonat generalului von Falkenhorst să conducă o expediţie în Norvegia. „Am fost informat că englezii intenţionează să debarce acolo [în Norvegia] şi am de gând să ajung acolo înaintea lor”, a afirmat Hitler. Neville Chamberlain. prim-ministrul britanic a declarat cu emfază, atunci când a anunţat debarcarea forţelor Marii Britanii în Norvegia, că Hitler „a ratat ocazia.

Acest gest necugetat l-a costat prăbuşirea guvernului, demisia din funcţie şi distrugerea reputaţiei. Mai mult, prin angajarea trupelor în Norvegia, Chamberlain i-a făcut jocul lui Hitler şi al Cabinetului de Război al acestuia. Putem spune totuşi că misiunea Marii Britanii a fost un fiasco?
Operaţia Weserubung a fost lansată de către Germania în aprilie 1940, iar Norvegia a fost invadată (Danemarca a fost şi ea invadată în aceeaşi zi).

Deşi Marea Britanie şi Forţele Aliate trebuiau să părăsească teritoriul până în iunie, acestea au reuşit să se opună Wehrmacht-ului suficient de mult pentru ca monarhia, guvernul şi tezaurul naţional să fie evacuate la bordul crucişătorului britanic HMS DevonShire. Regele Haakon al VlI-lea a reprezentat Norvegia în exil, iar documentele şi toate „comorile” salvate au fost utile atât pentru Norvegia cât şi pentru Serviciul Britanic de Informaţii.

Hitler a fost extrem de furios pe Vidkun Quisling, căci sperase ca acesta să-i ajute pe nazişti mai mult. Quisling şi-a pierdut în cele din urmă puterea, iar incapacitatea sa de a opri salvarea monarhiei, a guvernului şi nu în ultimul rând a tezaurului şi a documentelor naţionale i-a atras neîncrederea lui Hitler, care 1-a declarat trădător.

Se ştia că Hitler se asigura ca cei care-i trădează încrederea să îşi piardă funcţia şi să fie distruşi. Chiar şi aşa, Quisling a făcut o declaraţie publică surprinzătoare în care afirma că i s-a oferit un „refugiu sigur”. Indiferent dacă această declaraţie a fost necugetată sau cinstită, ea a confirmat afirmaţiile altora.

Deşi pe Hitler nu-1 interesa decât să ajungă în Norvegia înaintea Marii Britanii, Cabinetul său de Război ştia că Norvegia avea o importanţă vitală pentru toate forţele armate ale Germaniei, fiind mult mai importantă decât orice altă cucerire. Ocuparea Norvegiei de către Germania nazistă a adus beneficii imense Reich-ului, căci fiordurile erau locul ideal pentru amplasarea submarinelor germane, ceea ce oferea naziştilor posibilitatea de a face presiuni asupra Suediei.

Cel de-al treilea Reich era astfel mai aproape de Arctica, având posibilitatea de a-şi antrena trupele în condiţii şi medii polare, mai ales după achiziţionarea Spitzbergen-ului, spre satisfacţia lui Himmler şi Ahnenerbe, societatea acestuia. Cel mai mare avantaj oferit de Norvegia era faptul că aceasta era localizată la mică distanţă faţă de toţi inamicii Germaniei. Norvegia, prin porturile sale, a făcut traficul din Marea Arctică şi Atlanticul de Nord mult mai profitabil. Toate aceste beneficii au făcut din Norvegia o cucerire valoroasă.

Germania nu a reuşit totuşi să ocupe Norvegia fără nici o problemă, căci Marea Britanie a finanţat forţele norvegiene de rezistenţă şi a sprijinit acţiunea de sabotare a centralei hidroelectrice Vermok.
Serviciile de Informaţii ale Marii Britanii şi ale Norvegiei colaborau şi făceau schimb de informaţii.

Serviciul Britanic de Informaţii avea acces la toate dosarele guvernului norvegian, indiferent de cât de „delicate” erau informaţiile. In acele momente Marea Britanie juca pe cont propriu şi orice informaţie, cât de mică, era indispensabilă.

După ocuparea Poloniei de către Germania, mulţi polonezi s-au refugiat în Marea Britanie aducând cu ei atât nenumărate informaţii secrete, cât şi primul prototip al binecunoscutei maşini de codificat Enigma. La fel s-a întâmplat şi atunci când Norvegia a fost invadată şi ocupată, refugiaţii norvegieni dezvăluind Angliei secretele Reich-ului.

Odată ce Marea Britanie a învins Germania în Bătălia pentru Anglia şi, ca rezultat, a redat speranţa numeroaselor guverne aflate în exil, în 1940-1941 nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât să atace germanii în Africa sau să bombardeze oraşele germane. în scurt timp însă, au început să circule zvonuri despre un nou front, a cărui deschidere nu era dorită nici de către guvernul britanic, nici de către cel norvegian.

în 13 ianuarie 1941, trupele germane de desant-diversiune sub conducerea căpitanului Emst-Felix Kruder, la bordul navei comerciale Pinguin au lansat un atac violent, capturând astfel două baleniere norvegiene. Dacă această captură ar fi avut loc undeva de-a lungul coastelor europene nu ar mai fi fost nici un mister, căci se ştie că Germania nu permitea nici-unei naţiuni cucerite să se îndepărteze de ţărm; însă, deoarece captura a avut loc în apele teritoriale ale Neuschwabenland-ului, aceasta a şocat atât guvernul britanic cât şi guvernul norvegian.

Cu toate acestea, misterul nu a fost elucidat ci dimpotrivă, căci în noaptea următoare trupele germane au mai capturat încă trei nave baleniere şi unsprezece nave defensive. Flota Antarctică Germană era activă şi prosperă – minele amplasate în porturile australiene au scufundat primul vas american, însă obiectivul principal era monitorizarea coastelor şi a insulelor Antarticii.

Atlantis, Pinguin, Stier şi Komet erau doar patru dintre navele care nu ar fi avut nici-un motiv să avanseze atât de mult înspre sud. Toate aceste patru nave au fost în cele din urmă distruse de către forţele navale britanice pe când se aflau departe de Antarctica în diferite părţi ale lumii, din Franţa până în Insulele Ascension.

Odată ce frontul din Antarctica a fost cu adevărat deschis, Marea Britanie a construit mai multe baze în regiune, le-a completat cu personal şi a emis chiar şi o serie de timbre pentru a celebra victoria. Totuşi, cea mai importantă zonă în care era necesară amplasarea unei baze era Neuschwabenland, cunoscută oficial sub numele de Queen Maud.

Cu sprijinul oferit de Norvegia, prin informaţii secrete şi hărţi. Marea Britanie a realizat că Maudheim era de fapt locul cel mai potrivit pentru amplasarea unei baze, căci de acolo Marea Britanie ar fi putut spiona cu uşurinţă activităţile nemţilor. Astfel s-au întemeiat bazele campaniei Neuschwabenland.

Din 1941 până la începutul expediţiei Britanico-Suedezo-Norvegiene din 1949-1952, Marea Britanie a mai întreprins cel puţin 12 misiuni în Antarctica – jumătate dintre acestea având loc în perioada dintre sfârşitul războiului şi începutul operaţiei Highjump, condusă de amiralul Byrd, în decembrie 1946. Este de asemenea surprinzător faptul că Marea Britanie nu a mai efectuat nici o misiune în Antarctica de la începutul operaţiei Highjump până în 1948, timp în care S.U.A. s-a bucurat de exclusivitate asupra Antarcticii.

Marea Britanie a fost totuşi mai interesată de Antarctica decât orice altă naţiune şi, cu toate că a întreprins nenumărate misiuni în teritoriu în anii ’40, singura misiune menţionată pe larg de către istorici este operaţiunea Highjump condusă de amiralul Byrd. Misiunea acestuia încă mai eclipsează celelalte misiuni şi prezintă un mare interes pentru adepţii teoriei conspiraţiei.

Eforturile susţinute ale Marii Britanii au fost trecute cu vederea; odată cu începerea campaniei de dezinformare lansată de către amiralul Byrd, conspiraţia cu privire la Antarctica – loc de refugiu pentru nazişti – a fost şi ea uitată.

După capitularea Germaniei teritoriul Norvegiei trebuia curăţat de inamici iar secretele pe care aceasta le deţinea necesitau o investigare atentă. Descoperirile făcute ulterior au confirmat faptul că războiul s-a încheiat exact la timp, însă suspiciuni tot mai existau cu privire la dispariţia misterioasă a 250.000 de militari germani printre care Martin Bormann şi alte sute de nazişti – criminali de război daţi în urmărire.

Misterul cu privire la submarinele cu care se presupune că aceştia au scăpat trebuie de asemenea investigat. Totuşi, deşi o mare parte din submarinele germane s-au retras din Norvegia, cele descoperite au demonstrat că nemţii făcuseră mari progrese tehnologice.

în iunie 1945, într-un articol publicat de Washington Post se afirma că Aviaţia Militară Engleză (RAF) a descoperit lângă Oslo, 40 de bombardiere Heinkel cu o bătaie de 7.000 de mile. în articol se mai preciza că echipajul german capturat ar fi declarat că avioanele erau pregătite în vederea efectuării unei misiuni în New York.41

Forţele britanice au capturat de asemenea submarinele germane aflate în Norvegia la sfârşitul războiului, inclusiv noul tip de submarin XXI. Căpitanul Mervyn Wingfield a avut misiunea de a escorta la Scapa Flow cele 25 de submarine capturate şi a ales să navigheze la bordul noului tip de submarin, lucru destul de interesant.

La întoarcere, acesta a afirmat că „aliaţii au câştigat lupta cu submarinele la timpul potrivit – afirmaţie reiterată de către toţi aliaţii atunci când făceau referire la noile sisteme de armament ale naziştilor.
Serviciul Britanic de Informaţii a descoperit foarte multe secrete cu privire la Norvegia, însă le-a suprimat; la fel s-a întâmplat şi cu cele referitoare la Antarctica.

După eliberarea Norvegiei şi întoarcerea guvernului în ţară, Antarctica a redevenit punctul principal de interes, însă Norvegia ar mai fi avut de aşteptat câţiva ani buni până să se poată reîntoarce în acea regiune, dacă zvonurile cu privire la baza nazistă nu ar fi fost adevărate.

Pe de altă parte, Marea Britanie a considerat că a adunat suficiente informaţii pentru a iniţia o campanie de investigare în Antarctica – una menită să înlăture toate temerile şi să ascundă toate dovezile – deoarece nu mai putea suporta să vadă cum tehnologia ajunge pe mâinile cui nu trebuie, în special ale Statelor Unite şi ale Rusiei.

Marea Britanie a ajutat la eliberarea Norvegiei, iar spre sfârşitul anului 1945 aproape reuşise şi „eliberarea” teritoriului Queen Maud (în noul atlas postbelic teritoriul nu mai apărea sub denumirea Neuschwabenland). Cu toate acestea,misterioasele expediţii efectuate pe timpul războiului de către toate ţările combatante, în special de către Germania, nu sunt precizate în cărţile de istorie referitoare la cel de-al doilea război mondial. Am putea spune că a avut loc o denaturare a istoriei.

Marile Puteri după cel de-al doilea război mondial

Imediat după cel de-al doilea Război Mondial suspiciunile cu privire la apariţia unui nou inamic au fost confirmate – inamicul, pe care Hitler spera că îl va anihila era comunismul. Foştii aliaţi au devenit inamici în timp ce foştii inamici s-au aliat în lupta împotriva comunismului. în acest timp S.U.A. oferea guvernelor occidentale sprijin financiar pentru a le feri de influenţa comunismului, Marea Britanie rămânând singură să înlăture ultimele avanposturi naziste.

Ne-am fi aşteptat ca după capitularea forţelor Germaniei în mai 1945, să se fi instalat pacea, însă din păcate lumea a fost cuprinsă de aceeaşi stare de nelinişte ca înaintea izbucnirii celei mai mari deflagraţii din istoria umanităţii. Astfel anul 1945 nu a reprezentat doar sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ci şi începutul Războiului Rece. U.R.S.S. şi S.U.A. nu numai că aveau unele temeri cu privire la intenţiile uneia faţă de cealaltă, dar aveau şi opinii diferite cu privire la modul de administrare a Germaniei.

Problemele au început odată cu conferinţa de la Yalta din 4-11 februarie 1945 şi s-au intensificat o dată cu sfârşitul războiului din Europa, când toate secretele şi campaniile de dezinformare cu privire la descoperirile făcute de aliaţi au dus la dizolvarea unui parteneriat viabil ce reuşise să distrugă nazismul.

Atmosfera care domina Germania în mai 1945, după capitularea naziştilor era una de extenuare; cu toate acestea deşi aliaţii occidentali se resimţeau de pe urma războiului, Stalin era pregătit să lupte şi nu intenţiona să renunţe la pretenţiile sale teritoriale. Sovieticii nu au făcut absolut nimic pentru a înlătura temerile cu privire la refugierea naziştilor nici pentru a infirma zvonul după care Hitler nu s-ar fi sinucis, ci ar fi scăpat.

Cu puţin timp înainte de căderea Berlinului în faţa sovieticilor, Martin Bormann a avut o discuţie referitoare la Tierra del Fuego, Argentina, cu Marele Amiral Donitz. Această conversaţie, care se pare că a avut loc în buncărul din Berlin al lui Hitler a fost ultima discuţie interceptată pe timpul războiului din Europa.

Argentina fusese mult timp percepută ca fiind locul de refugiu pentru mulţi nazişti însă această ipoteză a fost vehement negată de către regimul Peron. Cu toate acestea, neînţelegerile dintre generalul rus Zhukov şi Stalin cu privire la posibila sinucidere sau evadare a lui Hitler au relansat mitul supravieţuirii naziştilor.

Marea Britanie aflându-se în posesia Insulelor Falkland, insule deosebit de importante din punct de vedere strategic, era singura ţară în măsură să investigheze problema legată de existenţa unui loc de refugiu în Antarctica, precum şi de crearea unui al patrulea Reich în America de Sud. S.U.A., care era prinsă între războiul din Japonia şi Războiul Rece, a fost luată prin surprindere de atitudinea agresivă şi înjositoare a Marii Britanii şi de incursiunile acesteia în Antarctica.

Din acest motiv americanii au adoptat o politică menită să distrugă aspiraţiile imperialiste ale Marii Britanii şi să o împiedice să-şi exercite influenţa în lume, coborând-o la statutul de „aliat” doar cu numele.

Din 1949, Marea Britanie şi identitatea naţională a acesteia au avut de suferit din cauza programei de globalizare iniţiată de S.U.A. Nu trebuie să uităm totuşi că Marii Britanii i s-a interzis fabricarea propriei sale bombe atomice în ciuda faptului că bomba nu s-ar fi putut realiza fără expertiza britanicilor. Pe lângă aceasta, poporul britanic a avut de suferit mult mai mult decât orice altă naţiune occidentală de pe urma programului de raţionalizare care a durat până în anii ’50. Marea Britanie a fost forţată să acorde independenţa şi autonomia teritoriilor aflate sub stăpânire.

Astfel, deşi Marea Britanie a intrat în al doilea război mondial ca o superputere, până la sfârşitul războiului s-a văzut pusă la punct de către americani prin acţiunile întreprinse de aceştia – în special prin operaţia Highjump. S.U.A. a devenit singura ţară care a reuşit să-şi exercite influenţa asupra Marii Britanii cu succes, fapt demonstrat de altfel şi în criza din Suez din 1956. Chiar şi acum, la 60 de ani după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Marea Britanie încă se mai sacrifică în favoarea politicii externe a S.U.A.

Explorarea teritoriului Queen Maud

După cum am afirmat şi în prima parte a articolului, Shangri-La nazistă a existat cu adevărat. Cu dimensiuni necunoscute, aceasta a fost descoperită în timpul expediţiei germane în Antarctica (Deutsche Antarktische Expedition). Existenţa unei baze naziste în Antarctica ascunsă în vastele caverne ale acesteia a fost considerată de către Marea Britanie un motiv întemeiat pentru ca aceasta să amplaseze baze în regiune pe timpul războiului pentru a contracara această ameninţare.

Dacă expediţiile britanice înregistrate oficial se concentrau în principal în jurul peninsulei antarctice, cele neînregistrate se axau pe investigarea teritoriului Queen Maud – numit astfel înainte de 1939 de către balenierii norvegieni în onoarea reginei Maud a Norvegiei (1869-1938), soţia regelui Haakon al VlI-lea, fostă prinţesă a Regatului Unit al Marii Britanii şi nepoată a reginei Victoria.

Norvegienii au început explorarea intensivă a teritoriului Queen Maud în 1930, când au cartografiat pentru prima dată zona, folosind imaginile obţinute din avion. în survolările ulterioare ale zonei efectuate în 1931 şi 1936, aceştia au descoperit zone necunoscute şi au identificat unele anomalii ce au atras atenţia întregii lumi. în 4 februarie 1936, Lars Christensen a lansat steagul Norvegiei din avion, revendicând astfel terenul în mod oficial. în hărţile întocmite pe baza fotografiilor făcute erau omise zonele uscate şi lacurile, însă aceste descoperiri au provocat unele discuţii între guvernul norvegian şi monarhie cu privire la anexarea sau nu a teritoriului respectiv Norvegiei.

După deliberări îndelungate, în 14 ianuarie 1939, cu şase zile înainte ca Deutsche Antartische Expedition să efectueze prima survolare a zonei Queen Maud, guvernul norvegian a emis un decret regal prin care regiunea dintre Enderby şi Coates Land era anexată Norvegiei sub numele de Queen Maud.
Descoperirilor realizate de Deutsche Antartische Expedition li s-a făcut multă reclamă.

Căpitanul Ritscher a explorat intens zona cu două hidroavioane Dornier Wal (Boreas şi Passat) şi a realizat peste 1.500 de fotografii acoperind o zonă de mai bine de 250.000 km2. Şi totuşi, ca şi în cazul hărţilor norvegiene suprimate, majoritatea filmelor şi materialelor înregistrate au fost distruse în război, câteva fiind totuşi salvate.

în timpul războiului şi până la sfârşitul verii antarctice din 1945-46, Aviaţia Militară a Marii Britanii (RAF) a explorat de asemenea Antarctica pentru a găsi zone potrivite pentru amplasarea bazelor. Astfel au descoperit nu numai multe zone de uscat, ci şi informaţiile secrete care au lansat campania Marii Britanii în Neuschwabenaland.

Aroganţa cu care Marea Britanie se încăpăţâna să trimită trupe în Antarctica independent de S.U.A., precum şi emiterea ostentativă în februarie 1946 a unui set de timbre prin care să îşi sărbătorească reuşita au dus inevitabil la contestarea revendicărilor Marii Britanii asupra Antarcticii, deşi timbrele menţionate comemorau de fapt ultima luptă a Marii Britanii cu nazismul, nefiind o declaraţie a revendicărilor sale în Antarctica.

Deşi Marea Britanie a fost oficial scandalizată atunci când a fost lansată operaţia Highjump, în realitate a fost doar un subterfugiu, căci Marea Britanie era conştientă că S.U.A., având statutul de superputere, nu va permite folosirea Antarcticii de către alte naţiuni în vederea obţinerii unor beneficii financiare.

Timp de doi ani, Marea Britanie a oprit zborurile şi operaţiunile în Antarctica, lăsându-le Statelor Unite mână liberă o dată începerea operaţiunii Highjump. Locul de refugiu al naziştilor fiind distrus, Marea Britanie nu mai avea de ce să se întoarcă în Antarctica. Oricum, americanii nu aveau să descopere nimic nou, totul fiind deja descoperit. Aşa să fi fost?

în cei doi ani în care trebuiau să descopere cât mai mult posibil, americanii au găsit numeroase zone uscate şi lacuri cu apă caldă, ceea ce a atras interesul mass-mediei. Cu toate acestea, operaţiunea Highjump, planificată iniţial pentru şase luni, a durat doar opt săptămâni. Reacţia celorlalte naţiuni a fost una de ostilitate, însă abia după încheierea misiunii au început să circule zvonurile şi teoriile care aveau să învăluie operaţia Highjump în mister. în vara antarctică 1947-1948, Statele Unite au efectuat o altă expediţie, operaţia Windmill şi au alcătuit harta altor zone de interes.

în 1948-49 Aviaţia Militară Britanică au revenit în zonă survolând terenul Queen Maud în căutarea unei locaţii pentru stabilirea unei baze pertinente pentru expediţia norvegiano-britanico-suedeză, care avea să dureze din 1949 până în 1952 şi al cărei obiectiv era investigarea descoperirilor germane din 1938.

Marea Britanie şi Norvegia ştiau că terenul Queen Maud, aşa cum era el în momentul în care fusese folosit de către nazişti, va fi foarte diferit de cel cartografiat în anii ’30 şi la începutul anilor ’40. Orice explozie cu o magnitudine suficient de mare ar fi putut crea un front atmosferic cald.

Astfel pământul s-ar fi încălzit, iar căldura degajată ar fi produs precipitaţii – cantitatea putând fi măsurată în funcţie de viteza exploziei. După toate probabilităţile, zăpada ar fi acoperit zone pe care nu mai căzuseră precipitaţii de mii sau chiar milioane de ani, iar relieful ar fi cunoscut o transformare semnificativă.

Când membrii expediţiei norvegiano-britanico-suedeze au inspectat zona, au descoperit cel mai mare animal de pe continent: minusculele căpuşe de praf, o descoperire de altfel neobişnuită. Expediţia a mai descoperit licheni şi muşchi în unele zone. Şi totuşi, lacurile ce apăreau predominant în rapoartele altor expediţii nu erau menţionate; nici vastele zone uscate. Este posibil ca lacurile să fi îngheţat, iar majoritatea zonelor uscate să fi dispărut sub stratul de zăpadă?

între timp, din ce în ce mai multe ţări doreau să îşi înfiinţeze propriile baze în Antarctica şi astfel au început conflictele. în noiembrie 1948, un incendiu a distrus în condiţii suspecte baza Hope a Marii Britanii; în 1952 forţele argentiniene au deschis focul asupra britanicilor ce se întorceau din expediţia amintită mai sus. Din nefericire detalii cu privire la alte conflicte au fost suprimate din motive diplomatice.

Cu toate acestea, în 1982 Marea Britanie a intrat în război împotriva Argentinei pentru a revendica Insulele Falkland (Malvine). înfrângerea forţelor argentiniene a dus la prăbuşirea juntei fasciste militare ce dominase Argentina în ultimii ani. Deşi Argentina avea interese mari în Antarctica, cu pierderile înregistrate în campania, din Malvine – mai mult de 2.000 de victime – şi cu ameninţarea ca oraşul Buenos Aires să fie bombardat, Argentina s-a văzut nevoită să-şi recunoască înfrângerea.

Argentina a ţinut să precizeze că a pierdut o bătălie, dar nu a pierdut războiul. Conform atlaselor sud-americane, Insulele Malvine se află în posesia Argentinei, aşa că nu putem fi siguri că războiul nu va izbucni din nou.

Dacă acest lucru s-ar întâmpla, Marea Britanie ar trimite din nou invincibila flotă la luptă pentru a apăra insulele Falkland, cele mai de preţ posesiuni ale Marii Britanii dintr-un motiv cât se poate de simplu: poziţia geografică a acestora în imediata apropiere a Antarcticii şi implicit comorile şi misterele ce ar putea fi într-o bună zi accesate şi folosite.

Interese militare în Antarctica

înainte de ratificarea Tratatului Antarcticii în 23 iunie 1961, Anul Geofizic Internaţional din 1958 a captat atenţia şi a condus la o cooperare pe plan internaţional în vederea explorării continentului îngheţat. Americanii au revenit în zonă, la fel şi britanicii iar sovieticii au început propriile lor experimente.

Scopul Anului Geofizic Internaţional a fost înlăturarea tensiunilor dintre ţări şi promovarea colaborării în vederea utilizării resurselor şi a informaţiilor ştiinţifice. Succesul acestei iniţiative a făcut posibilă promulgarea Tratatului Antarcticii, însă în condiţiile în care U.R.S.S. îşi exprima clar intenţia de a rămâne în Antarctica şi după încheierea Anului Geofizic Internaţional. Toate ţările implicate au căzut de acord asupra faptului că „Antarctica va fi folosită doar în scopuri paşnice, utilizarea echipamentului şi a personalului militar fiind permisă însă nu în scopuri militare.”

Cu toate acestea, în anii premergători ratificării din iunie 1961 a tratatului, atât S.U.A. cât şi U.R.S.S. şi Marea Britanie au folosit Antarctica în scopuri militare, circulând zvonuri că toate cele trei naţiuni au folosit continentul pentru a testa bombe nucleare. Se pare că în 27, 30 august şi 6 septembrie 1958 americanii au detonat cel puţin trei astfel de bombe.

Se presupune că acestea au fost aruncate deasupra zonei Queen Maud fiind lansate de la 300 de metri deasupra ţintei, iar scopul lor era de a „recupera” zonele îngheţate. Informaţiile cu privire la locaţiile altor detonări au fost suprimate însă se presupune că zonele ţintite erau acelea în care germanii desfăşuraseră acţiunile de recunoaştere în 1939 şi 1940.

Cum şi germanii şi americanii declaraseră oficial că au găsit lacuri cu apă termală, descoperirea altor astfel de lacuri era doar o chestiune de timp. Un astfel de lac este lacul Vostok descoperit de ruşi la 4.000 de metri adâncime, localizat în mod surprinzător chiar sub baza rusească Vostok. Descoperirea nu a fost făcută publică decât în 1989.

Ne întrebăm totuşi, nu cumva sovieticii descoperiseră lacul cu mult timp în urmă, acesta fiind motivul pentru care au refuzat să părăsească baza? Lacul nu a fost încă investigat, pe de-o parte deoarece existau temeri cu privire la ceea ce s-ar fi putut descoperi, iar pe de-altă parte deoarece nu se dorea contaminarea lacului, deşi a fost identificată o uriaşă anomalie magnetică.

Este chiar atât de greu de conceput faptul că Antarctica ar putea fi împânzită de o reţea de tuneluri subterane – aşa cum apar în harta lui Piri Reis – suficient de largi pentru a permite trecerea submarinelor germane? Am putea spune că această ipoteză, avansată de Christof Friedrich, nu este chiar de neconceput, mai ales că imaginile oferite de sateliţi demonstrează faptul că Antarctica este alcătuită din arhipelaguri, iar nenumărate lacuri, au fost deja descoperite.

Dacă naziştii au construit într-adevăr o bază în Neuschwabenland care a fost distrusă ulterior, în 1945, testele nucleare efectuate de S.U.A., U.R.S.S. şi Marea Britanie ar fi distrus oricum orice dovadă a incursiunii naziste în Antarctica. Cu toate acestea, încă mai circulă zvonuri după care naziştii nu au fost complet distruşi, ci s-au retras în baze secrete din America de Sud.

Campania Marii Britanii din Neuschwabenland reanalizată

Dacă forţele Marii Britanii ar fi distrus într-adevăr avanpostul nazist ce se pare că ar fi existat în mijlocul Munţilor Muhlig-Hoffman, acest lucru nu s-ar fi aflat oricum niciodată, căci şi să fi fost adevărat, istoricii nu i-ar fi dat crezare. Chiar şi aşa este cert faptul că Marea Britanie a fost ţara cu cea mai mare prezenţă în Antarctica în anii’40, lucru destul de intrigant, dacă nu chiar suspect.

Mai mult, Marea Britanie a fost destul de avantajată în colectarea dovezilor privitoare la intenţiile nemţilor în Antarctica, atât prin intermediul capturilor, al spionajului şi al reţelei de contrainformaţii deosebit de eficiente, cât şi prin propriile sale investigaţii efectuate la faţa locului.

Toate aceste aspecte ne conduc la concluzia că în acea zonă s-a întâmplat într-adevăr ceva de proporţii semnificative, însă se pare că lucrurile se vor clarifica doar odată cu trecerea timpului. Descoperirile ştiinţifice făcute după terminarea războiului sugerează că Antarctica a fost la un moment dat, în trecutul apropiat, afectată de activităţile desfăşurate în acea zonă – o descoperire ce oferă credibilitate campaniei Neuschwabenland.

în 1999, o expediţie în Antartica a descoperit un virus la care nici animalele, nici oamenii nu sunt imuni. Specialiştii nu au reuşit să găsească vreo explicaţie cu privire la originea virusului, deşi mulţi au încercat. Conform unor specialişti, virusul ar fi putut fi o formă de viaţă preistorică păstrată nealterată sub gheaţă. Alţi specialişti au susţinut totuşi, că virusul ar fi fost o armă biologică secretă adusă în Antarctica,odată cu Deutsche Antarktische Expedition din 1938-39.

Dacă o armă biologică sau un virus a fost transportat într-adevăr în Antarctica este puţin probabil ca acesta să fi fost împrăştiat pe continent în mod intenţionat, ci mai degrabă depozitat acolo cu foarte mare grijă. Dacă nemţii au fost într-adevăr cei care au proiectat virusul din Antarctica, protejându-l cu atâta precauţie, avansarea ipotezei conform căreia virusul ar fi putut fi eliberat în urma unui atac lansat asupra locului de depozitare nu pare exagerată.

Un alt mister este legat de teritoriul Queen Maud şi ceea ce s-a întâmplat în 1945. în anul 1984 British Antarctic Survey de la baza Hallev Station a observat prima gaură în stratul de ozon, chiar deasupra zonei Queen Maud. După multe speculaţii, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că apariţia găurii din stratul de ozon se datorează acţiunii clorofluorcarbonaţilor şi că în timp aceasta va provoca încălzirea globală.

Este posibil ca o imensă explozie nucleară să fi produs atât gaura în stratul de ozon, cât şi eliberarea virusului amintit? Posibilitatea ca şi altceva în afară de clorofluorcarbonaţi să fi contribuit la formarea găurii în stratul de ozon pare plauzibilă, mai ales dacă luăm în considerare faptul că în zonă au fost efectuate trei teste atomice de care se ştie, plus nenumărate alte teste asociate cu distrugerea bazei naziste.

Lacuri subterane ce prezintă urme de viaţă, lacuri geotermale în văi uscate, aflate într-o zonă aparent îngheţată, viruşi care ameninţă umanitatea, găuri misterioase în atmosferă asociate cu expediţii militare suprimate, toate acestea pot părea a fi un produs al ficţiunii, însă, incredibil sau nu, acestea sunt cât se poate de reale.

Antarctica este o zonă cu adevărat misterioasă şi de aceea pare de neconceput ca naziştii să fi revendicat zona pentru ca mai apoi să o abandoneze, neapărată, mai ales că Channel Islands, de exemplu – o cucerire nazistă fără o importanţă strategică deosebită – a necesitat pentru construirea propriilor fortificaţii mai mult de 10% din fierul şi betonul folosit pentru construirea Zidului Atlanticului — un zid ce se întindea de la Pirinei până la Capul Nord al Norvegiei!

Cu toate acestea, povestea campaniei Marii Britanii în Neuschwabenland este ceva mai greu de confirmat. Poveştile cu referire la tuneluri străvechi şi lupta împotriva ultimelor rămăşiţe ale nazismului par de domeniul fantasticului. Cu toate acestea, este binecunoscut faptul că oamenii de ştiinţă nazişti efectuau experimente pe oameni simulând condiţiile de îngheţ caracteristice Frontului de Est pentru a descoperi mijloace de creştere a rezistenţei forţelor în acele condiţii grele.

Să fi înregistrat oare acele experimente atroce un aşa zis succes, permiţându-le militarilor să facă faţă frigului mai bine?
Poveştile cu privire la tuneluri străvechi, tuneluri care traversează munţii Muhlig-Hoffmann, par la prima vedere de domeniul fantasticului, însă ne întrebăm dacă nu există posibilitatea ca o reţea de caverne suficient de erodată pentru a avea un aspect neobişnuit să fi fost luată drept tunel?

în mod cert, soldaţii nu sunt oameni de ştiinţă, însă, indiferent dacă descoperirea făcută era un sistem artificial de tuneluri sau o reţea naturală de caverne, aceasta duceau fără îndoială la o bază nazistă. Dacă posibilitatea ca baza nazistă să fi fost asemănătoare bazei de submarine germane prezentată în filmul Raiders of the Lost Ark pare ireală, posibilitatea ca baza respectivă să fi fost construită şi completată cu personal de către forţele germane este cât se poate de plauzibilă.

Dacă forţele britanice au avut baze secrete pe timpul războiului, de ce ni s-ar părea nerealistă ipoteza ca şi forţele naziste să fi deţinut astfel de baze? Să ne amintim de asemenea, faptul că soldaţii japonezi au luptat mai bine de 20 de ani, refuzând să accepte înfrângerea; de ce ar fi imposibil ca forţele naziste să fi opus şi ele rezistenţă?

De fapt luptătorii nazişti au fost activi şi după capitularea din mai, lansând atacuri izolate şi după câţiva ani de la terminarea războiului şi îndepărtarea nazismului.
Nu se ştie dacă baza Neuschwabenland a fost sau nu eradicată de către forţele speciale britanice în 1945-46, însă ipoteza ca Marea Britanie să fi reuşit această izbândă este cât se poate de plauzibilă.

Pe perioada războiului, Marea Britanie deţinea, şi încă mai deţine, o forţă bine pregătită, una dintre cele mai bine pregătite trupe din lume, cu experienţă în executarea misiunilor de distrugere şi sabotaj în operaţii necostisitoare de acoperire. Forţele britanice au repurtat un succes atât de răsunător încât – chiar şi după eşecul înregistrat la Dieppe.

Marea Britanie, spre deosebire de Statele Unite, era de părere că victoria poate fi obţinută cu resurse limitate; cu toate acestea nu este de mirare faptul că Statele Unite a cărei filozofie „puterea înseamnă totul” şi-a concentrat întreaga atenţie asupra operaţiunii Highjump?

Afirmaţiile generalului Byrd şi presupusele sale descoperiri care au generat numeroase ipoteze bazate pe teoria conspiraţiei au eclipsat eforturile Marii Britanii.
în ultimă instanţă, nu ne interesează atât de mult dacă forţele britanice au distrus într-adevăr baza nazistă sau dacă ultimii nazişti au fost distruşi pe timpul războiului de către forţele atomice ale aliaţilor.

Ceea ce ar trebui să ne intereseze mai degrabă este aflarea adevărului cu privire la informaţiile privind trecutul, prezentul şi chiar viitorul Antarcticii, informaţii care au fost, sunt şi ar putea fi în continuare suprimate.

Postscriptum: misiune de recunoaştere efectuată de către Marea Britanie în Antarctica, în anul 1996, învăluită în mister
După ce NEXUS a publicat prima parte a articolului în numărul octombrie-noiembrie 2005 am fost asaltat de nenumăraţi oameni şi specialişti care mi-au oferit informaţii şi au confirmat evenimentele relatate.

De departe cea mai interesantă informaţie pe care am primit-o a fost un e-mail de la Miles Johnston. care investigase o povestire ciudată despre Antarctica, împreună cu Danny Wilson, pe când lucrau pentru Centrul de Cercetare a OZN-urilor. în 1975, Centrul a fost contactat de un anume Eric Wilkinson care a raportat un incident neobişnuit pe care 1-a observat în 1966, pe când se afla în misiunea British Antarctic Survey. O poză şi mai ciudată decât relatarea susţinea povestea.

Miles Johnson explica: „în 1975 am investigat un OZN/ o formaţiune ciudată, ca un nor format din raze negre, la cererea unui membru din Belfast a British Antarctic Survey. Acesta mi-a oferit câteva imagini ale unei formaţiuni noroase pulsatorie care trimitea o rază neagră către gheaţă şi care era apoi reflectată mai departe. Cine ştie, poate cineva de acolo foloseşte arme cu impulsuri de energie negativă. Sau. cel puţin, folosea, căci imaginile au fost făcute în 1966.”

Fotografia este într-adevăr enigmatică şi confirmă faptul că Antarctica şi rolul pe care Marea Britanie îl joacă acolo sunt învăluite în mister.
Despre autor: James Robert este funcţionar în cadrul unui departament al Ministerului Apărării din Marea Britanie, istoric specializat în studiul celui de al doilea război mondial şi scriitor.

A călătorit mult prin Africa de Nord şi Europa pentru a investiga misterele războaielor secrete ale Marii Britanii. Provenit dintr-o familie de militari şi având surse germane ale căror mărturii au acordat credibilitate multor aşa-zise „mituri”, el şi-a asumat misiunea de a cerceta în profunzime activităţile ciudate, suprimate, puţin cunoscute şi anormale care au fost întreprinse împotriva Germaniei înainte şi după război, precum şi în timpul acestuia.

Articolul „Războiul secret al Marii Britanii în Antarctica” este extras din cartea aflată în curs de apariţie în care vor fi detaliate rezultatele unora dintre investigaţiile sale.
James Robert poate fi contactat la adresa de email: james- robert@hotmail.co.uk.

Calatoria amiralului Byrd dincolo de poli catre Centrul Pamantului, in Agartha, unde i-a gasit pe nazisti si uriasii atlanti! Aproximativ 13 ore a zburat amiralul Byrd catre Centrul Pamantului!

Calatoria amiralului Byrd dincolo de poli catre Centrul Pamantului, in Agartha, unde i-a gasit pe nazisti si uriasii atlanti! Aproximativ 13 ore a zburat amiralul Byrd catre Centrul Pamantului!

Despre Amiralul Richard E. Byrd, s-au scris multe, se vor scrie multe, dar si eu am scris multe. Este un subiect, ce trebuie analizat, asta pentru a se avea o alta perspectiva asupra planetei noastre, istoriei s.a.m.d.

In continuare, ceea ce veti afla, provine, de la nimeni altul, decat de la ilustrul scriitor de conspiratii, Jan Van Helsing, un nationalist german, care un talent literar ireprosabil, motiv pentru care a si devenit faimos. In cartea sa „Organizatia Secreta Soarele Negru – Loja elitei celui de-al Treilea Reich”[1], in capitolul 9, acesta ofera niste informatii exceptionale.

conspiracy131118_nazis_560

Citez:

„La conferinta de la Potsdam s-a hotarat ca America va trimite prima expeditie in Antarctica pentru a-i cauta pe soldatii germani si pe conducatorul acestora, care parasisera Germania prin diferite cai de refugiu. De asemenea, participantii au aprobat in unanimitate ca, imediat ce se incheie pregatirile, Statele Unite sa intre in forta in Antarctica. La randul lor, rusii trebuiau sa fie gata sa intervina in eventualitatea, in care dupa descoperirea nemtilor, ar fi fost nevoie de actiuni urgente. Prin urmare, Statele Unite, au pus punct la punct planul expeditiei impreuna cu rusii si englezii.

Deoarece existenta avioanelor circulare, trebuia sa ramana, deocamdata, secreta, s-au utilizat doar arme conventionale. Expeditia, care a durat din 1946 pana in 1947, a fost cea mai mare dintre cate s-au trimis in Antarctica. Nu s-a dorit trecerea ei sub tacere, mediile de informare facand o intreaga tevatura. Mai mult, pe continent se intentiona sa se construiasca o baza militara stabila. Planificata de catva timp, aceasta fusese amanata din cauza izbucnirii razboiului, iar bazele provizorii create in 1939 si 1940, fusesera parasite. Cu toate ca amiralul Byrd, era unul dintre cei dori conducatori ai expeditie, rolul sau n-a fost niciodata clar. Se spunea ca el „ar intreprinde cercetari pentru a aduce acasa o prada din Antarctica”, loc unde se spunea ca, s-a retras Fuhrer-ul si trupele sale.

Echipa lui Byrd, a fost prima care a zburat deasupra Polului Sud, pe 29 noiembrie 1929, dar noua calatorie nu avea ca scop improspatarea amintirilor. De data aceasta, el era decis sa ia urma germanilor disparuti. Unora din oamenii care au participat la expeditie, li s-au spus ca ar fi vorba doar despre un exercitiu obisnuit. Byrd stia, dintre celelalte expeditii ale sale la Poli, ca in cursul calatoriei se vor confrunta cu nenumarate pericole. Era posibil sa gaseasca mai mult decat o vale, in care se presupune ca s-ar fi ascuns germanii.

Dorinta puternica de a merge cat mai des la Poli si de a efectua cercetari aprofundate, nu-i fusese trezita de calatoriile sale in Antarctica, ci de prima sa expeditie la Polul Nord, desfasurata in 1926. Atunci fusese insotit de copilotul Floyd Bennett. Bennett a fost acela care i-a dat lui Byrd ideea ca pamantul ar putea fi cav si ca intrarile catre aceasta lume ascunsa s-ar gasi la Poli. Copilotul remarcase de mai demult un element comun in toate rapoartele expeditiilor arctice anterioare: vremea se incalzea cu cat inaintau mai mult spre nord.

In jurnalul Dr. Fridtjof Nansen, care a condus o expeditie intre 1893 si 1896, exista cateva indicii despre faptul ca in realitatea regiunea Polului Nord nu este o mare de gheata: ‘Avem dovezi ca, dupa toate probabilitatile, marea din apropierea imediata a Polului nu este asezata intr-un bazin plat ci, dimpotriva, intr-unul foarte adanc, iar gheturile par sa pluteasca nestingherit spre nord…’

In 1980, fotografiile facute de NASA au confirmat ca fundul Oceanului Arctic, prezinta o panta abrupta, care incepe in nordul Groenlandei si se intinde pe aproximativ 3.500 km. Aceasta inclinare, incepe cam la 85 de grade latitudine si se termina printr-o crevasa, care duce direct in interiorul Pamantului. Raportul oficial pentru presa al expeditiei efectuate in 1926 de la Spitzbergen pana la Polul Nord, este cam sarac in detalii si plictisitor. In jurnalul sau personal, Byrd consemna: ‘Am atins Polul Nord. Dupa ce am stabilit cu ajutorul sextantului pozitia Soarelui si am facut o multime de poze, am mai zburat cativa kilometri in directia de unde am venit si apoi am parcurs un cerc larg pentru a fi siguri ca am luat imagini cu tot Polul Nord.’

Acest raport ‘oficia’, nu pomenea nimic despre urmatoarele relatari succinte, dar autentice din timpul calatoriei: ‘Bennett l-a rugat pe Byrd sa piloteze avionul la inaltime constanta deasupra unui ocean, unde nu exista gheata si care pare ca se intinde dincolo de latitudinea de 85 de grade. Zburand mai departe compasul a luat-o razna. Vantul din spate a devenit si mai puternic, iar Soarele cobora tot mai mult la orizont. Byrd, a mai continuat putin drumul, dar apoi i s-a facut frica. A zburat urgent catre baza.’

In acea zi, Byrd si Bennett, vazusera si simtisera necunoscutul, fiind de comun acord: constatasera ca pamantul sferic constituie, fata exterioara a planetei, care este goala in interior, iar nordul Oceanului Inghetat, parea sa dispara intr-o gaura neagra fara sfarsit. Inainte de a ajunge la baza, ei s-au decis sa revina. In 1927, Byrd si Bennett, au mai zburat o data la Polul Nord, dar de data asta au patruns in interiorul Pamantului. Noul lor sponsor era marina Statelor Unite. Ei au decolat in secret de pe o baza necunoscuta si la o ora nestiuta, iar pana astazi acest zbor, n-a fost confirmat niciodata oficial.

Se pare ca Byrd, a parcurs peste 2.700 km, o mare parte a calatoriei desfasurandu-se in lumea subterana. In jurnalul sau, el pomeneste de animale preistorice, paduri verzi, lacuri si fluvii cu clima calda, tinuturi in care a fost intampinat de oameni inalti, cu pielea deschisa la culoare. Exista si poze din aceasta calatorie.’”[1]

Zborul amiralului Byrd din 19 februarie 1947 – momentul in care a luat contact cu uriasii din Centrul Pamantului !

Ati vazut, asadar, cateva aspecte istorice, nerecunoscute oficial despre expeditiile amiralului Byrd, prin care acesta, fiind impins de la spate de catre Iluminati, ii cauta pe vechii colonisti germani. Ceea ce urmeaza, reprezinta apogeul expeditiilor sale si constitutie un punct de cotitura, Aliatii schimbandu-si abordarea fata de membrii Reich-ului german.

Il las in continuare pe Helsing sa continue:

„… Dupa un inceput de zbor normal peste intinderea de gheata, cu cateva turbulente, Byrd, urca la 884 metri. Deodata, observa in masa de zapada, un colorit linear galben. Micsorand altitudinea, pentru a putea sa cerceteze mai bine modelul, au descoperit si dungi rosii si violete. Dupa ce au survolat de doua ori locul s-au intors la ruta de zbor initiala. Busola magnetica, precum si cea giroscopica incep sa se invarta nebuneste si sa tremure, iar directia de zbor nu mai poate fi controlata cu ajutorul instrumentelor. Cei doi fac apel la busola solara si totul pare sa functioneze din nou. Apoi, in zare se ivesc niste forma asemanatoare muntilor.

O jumatate de ora mai tarziu ajung la un lant muntos mic, care-i era total necunoscut lui Byrd. Dupa alte turbulente, micul masiv de munti este survolat in directie nordica. Dincolo de creste apare o vale, prin care curge alene un raulet. De fapt, in acest loc, ar trebui sa fie gheata si zapada, nicidecum o vale inverzisa. Ceva nu era in regula. In spate, pe versantul muntilor, se zareau paduri dese. Mai mult, aparatura de navigatie se comporta in continuare aiurea, busola giroscopica se balansa in fata si in spate.

Pentru a putea cerceta valea mai bine, Byrd, coboara la 437 metri si trage puternic de mansa la stanga. Solul este verde, acoperit parca de un fel de muschi. Lumina pare sa fie diferita. Soarele nu mai poate fi vazut. Dupa un alt viraj al avionului, ei descopera brusc un animal mare, care la prima vedere, pare a fi un elefant, dar de fapt e un mamut. Byrd, zboara mai jos si observa animalul cu binoclul. Intr-adevar, este un mamut. Descoperirea este transmisa prin radio la baza.

Se va zbura si peste alte dealuri inverzite, temperatura de afara aratand 23 de grade. Se mentine cursul, iar aparatele de navigatie functioneaza din nou normal; in schimb, a murit aparatul de radio-receptie. Terenul de sub ei devine acum neted si normal ca cel de la suprafata Pamantului. Recunosc in fata lor un oras. Este incredibil. Avionul incepe sa se clatine in mod ciudat, iar instrumentele nu mai reactioneaza. Deodata, din dreapta si din stanga apar langa avion, corpuri zburatoare in forma de farfurie, care emit o lumina stranie.

Se apropie asa de mult incat Byrd, poate sa le recunoasca simbolul. Este unul ciudat pe care n-o sa-l dea publicitatii. Totul pare a fi de domeniul fantasticului. Cei doi sunt bulversati si nu stiu unde se afla. Byrd, umbla la instrumentele aparatului, dar nu se intampla nimic – sunt prinsi ca intr-o menghina. Aparatul de emisie-receptie incepe sa paraie si se aude o voce in limba engleza cu un accent german sau nordic: ‘Bine ati venit in tinutul nostru domnule amiral. Va vom face sa aterizati in exact 7 minute. Relaxati-va, sunteti pe maini bune.’

Motorul s-a oprit, avionul aflandu-se in intregime pe maini straine. Dupa o alta convorbire radio a inceput aterizarea. Aparatul pierde din inaltime, usor, pana la sol si cand il atinge, are loc doar o izbitura usoara. Byrd, isi noteaza ultimele intamplari in jurnal, cand vede apropiindu-se de avion niste barbati inalti cu parul blond. In zare licaresc luminile unui oras mare, care pulseaza in toate culorile curcubeului. Nici el, nici Bennett n-au idee ce-o sa se intample acum, insa macar nu observa ca barbatii ar fi inarmati. O voce i se adreseaza lui Byrd pe nume si-l roaga sa coboare.

Aici se termina consemnarile din jurnal. Dupa terminarea calatoriei, Byrd, a scris, din amintiri, urmatoarele intamplari: transmisionistul si el insusi au fost luati din avion si intampinati prieteneste, dupa care au fost condusi spre un mijloc de transpirat mic, asemanator unei platforme, dar fara roti. Cu ajutorul acestui obiect zburator s-au indreptat in mare viteza catre orasul luminos care, vazut de aproape, parea a fi construit dintr-un material asemanator cristalului. S-au oprit in fata unei cladiri mari a carei arhitectura ii era complet straina lui Byrd, amintindu-i de orasul din benzile desenate cu Buck Rogers.”[1]

Intampinarea de catre atlanti !
Cateva explicatii morale pe care i le ofera Maestrul atlantilor, amiralului Byrd !

„Dupa ce sunt salutati li se ofera o bautura straina, Byrd este luat de doi barbati, in timp ce transmisionistul ramane pe loc. E condus prin mai multe galerii cu pereti iluminati si ajunge intr-o incapere superba, unde insotitorii sai il lasa spunandu-i: ‘Nu va speriati, amirale, veti fi primit in audienta la Maestru.’

Acest Maestru, un barbat cu infatisare fina si trasaturi imbatranite, il intampina. ‘Va urez un calduros bun-venit in regatul nostru, amirale. V-am lasat sa veniti aici, deoarece aveti un caracter nobil si pentru ca sunteti foarte cunoscut in lumea de la suprafata. Va aflati in regatul Arianni-lor, pe taramul dinauntrul Pamantului. Nu va vom retine mult din misiunea dumneavoastra si veti fi readusi in siguranta la suprafata. Acum, amirale, va voi spune de ce v-am primit aici. Interesul nostru a fost starnit atunci cand rasa dumneavoastra, a aruncat bombele atomice deasupra oraselor Hiroshima si Nagasaki.

In acea clipa ingrijoratoare, ne-am trimis masinariile zburatoare, ‘Rotile Inaripate’, in lumea voastra. Bineinteles, acum acest lucru este de domeniul istoriei, draga amirale, dar trebuie sa continuu. Vedeti, noi n-am intervenit niciodata in razboaiele si barbariile rase voastre. Acum insa trebuie s-o facem, deoarece ati inceput sa va jucati cu anumite puteri, care nu le sunt destinate oamenilor. Ma refer la puterea atomica.

Solii nostri, au transmis deja mesaje mai-marilor lumii voastre – si ei totusi nu asculta. De aceea ati fost ales ca martor al faptului ca lumea noastra de aici, exista. Vedeti, cultura si stiinta noastra sunt cu mii de ani, mai avansate ca ale dumneavoastra, amirale.’

Byrd nu realiza cum ar putea fi de ajutor. Maestrul a continuat: ‘Rasa dumneavoastra a ajuns la punctul unde nu mai exista intoarcere. Printre voi, sunt unii, care mai degraba ar darama lumea decat sa renunte la putere, dupa cum stiti… In 1945 – si mai tarziu – am incercat sa luam legatura cu rasa voastra. Eforturile noastre au fost insa intampinate cu ostilitate si ‘rotile noastre inaripate’ (n.tr. OZN-uri), au fost distruse, ba chiar urmarite de avioane, de vanatoare. De aceea iti spun, fiul meu, ca in lumea voastra se pune la cale o furtuna puternica, o nebunie intunecata, care nu se va opri vreme de multi ani.

Nu veti gasi nici un fel de raspuns la armata voastra si nici o siguranta in stiinta voastra. Are toate conditiile sa se dezlantuie, atata timp cat fiecare floare a culturii voastre este distrusa si toate civilizatiile urmane se indreapta spre haos. Ultimul vostru razboi a fost doar o atincipare, a ceea ce rasa voastra asteapta cu nerabdare. Noi vedem, de aici, acest lucru cum nu se poate mai limpede. Vremurile intunecate care se vor pogori acum peste rasa voastra vor acoperi pamantul ca un giulgiu. Cred ca unii dintre voi vor supravietui acestei furtuni, dar despre asta nu pot sa spun nimic.

In departare, vedem o lume noua, care se ridica din ruinele rasei voastre si care va cauta legendarele comori ascunse. Aceste comori vor fi aici, fiul meu, in siguranta in mainile noastre. Cand se va apropia acel moment, vom reveni si va vom ajuta, in asa fel incat cultura si rasa voastra sa renasca. Poate pana atunci, va veti fi dat seama de inutilitatea razboaielor si a luptelor… si dupa aceasta perioada, veti primi ceva pentru un nou inceput al culturii si stiintei voastre. Tu, fiule, te vei intoarce cu acest mesaj la suprafata.’

Dupa aceasta discutie, Byrd, a fost dus de cei doi insotitori ai sai la transmisionist si impreuna au fost transportati cu obiectul zburator la propriul avion, ale carui motoare mergeau in gol. Se simteai acut tensiunea din atmosfera, intrucat nu se voia ca programul lui Byrd, sa mai fie dat peste cap. De abia s-a inchis bocaportul, ca avionul a fost ridicat de forta invizibila, pana a ajuns la o inaltime de 843 metri. Doua din ‘rotile zburatoare’, aveau sa insoteasca aparatul lui Byrd pe drumul de intoarcere. Din aparatul de receptie, se auzi apoi o ultima veste: ‘Va parasim acum, amirale, va puteti folosi din nou instrumentele. La revedere!’ Apoi aparatele au zburat inapoi la baza.

In jurnal, mai apar inca doua intrari. Una din 11 martie 1947, in care spune ca a transmis mesajul la Pentagon si ca de acolo i-a fost prezentat presedintelui. I s-a ordonat insa, sa pastreze o tacere totala despre aceasta poveste – ‘pentru binele omenirii’. A doua si ultima consemnare dateaza din 30 decembrie 1956. Aici el arata ca, asa cum i s-a ordonat, a tacut toti acesti ani, dar ca acum este dispus sa-si publice jurnalul.’”[1]

Membri ai Reich-ului german din Centrul Pamantului care traiesc alaturi de atlanti !

In continuare, dupa ce Helsing, descrie evenimentele traite de Byrd printre atlanti, John, partenerul de dialog, incearca sa lamureasca anumite controverse cu privire la cele spuse de Helsing:

„Problema este ca in februarie 1947, deci in momentul cand se presupune ca ar fi intreprins respectivul zbor spre Polul Nord, amiralul Byrd, conducea cea mai mare expeditie care fusese trimisa vreodata in Antarctica. Se afla, asadar, exact la cealalta parte a Pamantului. La vremea respectiva, a fost un spectacol urias, despre care se poate citi in cartile de istorie. Urmatoarea problema consta in faptul ca pe 5 martie, in acelasi an, deci atunci cand, conform jurnalului, trebuie sa fie la Polul Nord, amiralul Byrd dadea la Santiago un interviu despre expeditia din Antarctica, unuia dintre cele mai mari ziare din Chile.

Dar despre aceasta expeditie voi da mai multe amanunte imediat. Se pune insa intrebarea ce este cu jurnalul. Sunt de parere ca Byrd, a efectuat intr-adevar un zbor in care a avut parte de evenimentele descrise, dar inainte de data respectiva. Fie ca este vorba despre zborul din 1927, dupa cum am mai amintit, fie de un zbor din 1947. Relatarea este aproape identica cu cea continuta in jurnalul din 1927, dar la acea vreme n-am dat destula atentie acestui fapt.

Farfuriile zburatoare erau in orice caz de provenienta germana, deoarece, dupa cum imi spusese in cursul unei intrevederi personale nepotul amiralului Byrd, Harley Byrd, simbolurile reprezentate pe ele erau zvastici. Oamenii blonzi, pe care i-a intalnit Byrd, vorbeau engleza cu accent german, lucru care nu se putea observa in traducerea germana. Astfel, in originalul din engleza, acestia isi numesc aparatele de zbor ‘Flugelrads’ si-si iau ramas bun cu ‘Auf Wiedersehen’.

Mai departe, este mai mult decat suspect, ca subpamantenii sa se dea singuri drept Arianni, termenul fiind introdus de fapt de-abia, de national-socialisti. Si ce este cu prostia asta, ca a vazut simbolul de pe farfuria zburatoare, dar s-a jurat sa nu-l dezvaluie ? Daca ar fi fost vorba despre un simbol strain, putea foarte bine sa-l dea publicitatii, deoarece, oricum nimeni nu l-ar fi cunoscut.

Dupa parerea mea, este vorba despre o dezinformare cu un scop precis. Trebuie sa se scoata la lumina faptul ca pamantul este gol in interior, dar trebuie sa se ascunda ca locuitorii sunt vorbitori de limba germana si in special ca sunt national-socialisti, care au fost lasati sa intre acolo, cu o tehnica superioara Aliatilor, in ciuda altor popoare si rase de pe Pamant. N-am idee daca Byrd are stiinta de aceasta dezinformare, ca militar aliat cu siguranta ca nu era prea prietenos fata de germani, sau daca totul pornea de la serviciile secrete. Adevarul, este totusi ca in 1947, a fost in Antarctica si nu in tinuturile arctice.

Richard Evely Byrd, facea parte dintr-o veche si distinsa familie din Virginia. Inainte de Primul Razboi Mondial, a intrat in marina americana, iar in timpul conflagratiei a fost instructor de zbor. Mai tarziu si-a capatat renumele intr-un mod tragic. Calatoria sa istorica din 1927, in cursul careia a avut contact fizic cu subpamantenii, nu a fost niciodata recunoscuta. Cand presedintele Calvin Coolidge, a vazut cele peste o suta de fotografii si a citit jurnalul de bord al zborului, a strigat: ‘Nimeni, dar absolut nimeni nu va crede vreodata asa ceva. Vom pastra o tacere absoluta. Daca am da publicitatii asa ceva, toata lumea va rade de noi.’

Presedintele Coolidge, era un pragmatic, un om cu picioarele pe pamant. Decizia ca aceasta calatorie a lui Byrd, sa ramana secreta nu era un gest viclean de tainuire. Nu avea de-a face cu siguranta nationala. Altii, care au vazut de asemenea fotografiile, erau de parere ca in imaginea despre o lume in interiorul lumii noastre, era pur si simplu prea fantastica, pentru a fi adevarata. Un secretar al defunctului presedinte a confirmat reactia oficiala.

Imaginile si jurnalul despre calatoria in interiorul Pamantului, au fost sigilate si au disparut in incaperile subterane ale Bibliotecii Congresului, unde nimeni nu le-a mai deranjat timp de 12 ani. Cand a izbucnit al Doilea Razboi Mondial, raportul secret despre zborul lui Byrd din 1927, a fost reanalizat si clasificat sub numele de cod ‘proiectul White Sheet’. In cel de-al doilea an de razboi, guvernul si serviciile secrete, au realizat importanta unei lumi in interiorul lumii, mai ales ca la un zbor de antrenament efectuat pe deasupra Polului Nord, cu un avion circular, Jonathan Caldwell, intrase in gaura neagra pe care Byrd, o descrisese deja in 1927.

Drept urmare, zborul lui Byrd si cel al lui Caldwell, din anul 1940, au fost reunite in proiectul ‘White Pole’. Cand razboiul s-a incheiat oficial, in 1945, proiectul a ajuns de competenta unui nou departament al Marinei, asa-numitele ‘Polar Archives’, arhivele polare. Acest departament isi desfasoara si acum activitatea la etajul al saselea al Arhivelor Nationale. In anii ’60, la arhiva NASA, au fost colectate informatii despre mare parte a activitatilor de la poli, pe baza deselor observari de OZN-uri si a cercetarilor din zona polara.

Cu aceste informatii generale despre zborurile anterioare ale lui Byrd, putem sa ne ocupam acum de expeditia intreprinsa in Antarctica, in 1946, care ma intereseaza in primul rand. O flota din Norfolk, Virginia, aflata sub comanda contraamiralului Richard H. Cruzen, a primit insarcinarea de a-l insoti pe Byrd. Treisprezece nave de razboi, doua sute de avioane, vase de transport echipate cu elicoptere, precum si spargatoare de gheata si un submarin destinat cautarilor sub apa, au fost alocate misiunii.

Pe toate navele de transport fusesera imbarcate vehicule cu senile, care sa tracteze, pe gheata si zapada, sanii cu materiale de constructie pentru depozite si statiuni meteorologice, alimente, prefcum si combustibil si petrol, toate cu scopul de a conduce o trupa puternica de patru mii de oameni printr-un tinut neprimitor, ale carui straturi de gheata si zapada, aveau o grosime de peste trei kilometri. Aventura in Antarctica, expeditia pe mare si pe uscat, a fost conceputa ca o continuare a celui de-al Doilea Razboi Mondial, in adevaratul sens al cuvantului, cu conditia ca dusmanul sa fie descoperit in acest urias desert de gheata, de noua milioane de kilometri patrati.

La Christchurch, in Noua Zeelanda, a fost construita o statie ce avea sa serveasca drept punct de comunicare cu stramtoarea McMurdo, la o distanta de 3.700 km. Tot acolo au fost depozitate, piesele de schimb suplimentare si proviziile, care erau necesare celor 4.000 de oameni, pentru mutarea definitiva in Antarctica. Byrd, s-a intalnit apoi in Statele Unite, cu un grup de militari de rang inalt, purtand o ultima discutie. Presedintele Truman, ii interzisese sa zboare cu propriul sau avion inainte de a ajunge in Antarctica. Calatoria catre baza McMurdo, a inceput pe 1 februarie la Hueneme, in California, avand drept prima destinatie Hawaii.

Copilotul lui Byrd si navigatorul participau si ei, precum si transmisionistul sau si un fotograf acreditat de Fundatia Nationala pentru Stiinta si Societatea Nationala de Geografie. A doua zi, amiralul Byrd si echipa sa si-au luat zborul de la Honolulu catre un portavion, unde il astepta avionul sau; cu acesta avea sa se indrepte spre Polul Sud, pentru a gasi resedinte germanilor. In a patra zi dupa plecarea din portul Huenem, amiralul Byrd a ajuns la baza McMurdo din Antarctica, unde avionul cu elice fixa a fost observat de o farfurie zburatoare de origine germana, care plutea fara zgomot deasupra stramtorii.

Inainte de plecare, Marina, i-a permis lui Byrd sa arunce o privire asupra documentelor capturate de la germani. Amiralul a fost fascinat de rapoartele echipei germane, care fusesera trimisa in Antarctica in 1937. Echipele de cercetare masurasera si fotografiasera, cea mai mare parte a continentului, iar rapoartele lor erau de-a dreptul uluitoare. Byrd, a observat instinctiv ca nemtii ar fi preferat ca aceste rapoarte sa nu fi ajuns in Statele Unite, deoarece dadeau indicatii pretioase si permiteau tragerea unor concluzii despre planurile germanilor la Polul Sud.

Byrd n-a avut voie sa se uite in toate documentele secrete, dar acelea pe care le-a vazut l-au convins ca, oricat ar parea de incredibil, Pamantul, este intr-adevar, un corp gol, indiferent ce ar spune oamenii de stiinta. Pana atunci luase la cunostinta doar despre intrarea de la Polul Nord. La Polul Sud, trebuia sa mai fie o deschizatura, care totusi, ramasese nedescoperita la zborul pe care-l efectuase in 1929.

Pozitia probabila a acestei intrari, ar fi la est de pol, pe o linie de zbor, aproape de meridianul de 171. Cand si-a reamintit de vechile sale calatorii la pol si despre dezamagirile pe care i le provocasera oficialitatile guvernamentale, Byrd, a recunoscut ca dupa 17 ani de la ultimul sau zbor catre Polul Sud, ar merge iarasi in Antarctica, cu noua sa echipa, pentru a elucida o data pentru totdeauna, enigma acestui continent. De la McMurdo, amiralul Byrd si echipa sa au fost transportati catre portavionul stationat la 500 de km nord, in apele Antarcticii. A avut loc o ultima discutie, zborul fiind programat pentru dimineata urmatoare.

Fiecare membru al echipei era obligat sa pastreze o tacere deplina. In cazul in care nu se mai intoarceau dupa un anumit timp din asa-zisul ‘exercitiu antarctic’, avea sa inceapa o actiune masiva de salvare. Dar s-a ajuns la un comun acord ca, indiferent care va fi rezultatul, scopul acestei expeditii sa nu fie dat publicitatii. Sefii statului-major, au considerat ca este mai bine ca Byrd, sa nu fie informat despre faptul ca Statele Unite dispuneau de avioane circulare. Byrd si oamenii sai, au fost folosit conventional, ca acela cu care se antrenasera in SUA. Era vorba despre un ‘Falcon’, dar care nu avea nici o legatura cu cel din 1929, construit de compania Curtis Wright. Aparatul fusese construit in 1946, special pentru viteza mare si o autonomie considerabila.

Intregul proiect, precum si constructia acestui avion sunt necunoscute, dar se pare ca atingea o viteza de peste 500 km/h, avand o autonomie considerabila. Intregul proiect, precum si constructia acestui avion sunt necunoscute, dar se pare ca atingea o viteza de peste 500 km/h, avand o autonomie de 9.500 km. Motoarele Pratt & Whitney, au fost si ele reglate cu grija, iar fiecare spatiu liber din avion a fost exploatat, montandu-se rezervoare suplimentare de carburant, fiecare cu o capacitate de aproximativ 400 litri. Ratia de alimente a fost redusa la minimum din considerente legate de greutate. In cazul unei aterizari fortate, nu aveau nici o sansa de scapare, mai ales in aerul rarefiat din munti care inchid drumul spre regiunea Polul Sud.

La decolare, masina avea un surplus de greutate. Chiar cu sprijinul unei catapulte, pilotul ar fi avut greutati sa-si pastreze o inaltime sigura. A fost nevoie, sa zboare timp de sase ore, la o inaltime de 1.500 m, pana cand s-a consumat combustibilul suplimentar, rezervoarele fiind aruncate peste bord.

La 5 februarie 1946, jurnalul incepe asa: ‘Am fost lansati prin catapultare, de pe portavion cu rezervoarele pline. Vasul se afla la aproximativ 500 km nord de baza McMurdo. Cerul era limpede. Am zburat catre colonie si am ajuns aproape de ora sase cincizeci. Am parcurs un arc, zburand foarte jos. Le-am facut cu mana oamenilor de la sol. Ei ne-au raspuns.’

Zborul lui Byrd de la McMurdo, cale de 650 km la vest, de merginea primului lant muntos, a necesitat mult timp, deoarece trebuia sa se arda surplusul de carburant al aparatului. Era prea incarcat pentru a putea zbura la o inaltime corespunzatoare.

‘Am ajuns la ora 15 la primul nostru punct din plan. Cerul era foarte senin. Am incercuit regiunea de trei ori si am aruncat un stegulet american pe geam pentru a lua locul in stapanirea Statelor Unite. Motivul survolului consta in faptul ca avionul inca nu putea urca suficient, incat sa depaseasca cei 3.200 metri cat avea trecatoarea ghetarului Axel Heiberg, de pe platoul central, unde se presupunea ca incepe valea care ducea catre interiorul Pamantului. Am aruncat din avion rezervoarele goale cu ajutorul unei catapulte cu plan inclinat. Dupa mai multe ore, greutatea s-a redus suficient, incat sa putem survola varful muntelui.

Ora 13:20 – am ajuns la marginea vaii. Soarele inca mai stralucea pe cer. Zburam in jos urmarind contururile pamantului, desenandu-le. Mai intai, panta era usoara, apoi tot mai abrupta, ca si cum am cobori pe versantul unui munte. Navigatorul este acum nelinistit, ca am ars prea mult carburant.

Ora 16:30 – calota de gheata, devine treptat tot mai subtire. Pe munte, putem observa deja cateva locuri uscate. Temperatura de afara, care la inceputul zborului descendent era de 60 de grade sub zero, a crescut cu zece grade.

Ora 17:00 – inca mai urmam coasta in jos. Gheata este acum foarte subtire pe stanci. Putem observa cateva pete negre, unde ar putea fi vorba de carbune. Soarele se afla inca sus pe cer. Temperatura creste, incet, dar sigur. E posibil ca in depresiune, sa fie o temperatura tropicala. Poate ajungem intr-un fel de paradis. Dar asta ramane de dovedit.

Ora 17:30 – altimetrul arata o scadere de un kilometru, de cand am inceput coborarea. Pana acum, am zburat mai mult de 500 km, in vale. Versantii devin incetul cu incetul, tot mai abrupti.

Ora 18:00 – gheata a disparut complet. Stancile sunt uscate. Temperatura este in crestere. Cu cat zburam mai jos, este din ce in ce mai cald. Deodata, cadem parca intr-o groapa fara fund, cu laturi abrupte, care se ingusteaza spre partea inferioara. Busola parca a innebunit. Nu mai functioneaza deloc. Traiectoria noastra devine o spirala. Soarele inca mai straluceste, dar devine mai mat, in timp ce coboram mai departe.

Ora 19:00 – coboram de aproape o ora in gaura. Aerul de afara este tot mai cald. Cu cateva minute inainte, am trecut de o cascada, din care, se pare ca ieseau aburi. Am survolat-o, pentru ca fotograful nostru sa faca cateva poze. Deoarece soarele devine din ce in ce mai mat, trebuie sa folosim lumini, ca sa se poata vedea ceva din fotografii.

Ora 20:00 – zburam cu varful in jos, ca si cand ne-am deplasa deasupra unui teren plat. Busola nu mai functioneaza deloc. Altimetrul indica o coborare continua. Instrumentele arata ca viteza noastra a scazut la aproximativ 80 km/h. De ce zburam asa de incet ?

Ora 21:00 – cred ca ne aflam acum la cel putin 160 de km sub deschizatura. Combustibilul a fost folosit pe jumatate. Am mai aruncat un rezervor gol de benzina. Recipientele suplimentare de carburant cuprind 380 de litri si sunt confectionate din aluminiu gros de trei milimetri. Rezervorul a cazut orizontal catre perete, ca si cum ar fi fost atras de acesta. Aparatele si indicatoarele si fac din nou de cap. Nu mai avem destul combustibil pentru a zbura mai departe. Cu ce a ramas din carburant, putem ajunge acasa, daca ne intoarcem imediat. Aparatul de receptie este mort, nu avem legatura. Echipajul este dezorientat. Cu toate ca nu este imponderabil, poate alerga pe laturile si tavanul avionului. Cele patru ceasuri sincronizate de la bord, ca si la ceasurile de mana ale echipajului arata aceeasi ora, dar mai tarziu se va dovedi ca indicau cu sapte ore mai mult.

Ora 22:00 – zburam acum mai repede ca atunci cand coboram. Avem senzatia ca terenul dedesubt este plan. Nu avem nici un fel de explicatie. Afara, se face din ce in ce mai racoare, pe masura ce ajungem din nou la suprafata.

Ora 23:00 – ne apropiem de suprafata, de unde am inceput cu zborul in picaj. Virez in unghi drept, pentru a stabili diametrul putului. Frigul de afara, devine din nou intens.

Ora 24:00 – mizeul noptii. Am zburat aproximativ o ora si am ajuns la punctul de iesire. Navigatorul, crede ca deschizatura are un diametru de 200 km. Ne ridicam din nou si castigam tot mai mult in viteza, deoarece avem vantul in spate. Temperatura de afara este in racire. Viteza creste automat.

John se intrerupe aici, putin, pentru a adauga ceva la insemnarile mele din jurnal: ‘Byrd a depus mai tarziu un raport in ceea ce priveste reducerea vitezei, cand s-au deplasat prin gaura, de la 500, la aproximativ, 80 km/h, fara ca pilotul sa actioneze. De asemenea, a informat ca temperatura crescuse de la -15 grade celsius, cat era la suprafata, la 15 de grade sau chiar mai mult in punctul unde hotarase sa se intoarca. Echipajul a confirmat ca in unele locuri din piatra ieseau aburi.

In interiorul putului, se puteau vedea nori. Instrumentele indicau prezenta unui curent de aer continuu, ce provenea din adancul putului. Dupa parerea mea, asta ar explica reducerea vitezei in picaj. Amiralul, a povestit ca in put, traise un sentiment ciudat, ca si cum s-ar fi aflat pe o alta planeta. Iata ce spune textul mai departe:

‘Ora 01:00 dimineata – ne aflam acum in afara putului si zburam in sus. Facem cateva poze cu stancile. Cautam urme de vegetatie. Gheata devine din ce in ce mai groasa, pe masura ce urcam.

Ora 02:00 – ne aflam deasupra vaii, pe care o vom survola o data pentru a masura distanta. De-abia, daca mai vedem Soarele, care rasare in nord. In acest anotimp, este vizibil tot timpul. Noaptea dureaza aproximativ patru ore.

Ora 03:00 – zburam acum inapoi catre baza si catre portavion.’

John adauga: ‘In timp ce se aflau in interiorul tunelului sau, cum il numea Byrd, in spirala, echipa a vazut in departare o formatie de cel putin cinci OZN-uri, care veneau din adancul pamantului. Aceste OZN-uri, au aparut si pe radar. Cand aceasta formatiune s-a apropiat de avionul neinarmat al lui Byrd, doua dintre nave s-au desprins si au insotit avionul de la o anumita distanta. Fotograful de la bord, a facut poze cu obiectele zburatoare, care aveau zvastici, atat pe partea superioara, cat si pe cea inferioara a fuselajului. Farfuriile zburatoare germane, n-au facut totusi nici o manevra de lupta, si nici n-au luat legatura prin radio cu avionul lui Byrd.

Pilotul lui Byrd, a fost atentionat sa nu faca nici un fel de manevra de evitare, iar fotograful a continuat sa faca poze. S-au adunat peste doua sute de imagini, care au fost trimise la Fundatia Nationala pentru Stiinta si la Arhivele Nationale. Jurnalul se termina dupa cum urmeaza:

‘Ora 11:00 – ne aflam din nou pe portavion. Aterizarea a avut loc fara probleme. Dupa ce ne odihnim, maine vom zbura in Noua Zeelanda si apoi ne vom intoarce in Statele Unite. Dupa ceasurile din avion, zborul a durat aproape 31 de ore, dar dupa ceasurile portavionului, am lipsit 23 de ore.

John imi dezvalui ce s-a intamplat dupa aceea: ‘Dupa intoarcerea sa pe portavion, Byrd, a trimis un mesaj codificat la Washington. Apoi el si echipa sa, s-au odihnit pe vas vreme de trei zile. In afara de raportul codificat mai existau si documente si materiale filmate, care au fost transportate de un avion rapid prin Sydney, Christchurch si Panama la Washington. Dupa intoarcerea sa in SUA, Byrd, a fost chemat la Pentagon, la o intalnire secreta cu sefii statului-major al Statelor Unite. Ofiterilor prezenti la aceasta reuniune, li s-au citit extrase din jurnal si li s-au aratat si explica sute de metri de pelicula.

Jurnalul scris de navigatorul de pe ‘Falcon’ si semnat de Byrd, a fost pastrat o perioada intr-un seif de la Arhivele Nationale, care era folosit numai pentru conservarea acestor documente istorice. Fara aprobarea presedintelui SUA, nimeni nu avea voie sa le vada. In 1976, mi s-a ingaduit, sa ma uit pe ele o ora, in tot acest timp fiind urmarit de personalul de securitate. Am mai putut vedea documentele, a doua oara, in 1977, dupa ce am intervenit pe langa senatorul Lawton Chiles din Florida. In anul 1978, documentele au fost duse in depozitele subterane ale aviatiei militare americane, numite ‘Kensington Tomb’, mormantul de la Kensington.

Dupa ce s-a vizionat filmul expeditiei lui Byrd, a avut loc o discutie a sefilor de stat-major, prezidata de Hary S. Truman. La sfarsitul conferintei, s-a decis prin vot ca Byrd, sa se intoarca la Polul Sud, la acea gaura fara sfarsit, si sa zboare spre interior pentru a depista baza germana si farfuriile zburatoare. Aceasta noua calatorie a fost stabilita pentru data de 16 februarie 1947. Impotriva germanilor, americanii aveau sa foloseasca, din nou, avioane conventionale, cu elice si aripi fixe. Deocamdata, Byrd, n-a fost informati despre proiectul avionului circular. Publicului, i s-a ascuns, mai departe, activitatea americanilor in Antarctica. El nu stia nimic despre adevaratele intentii ale Statelor Unite.’”[1]

Ofensiva Amiralului Byrd impotriva membrilor Soarelui Negru o va pierde !

„La 16 februarie 1947, amiralul Richard E. Byrd, a zburat cu escadrila sa de opt avioane de tipul ‘Falcon’, spre Polul Sud, pentru a testa rezistenta germanilor. Fiecare avion era actionat de patru motoare Pratt & Whitney. Avioanele erau inarmate complet, insa presedintele, Truman, a dat ordinul strict ca sub nici o forma, sa nu tinteasca in aparatele germane ce aveau sa fie intalnire in lumea dinauntru.

In timp ce escadrila repeta manevra de zbor, pe care o efectuase cu un an urma, Byrd si oamenii sai au cercetat teritoriul. De data aceasta, pe langa propria echipa participau si 60 de veterani, de razboi, americani, uimiti sa afle ca planeta, nu are un miez incandescent, fluid, cum se credea pana atunci. Ei au observat ca echizatura din Antarctica, avea o largime de 200 km. Pe aici, au zburat in picaj 1.300 km, inspre interior, iesind printr-o alta deschizatura, in forma de vartej, in interiorul Pamantului. Treptat, deschizatura, se largea spre interior si echipajul ‘Falcon’-ului, s-a vazut in fine, in lumea cava, dinauntrul planetei.

Deasupra aveau ceva ce semana a cer si nori, iar sub ei aveau pamantul si marea, la fel ca si la suprafata. Se aflau in interiorul lumii cave, pe care Byrd o descrisese in 1929, ca fiind ‘continentul vrajit din cer – o tara a secretelor vesnice’.

Daca pe suprafata convexa a Pamantului, se poate vedea la aproximativ 10 km departare, in lumea interioara distanta aceasta nu e limitata, decat de nori. Cand au ajuns in interior, busolele avionului, au inceput sa functioneze ciudat. Si-au continuat coborarea intr-o atmosfera identica cu cea de pe suprafata exterioara a Pamantului. Marile si intinderile de pamanat, erau dispuse pe peretii interiori, reflectand norii si lumina din golul central. Cand vizitatorii din afara, zburand cu 400 km/h, au patruns aici, nu si-au putut stapani mirarea. Nu se aflau intr-o masa de metal topit. Singura sursa de caltura era o minge de foc incetosata, un soare interior, care parea ca atarna in centru.

Intinderile de pe pamant, de dedesubt, constituiau proeminente ale suprafetei interioare a mantalei terestre, cu o grosime de 1.300, pana la 2.000 km. Aviatorii au observat o diferenta marcanta in raport cu suprafata planetei. Interiorul parea sa aiba o intindere, mai vasta de pamant, deoarece mai departe spre nord, perspectiva se largea din ce in ce mai mult. Nu existau corpuri ceresti, cu ajutorul carora sa se poata fixa cursul. Cu totii sperau ca vor regasi drumul spre casa.

Aceasta este lumea incredibila, feerica, in care a incercat amiralul Byrd, sa-i descopere pe germani. O natiune beligeranta de pe suprafata Pamantului, a patruns in interiorul planetei, pentru a gasi o rasa ariana impotriva careia se luptase deja de doua ori in acest secol (XX). Oare, o sa dam peste ‘dusman’ aici ? Oare va fi prietenos ?

Byrd si-a condus echipajul mai departe, mai mult decat ar fi indraznit s-o faca el insusi, cu un an in urma. Aparatele sale aratau o distanta de 3.800 km, parcursa de la baza. Inca mai zburau spre nord, la o altitudine de aproximativ 3.000 m. Deodata, navigatorul, capitanul Ben Miller, a descoperit ceva ce semana cu o pista de aterizare. Capitanul Miller, se alaturase echipajului lui Byrd, de cateva ore. Cum titularul postului se imbolnavise in ultima clipa, el a preferat sa participe la expeditie si a predat comanda portavionului, primului sau ofiter. Toti ochii priveau in jos. Echipajul a fost unanim de acord, ca era vorba despre o pista de aterizare. Cand s-au uitat mai atent, au descoperit mai multe avioane si farfurii zburatoare asezate ordonat pe randuri.

Cu ajutorul binoclurilor s-au putut observa si inscriptiile: era vorba neindoielnic de zvastici, insemnele celui de-al Treilea Reich. Americanii au zburat mai departe. Au atins un punct la 4.000 km in interiorul Pamantului, cand Byrd a dat ordinul de intoarcere. Aparatele de fotografiat de la bord, au fost mereu in functiune. O ora mai tarziu, avioanele, se intorceau pe acelasi drum. Departe sub ei, membri echipei vazusera, in calatoria lor spre nord, numeroase cladiri si siruri nesfarsite de avioane aliniate. Acum ele disparusera. Pozele, care au fost developate mai tarziu de Ministerul Apararii, au aratat ca aeroportul fusese camuflat rapid. Pe neasteptate, pilotii de pe ‘Falcon’, au observat ca au musafiri.

Deasupra si sub ei au vazut cinci farfurii zburatoare. Byrd si echipajul sau venisera in aceasta lume germana fara a fi prea bine pregatiti pentru asta. Byrd, in special, fiind in primul rand cercetator, nu stia cum sa se comporte in cazul unei confruntari aeriene. Sefii statelor majore, reunite, i-au verificat capacitatile si la o discutie ce a avut loc in ultimul moment, i-au ordonat sa nu deschida focul asupra germanilor, sub nici o forma, in cazul in care ii intalneau. Aceste indicatii erau foarte explicite.

De asemenea, Byrd, nu putea sa evalueze forta, respectiv vulnerabilitatea escadrilei sale in aceasta situatie, care acum se afla sub controlul celor cinci farfurii zburatoare. Mai grav decat atat, el ii considera pe nemtii, ce dirijau farfuriile zburatoare, ca pe niste dusmani, cu care nu se putea face nici un compromis. Desi nu era amiral al flotei militare, Byrd, a fost pus brusc intr-o situatie, in care trebuia sa decida, cu privire la declansarea unei lupte aeriene. Oare nu a observat ca avioanele asa-zisului sau ‘dusman’, nu aveau nici elice si nici motor cu reactie ? Cu siguranta, trebuie sa fi inteles ca ei dispuneau de aparate moderne, in fata carora conventionalele ‘Falcon’-uri erau invechite.

Dar, pe de alta parte, nu se poate pleca de la premisa ca amiralul Byrd, i-a provocat pe nemti la lupta, in deplina cunostinta de cauza. Nimeni nu stie, ce fel de instinct ilogic l-a motivat in decizia sa pripita, dar aceasta nu a fost rezultatul unei strategii militare inteligente. Varianta cea mai plauzibila este ca farfuriile zburatoare, l-au speriat asa de tare, incat a intrat in panica. Byrd ordonase deja tragatorilor, sa fie pregatiti, sa deschida focul, astfel ca toate avioanele erau gata de lupta. Copilotul l-a sfatuit sa contramandeze ordinul de atac.

Amiralului, nu-i ramasesera mai mult de zece secunde, ca timp de gandire. Deodata s-a auzit un anunt, neasteptat, pe lungimea de unda utilizata de ei, dar din afara avionului: ‘Amirale Byrd, va vorbeste comandantul navelor pe care le vedeti deasupra voastra. Avem in vizor toata escadrila dumneavoastra.’”[1]

Noua Germanie din Centrul Pamantului a descendentilor celui de-al Treilea Reich !

„Acelasi comandant, care mai tarziu a fost intervievat pentru a confirma episodul, a continuat spunand ca cel de-al Doilea Razboi Mondial se terminase. ‘Lasati-ne in pace si intoarceti-va la baza voastra. Daca vreti sa vizitati baza noastra cu ganduri prietenoase, va vom intampina, bineinteles, in pace. Caci noi, nu va mai suntem dusmani. Avioanele si armele noastre sunt superioare celor pe care le detineti si nu v-as sfatui, sa trageti in noi. Daca vreti sa luptati cu noi, nu aveti nici o sansa. Trebuie sa va mai amintesc ca, acum va aflati pe teritorii controlate de Noua Germanie? Practic va aflati in spatiul nostru aerian.’

Comandatul Byrd, a ascultat, dar n-a raspuns. Cand germanul a terminat, Byrd, a dat ordinul: ‘Foc de voie!’ Abia daca ordinul sau a fost executat, cand cerul a parut sa explodeze. Aparatele ‘Falcon’, care au fost atinse de razele laser ale farfuriilor zburatoare s-au prabusit, echipajele murind pe loc. Din tunuri antiaeriene camuflate, se emiteau necontenit raze rosii, subtiri precum creioanele. Un martor american, al carui avion fusese nimerit de o astfel, de raza a spus: ‘Raza ne-a tras in jos. Pilotul nostru a pierdut controlul asupra aparatului. Trebuia sa zburam in jos. Aceia care au mai apucat, au sarit cu parasuta.’

Amiralul Byrd, a trebuit sa vada cum intreaga sa escorta se prabuseste. Deodata, s-a auzit iar vocea comandantului german, prin difuzor: ‘Comandante Byrd, sunteti nebun. V-ati sacrificat proprii oameni. V-am avertizat. Parasiti imediat aceasta tara si sa nu mai veniti niciodata.’ Byrd, a avut un soc. Miller a luat controlul asupra aparatului si a virat pe cursul care ducea in sus, spre libertate. Byrd, indeplinise ordinul de a-i gasi pe nemti. El a intrat in pestera leilor tineri, dar nu a fost un Daniel.

Scena care a urmat, in timp ce avioanele americane cadeau la sol, nu seamana deloc cu o aterizare fortata pe un teritoriu dusman. Supravietuitorii americani, care au fost prinsi de germani, au fost interogati in 1977, pentru a confirma versiunea germana asupra evenimentelor. Germanii au inceput imediat o actiune de salvare. Unele dintre avioanele americane, nu erau asa grav avariate, echipajele putandu-se salva usor. Membrii lor s-au predat germanilor, au fost dezarmati si li s-au comunicat ca nu au de-a face cu niste inamici.

Germanii au stins rapid focul si au incercat sa elibereze cativa membri ai echipajului, care ramasesera blocati. Au supravietuit 26 de americani. Ei au fost ingrijiti de medici si sanitari, in timp ce ambulantele ii duceau la cele mai apropiate spitale din Neu-Berlin (capitala germanilor din Centrul Pamantului). La spitale ranaile lor au fost cusute, fracturile puse in atele etc. S-a facut tot posibilul ca americanilor sa le fie bine. Acei membri ai echipajului care nu suferisera rani grave, au fost adusi in oras.

Pe o pancarta la marginea localitatii scria: ‘Neu-Berlin’. ‘Prizonierii’ au fost escortati intr-o masina prin metropola a carei constructie incepusera in 1940 si au putut vedea cladiri proiectate de Albert Speer la ordinul lui Adolf Hitler. Au fost dusi la un hotel, unde au luat masa, ramanand uimiti de amabilitatea nemtilor. Dar nu toti americanii, au avut asemenea noroc. In timp ce avionul lui Byrd zbura spre casa, in directia portavionului, tinerii americani, care au decedat in timpul bataliei, au fost imbalsamati de medici.

Trupurile, identificate datorita placutelor de identitate, au fost puse in sicrie sigilate din masa plastica. Comandantul german, a intrat pentru a-i saluta pe cativa dintre ofiterii americani supravietuitori, pe care i-a numit ‘gogomani viteji’.”[1]

Sfarsitul neoficial al celui de-al Doilea Razboi Mondial, ca urmare a infrangerii amiralului Byrd !

„Ziua urmatoare era 17 februarie 1947. Cadavrele americanilor au fost incarcate in camioane germane decopertate si au format un cortegiu mortuar lung, la care au asistat si ofiteri germani si americani supravietuitori, fiind inmormantare cu tot ceremonialul de rigoare. Pentru acesti americani si germani, acesta a fost sfarsitul neoficial al celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Pe aeroportul din Neu-Berlin, asteptau cinci farfurii zburatoare. Sicriele inchise ermetic, au fost aduse la bord, impreuna cu cei 26 de supravietuitori. La sfarsit, au urcat comandantul si echipajul sau in nava lider. O escadrila de cinci farfurii zburatoare, s-a ridicat silentios si a zburat in directia sud, catre deschizatura spre lumea de afara. Formatia a parasit interiorul Pamantului si a zburat in directia Australiei. La aproximativ 3.000 km sud-vest de Sydney, un portavion american, a incetinit la rugamintea transmisa prin radio de comandantul german. In timp ce comandantul flotei, contraamiralul Cruzen, asculta curios, Ben Miller, care se afla din nou la comanda propriului avion, a intrat pe frecventa radiofonica a farfuriilor zburatoare germane, putandu-l auzi pe un prieten de-al sau ce vorbea din farfuria zburatoare.

Americanul l-a rugat pe comandatul vasului, sa le permita germanilor, sa aterizeze pe pista, pentru a-i putea preda pe supravietuitorii americani. Farfuria zburatoare a aterizat pe punte. Aparatul comandantului plutea la o distanta mica in aer, supraveghind manevra. Americanii nu au facut nimic. Nu s-au dat ordine, nu au fost ocupate pozitii de lupta. Supravietuitorii au coborat din nava, cei valizi sprijinindu-i pe raniti. Echipajul vasului american statea langa ei, fara a schita vreun gest. Nimeni nu a vorbit. Cand a fost adus la bord ultimul cosciug, farfuria zburatoare, s-a ridicat silentios de pe punte si a disparut.

Amiralul Byrd, caruia i se daduse la infirmerie o doza mare de calmante, n-a mai putut participa la ultimul capitol al acestei tragedii. De pe pista portavionului si-a luat zborul un avion sanitar. In 20 de minute, el se afla in aer si zbura in directia Honolulu, Hawaii, unde baza Pearl Harbour, fusese deja anuntata sa-i primeasca si sa-i ingrijeasca pe raniti. In aceeasi noapte, dar la o distanta de 26.000 de km, de portavion, deasupra orasului Arlington din Virginia, au aparut la ora 20:00, mai multe farfurii zburatoare germane.

La un moment dat, s-au oprit in aer si au plutit deasupra mormantului soldatului necunoscut, apoi una dintre ele a rupt formatia si a aterizat pe o suprafata libera, de langa mormant. Usa s-a deschis si au coborat umbre negre, care au scos trupurile celor 30 de americani decedati cu doua zile inainte. Se pare ca exista un spirit, despre care se crede ca ar fi al soldatului necunoscut. Acest spirit, a aparut deseori, in trecut, cand era inmormantat vreun trup neinsufletit sub domul Capitoliului. Se pare ca multi l-au vazut la funeraliile lui Kennedy. A aparut si dupa moartea presedintilor Eisenhower, Hoover si Johnson.

In noaptea de 18 februarie 1947, in timp ce asezau cadavrele pilotilor in fata mormantului soldatului necunoscut, germanii au observat dintr-o data aparitia unui infanterist mort, care luptase in Primul Razboi Mondial, impreuna cu trupa americana participanta la expeditie. El a salutat scurt si a disparut imediat. Germanii au jurat ca vazusera spiritul legendar.

Nu se stie ce fel de masuri s-au luat in ceea ce priveste familiile si rudele. Cu toate acestea, 30 de oameni, cu diverse grade militare, au fost inmormantati cu toate onorurile la cimitir. Apoi trei din farfuriile zburatoare au zburat deasupra Capitoliului si a Casei Albe, unde locuia familia Truman, si au iluminat cladirile aprinzand in acelasi timp, cinci reflectoare puternice. Militarii din Washington, s-au alarmat, dar comandantul german a luat cuvantul pe frecventa aviatiei militare americane, spunand: ‘Aceasta demonstratie a superioritatii noastre este un avertisment.

Daca vrem, putem distruge atat Casa Alba, cat si Capitoliul cu raze ucigase. In decurs de cinci minute, aceste locuri istorice, ar deveni mormane de moloz si cenusa. In cazul in care nu vreti un razboi total, nu mai trimiteti alte avioane la noi. Daca vreti razboi, atunci ne vom lupta. Dar Noua Germanie, nu-si doreste altceva, decat pace si prietenie cu Statele Unite. Dusmanul adevarat al celor doua popoare ale noastre este altul, care inca sta ascuns. Ar trebui sa va ocupati mai mult de rusi!’”[1]

100 de avioane rusesti, distruse de OZN-urile naziste, Haunebu, atunci cand au patruns in Centrul Pamantului !

„In 1948, rusii, care tinusera sub observatie calatoria lui Byrd, din 1947, au trimis independent de americani, o armata complet echipata cu masini de lupta conventionale deasupra Polului Nord, spre interiorul Pamantului. Rusii aflasera ca americanii fusesera intampinati de germani, insa nu cunosteau deznodamantul, astfel ca s-au decis sa forteze de la bazele lor, intrarea prin Polul Nord. Aparatele rusesti au fost depistate de radarele americanilor, la Point Barrow, in Alaska. Ele zburau direct spre est. Trei statii canadiene, ii urmareau de asemenea pe rusi. Bazele americane, au raportat o suta de aparate, iar canadienii 97.

Prima intalnire aeriana a rusilor, a fost cu pazitorii intrarii de la Polul Nord – urmasii vikingilor, pe care germanii in numeau ‘vechea rasa’. Aparatele rusesti au fost retinute de acestia, dar apoi li s-a dat voie sa zboare mai departe, deoarece au sustinut ca se afla intr-o misiune spre Noua Germanie, in emisfera sudica. Au zburat mai departe, trecand pe langa sursa artificiala de lumina, de la ecuatorul lumii interioare, in directia emisferei sudice, unde erau deja asteptati de farfuriile zburatoare germane. Nici unul n-a scapat de catastrofa. Au disparut o suta de avioane rusesti, impreuna cu echipajele lor.

Cadavrele rusilor au fost incinerate. In decursul a patru ore si jumatate, deasupra Moscovei, au ajuns farfurii zburatoare germane, din care cenusa rusilor morti, a fost aruncata deasupra Kremlinului. Ca si la Washington, germanii au vorbit pe frecventa militara radio: ‘Aici se afla resturile pilotilor pe care i-ati trimis pentru a ne nimici.’ Moscova, a dat alarma de grad zero; aparatele de lupta, MIG, au decolat, ca sa le dea o lectie germanilor, insa unul dupa altul au fost ochite cu usurinta de acestia.

Fara sa se fi ales cu vreo zgarietura, aparatele germanie inca mai pluteau deasupra capitalei. ‘Data viitoare va vom nimici!’, se auzi mesajul, dupa care au disparut.

John, cauta din nou in dosar. ‘Am spus mai devreme ca Byrd a dat un interviu in Chile. Am aici cateva extrase din ziare. Lee Van Atta, corespondent al publicatiei ‘El Mercurio’, din Santiago de Chile, desemnat sa relateze despre aceasta expeditie, a scris despre interviul sau cu Byrd, de la 5 martie 1947, in cel mai mare cotidian din America de Sud, dupa cum urmeaza: ‘In continuarea facuta azi, amiralul Byrd, a afirmat ca Statele Unite trebuie sa ia masurile de siguranta, necesare, pentru a impiedica o invadare a tarii de catre aviatori inamici, care vin din zona polara.

Amiralul a spus ca nu vrea sa sperie pe nimeni, dar adevarul crud este ca in cazul unui nou razboi, Statele Unite, ar putea fi atacate de aviatori, ce sunt in masura sa zboare de la un pol la altul… In incheiere, a remarcat ca daca el avusese succes, atunci si alte persoane pot efectua o expeditie; propunea constituirea unei echipe din patru mii de tineri nord-americani, insotiti de o mana, de cercetatori priceputi. Amiralul a scos in evident, necesitatea ca tara sa, sa fie in stare de alerta si vigilenta, de-a lungul intregii fasii de gheata, care ar putea fi ultimul bastion impotriva invaziei…’”[1]

Prima vizita a americanilor in Noua Germanie din Centrul Pamantului !

„La mare adancime, la sute de metri sub Kensington, in Maryland, sunt depozitate jurnalele amiralului Richard Byrd, referitoare la tragica expeditie din lumea interioara din 1947. Intr-o incapere boltita alaturi de se afla documentele istorice ale realizatorilor americane de mare importanta.

Ele sunt de gasit in paisprezece carti secrete, care cuprind si documentele referitoare la dezvoltarea avionului circular in SUA, precum si rezultate zborurilor efectuate intre 1936 si 1960. Aceste carti relateaza despre oameni care au pasit pe drumuri noi si care au patruns pentru prima oara in spatiul cosmic si in interiorul Pamantului.

Si azi numele acestor piloti viteji, dar modesti nu trebuie sa cada in mainile dusmanilor SUA. In anul 1978 mi s-a oferit ocazia sa arunc o privire peste jurnalele de bord si celelalte documente, putand sa-mi formez propria imagine despre progresele navigatiei aeriene americane din perioada anilor patruzeci.

Ca sa-mi fac o idee despre competitia acerba dintre nemti si americani, care construiau versiuni mereu imbunatatite ale farfuriilor zburatoare in scopul de a cuceri spatiul cosmic, era necesar sa cercetez mai intai jurnalul tinut de Byrd la ultimul sau zbor spre interiorul Pamantului, unde e descrisa confruntarea neasteptata cu puterea superioara a Noii Germanii.

Episodul Byrd continua dupa zborul sau in tinutul subteran din 1947. Dupa ce a iesit din infirmeria portavionului, unde statuse mai multe saptamani in stare de soc, a fost trimis la Washington; aici a fost intrebat, imediat, de ce a incalcat ordinul si a tras asupra germanilor, cand primise instructiuni clare sa nu deschida focul sub nicio forma in lumea interioara.

Dupa ce a comparut in fata sefilor statelor-majore reunite, s-a decis sa fie degradat pentru nesocotirea unui ordin scris. Pentru a impiedica orice valva publica, nu a fost adus in fata Curtii Martiale, cu toate ca ulterior a mai fost convocata o comisie de ancheta, care a dispus o pedeapsa disciplinara pe motiv ca, Byrd pusese in pericol, prin actiuni arbitrare, inadecvate, o escadrila de avioane special construite cu un echipaj bine instruit.

Din aceasta cauza isi pierdusera viata trezeci de piloti tineri. Daca germanii nu ar fi salvat pilotii raniti si nu i-ar fi dus din nou la suprafata pe portavion, asa dupa cum reiese din protocolul comisiei, Byrd ar fi fost cu siguranta condamnat, dar in cazul acesta aveau prioritate securitatea nationala si pastrarea secretului.

In protocol se mai mentiona ca renumele pe care si-l castigase Byrd in calatoriile de cercetare efectuate anterior, va avea mai multa greutate pentru viitorii istorici, decat fiaso-ul din lumea interioara. Cu toate acestea, toti cei care au participat la expeditie, cu exceptia lui Byrd, au sustinut ca aceasta calatorie a reprezentat o tragedie.

Una dintre probele prezentate comisiei de ancheta, in 1947, consta din cinci pagini scrise de Byrd in avion; acolo, amiralul nota ca respectiva calatorie fusese <<un succes total>>. Acest raport a fost primit de comisie cu mare rezerva. Raportul de o pagina al navigatorului povestea adevarata istorie, care a fost confirmata atat de martorii din avionul comandantului, cat si de pilotii supravietuitori adusi inapoi de germani.

Rezultatele comisiei de ancheta au fost aduse la cunostinta sefilor de stat-major. In raportul final, Byrd era numit „intelectual incompetent”. Intrucat, colac peste pupaza, el se falea in public cu faptele sale eroice, s-a mai recomandat sa nu mai aiba voie sa participe la nicio expeditie in lumea interioara, fara un consult in prealabil. Povestea lui Byrd s-a incheiat tragic. In unele documente pe care le-am putut zari in arhive se descria cum au incercat SUA sa repare greselile amiralului”[1]

„Cunosteam o parte din povestea lui Byrd, dar de unde detaliile suplimentare?”, il intreaba Helsing pe John, dupa care acesta isi continua dezvaluirile:

„Jurnalul amiralului Byrd mi-a fost pus la dispozitie pentru o ora printr-o ocazie norocoasa. Mai tarziu, membrul Congresului pe care-l cunosteam m-a ajutat sa mai pot arunca o privire. Un aviator din cadrul marinei, care m-a insotit in arhiva, a fost si el interogat ca si navigatorul lui Byrd, Ben Miller (nume fictiv), care a jucat, fireste, un rol esential. El se ascunde din 1947, deoarece se teme pentru viata lui.

Si de la el am primit mai multe informatii despre tunel si despre lumea interioara. Mi-a dat documente despre cea mai veche limba, in care te poti intelege cu locuitorii oraselor aflate acum sub gheata. Cele mai multe dintre informatiile citate le-am primit si din surse germane.

Franklin Birch, seful Arhivelor Polare, n-a recunoscut ca Byrd ar fi efectuat zborul respectiv, dar cu toate acestea am obtinut multe informatii pretioase. Am vazut sute de poze din interiorul Pamantului. Pentru copiile unora dintre ele am platit, dar nu mi le-a trimis nimeni, deoarece opozitia fata de publicarea povestii devenea din ce in ce mai puternica.

Detaliile despre raportul pe care Byrd l-a predat la intoarcerea in Washington provin din arhiva Marinei. Documentul oficial mentiona atunci ca avioanele lui Byrd s-au prabusit in 1947, din cauza unui viscol polar, insa din declaratiile supravietuitorilor echipei, precum si din documentele Marinei reiese ca aceasta versiune despre moartea pilotilor disparuti este fictiva (avand scop precis de dezinformare).

Despre componenta escadronului de lupta m-am informat tot la arhiva Marinei. Scrisorile pe care le-am trimis familiei lui Byrd au ramas fara raspuns. Amanunte importante despre fiasco-ul pilotilor rusi si americani in lumea interioara am aflat de la ambasada germana din Washington. Erich von Schusnick mi-a povestit despre felul cum au fost aduse la cimitirul Arlington trupurile pilotilor morti.

Istoria continua insa, caci sefii statelor-majore reunite au decis sa renunte la strategia de pana acum, in ceea ce-i priveste pe germanii din lumea interioara, strategie care s-a dovedit eronata. Urmatoarea calatorie in aceste tinuturi trebuie sa fie efectuata cu avioanele circulare coordonate de un comandant competent. Aceste modele noi atingeau o viteza maxima de peste 11.000 km/h si erau echipate cu cea mai moderna tehnologie, precum si cu aparate de filmat de ultimul tip.

Primul avion, cu numarul „16”, a decolat in aprilie 1947. Era astfel echipat, incat in timpul zborului prin lumea interioara, camerele puteau fotografia intreaga regiune de jur-imprejur. A decolat de la Los Alamos, New Mexico. Totul a decurs conform planului si la ora sase dimineata a patruns in tinutul subpamantean prin deschizatura de doua sute de km de la Polul Sud.

Scopul acestei calatorii consta exclusiv in recunoasterea fotografica, astfel ca avionul nu dispunea de niciun fel de arme. Potrivit instructiunilor, urma sa zboare cu 8.000 km/h prin deschizatura de la Polul Sud, apoi sa urmeze un curs spre nord si sa apara la suprafata, la Polul Nord.

In timp ce echipajul american zbura prin lumea interioara, trei aparate mici, cu o lungime de aproximativ cinci metri, echipate cu camere de luat vederi, au parasit nava si au efectuat zboruri de recunoastere deasupra anumitor zone si constructii militare.

Aceste avioane mici, denumite <<purici>>, atingeau si ele o viteza maxima de 11.000 de km/h; conform planului, s-au intors in siguranta la nava purtatoare inainte ca aceasta sa paraseasca spatiul aerian al lumii interioare. Avionul a aterizat apoi in Columbia Britanica, unde echipajul a dat raportul. Aceasta calatorie a fost incununata de succes: a decurs asa de repede si fara complicatii, incat membrii expeditiei au descris-o ca fiind lipsita de evenimente.

Analizand fotografiile, strategii americani au observat ca aceasta calatorie a fost intr-adevar de o mare importanta. Fara niciun fel de dubiu, imaginile au oferit Statelor Unite ale Americii o impresie puternica despre intreaga lume interioara. Prin urmare, s-a decis efectuarea unui nou zbor in momentul in care aveau sa fie gata hartile si itinerarul.

La inceputul lui iunie a decolat din Columbia Britanica al doilea avion circular cu misiunea de a zbura in interiorul lumii, avand drept comandant pe maiorul R. Davies. Acestuia i s-a indicat sa parcurga ruta stabilita, survoland marea Beaufort si insulele canadiene Regina Elisabeta. Apoi, la propria initiativa, putea zbura mai departe la o mare inaltime de numai o mie de metri.

A fost indemnat sa aiba in vizor suprafata apei, iar cu radarul sa controleze mereu inaltimea. Aviatia militara canadiana si cea a SUA stiau deja ca exista primejdia reala de a intra in acea zona concava a Oceanului Arctic, unde apele curgeau in abisul pamantului.

Altitudinea era, de asemenea, extrem de importanta in aceasta regiune in care busolele si instrumentele nu mai functionau. Jonathan Caldwell survolase deschizatura in 1943, cand cauta un drum spre Europa pe deasupra Arcticii. Jurnalul de bord al lui Caldwell, ca si discutia purtata de Davies cu el, au pregatit echipajul pentru pierderea orientarii si deruta ce s-ar fi putut produce in momentele respective.

Calatoria in interiorul lumii a avut loc, bineinteles, cu mult inainte de lansarea primilor sateliti. In terminologia actuala a NASA, Polul Nord geografic este denumit <<pol imaginar>>, <<zona neutra>> sau <<zona moarta>> a Pamantului.

Prin urmare, in centrul deschizaturii de doua sute de mii de kilometri se afla Polul Nord imaginar sau punctul terminal al meridianelor. Intre 90 si 85 de grade latitudine nordica, nu exista nici mare, nici pamant, doar o prapastie deschisa. Marginea deschiderii spre lumea interioara se afla cam la 85 de grade latitudine nordica. Polul Nord magnetic se regaseste la 86 de grade longitudine estica, in dreptul peninsulei siberiene Tymyr.

In anul 1947 nu exista, inca, o harta care sa indice cum se putea ajunge pe marginea deschizaturii, care duce in lumea din adancuri. In ciuda echipamentului modern, un pilot care dorea sa patrunde prin aceasta palnie din mijlocul oceanului, trebuia sa se orienteze numai dupa instinct.

La ora 06:00 dimineata, avionul circular a ajuns cu 800 km/h la marginea palniei. Viteza a fost crescuta la 1.000 de km/h, asa cum se stabilise in discutia de la plecare. Cand aparatul a initiat coborarea propriu-zisa, viteza a urcat la valoarea incredibila de 8.000 de km/h. Toate camerele foto au fost puse in functiune, in timp ce avionul si-a inceput lunga calatorie de 2.000 de km, care trebuia sa-l duca la suprafata Pamantului intr-o alta lume.

Deplasandu-se la o inaltime de aproximativ 100 metri, a ajuns deasupra unei colonii izolate de eschimosi, ai carei locuitori erau mult mai evoluati decat rudele lor de deasupra. Echipajul american a fotografiat insule unde se pare ca existau dinozauri, care sus murisera de cateva zeci de milioane de ani, precum si turme de foci.

Cand dupa un timp au schimbat cursul spre sud-est, au vazut o intindere mare de uscat populata de o alta civilizatie. In curand, au recunoscut tinutul deasupra caruia se aflau. Pe radarul avionului au aparut cateva aparate. La scurt timp au avut contact vizual cu strainii veniti sa-i intampine. Acum disciplina si diplomatia maiorului Davies erau puse, pentru prima oara, la incercare.

Maiorul stia ca misiunea consta, in primul rand, in a observa, a aduce cat mai multe poze si a constata daca oamenii pe care ii intalnea, aici, aveau intentii belicoase sau pasnice. De asemenea, el trebuia sa gaseasca uzinele noilor germani si sa le fotografieze.

In ceea ce priveste navele de recunoastere, era vorba tot de farfurii zburatoare, dar mai mici decat ale americanilor. Dintr-odata, cele opt pana la zece avioane, fara insemne, i-au inconjurat pe navalitorii din lumea de deasupra. Maiorul Davies a apasat pe un buton si sub intregul avion s-a putut citi cu litere verzi cuvantul PEACE (n.tr. pace).

Din difuzor se auzi de indata o voce:

<<Va aflati in tinutul vikingilor. Identificati-va si spuneti-ne motivul incalcarii spatiului nostru aerian ?>>

Maiorul Davies a raspuns:

<<Intrarea noastra in spatiul vostru aerian este de natura pasnica. Nu suntem inarmati. Avem intentii bune. Suntem americani. Am venit aici ca sa constatam ce fac noii germani si daca sunt pasnici.>>

Acest raspuns se pare ca a fost linistitor pentru comandantul vikingilor, care a replicat:

<<Spuneti ca ati venit in pace. Atunci plecati in pace. Dar parasiti imediat spatiul nostru aerian! Daca mai aveti dorinta sa ne vizitati oficial, atunci luati legatura cu locul nostru de contact de la suprafata, guvernul islandez. Cererea va fi trimisa apoi autoritatilor noastre.>>

Maiorul Davies a parasit spatiul aerian al vikingilor si a zburat mai departe spre Centrul Pamantului. In timp ce se deplasau spre sud, camerele au fotografiat orase si sate asemanatoare celor din lumea de deasupra. Se aflau acolo vaci, cai, oi pazite de ciobani. Au privit cu atentie toate detaliile. Pe mare au zarit chiar veliere si au observat alizeul sufland de la nord la sud.

Dupa un zbor in zigzag, avionul se afla din nou deasupra uscatului. La plecare, membrilor expeditiei li se spusese ca trebuie sa tina cont de farfuriile zburatoare ale Noii Germanii, daca ajung deasupra tinutului cu pricina. Prezicerea s-a dovedit a fi corecta.

Pe sol au putut vedea soldatii facand exercitii pe campul de instructie. In apropiere era o cazarma si tocmai se construia o noua linie de cale ferata. Imaginea parea destul de idilica, insa dintr-o data s-au auzit bubuiturile antiaerienei. Pilotul a urcat rapid la 20.000 de metri. <<Pun pariu ca pe obuze scrie Made in Germany!>> Razele laser de felul celor folosite in dezastrul lui Byrd nu au intrat in actiune. Se pare ca noii germani voiau sa-i sperie mai intai pe intrusi.

Canonada a incetat. Pe podeaua aparatului american stralucea din nou cuvantul <<PEACE>>. De jos, soldatii germani se uitau atent la nava ce afisa un cuvant de neinteles pentru ei. Americanii au zburat mai departe deasupra unei colonii mari dotate cu un aeroport. Prin difuzor s-a auzit o voce care, in germana, le cerea sa se identifice.”[1]

Neu-Berlin – capitala nazistilor din Centrul Pamantului!

„Maiorul Davies stia ca se apropiau de cel de-al doilea punct critic. I-a inmanat microfonul unui locotenent care vorbea germana, iar acesta a raspuns:

<<Suntem americani. Am gresit ruta. Nu ne putem explica cum am ajuns aici. Busola s-a defectat. Acum instrumentele functioneaza din nou, dar navigatorul nu poate recunoaste nici un punct de reper. Ne puteti ajuta ?>>

Nici o farfurie zburatoare germana n-a decolat. Camerele de la bord inca mai filmau orasul si imprejurimile sale. Mai tarziu, s-a descoperit ca era vorba despre Neu-Berlin. Functionarul din turnul de control a ezitat, apoi le-a facut o descriere exacta a drumului catre suprafata, primind multumirile pilotului vorbitorde germana.

Dupa ce a zburat la 1.000 de metri inaltime deasupra orasului, avionul a schimbat cursul spre nord, iar mai tarziu spre ecuatorul lumii cave, Soarele interior fiind folosit ca punct de orientare. Dupa o ora,ajuns in vecinatatea astrului, a redus viteza. Lumina nu era intensa si nu provoca dureri de ochi.

In timp ce se apropiau de sfera uriasa, care avea un diametru de circa 600 km, membrii expeditiei au observa ca semana cu o lanterna gigantica si ca era inconjurata de o platforma. Se puteau vedea clar doua usi, care duceau in interiorul sursei de lumina difuza. Chiar si la o cercetare mai atenta, nu s-a putut stabili cum putea sa stea suspendat in aer acest soare artificial.

Echipajul a observa ca o latura a sa era acoperita cu o placa, ce se invartea foarte incet, simulandu-se astfel succesiunea noptilor si a zilelor. Pe cand nava ameriacana cerceta si fotografia aceasta minute stiintifica, s-a ajuns la o a treia confruntare. De la mare inaltime si-a facut aparitia o escadrila de farfurii zburatoare ale atlantilor. Cuvantul <<PEACE>> a luminat din nou, iar avionul a efectuat un viraj ca ei sa-i poata vedea.

Raspunsul a venit prompt:

<<Explicati-ne de ce va aflati in apropierea Soarelui ?>>

Nesatisfacut de raspuns, comandantul navei spatiale atlante a ordonat ca avionul sa se departeze imediat. A fost escortat spre nord, in directia iesirii spre Pol. In zborul lor prin lumea interioara, camerele de la bord au fotografiat si o cascada fata de care Niagara arata ca un parau.

In apropiere se afla o hidrocentrala. Intr-un alt loc de pe continent, unde locuiau atlantii, s-a vazut un gheizer urias, care arunca in aer milioane de litri de apa clocotita si aburi dand nastere unui lac urias.

Echipajul s-a obisnuit repede cu peisajul variat si in continua miscare si a constatat ca lumea din adancuri nu era asa de populata ca cea din afara. Fara a mai intampina vreo piedica, avionul circular american cu echipajul sau format din sase persoane a ajuns din nou in sp-atiul aerian de deasupra Oceanului Inghetat.

Cand busolele au reinceput sa functioneze s-a indreptat spre statia militara americana secreta din nord-vestul Pacificului. Ofiterii de acolo erau interesati de raportul echipajului cu privire la misiunea de pace. Ei voiau sa stie daca de data aceasta emisarii isi slujisera cu demnitate tara, spaland rusinea din anul precedent.

Un nou cuvant universal, <<PEACE>>, fusese semnalizat tuturor natiunilor din lumea interioara, indiferent daca locuitorii vorbea germana, scandinava sau vechea limba a lumii (vechea germana). Dar, in timp ce evaluau rezultatul calatoriei, conducatorii americani erau constienti ca la suprafata Pamantului existau natiuni care ar lupta daca teritoriul lor ar fi violat, chiar si fara intentii dusmanoase.

La aterizare, membrii echipajului au realizat ca fusesera plecati aproape 24 de ore. Au avut parte de o primire calduroasa, iar comandantul le-a explicat scurt, inainte sa serveasca repede micul dejun si sa se culce, ca misiunea a reprezentat un succes.

Filmele au fost scoase din aparatul de fotografiat si duse in laborator la developat. Ulterior, cand s-au realizat imaginile, s-au evaluat datele meteorologice si s-au ascultat convorbirile radiofonice purtate de pe nava, SUA si-au facut pentru prima oara o impresie mai sigura despre lumea din interiorul propriei noastre lumi, despre care n-ama vut habar atat timp, cu exceptia initiatilor, care au transmis asta de-a lungul epocilor intr-un stil codat.

Cand s-a discutat zborul despre lumea interioara, cu totii au fost de acord ca rasele care traiesc in interiorul Pamantului nu sunt ostile si, in al doilea rand, ca noii germani cunosteau capacitatea avioanelor circulare americane si ca nu construisera o aviatie militara noua, destul de puternica pentru a incepe un nou razboi impotriva fostului dusman.

Fapt inca si mai important, s-a constatat ca noii germani erau de fapt germanii de la suprafata, care acum traiau intr-o noua patrie si care s-au aratat absolut pasnici fata de americanii neinarmati. Sa fi fost oare acesta inceputul unei nori ere ?

Urmatoarea intrebare pe care si-au pus-o SUA nu era de natura militara, ci politica. Cand si cum ar fi mai avantajos sa se construiasca o relatie bilaterala cu toate natiunile din lumea adancurilor ? Au mai trecut inca treizeci si doi de ani pana cand s-a rezolvat problema aceasta.”[1]

Helsing afirma uimit:

„Imi vine sa-mi smulg parul din cap la gandul ca germanii n-ar mai fi construit alte farfurii zburatoare! Nici tu nu crezi asta, ca nemtii nu si-ar mai fi marit efectivele de farfurii zburatoare sau de nave purtatoare, fie ca este pace sau nu ? Chiar si numai pentru zborurile in spatiul cosmic sunt permanent necesare farfurii noi si mai mari, pentru a putea transporta oameni, nu-i asa ?”

John ii raspunde:

„Mda, aici a fost vorba de o gaselnita a guvernului american. Daca aceasta presupunere este indreptatita sau nu, nu stiu. Personal cred ca nemtii au construit si nave purtatoare mari, de forma unui trabuc, chiar daca acestea nu sunt definite ca atare.

Deoarece dupa ce se instaureaza pacea in lume, chiar daca numai in lumea din adancuri, ca aventura nu mai ramane decat spatiul cosmic. Si cum germanii au fost dintotdeauna pasionati de descoperiri, este mai mult ca probabil ca ei sa-si fi indreptat atentia intr-acolo.”[1]

Jan Van Helsing incepe si spune:

„Iar il intrerupt pe John, pentru ca mai avem putin si ajungem. Pe aici cunosc drumul pe dinafara. Mda, daca John ar sti ce-l mai asteapta in noaptea asta… Mai intai m-am gandit sa-l leg la ochi, ca sa nu stie unde ne aflam, dar ma las in voia intuitiei. Oricare altcineva m-ar numi un prostanac, pentru ca pun totul in joc.

Acest altcineva m-ar numi un prostanac, pentru ca pun totul in joc. Acest strain ar putea fi un spion. Tot ce se poate, dar intuitia mea n-a dat gres pana acum. Deobicei nu am tinut seama de ea, asta e problema.

Dupa alte zece minute am ajuns la destinatie si cand am intrat pe poarta in curte l-am auzit iarasi pe tovarasul meu de drum. <<Mai sa fie, nu mi-ai spus ca mergem la un castel. Este minunat>>, imi spuse el pe un ton linistit si totusi respectuos.

Ceea ce nu i-am spus era ca prietenul meu este foarte bogat si ca traieste intr-o vila uriasa, care la prima vedere lasa o impresie puternica. Asezata cumva pe o latura, proprietatea este partial inconjurata de o padure, restul fiind imprejmuit de garduri vii.

Adam, bunul meu prieten si in acelasi timp insotitor in multe incursiuni magice, se afla deja in pragul usii cand am ajuns. Telefonasem cu putin timp inainte ca vom ajunge imediat. Am coborat din masina si Adam si cu mine ne-am strans in brate, deoarece nu se intampla sa ne vedem prea des. Adam are o statura puternica, asta nu inseamna ca <<este bine facut>>, are parul negru tuns scurt si, dupa cum reiese din descriere, e un timp de succes.

Se ocupa de afaceri imobiliare, dar cu el nu se poate vorbi despre bani. In ceea ce il priveste, nu poarta cravata si nici costume. El spune: <<n-am nevoie sa ma deghizez. Oamenii cu care am de-a face vin la mine si nu altfel.>> Exact asta imi place la el. Traieste autentic si adevarat.

Adam il saluta pe John cu o strangere prietenoasa de mana si cu un gest larg ne invita la masa. Dupa ce am scos cele cateva lucruri pe care le aveam din masina, am mers cu cei doi in interiorul casei. Aceasta este, de fapt, o vila veche, care a fost renovata foarte luxos. De la coloane la marmura si perdele grele din velur de culoarea aurului, totul este prezent.

Prietena lui Adam ne gatise ceva bun si de-abia asteptam, dupa o calatorie lunga ca aceasta, sa mancam ceva si sa bem o berica buna.

<<Ah>>, am spus tare la masa, <<cum nu se poate mai bine. O asemenea bere face minuni dupa o asemenea zi, mai ales ca trebuie sa-mi asez in minte tot ce mi-a spus John.>>

In fundal aud pocnetele lemnelor aprinse in soba si sufrageria e invaluita intr-o caldura placuta. <<Prin ce am trecut eu azi>>, spun eu, <<n-o sa ma creada oricum nimeni.>> Le mai povestesc pe scurt lui Adam si prietenei sale ce am aflat de la John, precum si despre manevra noastra de scapare de urmaritori, care se pare ca a fost de succes, deoarece pana la sosirea noastra nu ne-a mai urmarit nimeni. Nu cred ca vor folosi tehnica satelitilor.

Dupa ce ne-am ospatat bine si am degustat o bautura fina, ajungem la adevarul motiv al intalnirii. Adam ma ia deoparte si ma intreaba daca putem avea, intr-adevar, incredere in John. Vreau sa-i aflu parerea si el imi spune ca din ceea ce a putut sa simta in putinele minute, i-a facut impresia de om integru.

<<Poate il lasam sa mai povesteasca putin, ca sa auzim cat de mult este si el implicat in aceasta problema!>>, am propus eu, primind incuviintarea gazdei.

<<In niciun caz nu trebuie sa ne pripim!>>

Dupa ce ne-am intors la masa, i-am propus lui John sa-si continue povestea. Adam l-a mai servit pe american cu vin de Mosela, care-i placuse mult, iar pe mine, ca un svab batran, dar totusi tanar ce sunt, cu un rachiu de grau, asta ca sa nu murim de sete.”[1]

Catastrofa aviatica a lui Byrd determina pozitia Aliatilor dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial !

„Unde ramasesem ?”, il intreaba John cu voce inceata pe Helsing.

„A, da, americanii au patruns cu o farfurie zburatoare in lumea dinauntru si au luat pentru prima oara legatura cu noii germani. Bine, dar sa ne intoarcem putin la Byrd. Fuga lui Byrd din Noua Germania in 1947 si aterizarea sa la sud de Australia pe portavionul american au redesteptat suspiciunea Aliatilor din cel de-al Doilea Razboi Mondia. La bordul vasului se aflau ofiteri americani cu grad inalt din toate armele, precum si ofiteri australieni, englezi si canadieni.

Dupa ce Truman a fost informat de catre consilierii sai militari, a fost asa de ingrijorat incat i-a convins pe cei mai importanti aliati sa accepte un angajament in ceea ce priveste viitorul planetei Pamant. La douazeci si trei de zile dupa ce Byrd a raportat despre calatoria sa, iahtul presedintelui era ancorat in golful Biscayne din Florida.

Aici s-au intalnit in secret reprezentanti ai celor cinci natiuni conducatoare ale lumii pentru a stabili o strategie de pregatire impotriva unui dusman, care totusi nu fusese invins, dar acum era foarte posibil sa construiasca o noua aviatie militara pentru a-si indeplini planurile sale de cucerire a lumii, dupa cum credeau Aliatii.

Toti cei prezenti considerau ca telurile militare ale germanilor ramasesera neschimbate si ca democratii vor mai avea de dat o lupta cu national-socialistii. Descrierea noii puteri germane care se instalase in interiorul Pamantului i-a adus pe oaspetii militari intr-o stare de surescitare totala.

Au urmat propuneri si contrapropuneri si pana la urma s-a ajuns la un acord in privinta instituirii unor masuri defensive in Antarctica; in plus, Alaska si nordul Canadei urma sa fie aparate de un front extins din Groenlanda pana in Rusia. Masurile de aparare luate in acea perioada se refereau in primul rand la regiunile polare.

Nu s-a tinut seama de diferitele puncte de vedere nationale si s-a decis ca descoperirea deschizaturii din Antarctica, precum si prezenta germanilor in interiorul planetei sa fie tinute in secret si sa nu fie date publicitatii. Extraterestrii prietenosi care vizitau Pamantul in mod regulat n-ar fi permis niciodata ca folosindu-se de armele si navele lor spatiale sa inceapa un razboi impotriva germanilor.

Aceasta este povestirea, destul de stufoasa, insa, in functie de ceea ce ati citit pana acum, si ceea ce voi prezenta in continuare, puteti trage, fiecare cate o concluzie !

Note finale:

0 Hart, Basil Liddell, History of the Second World War, Cassell, Londra, 1970, p. 411.
1 Neville Chamberlain, discurs ţinut în Parlament în 2 aprilie 1940.
2 2.140.000 de soldaţi germani şi peste 100.000 de vagoane ale armatei germane au traversat Suedia până în 20 august 1943.
3 Naziştii erau fascinaţi de miturile polare. U.R.S.S. şi S.U.A. fiind mai accesibile prin intermediul Oceanului Arctic, iar Murmanskul fiind singurul port pe care U.R.S.S.-ul îl avea în Europa, convoaiele arctice erau hărţuite constant, în timp ce se desfăşurau din ce în ce mai multe studii ştiinţifice în Arctica.
4 Spitzbergen este înconjurat de numeroase mistere, de la fosile de animale şi plante anormale până la ruine străvechi. Mulţi cred că aici este vechea Thule. De asemenea, nu se poate vorbi de Spitzbergen fără a menţiona zvonul despre un OZN care s-ar fi prăbuşit acolo în anii ’50; se presupune că savanţii britanici au fost implicaţi în recuperarea resturilor OZN-ului.
5 Lui Atlantis i s-a schimbat numele în Tamesis înainte de a fi scufundat de HMSDevonshire în apropierea Insulelor Ascension, la 22 noiembrie 1941.
6 Pinguin a fost scufundat în Golful Persic de HMS Cornwall, la 8 mai 1941.
7 Stier a navigat în Antarctica şi Kerguelen în 1942.
8 Komet a fost scufundat în faţa oraşului Cherbourg în 1942 de către un distrugător britanic.
9 The Washington Post, 29 iunie 1945.
10 The Times, Londra, iunie 1945 (data exactă nu este disponibilă).
11 într-o declaraţie sovietică oficială din septembrie 1945 se pretindea că „la bordul submarinului au existat persoane misterioase, printre ele fiind şi o femeie…” Stalin era sigur că Hitler era în viaţă, iar din partea generalilor săi veneau diferite contradicţii, aşa că U.R.S.S.-ul doar a mai adăugat ceva în plus misterului existent.
12 în 1998 s-a căzut de acord pentru o prelungire de 50 de ani a acordului de interzicere a amplasării de mine; aceasta va expira în 2048.
13 Stevens, Henry, The Last Battalion and German Arctic, Antarctic, and Andean Bases,
The German Research Project, Gorman, California, 1997.
14 Oameni de ştiinţă beneficiind de asistenţă NASA, au forat 500 de metri în lac. Rusia a declarat recent că în vara antarctică 2006-2007 va întreprinde lucrări de foraj în lac.
15 Zvonurile după care naziştii au construit baze în Anzi şi în pădurea amazoniană circulă împreună cu poveştile despre nazişti aliaţi cu extratereştri şi sunt prea bizare pentru a fi crezute, totuşi ar putea exista o oarecare doză de adevăr în aceste zvonuri.
16 Halley, prima bază antarctică a Marii Britanii, şi-a primit numele după astronomul englez Sir Edmund Halley, care a fost prima persoană ce a afirmat că Pământul este gol în interior, fiind compus din patru sfere concentrice. O altă enigmă antarctică?
17 Experimentele implicau îngheţarea victimelor până deveneau inconştiente, apoi scufundarea lor în apă fierbinte. Documentaţia şi rezultatele altor experimente, atroce din punct de vedere moral şi benefice cauzei naziste, au fost şi ele printre cele mai căutate de aliaţi. Se ştie că fără experimentele naziste pe oameni, Statele Unite nu ar fi ajuns pe Lună în 1969.
18 „Predarea finală: locotenentul Onoda se opreşte din împuşcături după 29 de ani”, Daily Mirror, Marea Britanie, 11 Martie 1974. Locotenentul Onoda a omorât 39 de oameni de la sfârşitul războiului până la capturarea sa în 1974.
19 în iunie 1945, o bombă „vârcolac” a explodat în sediul poliţiei din Bremen, omorând 5 americani şi 39 de germani. „Vârcolacii” au fost creaţi de Himmler în 1944 şi au continuat să lupte împotriva forţelor de ocupaţie cel puţin până la sfârşitul anului 1947.

conspiracy131118_nazis_560

20 O căutare pe Google folosind cuvintele cheie Operation Highjump dă 46.700 rezultate, depăşind de departe menţiunile despre orice altă misiune în Antarctica!

SURSE

  1. https://ro.scribd.com/doc/142351382/Razboiul-secret-al-Marii-Britanii-in-Antarctica
  2. Jan Van Helsing – “Organizatia secreta Soarele Negru – loja elitei celui de-al Treilea Reich, editura Antet.
  3. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro