Războiul din Vietnam – incidentul din Golful Tonkin a fost minciuna folosită de SUA prin care au declanșat războiul

by “Vietnam (1964-1975) Minciună mediatică: Pe 2 și 3 august 1964, forţele militare ale Vietnamului de Nord au atacat două distrugătoare americane aflate în Golful Tonkin. Ce am aflat ulterior: Acest atac nu a avut loc niciodată. A fost o invenție a Casei Albe. Scop: Împiedicarea câștigării independenţei de către […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Vietnam (1964-1975)

Minciună mediatică: Pe 2 și 3 august 1964, forţele militare ale Vietnamului de Nord au atacat două distrugătoare americane aflate în Golful Tonkin.
Ce am aflat ulterior: Acest atac nu a avut loc niciodată. A fost o invenție a Casei Albe.
Scop: Împiedicarea câștigării independenţei de către Vietnam şi menţinerea dominaţiei americane în zonă.
Consecinţe: Milioane de victime, malformaţii genetice (Agentul Orange) uriașe probleme sociale.”[1]

“Războiul din Vietnam a avut loc între 1 noiembrie 1961 și 30 aprilie 1975, căderea Saigonului. Războiul a fost purtat între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord), sprijinită de China și Uniunea Sovietică, și Republica Vietnam (Vietnamul de Sud), sprijinită de Statele Unite. Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud și unificarea țării sub conducere comunistă. Trupele americane s-au retras din Vietnam, războiul fiind considerat unul dintre marile eșecuri ale politicii externe americane.

Razboiul din Vietnam - incidentul din Golful Tonkin

Perioada Kennedy, 1961-1963

În 1960, la alegerile prezidențiale din SUA, senatorul John F. Kennedy l-a învins pe vicepreședintele Richard Nixon. Deși Eisenhower l-a avertizat pe Kennedy despre problemele din Laos și Vietnam, în ochii lui Kennedy, Europa și America Latină „se profilau mai mari în ochii săi decât Asia.”

În discursul său inaugural, Kennedy a făcut angajamentul ambițios de a “plăti orice preț, să poarte orice sarcină, să sprijine oricare prieten, să se opună oricărui inamic, în scopul asigurării supraviețuirii și succesului libertății.” În iunie 1961, la întâlnirea sa de la Viena cu premierul sovietic Nikita Hrușciov, în timpul discuțiilor despre principalele probleme americano-sovietice, și-a respectat ferm acest angajament.

Administrația Kennedy a rămas, în esență, angajată politicii externe a Războiului Rece moștenit de la administrațiile Truman și Eisenhower. În 1961, SUA avea un efectiv de 50.000 de militari staționați în Coreea, iar Kennedy se confrunta cu o criză care avea trei componente: eșecul invaziei americane din Golful Porcilor, construcția Zidului Berlinului și acordul negociat între guvernul pro-occidental din Laos și mișcarea comunistă Pathet Lao.

Kennedy credea că un alt eșec din partea Statelor Unite în a obține controlul și a opri expansiunea comunistă ar afecta, în mod iremediabil, credibilitatea SUA și reputația sa proprie. Kennedy era hotărât “să tragă linia” și să prevină o victorie comunistă în Vietnam. El a declarat jurnalistului James Reston de la The New York Times, imediat după întâlnirea sa la Viena cu Hrușciov, că “acum avem o problemă, de a face credibilă puterea noastră, iar Vietnamul pare a fi locul potrivit.” În mai 1961, vicepreședintele Lyndon B.

Johnson a vizitat Saigonul și a declarat cu entuziasm că Diem este “Winston Churchill al Asiei.” Întrebat de ce a făcut acest comentariu, Johnson a răspuns: “Diem este singurul băiat pe care îl aven acolo.” Johnson l-a asigurat pe Diem de mai mult ajutor în formarea forței de luptă, care ar putea rezista comuniștilor.

Politica lui Kennedy față de Vietnamul de Sud se baza pe ipoteza că Diem și forțele sale, în cele din urmă, trebuie să învingă gherilele prin forțele lor proprii. El a fost împotriva trimiterii trupelor americane și remarcând că “introducând forțele americane în număr mare acolo, azi, ar putea avea, inițial, un impact militar favorabil, dar ar duce, aproape sigur, la consecințe politice negative și, pe termen lung, la consecințe militare negative.”

Pregătirea militarilor sud-vietnamezi, cu toate acestea, a rămas, în continuare, slabă. Proasta conducere, corupția și promovarea pe criterii politice au jucat un rol major în secătuirea Armatei Vietnamului de Sud. Frecvența atacurilor de gherilă a crescut odată cu întărirea insurgenței. În timp ce sprijinul Hanoi-ului pentru NLF(Frontul Național pentru Eliberarea Vietnamului de Sud) a jucat un rol important, mai decisiv în criză s-a dovedit incompetența guvernului Vietnamului de Sud.

Una dintre problemele majore dintre cele ridicate de Kennedy a fost dacă programele sovietice de cucerire a spațiului cosmic și cel de construire a rachetelor au depășit sau nu cele din Statele Unite. Deși Kennedy a subliniat importanța ca rachetele cu rază lungă să fie la paritate cu numărul de rachete ale sovieticilor, el a fost, de asemenea, interesat de utilizarea forțelor speciale pentru lupta împotriva insurgenților în țările lumii a treia amenințate de insurgenții comuniști.

Deși aceste forțe au fost, inițial, destinate utilizării lor în spatele liniei frontului, în cazul unei eventuale invazii convenționale în Europa, Kennedy credea că tacticile de gherilă utilizate de forțele speciale, cum ar fi, de exemplu, Beretele Verzi, ar fi eficiente în “luptele de tufișuri” în războiul din Vietnam. Consilierii Maxwell Taylor și Walt Rostow i-au recomandat lui Kennedy, ca trupele americane să fie trimise în Vietnamul de Sud deghizate în lucrători pentru îndepărtarea dezastrelor provocate de inundații.

Kennedy a respins ideea, dar, din nou, a mărit asistența militară. În aprilie 1962, John Kenneth Galbraith l-a avertizat pe Kennedy de faptul că „pericolul este să îi înlocuim pe francezi ca forță colonială și să sângerăm cum au sângerat ei.” În 1963, erau cu 16.000 mai mulți militari americani în Vietnamul de Sud, față de cei 900 de consilieri militari ai lui Eisenhower.

În 1961 a fost inițiat un program de fortificare a zonei rurale, de izolare a satelor de insurgenți și de a oferi educație și îngrijire a sănătății. Cătunele strategice au fost repede infiltrate de gherile, iar țăranii nemulțumiți mutați din satele lor de baștină.

În parte, acest lucru a fost posibil, deoarece colonelul Pham Ngoc Thao, un favorit al lui Diem, care a condus derularea programului, a fost, de fapt, un agent comunist care s-a folosit de catolicismul său pentru a obține posturi influente și a provoca, din interior, daune armatei Vietnamului de Sud. Guvernul a refuzat să întreprindă reforma agrară, care obliga agricultorii să plătească chirii mari câtorva latifundiari bogați. Corupția stăruia pentru executarea programului și intensifica opoziția.

La 23 iulie 1962, patrusprezece țări, inclusiv Republica Populară Chineză, Vietnamul de Sud, Uniunea Sovietică, Vietnamul de Nord și Statele Unite ale Americii, au semnat un acord care promitea neutralitatea Laosului.

Înlăturarea și asasinarea lui Ngo Dinh Diem

La mijlocul lui 1963 oficialii americani au început să discute posibilitatea schimbării regimului. Departamentul de Stat al Statelor Unite a fost, în general, în favoarea încurajării unei lovituri de stat, în timp ce Departamentul Apărării îl favoriza pe Diem.

Printre modificările propuse cea mai agreată a fost eliminarea fratelui mai mic al lui Diem, Nhu, care controla poliția secretă și forțele speciale, care era văzut ca omul din spatele represiunii asupra budiștilor și, mai mult decât atât, în general, arhitectul domniei familiei Ngo. Această propunere a fost transmisă prin telegraf Ambasadei SUA la Saigon.

Agenția Centrală de Informații (CIA) a fost în contact cu generalii care planificau eliminarea lui Diem, dându-le asigurări că Statele Unite nu se vor opune unei astfel de îndepărtări, nici nu vor pedepsi generalii autori ai loviturii de stat și nu vor sista ajutoarele pentru Vietnam.

La mijlocul lui 1963 oficialii americani au început să discute posibilitatea schimbării regimului. Departamentul de Stat al Statelor Unite a fost, în general, în favoarea încurajării unei lovituri de stat, în timp ce Departamentul Apărării îl favoriza pe Diem.

Printre modificările propuse cea mai agreată a fost eliminarea fratelui mai mic al lui Diem, Nhu, care controla poliția secretă și forțele speciale, care era văzut ca omul din spatele represiunii asupra budiștilor și, mai mult decât atât, în general, arhitectul domniei familiei Ngo.

Această propunere a fost transmisă prin telegraf Ambasadei SUA la Saigon. Agenția Centrală de Informații (CIA) a fost în contact cu generalii care planificau eliminarea lui Diem, dându-le asigurări că Statele Unite nu se vor opune unei astfel de îndepărtări, nici nu vor pedepsi generalii autori ai loviturii de stat și nu vor sista ajutoarele pentru Vietnam.

Perioada după lovitura de stat

După lovitura de stat, a urmat haosul. Hanoiul a profitat de situație și a crescut sprijinul pentru luptătorii de gherilă. Vietnamul de Sud a intrat într-o perioadă de instabilitate politică extremă, guvernele militare erau răsturnate în succesiune rapidă. Din ce în ce mai mult, fiecare nou regim a fost privit ca o marionetă a americanilor, în opoziție cu regimul Diem, care, indiferent de eșecurile lui, fusese acreditat ca un naționalist (cum a reflectat, mai târziu, Robert McNamara).

Consilierii militari americani s-au implicat la fiecare nivel al forțelor armatei sud-vietnameze. Ei au fost, totuși, aproape complet ignoranți cu privire la natura politică a insurgenței. Insurgența a fost o luptă pentru putere politică, în care angajamentele militare nu erau scopul principal.[28] Administrația Kennedy a încercat să reorienteze eforturile SUA de pacificare și să “cucerească inimile și mințile” populației.

Cu toate acestea, conducerea militară de la Washington a fost ostilă la ideea oricărui rol al consilierilor militari din SUA, altele decât cele de instruire a trupelor[29]. Generalul Paul Harkins, comandantul forțelor americane în Vietnamul de Sud, a prezis cu încredere victoria la Crăciunul anului 1963[30].

CIA a fost mai puțin optimistă, avertizând că “Viet Cong-ul, în mare parte, își menține controlul de facto asupra marii majorități din suprafața țării și a crescut în mod constant intensitatea totală a efortului”[31]. Ofițeri paramilitari din CIA, Divizia Activități speciale, au instruit și au condus membrii tribului Hmong în Laos și Vietnam pentru a sprijini forțele din sud.

Forțele autohtone, numărând zeci de mii de oameni, conduși de ofițeri paramilitari, au efectuat misiuni directe împotriva forțelor comuniste Pathet Lao și suporterii lor nord-vietnamezi. CIA a desfășurat, de asemenea, programul de contrainsurgență Programul Phoenix și Comandamentul de participare la asistență militară.

Incidentul din Golful Tonkin – minciuna care a declansat razboiul

La 2 august 1964, distrugătorul american USS Maddox, aflat într-o misiune de recunoaștere de-a lungul coastei de nord a Vietnamului, a fost atacat și avariat de mai multe torpiloare care îl urmăreau în Golful Tonkin. Un al doilea atac a fost raportat două zile mai târziu asupra distrugătorului USS Turner Joy în aceeași zonă.

Circumstanțele atacului erau neclare. Reacționând la presupusul atac, la 5 august 1964, Congresul SUA a adoptat așa-numita “Rezoluție asupra Golfului Tonkin”, semnată de președintele Johnson, care i-a dat putere președintelui să ordone desfășurarea operațiunilor militare în Asia de Sud, fără a declara război.

În urma rezoluției, Johnson a ordonat imediat bombardarea facilităților industriale și militare din Vietnamul de Nord. Un document declasificat din 2005 a arătat că nu a existat nici un atac la 4 august.

Ea a fost planificată cu mult timp înaintea “incidentului din Golful Tonkin”, scrie Louise Gerdes, “este un exemplu des citat despre modul în care Johnson a indus în eroare poporul american pentru a obține sprijinul său pentru politica sa externă în Vietnam.”

Cu toate acestea, George C. Hering susține, că McNamara și Pentagonul “nu au mințit cu bună știință cu privire la presupusele atacuri, dar au fost, în mod evident, într-o stare de spirit de răzbunare și par să fi selectat din probele aflate la dispoziția lor acele părți care confirmau ceea ce au vrut să creadă.”

Incidentul din Golful Tonkin este una dintre cele mai cumplite minciuni din istorie, care a dus la escaladarea unui război în care peste 3 milioane de oameni şi-au pierdut vieţile.

Pe 4 august 1964, preşedintele american Lyndon Johnson, care deja avea pe „agenda” sa ascunsă de lucru implicarea Statelor Unite în războiul din Vietnam, a informat publicul că navele americane staţionate în Golful Tonkin din nordul Vietnamului au fost atacate de armata vietnameză.

În ochii americanilor de rând, Statele Unite ale Americii tocmai deveniseră victime şi era necesar să se apere. Congresul a adoptat imediat Rezoluţia Golful Tonkin, care a permis armatei americane să atace Vietnamul de Nord.

Războiul din Vietman a continuat până în 1973. Sute de mii de soldaţi americani au participat la conflict.

În urmă cu zece ani au ieşit la iveală documente secrete, inclusiv înregistrările unor convorbiri telefonice, care arată fără dubiu că preşedintele Johnson a minţit şi că incidentul din Golful Tonkin a fost inventat pentru a putea fi justificată atacarea Vietnamului de Nord.

Masacrul de la Mỹ Lai

Masacrul de la Mỹ Lai a avut loc la 16 martie 1968, când un pluton de militarii americani, în satul Mỹ Lai, a măcelărit 500 civili, în mare majoritate bebeluși, copii, femei și bătrâni. În urma acestui masacru, au fost arestați nouă soldați din forțele speciale[47], suspectându-se că acțiunea fost opera unui agent dublu[48].

Această faptă a provocat consternare națională și internațională. Doar comandantul plutonului,lt. William Calley, a fost găsit vinovat, primind închisoare pe viață, dar a fost închis doar trei ani și jumătate.

Mediatizarea conflictului și intensificarea protestelor

Comparând imaginile văzute la televiziune cu cele declarate de guvernul american despre faptul că “deja se vede lumina la capătul tunelului”, mulți americani au început să aibă senzația că au fost păcăliți de guvern. În același timp, și guvernul american începea să fie tot mai divizat în ceea ce privea implicarea SUA în război.

Fotografia lui Nick Ut, “fetița napalm” en:Phan Thị Kim Phúc, de nouă ani, care a fost victima unui bombardament cu napalm a scandalizat opinia publică din întreaga lume. La 15 aprilie, la New York, în jur de 200 000 de persoane au demonstrat împotriva războiului. În 1966 boxerul Cassius Clay (Mohamed Ali) a refuzat să se înroleze în armată.

Intelectualitatea și artiștii americani, printre care Ayn Rand, Jerry Rubin, Phil Ochs, Jane Fonda, Joan Baez, Norma Becker, Maggie Kuhn, Norman Mailer, Paul Goodman, Will D. Campbell, Martin Luther King, Tom Paxton, Black Panther Party, Howard Zinn, Noam Chomsky, Bob Dylan, Daniel Ellsberg, John Lennon au adoptat poziție împotriva intervenției militare americane în Vietnam. Leonard Bernstein a compus un oratoriu împotriva războiului.

Bombardarea secretă a Laosului și Cambodgiei

Prințul Norodom Sihanouk, în 1955, a proclamat Cambodgia neutră [50], dar comuniștii au folosit solul cambodgian ca bază de aprovizionare și Sihanouk a tolerat prezența lor, pentru că el dorea să evite atragerea într-un conflict regional mai larg.

Cu toate acestea, sub presiunea Washingtonului, în 1969, el a renunțat la această politică. Drept urmare, comuniștii din Vietnam nu au mai fost bineveniți. Președintele Nixon s-a folosit de ocazie pentru a lansa o masivă campanie de bombardamente secrete, numită Operation Menu, împotriva locurilor folosite de comuniști de-a lungul frontierei Cambodgiei cu Vietnamul.

Acest lucru a încălcat o serie lungă de declarații ale Washingtonului, care susțineau neutralitatea Cambodgiei. Richard Nixon i-a scris prințului Sihanouk, în aprilie 1969, asigurându-l că Statele Unite respectă “suveranitatea, neutralitatea și integritatea teritorială a Regatului Cambodgia …”

În 1970, prințul Sihanouk a fost detronat de către prim-ministrul său pro-american, Lon Nol. Vietnamul de Nord a invadat Cambodgia, în 1970, la cererea liderului Khmerilor Roșii, Nuon Chea.[52], forțele americane și ARVN au lansat o incursiune în Cambodgia pentru a ataca bazele APV / NLF și ca să încheie încercuirea Phnom Penh-ului de comuniști.

În februarie 1971 ARVN a lansat operațiunea Operation Lam Son 719 , care viza tăierea potecii Ho Și Min în Laos. Aparent neutrul Laos a fost mult timp scena unui război secret. După întâlnirea cu rezistența, forțele ARVN s-au retras în debandadă, de-a lungul drumurilor pline cu morții lor. Atunci când li s-a terminat combustibilul, soldații au abandonat vehiculele lor și au încercat să se urce în elicopterele americane trimise pentru a evacua răniții.

Mulți soldați ARVN s-au agățat de elicoptere în încercarea disperată de a se salva. Avioanele SUA au fost nevoite să distrugă echipamentul militar abandonat, inclusiv tancuri, pentru preveni căderea lor în mâinile inamicului. Jumătate din trupele invadatoare ARVN au fost fie capturate, fie ucise. Operațiunea a fost un fiasco și a reprezentat un eșec clar al vietnamizării.

Karnow nota că “gafele au fost monumentale … ofițerii sud-vietnamezi din funcțiile mari au fost instruiți de americani timp de zece sau cincisprezece ani, mulți la școlile de formare profesională în Statele Unite, dar au învățat puțin.” [53]

În 1971, Australia și Noua Zeelandă și-au retras soldații. Numărul trupelor americane a fost, în continuare, redus la 196.700, cu un termen limită pentru a retrage încă 45.000 de militari până în februarie 1972. Cum protestele împotriva războiului s-au răspândit pe întregul teritoriu al Statelor Unite, deziluziile și indisciplina au crescut în rândurile militarilor.

Vietnamizarea a fost din nou testată de Ofensiva de Paști din 1972, o invazie masivă convențională a Vietnamului de Sud. VPA și NLF au invadat rapid provinciile nordice și, în coordonare cu alte forțe, au atacat din Cambodgia, amenințând să taie țara în două.

În pofida acestei ofensive comuniste, retragerile de trupe americane au continuat, doar forțele aeriene americane rămânând să salveze situația prin Operația Linebacker, ofensiva fiind, astfel, oprită. Cu toate acestea, a devenit clar că, fără Forțele Aeriene Americane, Vietnamul de Sud nu ar putea supraviețui. Ultimele trupe terestre americane au fost retrase în luna august.

Consecințele asupra Vietnamului

La 2 iulie 1976 prin reunificarea Vietnamului de Sud cu Vietnamul de Nord a fost creată Republica Socialistă Vietnam. Capitala sudului, orașul Saigon a fost redenumit Ho Și Min, astfel exprimându-și respectul față de fostul președinte al Vietnamului de Nord. După unificarea păcii însă nu s-a restabilit pacea în Vietnam.

Armata vietnameză încă de la mijlocul anilor 60 lupta în Laos împotriva trupelor regale ale Laosului, până când, în 1975, Pathet Lao comunist a ajuns la putere. În 1978, răspunzînd la atacurile khmerilor roșii din zona de graniță, trupele vietnameze au intrat în Cambogia, unde, în mod ironic, în anul 1979, ei au fost cei care au pus capăt regimului de teroare al khmerilor roșii care a provocat peste un milion de victime în rândul populației cambodgiene.

Datorită intrării trupelor vietnameze în Cambodgia, în februarie 1979, au avut un conflict foarte sângeros de o lună și cu China, când trupele chineze au intrat în partea de nord a Vietnamului (în final, China și-a retras trupele).

Trupele vietnameze au rămas până la sfârșitul anilor 80 în Cambodgia, unde au avut sângeroase lupte de gherilă cu khmerii roșii retrași lângă granița thailandeză. Datorită ocupației militare, Vietnamul s-a izolat politic. În 1964 SUA a ordonat aplicarea unui embargou comercial împotriva Vietnamului, care a rămas în vigoare până la 4 februarie 1994.

Consecințele asupra SUA

Una din consecințele războiului în SUA a fost că, în 1973, s-a renunțat la serviciul militar obligatoriu. Cheltuielile SUA privind Războiul din Vietnam se estimează între 140-180 miliarde de dolari.

Prin comparație, cheltuielile cu Programul Apollo pentru trimiterea omului pe Lună au fost în jur de 20 miliarde de dolari. Se consideră că, din punct de vedere militar, în Vietnam, SUA a repurtat succes tactic și înfrângere strategică. Generalul Victor Krulak a criticat foarte aspru strategia de uzură a lui Westmoreland care a costat multe vieți americane cu un slab rezultat pozitiv.

Între anii 1965 și 1975 SUA a cheltuit 111 miliarde de dolari, [85] generând un mare deficit bugetar. Peste 3 milioane de americani au servit în Războiul din Vietnam dintre care 1,5 milioane au fost implicați activ în lupte.[86] James E. Westheider scria că, în 1968, anul de vârf al intervenției americane în Vietnam, erau 543 000 militari, dar numai 80 000 erau considerați ca făcând parte din trupele combatante.[87]

Până la sfârșitul războiului, pierderile americane s-au ridicat la 58.220 [A 1], peste 150.000 au fost răniți și cel puțin 21.000 au suferit dizabilități permanente.[88] Aproximativ 830.000 veterani americani au suferit de sindromul de stres posttraumatic.

Aproximativ 125.000 americani au evitat înrolarea fugind în Canada [89], iar 50.000 americani aflați în serviciu militar au dezertat[90], acestora în 1977 președintele Jimmy Carter le-a garantat iertare necondiționată.

Consecințele asupra mediului – Agentul Orange

Operațiunea Ranch Hand a început la începutul anului 1962 și avea ca scop să defolieze coroanele copacilor, și să desece tufișurile pentru a scoate la vedere mișcările din zonă. În această acțiune s-au aruncat substanțe chimice asupra plantelor, printre care și Agentul Orange denumit după culoarea butoaielor, în urma cărora cădeau frunzele. Substanța conținea și dioxină, care era dăunătoare sănătății.

Guvernul Vietnamului, după război, a evaluat efectele Agentului Orange, constatând că aproximativ 4,8 milioane de oameni au fost expuși substanței care a produs moartea a 400 000 oameni și tot din această cauză s-au născut 500 000 copii cu malformații.

În urma interdicției ONU s-a sistat utilizarea substanței, apoi, în 1972, a fost transportat pe atolul Johnston, iar în 1977 s-a distrus toată cantitatea rămasă. În afară de Agent Orange, în delta fluviului Mekong armata americană mai folosea și Agent White și Blue până în 1973.”[2]

SURSE

  1. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=7585
  2. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_din_Vietnam
  3. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro