Războiul din Libia (2011) – Libia lui Gaddafi a fost distrusă de către globaliștii SUA și UE

by “Au trecut aproximativ cinci ani de când a început aşa numita „primăvară arabă”. Libia, sub loviturile aeriene ale NATO, raidurile insurgenţilor liberali şi islamişti, s-a transformat din jamahirie în „tânără democraţie”. Să vedem ce nu le-a convenit occidentalilor de l-au executat pe liderul libienilor, Muammar al-Gaddafi. 1. Libia lui […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Au trecut aproximativ cinci ani de când a început aşa numita „primăvară arabă”. Libia, sub loviturile aeriene ale NATO, raidurile insurgenţilor liberali şi islamişti, s-a transformat din jamahirie în „tânără democraţie”.

Să vedem ce nu le-a convenit occidentalilor de l-au executat pe liderul libienilor, Muammar al-Gaddafi.

1. Libia lui Gaddafi nu avea nicio datorie faţă de nimeni în lume.
2. Preţul unui litru de benzină era de 0,14$.
3. Preţul unei pâini era de 0,15$.
4. Învăţământul şi spitalizarea erau gratuite.
5. Tinerii căsătoriţi primeau în dar 64.000$ pentru a-şi procura apartament.
6. Fiecare familie libiană avea propria casă.
7. Pentru fiecare membru, familia libiană primea anual 1.000$ subvenţii.
8. Pentru fiecare copil nou născut, familia primea 7.000$, ajutor material.
9. Ajutorul de şomaj: 730$ lunar.
10. Orice libian, dacă era admis la oricare facultate din lume, primea 2.500 euro de la stat plus întreţinere plus un automobil.
11. Salariul unei asistente medicale era de minim 1.000$.
12. Automobilele în ţară erau vândute numai la preţ de fabrică.
13. La deschiderea propriei afaceri, Jamahiriya Libiană oferea un ajutor material de 20.000$, într-o singură tranşă.
14. Nu exista impozit pe imobil, la apartamente şi casele de locuit.
15. Impozitele mari erau interzise prin lege.
16. Cetăţenii libieni primeau creditele fără dobândă din partea statului.
17. Energia electrică era gratuită pentru populaţie.
18. În toată ţara era dezvoltată o reţea de magazine pentru familiile cu mulți copii, în care alimentele de bază erau vândute la un preţ simbolic.
19. Pentru vânzarea produselor alimentare cu termenul expirat – amenzi astronomice.
20. Pentru falsificarea preparatelor medicale – pedeapsa cu moartea.
21. Vânzarea şi consumul de alcool – interzis prin lege.
22. Intermedierea în vânzarea imobilelor – interzisă prin lege.
23. După venirea la putere a lui Gaddafi, din Libia au fost alungate marile corporaţii.
24. Doar după preluarea puterii de către Gaddafi, negrii din sudul Libiei au primit drepturi cetăţeneşti.
25. În 40 de ani de „dictatură” populaţia ţării a crescut de trei ori, iar mortalitatea infantilă s-a micşorat de nouă ori.
26. Speranţa de viaţă a crescut de la 51,5 la 74,5 ani.
27. Gaddafi a luat decizia de a scoate Libia din sistemul bancar mondial şi alte 12 țări arabe erau gata să-i urmeze exemplul.

După cum spun americanii, familia Gaddafi avea proprietăţi în valoare de zeci de miliarde, însă dacă luăm în calcul că la noi toate cele mai sus enumerate lipsesc dintotdeauna, iar politicienii noştri totuşi sunt multi miliardari, vă daţi seama ce soartă ar merita ei? Şi, straniu lucru, americanii nu vin să-i omoare pe liderii locali corupți, cum s-au grăbit să o facă în Libia.

Acum Libia nu mai are nimic, în afară de „democraţie”…

Muammar Gaddafi este una din primele mari jertfe în lupta binelui cu răul din secolul XXI, din păcate cel mai probabil nu va fi și ultimul…

Redăm în continuare mesajul necenzurat şi nemodificat al Colonelului Muammar al-Gaddafi – testamentul său în faţa poporului.

„În numele lui Allah, binefăcătorul şi milostivul …

Timp de 40 de ani, sau au fost mai mulţi, nu mai ţin minte, am făcut tot ce am putut să dau oamenilor case, spitale, şcoli, iar când le-a fost foame le-am oferit hrană.

Am transformat chiar Benghazi în zonă agricolă din deşert, am înfruntat atacurile de la acel cowboy Reagan, când mi-a omorât fiica adoptată de la orfelinat – el încerca să mă ucidă, în loc de asta el a ucis-o pe sărmana fetiţă inocentă. Apoi i-am ajutat pe fraţii şi surorile mele din Africa, cu bani, pentru Uniunea Africană.

Am făcut tot ce am putut să-i învăţ pe oameni ce înseamnă conceptul unei democraţii reale, unde comitetele oamenilor conduceau ţara.

Dar aceasta nu a fost niciodată de ajuns, aşa cum unii mi-au spus, chiar oamenii ce aveau case cu 10 camere, costume şi mobilier nou, aceştia nu erau niciodată mulţumiţi – aşa egoişti cum erau vroiau mereu mai mult.

Ei au spus americanilor şi altor vizitatori că aveau nevoie de democraţie şi libertate, fără să realizeze vreodată că era vorba de un sistem de «tăiat gâtul», unde câinele mai mare îi mănâncă pe restul, însă ei erau vrăjiţi de aceste cuvinte, fără să realizeze măcar că în America nu există medicamente gratuite, spitale gratuite, case gratuite, educaţie gratuită şi nici mâncare gratuită, cu excepţia faptului când oamenii trebuie să cerşească sau să stea la cozi interminabile pentru o farfurie de supă.
Nu, indiferent de ce făceam, nu era niciodată de ajuns pentru unii, însă pentru alţii, ei ştiau că eram fiul lui Gamal Abdel Nasser, singurul lider arab şi musulman veritabil care a existat de la Salah-al-Deen încoace, când el a revendicat Canalul Suez pentru oamenii săi, la fel cum am revendicat şi eu Libia, pentru oamenii mei, erau paşii lui cei pe care am încercat să-i urmez, ca să-mi ţin oamenii liberi de la dominaţia colonială – de le hoţii ce vroiau să fure de la noi.

Acum sunt sub atacul celei mai mari forţe militare din istorie, fiul meu cel mic african, Obama, vrea să mă ucidă, să ia libertatea acestei ţări, să ia gratuitatea caselor noastre, medicamentele noastre gratuite, educaţia noastră gratuită, hrana noastră gratuită, şi să o înlocuiască cu stilul hoţoman american, numit «capitalism», însă noi toţi din lumea a treia ştim ce înseamnă asta, înseamnă corporaţii ce conduc ţările, conduc lumea, iar oamenii suferă.

Astfel, nu există alternativă pentru mine, trebuie să iau poziţie, iar dacă Allah doreşte, voi muri urmând calea Sa, cale ce a făcut din ţara noastră o ţară cu teren agricol bogat, cu hrană şi sănătate şi chiar permiţând şi ajutând fraţii şi surorile noastre africane să lucreze aici alături de noi, în Jamahiriya Libiană.

Nu-mi doresc să mor, însă dacă se ajunge la asta, pentru a-mi salva pământul şi miile de oamenii care-mi sunt copii, atunci fie.

Fie ca acest testament să fie vocea mea în lume, că m-am ridicat împotriva atacurilor cruciaţilor din NATO, m-am ridicat împotriva crudităţii, trădării, împotriva vestului şi ambiţiilor colonialiste şi că am stat alături de fraţii mei africani, adevăraţii fraţi arabi şi musulmani, ca şi o rază de lumină.

Când alţii îşi construiau castele, eu am locuit într-o casă modestă şi într-un cort. Nu mi-am uitat niciodată copilăria din Sirt, nu am cheltuit nesăbuit banii ţării şi precum Salah-al-Deen, marele nostru lider musulman, care a salvat Ierusalimul pentru Islam, am luat doar puţin pentru mine …

În Vest, unii m-au numit nebun, dement, însă ei ştiu adevărul, deşi continuă să mintă, ei ştiu că pământul nostru este independent şi liber, nu sub control colonial, ei ştiu că viziunea mea, calea mea este, iar asta a fost limpede pentru oricine, pentru oamenii mei şi că voi lupta până la ultima suflare ca să rămânem liberi.

Fie ca Allah cel atotputernic să ne ajute să rămânem încrezători şi liberi.
Col. Muammar al-Gaddafi, 2011/05/04””[1]

“Ce se ascunde în spatele căderii lui Gaddafi şi a crizei din lumea arabă

De la preluarea conducerii Libiei printr-o lovitură de stat militară, pe când avea numai 28 de ani şi era deja colonel, Gaddafi a revoluţionat toate domeniile vieţii din Libia. Putem aprecia că nu a fost nici pe departe un sfânt, recunoaştem mari greşeli pe care le-a făcut (de exemplu, atentatul cu bombă din 1988 asupra unui avion american, soldat cu 270 de victime, cunoscut ca atentatul de la Lockerbie)… dar să parcurgem în continuare câteva aspecte interesante şi abia la sfârşit să tragem toate concluziile.

Să începem cu esenţialul: Gaddafi nu mai voia să-şi vândă petrolul pe dolari. Văzând zelul cu care „elita” masonică de la Federal Reserve (o asociaţie care este la fel de „federală” pe cât este de federal şi Federal Express 🙂 ) dau drumul la tiparniţe să producă baloţi după baloţi de maculatură verde, a decis că este o cacealma să vândă resursele patriei lui pe plastic fără valoare. Aşa că a vrut să organizeze o uniune islamică, ce ar fi putut să folosească o nouă monedă (dinarul de aur) aceasta urmând să fie singura valută pentru care ar fi permis să-şi vânda hidrocarburile. Gaddafi a avut în vedere şi ceea ce a păţit Saddham Hussein când nu a mai vrut să vândă petrol contra dolari ci contra unor alte valute (yuan, rublă). Pentru cei care cred că nu este nicio problemă că vroia să vândă contra aur, întrucât SUA are cele mai mari rezerve de aur de pe planetă, stocate la Fort Knox, ar fi momentul să-şi amintească scandalul sexual din pricina căruia a fost „debarcat” Dominic Strauss-Khan de la şefia FMI (care, după ce a fost discreditat, a fost găsit nevinovat!). Unul dintre motivele principale (dar ascunse) pentru această mascaradă a fost şi faptul că Strauss-Khan a dat în vileag faptul că SUA nu şi-au onorat datoria de 100 şi ceva de tone de aur către fondul monetar. În plus, există şi păţania chinezilor care au cumpărat mai multe sute de tone de aur de la americani şi au avut neplăcuta surpriză să constate că lingourile erau din tungsten (wolfram) şi doar acoperite cu câţiva microni de aur. Există un procedeu numit PVD (physical vapor deposition) care constă în introducerea lingourilor sau a oricărui alt metal de nu contează ce formă, într-o autoclavă vidată, apoi are loc vaporizarea aurului (sau a oricărui alt metal) la temperaturi extrem de ridicate, astfel că acesta se transformă într-un gen de „abur” care se aşează pe metalul ce se vrea acoperit. Acoperirea (coating) prin acest procedeu este extraordinar de rezistentă, practic face corp comun cu metalul acoperit; nu este o poleială sau o vopsea simplă. De exemplu, chiar la o folosire intensă, manuală, se pierde prin frecare cam 1 micron pe an, deci o acoperire de 10 microni, care de altfel este o bagatelă, a suta parte dintr-un milimetru, nu este îndepărtată chiar dacă lingourile ar fi manipulate şi mutate non-stop timp de 10 ani, şi nu ar lăsa să se vadă metalul ce este de fapt dedesubt. Aurul este aproape imposibil de contrafăcut din pricina densităţii lui deosebite. Chiar şi plumbul este mai uşor cu 1/3 raportat la volume identice. Singurele metale care se apropie de aur ca şi densitate sunt wolframul şi uraniul. Uraniul este mai scump şi este şi radioactiv, deci pas, wolframul este de 30 de ori mai ieftin, aşa că se pretează la acest gen de contrafacere. Este uluitor nivelul şi amploarea excrocheriilor pe care SUA le face peste tot pe planetă, nu contează cum se numeşte ţara (victima), şi apoi îi râd în nas, iar dacă se revoltă, trimit rapid flotele de submarine şi portavioane ca să instaureze „democraţia” (Libia) sau ca să întrerupă „proliferarea armamentului chimic de ucidere în masă” (Irak). După acest lung intermezzo tehnic din care reiese că SUA nu mai are nici aur şi nici morală, conchidem că această uniune a dinarului din aur, (au avut un audit chiar şi de la Rusia) ce s-ar fi întins din Africa până în Indonezia (ţara cu cel mai mare număr de credincioşi musulmani de pe planetă) ar fi zdruncinat teribil planurile de control a energiei pe care SUA le urzeşte de zeci de ani. Aşa că Unchiul Sam a procedat după cum urmează.
O analiză a generalului (r) Aurel Rogojan:
Noua ordine mondială nu a început pentru întreaga lume arabă sub cele mai bune auspicii. Pentru unele state arabe, aşa numite din „axa răului” şi devenite ţinte ale „războiului mondial antiterorist”, a început chiar foarte prost. Unica superputere mondială, pe o parte, ofensată de atacurile grupărilor extremiste fundamentalist – islamice, iar, pe de altă parte, confruntată cu ameninţarea de a nu (mai) putea controla rezervele mondiale de petrol deţinute ori controlate de regimuri politice islamice, nesigure din punctul de vedere al intereselor şi obiectivelor securitaţii sale nationale, Statele Unite ale Americii, şi-a reconsiderat strategia politică faţă de lumea islamică, în general şi faţă de cea arabă, în special. În contextul creat după evenimentele din septembrie 2001, „Alianţa mondială antiteroristă”, condusă de Statele Unite, secondată de unii dintre principalii si tradiţionalii săi aliaţi, a mobilizat aproape întreaga planetă împotriva unui inamic invizibil, dar neechivoc, etichetat ca fiind motivat de o ideologie religioasă fundamentalist –islamică. De ce a fost posibilă o asemenea eroare istorică la scară planetară şi unde va ajunge lumea în urma consecinţelor? Între urmările unei asemenea împărţirii a lumii şi al unui astfel de debut al noii ordini mondiale, ţările arabe au avut mult prea puţine opţiuni în ceea ce priveşte participarea şi manifestarea lor în viaţa politică internaţională.
Am să exemplific cu cazul Libiei.
Care au fost forţele dezlănţuite asupra lui Gaddafi şi a poporului libian?
Mereu şi mereu am auzit de poporul inocent în lupta cu tiranul cel rău.
Cine este acest popor „nevinovat”, cine sunt aceşti „rebeli”, aşa cum au fost numiţi ei în mass-media internaţională?
Este vorba de patru forţe interne principale, toate infiltrate şi împuternicite de mandatari externi:
1. Triburile monarhiste Harabi şi Obeidat din coridorul Benghazi – Darna – Tobruk. În timpul luptei împotriva colonialismului italian, aceste triburi au servit în zonă interesele britanice. Drept recompensă, unul din liderii lor a fost urcat pe tronul Libiei, sub numele de regele Idris I. Acest rege a fost îndepărtat de Gaddafi în anul 1969!
2. Al Qaeda. Organizaţia Al Qaeda a fost înfiinţată în anii 1981-1982, în timpul războiului din Afganistan, de către Robert Gates, Secretarul de Stat al Apărării american de până în iulie 2011, pe vremea aceea adjunct al şefului CIA. Scopul a fost acela de a crea o armă în lupta cu URSS. De atunci, Al Qaeda a fost folosită pentru a declanşa războaie în diferite ţări, sub pretextul de a lupta împotriva Al Qaeda (Serbia, Afganistan) sau de a ajuta Al Qaeda (deghizată acum sub numele de „rebeli” în Libia). Desi înfiinţată de CIA în Afganistan, Al Qaeda care a luptat în Libia este de origine locală, pentru că regiunea Darna este cea care a furnizat cel mai mare număr de membri din istoria acestei organizatii. Astfel, putem chiar spune că Al Qaeda este libiană.
3.  Frontul Naţional de Salvare Libian, condus de Khalifa Hifter, agent CIA.
4. Mişcarea rebelilor conduşi de Nuri Mesmari, aflat cândva în anturajul lui Gaddafi. Acesta a fugit în octombrie 2010 din Libia la Paris, fiind urmărit în ţară pentru deturnare de fonduri. În Franta, a primit consultanţa serviciilor speciale de acţiune externă ale Frantei.
Forţele externe:
1. Este cunoscut ce a făcut NATO. Bilanţul: cca. 60.000 de victime, majoritatea din rândul civililor.
2. Cel mai mare duşman al poporului libian, care a lovit în lumea întreagă, mai periculos şi mai distructiv decât bombele, a fost atacul prin agresiunile psihologice de imagine. Prin intermediul caselor de presstituţie (presă+prostituţie), războiul psihologic a fost câştigat din start. Poporul libian nu a avut nicio şansă în faţa opiniei publice internaţionale manipulate.
Despre Ceauşescu s-a spus cândva că avea toaleta cu accesorii de aur, iar în decembrie 1989 că otrăvise fântânile. Despre Sadham Hussein s-a zis că oamenii lui scoteau copiii kuwaitieni din incubatoare şi îi lăsau să moară. Despre Gaddafi s-a spus că a dat viagra soldaţilor şi că îi îndemna să violeze sau că îşi omora proprii supuşi (pe care, de altfel, i-a făcut anterior cei mai educaţi şi mai bogaţi oameni din Africa).
Jurnalişti, oameni politici, istorici şi alţii despre care nu a auzit nimeni, adesea pe cheltuială proprie şi riscând totul, au călătorit în această perioadă în zona conflictului ca să afle adevărul, ca să aibă ce spune celorlalţi şi ca să scrie istoria. Au trebuit să intre în Libia din Egipt sau din Tunisia, pe uscat, căci căile aeriene şi navale fuseseră blocate. Acolo au găsit o lume cu totul diferită de ceea ce portretizase mass-media. În pofida a ceea ce stiau, Tripoli nu era ocupat, poporul nu era în teroare, majoritatea covârşitoare îl susţinea pe Gaddafi, nu aveau loc violuri în masă, copiii mergeau liniştiţi la scoală…
Dimpotrivă, au văzut şi au filmat, de exemplu, demonstraţia de la 1 iulie din Piaţa Verde din Tripoli (a auzit cineva de această demonstraţie?), unde în jur de 1 milion de oameni, în niciun caz câteva mii, aşa cum s-a spus  – adică aproape toată populaţia oraşului Tripoli – au ieşit în stradă pentru a-şi arăta susţinerea faţă de Gaddafi şi opoziţia faţă de intervenţia străină, în scop umanitar şi în numele poporului libian. Asemenea demonstraţii au avut loc aproape săptămânal în toată ţara. Deşi ştiau că moartea avea să vină asupra multora dintre ei în zilele următoare. Un alt lucru pe care mass-media nu l-a spus este, de exemplu, uciderea în masă a negrilor de către rebeli, deghizată de occidentali în omorârea unor mercenari. Un alt exemplu de presă alternativă (reală) este reprezentat de imagini ale victimelor bombardamentelor. Peste tot în lume asemenea materiale au fost cenzurate, pentru a nu se afla ce s-a întâmplat de fapt. Gaddafi o fi păcătuit, inclusiv prin faptul că a încercat să-şi apere ţara. În ziua de astăzi, cine ţine cu tara lui şi încearcă să o apere nu se cuvine să fie etichetat decât prost, extremist, terorist, criminal de război. În alte asemenea precedente, istoria ne-a demonstrat că, cel mai adesea, de ambele parţi ale baricadelor s-au aflat oameni care au crezut sincer în măreţia şi gloria neamului, pentru care şi-au pus ofrandă pe altarul patriei vieţile lor.
Să reluăm: situaţia a fost de la început o nebuloasă; de ce ar avea loc o revoluţie într-o ţară a cărei conducere putem considera că avea o grijă exemplară pentru propriul popor? Cu un produs intern brut (PIB) de 14 884$ pe cap de locuitor şi cu cea mai mare speranţă de viaţă (74 de ani) de pe continentul african, oare ce îi nemulţumea aşa de tare pe rebeli? Ştirile „pentru mulţime” l-au prezentat pe Gaddafi ca fiind un tiran nemilos şi un dictator însetat de bani, de putere şi de sânge (aici a pus şi el paie pe foc, cu declaraţiile de la începutul războiului, cum că va trece prin foc şi pară pe opozanţi şi pe străinii care se vor încumeta să îl ameninţe în vreun fel). Apoi au început să apară ştiri şi pentru cei care îşi fac timp să citească printre rânduri; vă mai amintiţi primele „realizări” ale rebelilor, după ce au „eliberat” primul oraş: au format un guvern democratic provizoriu, au fiinţat un cap de pod aerian, prin care Crucea Roşie (sau Semiluna Roşie) să aducă alimente şi medicamente celor oprimaţi şi oropsiţi? NU. Au înfiinţat o bancă. Şi au dat liber la consumul de alcool, interzis cu desăvârşire de dictatorul Gaddafi. Şi războiul a continuat. La un moment dat, ştire: un F-16 american a căzut din cer pe teritoriul Libiei; era în misiune, fireşte. Nu a fost atacat, nu a luat foc, a cazut de vechi ce era. Daca tot plăteşte NATO facturile, ce a zis pragmatismul american? Aşa cum în războiul din Coreea au scăpat de muniţiile şi tehnica rămasă din al doilea război mondial (Vietnamul a fost poligonul pentru testarea armelor de generaţie următoare), la fel au scăpat şi de munţii de muniţii în prag de expirare şi de tehnică militară învechită, şi în Irak şi în Afghanistan şi în Libia. Este singurul mod de a subzista a unei ţări care în afară de armament şi filme proaste nu mai produce mare lucru. A, ba da, datorii… nu cine ştie ce… doar de asta îşi spun The Greatest Nation (Cea mai mare naţiune), doar le are pe cele mai mari din lume – 17 000$ de miliarde (în mare parte la chinezi ). Ar fi un război de cascadorii râsului, cu rebeli care au bocanci a la Legione Etrangere (Legiunea Străină), cu rafinării şi porturi care funcţionează la capacitate maximă în timp ce şcolile, spitalele şi moscheile sunt facute una cu pământul, cu avioane F-16 care cad din cer de obosite ce sunt, dar şi cu B2-uri de peste 2 miliarde de dolari bucata, care decolează de peste Atlantic, pentru a bombarda oaze şi caravane de nefericiţi.

Am fost uimit să pot să văd pentru prima dată un om care manufacturează un dispozitiv exploziv improvizat. Am citit şi am tot citit despre exploziile şi victimele unor asemenea dispozitive, am văzut multe producţii cinematografice de la Holly-woo-doo în care erau arătate acest gen de dispozitive. Dar acum, presstituţia duplicitară a avut prostia să-şi dovedească încă o dată dublul standard ce-l practică publicând o fotografie cu un mujahedin prin formaţie, care pregătea unul sau mai multe astfel de „bombe” ce sunt aşezate pe marginea drumurilor, iar acest „luptător” era prezentat drept un patriot care acţionează împotriva regimului opresiv din Libia!

Păi să şedem oleacă să ne lămurim. Majoritatea militarilor din forţele coaliţiei aşa zis anti-teroriste care au fost schilodiţi sau cad victime în teatrele de operaţiuni din Irak şi Afganistan, sunt răniţi de către acest gen de dispozitive. Cei mai mulţi militari americani, englezi, italieni, francezi şi chiar români au fost ucişi cu acest gen de explozibili, cu bombe produse de nişte oameni foarte răi, care sunt fundamentalişti religioşi, terorişti care deturnează avioane şi dărâmă clădiri cu birouri. Dar dacă aceiaşi terorişti fără scrupule fac ceea ce ştiu ei cel mai bine, împotriva „tiranului” Gaddafi, devin brusc patrioţi şi eroi. În continuare, oferim câteva fotografii cu rezultatele „muncii” acestor băieţi răi / băieţi buni (după cum sună telefonul roşu la agenţiile mass-media).

O deflagraţie pe marginea unui drum în Afganistan, produsă la trecerea unui autovehicul de luptă aparţinând forţelor germane. Doi militari foarte grav răniţi.
Un militar american este transportat de către camarazii lui către un elicopter medical (Medevac) după ce a fost surprins de explozia unui dispozitiv improvizat. Acest militar şi-a pierdut ambele picioare şi se chinuie să rămână în viaţă.

„Our Boys” se întorc acasă, unde nu se mai întorc…

Tineri militari întorşi acasă în sicrie sudate de zinc, întrucât de cele mai multe ori nu mai rămâne decât nişte praf şi pulbere în urma acestor explozii, iar familiile nu mai au ce să vadă sau ce să recunoască.

În continuare, radiografia războiului din Libia.

Trupe de comando aparţinând diverselor state şi diverselor arme se infiltrează în Libia şi încep să antreneze şi să coalizeze triburile ce sunt potrivnice regimului. Sunt aduse şi cantităţi mari de muniţii şi armament, condiţie fără de care nu se poate face o rebeliune armată. Se începe ofensiva sub conducerea unui fost acolit al regimului de la Tripoli, ce ulterior va fi executat chiar de către rebeli sub acuzaţia de trădare (dublă trădare). Este ocupat primul oraş, apar primele victime din rândul populaţiei civile, media occidentală aservită se sesizează cu isterie – exact aşa cum scrie în fişa postului – ba despre drepturile omului, ba despre regimul dictatorial, genocid şi, nici una nici două, îi sugerează NATO să pună mână de la mână şi să rezolve aşa cum ştie cel mai bine! ONU semnează pe genunchi, într-o pauză de cafea, rezoluţia şi armata particulară NATO care, aşa dintr-o întâmplare, tocmai era masată în sudul meditaranei se grăbeşte să o pună în operă. Aceste ordine sunt de excludere aeriană, cu alte cuvinte din Libia nimic nu mai decolează, ceea ce decolează va cădea, ceea ce trece pe deasupra va cădea. Plini de o colegială compasiune vis-a-vis de omologii lor libieni, piloţii coaliţiei i-au absolvit pe aceştia de corvoada decolărilor şi au făcut zob flotila de război libiană în hangare. Pierderea nu e mare, vreo sută de Mig-uri bătrâne şi obosite.

O primă încălcare a rezoluţiei au fost atacurile aeriene la sol împotriva armatei libiene. Dar apoi au considerat că acolo unde a intrat mia mai intră şi suta, de ce să nu continuie şi cu infrastructura? A venit marea surpriză, în faţa minusculei armate formată din triburi, mercenari, beretele verzi, trupe SAS, legiunea străină şi alţii, clădirile se ruinau, armata libiană loialistă era îngenunchiată şi lovită de moarte din senin; drumuri, poduri, în general aproape totul era transformat în moloz. Probabil aşa cum au fost obişnuiţi în Irak, gura lui Haliburton şi gura lui Bechtel trebuie să mănânce o pâine la sfârşitul războiului. Ca informaţie seacă, numai forţele aeriene norvegiene au executat peste 300 de misiuni; Norvegia – ţara aceea cu câteva milioane de locuitori, unde dacă te duci pe o insulă rişti să mori împuşcat de un nebun francmason. Ce înseamnă 300 de misiuni? În limbajul frust şi cazon al militarilor, se obişnuiesc cuvintele: ţintă, raid, ordin, misiune. Probabil că cineva care are o viziune romantică asupra piloţilor militari, îşi imaginează că aceştia sunt nişte post-adolescenţi imberbi, plini de şarm, care sucesc privirile tinerelor domnişoare la cafenelele de pe marile bulevarde. Iar în timpul „misiunilor”, piloţii fac chilabale cu starlete nude, navete de whisky scoţian şi havane cubaneze în timp ce joacă partide de poker pe dezbrăcatelea. Dar, de fapt, în timpul acestor misiuni s-au petrecut trei lucruri: moarte, moarte, şi iar moarte. Teribil pentru cei de jos, moartea a venit zi şi noapte de deasupra, din senin. Iar Norvegia este una dintre ţările cu cel mai mic aport. Câte misiuni au avut SUA sau Marea Britanie? Franţa plus Italia? Probabil mii. Ei bine, în acest moment Libia este în epoca de piatră la nivel de infrastructură. A fost bombardată zi şi noapte cu o ferocitate ce i-a uimit şi pe cei mai versaţi observatori.

Dar Libia a fost bombardată totuşi cu discernământ. Este lesne de ghicit ce anume au ratat constant la bombardamente. Câmpurile petroliere, conductele de ţiţei, rafinăriile şi porturile au rămas neatinse. Sunt foarte bine păzite şi lucrează non stop la capacitate optimă. Statele „eliberatoare” drenează cu frenezie, la presiune maximă.

În continuare, o serie de 6 fotografii cu rezultatul vizitelor aviaţiei coaliţiei NATO în Libia:

Şi chiar dacă ar fi un război de cascadorii râsului, nu e nimic vesel în oraşele făcute una cu pământul, cu mii de civili morţi, schilodiţi sau, în cel mai bun caz, ruinaţi. Cu facturi decontate de ţările membre NATO, adică şi contribuabilul român plăteşte bombele expirate ale Unchiului Sam sau solda legionarilor lui Napoleon-cu-şerveţele-în-pantofi.

Suntem o generaţie care pur şi simplu nu vrea să ţină minte. Chiar mai deunăzi am citit că televiziunile nu au o memorie mai mare de trei zile, şi aşa vor să ne formeze şi pe noi toţi. Parcă mai ieri o bestie de dictator cu mustăţi îşi chinuia poporul şi ameninţa cu Garda Republicană. Noroc cu vajnica coaliţie care a intervenit prompt, a tras cu uraniu sărăcit în stânga şi în dreapta (se zice că dacă o femeie irakiană naşte, nu e intrebată dacă e băiat sau fată, ci dacă e normal copilul) şi a instaurat democraţia. Adică le-a luat ţiţeiul şi le-a dat în schimb alcool, liber la gheială şi concerte rock. Nu mai aduc aminte de plata despăgubirilor, doar vorbim de o ţară care a pierdut războiul, nu? Sau, ca să folosesc trei cuvinte, Irakul e terminat. E uluitor cum scenariul s-a repetat în Libia, tras aproape la indigo, doar că sosia lui Saddam a avut parte şi de un surogat de judecată. Gaddafi şi familia lui, fugăriţi şi hăituiţi dintr-un oraş într-altul, au ajuns la un moment dat în Niger, la o celebră ghicitoare de prin părţile locului, care se pare că de zeci de ani îi ghida paşii cârmaciului. Este un mister cum a putut să traverseze Sahara până în Niger, fără să fie localizat, cu o coloană de 40 de vehicule blindate, pline cu trupe loiale, valută forte si aur, ca apoi să se întoarcă în nord, să facă un tur al oraşelor principale şi să îşi dea obştescul sfârşit în timp ce încerca să scape din oraşul Sirt. În fine, despre morţi numai de bine, chiar şi dacă e vorba de o sosie.

Acum, că am atins un punct sensibil, voi îndrăzni să-l dezvolt. Se remarcă un pattern, un model, în care dictatorii sau în general „băieţii răi” o sfârşesc.
Ceauşescu Nicolae are parte de un simulacru de proces, în care sentinţa era dată dinainte şi moare împănat cu gloanţe de 7,62mm. Nu mai apucă şi nu i se mai permite să spună de-a fir a păr tot ce ştia despre conturile din Elveţia, despre eşalonul secund care tocmai luase frâiele, despre generalii de securitate din fruntea firmelor securităţii care imediat după revoluţie cumpărau şi câte un hotel pe zi (vezi Lido şi Intercontinental). Judecătorul procesului o mai duce un an, după care îşi zboară creierii cu pistolul din dotare. „Arhitectul” procesului este numit ambasador într-o ţară caldă, iar acum este dat în vileag ca securist, conform cu arhivele CNSAS.

Slobodan Miloşevici se străduieşte pe cât poate şi pe cât ştie să nu permită crearea unei entităţi statale musulmane în inima Europei şi în inima Serbiei. SUA se străduie mai mult şi, cu ajutorul unei flote aeronavale, este mai convingătoare: o mare ţară este distrusă şi fărâmiţată, se naşte Kosovo, o aberaţie ce nu este nici acum recunoscută ca ţară decât de SUA şi de lacheii ei ce fac sluj pentru un cubuleţ de zahăr. Miloşevici este trădat de conaţionalii săi, este târât la Haga, unde mai nou se împarte dreptatea şi justiţia, moare în temniţă înainte să spună toate dedesubturile acestei afaceri murdare. Trupul este adus la Belgrad unde este primit de către clasa politică actuală ipocrită şi de către populaţie ca un erou naţional.

Saddham Hussein este omul americanilor încă de la preluarea puterii în Irak, primeşte sprijin logistic „fără număr” de la Unchiul Sam pe perioada mai multor decade de beligeranţă cu vecinul Iran (care primea sprijin de la „prietenul tuturor popoarelor” din nord). La un moment dat (1990) gândeşte mai profund şi ajunge la concluzia că statul Kuweit de fapt nu există, fiindcă a fost creat după ce nişte englezi deştepţi prin anul 1956 au tras pe o hartă cu ajutorul unui stilou o linie în partea sudică a Irakului şi au decretat că acolo este ţara şeicior kuweitieni. Ocupă în câteva zile ceea ce aparţine de fapt Irakului, iar SUA şi Marea Britanie simt că încep să se deshidrateze dacă nu mai curge nimic ud prin conductele ce le aveau în Kuweit, se sesizează rapid şi eliberează emirii înapoi pe yachturile lor de lux din Monaco. Apoi când Saddham decide să nu-şi mai ofere serviciile şi produsele contra dolarilor, Bush crede ca această atitudine inacceptabilă a depăşit orice măsură şi începe să caute prin facturi şi chitanţe. Astfel găseşte că i-a mai vândut lui Hussein şi niscaiva armament bacteriologic/chimic atunci când erau în antantă şi prietenii. Declară sus şi tare că teroristul arab Saddham vrea să omoare pe toată lumea şi se necesită ca pe dată să se deplaseze toţi militarii, ai lui şi ai vecinilor şi ai vecinilor vecinilor de pe toată planeta, să bombardeze, să distrugă, să omoare, să mutileze, să fure, să jefuiască şi să găsescă armamentul chimic pe care îl are dictatorul. Le-au făcut pe toate, mai puţin ultimul punct, nu era niciun gram de arme chimice pe nicăieri. Ei şi, dacă tot au mers până în Mesopotamia, atunci măcar să-l ridice în ştreang pe tizul viitorului preşedinte american, aşa ca să fie învăţătură de minte, data viitoare să nu mai distrugă armele chimice.
După un simulacru de proces de toată jena, în care nu s-au pus întrebări esenţiale, sentinţa este dictată prin sms de la cartierul general aka White House. I-au făcut capătul lui Saddham înainte să apuce să spună ceea ce nu voia Bush ca să se spună.

Osama bin Laden. Ca să nu ne lungim inutil, pe scurt – agent CIA, a făcut toată treaba de „false flag” pe unde a fost nevoie. Atunci când administraţia Obama era cu ratingul sub zero din pricina crizei economice, au decis că este cazul să mai dea nişte chewing-gum pentru ochii americanului de rând, aşa că după zece de ani de mimat că l-au căutat şi-au dat seama că l-au găsit. Chiar dacă l-au prins neînarmat, nu s-au dezminţit şi i-au servit „două în piept şi una în frunte” ceea ce în jargonul trupelor speciale înseamnă că a fost executat, acest gen de împuşcături se realizează numai atunci când se urmăreşte lichidarea sigură a ţintei. Întrebări de genul: de ce nu l-au imobilizat dacă era neînarmat, iar apoi să-l aducă să-l judece la Guantanamo sau la Hollywood sau în Las Vegas sau… unde este spectacolul în vogă – nu-şi mai au rostul, întrucât întrezărim un anumit model de a definitiva acest gen de probleme. Concluzie: s-au străduit ani de zile să-l arunce în aer, iar apoi l-au aruncat în apă… Iar în final, s-au ocupat de ştergerea tuturor urmelor: cei care au luat parte la asasinat sunt ulterior invitaţi la o petrecere cu barbeque unde amfitrionul este Chinook – cel puţin 20 de soldaţi din unitatea de elită Navy SEAL care l-a ucis pe Osama bin Laden au murit în Afghanistan, după ce elicopterul în care se aflau a fost doborât cu o rachetă de către talibani.

Colonelul Moamar Gaddafi. Şefii de Stat irakian şi libian au fost dictatori. Dar nu e de preferat o dictatură în locul unei democraţii neputincioase şi limbute, dacă aceasta asigură ordinea, echilibrul şi prosperitatea, mai ales într-o regiune a lumii unde se confruntă diferite etnii şi triburi şi unde forţele centrifuge sunt ameninţătoare? Ceea ce nu îi putea fi iertat lui Gaddafi şi nici lui Saddam Hussein deunăzi, este faptul de a fi putut să-şi transforme în câteva decenii ţara într-un stat modern, bogat, independent, mândru. Era greu de suportat că, în realitate, colonelul a reuşit să pună în aplicare o finanţare independentă şi originală în Africa. Graţie fondurilor obţinute din vânzările de petrol, acesta a creat o Bancă centrală africană, o Bancă pentru dezvoltare – reuşite care displăceau în totalitate bancherilor new-yorkezi. Acum în Libia „democratizată”, nemaiexistând o mână forte care să ţină unite triburile, familiile, etniile diverse, aceştia se vor deda la ceea ce cunosc ei bine şi ceea ce recunoaştem că au întrucâtva în zestrea genetică, şi vorbim despre duhul blândeţii şi întoarcerea celuilalt obraz. Ranchiuni istorice, poliţe neplătite, revanşe sângeroase vor găsi momentul pentru a se transforma în practica zilei, pentru că acum au cu ce şi au şi „libertăţi”. Toate depozitele de muniţii şi armament au fost lăsate în regim de autoservire unde casele de marcat au fost desfiinţate. S-au furat atât de multe arme şi muniţii, încât ceea ce au tot obosit să care, au abandonat pe drumuri. Au material de folosit pentru mai multe generaţii (dacă vor mai fi generaţii)…

În fotografia de mai sus vedem un drum în actuala Libie care este presărat cu muniţii abandonate întrucât nu au putut să mai transporte atât de mult cât au furat.

Populaţia civilă adună „suveniruri” pentru că nu se ştie când ai nevoie în gospodărie de ceva lansatoare de rachete. Iar mai jos este un domn civil care vrea să se simtă pregătit pentru absolut toate surprizele ce i le poate rezerva viitorul.

 

Cine îi va mai ţine vreodată în frâu pe aceştia? Nici nu se doreşte aceasta, scopul este să se omoare până la unul, după cum vom demonstra până la final. Dar, să revenim la Colonel. Gaddafi, prins după ce un convoi este bombardat, este apoi batjocorit şi executat de la mică distanţă cu un 9mm în cap. Unul dintre fii lui este zdrobit de dărâmături după un raid… NATO, evident! Un alt fiu al acestuia este mutilat după un alt raid al aceleiaşi coaliţii. Fapt deosebit de important: nu se permite autopsierea cadavrelor, autopsie care împreună cu un banal test ADN ce costă sub 100 de euro ar fi revelat răspunsul la multe întrebări ulterioare. Sunt şi opinii care consideră că cel prins şi executat nu era colonelul, ci o sosie de-a lui, analizele datelor, felul în care se comporta era al unui om drogat. A fost găsit ascuns singur într-o canalizare, cu toate că se ştia că Gaddafi avea o obsesie cu securitatea personală. În acest scop antrenase până la fanatism brigăzi de femei virgine (fecioare, neatinse de parte bărbătească) care îl păzeau zi şi noapte.

 

Şi realitatea acestor brigăzi de haremuri nu este ficţiune. Poate Gaddafi a reuşit să scape şi se va distra copios la citirea acestui articol. Dar pe noi ne interesază cântecul de final al acestor rebeliuni armate, în care deznodământul este tras la copiatorul „xerox” şi anume „dictatorul” este prins în viaţă, dar înainte de a putea să deschidă gura şi să dea în vileag adevărurile esenţiale, este executat.

La final, întrebarea cea mai importantă este: cui folosesc toate aceste răzmeriţe din lumea arabă? Pe lângă avantajele explicite de a sta pe chez-long lângă ştuţul cu ţiţei de unde te serveşti gratis (sau nu chiar gratis – ai dat nişte bombe vechi), se mai bucură cineva şi îşi freacă mâinile cu satisfacţie atunci când Libia cade în epoca de piatră, Egiptul o duce din răscoală în răscoală, Tunisia şi Algeria sunt cutremurate de mişcări populare, Siria este pe punctul de a începe un război civil, Irakul este terminat definitiv, Iranului îi sar în aer bazele militare şi instalaţiile nucleare? Aşa-zisa „Primăvară Arabă” cum este denumită această perioadă temporală de către mass-media occidentală, este o mare gură de oxigen pentru adepţii şi arhitecţii sionismului. Când tuturor de jur împrejur le va merge rău sau foarte rău, când statele vecine vor fi îngenunchiate rând pe rând, cei care consideră ca fiind o idee bună fondarea statului Israel, o insulă de mozaism într-un ocean de islamism, nu pot decât să jubileze. Cu siguranţă aceasta reprezintă justiţia sioniştilor, şi nu a arabilor. Metodele folosite de axul americano-sionist care se proclamă Ax al Binelui, sunt în întregime detestabile şi denotă o regresie morală considerabilă. Israelul poate să se bucure de distrugerea sistematică a puterilor care îl înconjoară. Expediţiile americane în Afganistan, în Irak şi în Libia, cuplate cu aşa-zisele „revoluţii arabe” din Egipt, Tunisia şi chiar şi cea din Siria sunt, de fapt, plocon pentru Israel, deoarece ţările pe care acesta le percepea ca pe o ameninţare, sunt acum aruncate în haos pentru mult timp. Căci, pentru vecinii Israelului, simplul fapt de a exista, de a dori să dispună de o armată, de o diplomaţie, de graniţe garantate, de un guvern puternic şi omogen, nu este cu putinţă: entitatea sionistă nu suportă acestea. Nu trebuie decât să aruncăm o privire la cum sunt trataţi palestinienii de mai bine de şaizeci de ani, pentru a înţelege cu cine avem de a face. În sfârşit, lichidarea numărului unu libian, cum s-a petrecut mai ieri şi cu cel irakian, face în mod obiectiv jocul celor mai radicali islamişti. Aceasta este o dovadă că America, la fel cum a procedat în Kosovo, instalând în inima Europei un Stat islamic şi mafiot, nu acţionează decât pentru a diviza şi pentru a distruge şi că este, în mod paradoxal, parte dintr-o strategie diabolică, principalul vector al islamizării, totul fiind subordonat Israelului, până la fund.”[2]

“Războiul din Libia face parte din scenariul instaurării Noii Ordini Mondiale

În 18 martie 2011, printr-o rezoluţie a Consiliului de securitate al ONU, naţiunile lumii au autorizat „orice măsuri necesare” pentru protejarea civililor libieni de atacurile forţelor preşedintelui libian Gadaffi. Cu alte cuvinte, avioanele NATO au primit undă verde pentru a ataca Libia. Marea Britanie s-a alăturat SUA şi Franţei pentru desfăşurarea atacului. Această decizie a fost luată dubios de repede, ceea ce indică faptul că în spatele ei s-a aflat o comandă politică care nu avea nevoie de dezbateri.

Cel mai fervent „apărător” al civililor libieni s-a arătat a fi preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, fiind şi primul care a solicitat instituirea unei zone de securitate aeriană deasupra Libiei. Este surprinzătoare implicarea atât de mare a preşedintelui Franţei într-o acţiune militară în Libia, însă motivele lui sunt destul de evidente. În primul rând, Sarkozy a scăzut destul de mult în sondaje după gafele pe care le-a făcut în timpul revoltelor din Tunisia şi are nevoie să-şi redreseze imaginea şifonată, pentru a capta din nou atenţia electoratului în perspectiva alegerilor din mai 2012. O astfel de acţiune îl pune, de asemenea, în ipostaza unui lider cu autoritate pe scena internaţională. Probabil că nimeni nu-şi mai pune problema că naţiunile care s-au implicat în atacul asupra Libiei au făcut-o pentru că le-a păsat de „civilii libieni ameninţaţi de acţiunile criminale ale lui Gadaffi”. Nicolas Sarkozy este doar unul dintre exemplele în acest sens.

Dar motivele aflate în spatele atacului asupra Libiei sunt mult mai stufoase şi fac parte dintr-un plan mai larg. Majoritatea mass-mediei din întreaga lume aprobă această acţiune militară, însă tace când vine vorba de conspiraţia criminală ascunsă în spatele ei. Fără doar şi poate, orchestrarea atacului asupra Libiei a fost făcută de „Elita” Francmasonică Mondială, ca parte a planului de implementare a Noii Ordini Mondiale prin militarizarea şi preluarea controlului asupra Orientului Mijlociu şi a resurselor acestuia. Momentul ales este de asemenea suspect: în zilele în care toţi „ochii” opiniei publice erau întorşi spre tragedia din Japonia, acest eveniment şocant (declanşarea unui război care ar putea lua o foarte mare amploare) a stârnit prea puţine reacţii…

Astfel de momente de o asemenea amploare pe scena internaţională, care captează atenţia oamenilor din întreaga lume au menirea de a acoperi de cele mai multe ori altele, şi mai grave, care se petrec în spatele scenei şi care sunt abil manipulate de secta satanică planetară a francmasoneriei. În timp ce lumea va fi ocupată cu războiul din Libia, adevăraţii conducători ai planetei, cei aflaţi în spatele puterii vor realiza alte mutări importante necesare împlinirii planului mârşav pe care şi l-au propus. Între timp, aceştia încearcă o mişcare de deghizare a Noii Ordini Mondiale prin retragerea SUA din prim-planul acestui război şi introducerea Franţei în rolul de „poliţist mondial”. Această rocadă pare să fi fost menită să îndepărteze privirile de la SUA, bine-cunoscute pentru rolul lor de „poliţist” al lumii, mai ales pentru faptul că este deja prea vizibil faptul că America este influenţată de Francmasoneria Mondială. Astfel, în această piesă de teatru criminală, rolul SUA a fost luat de Franţa, o altă păpuşă de pe scena teatrului internaţional regizat de francmasoni.

Faptul că Liga Arabă a fost de acord cu bombardarea Libiei de către Franţa atrage atenţia asupra faptului că francmasonii s-au instalat şi în ţările arabe, manipulând din umbră scena politico-economică a lumii, ca parte integrantă a planului de globalizare al odioasei Noi Ordini Mondiale. Nu ar fi de mirare ca înlăturarea lui Gadaffi să reprezinte preambulul pentru înlăturarea altui lider considerat de către „elită” a fi „malefic”, preşedintele Ahmedinejad al Iranului, Iranul fiind probabil unul dintre puţinele state care nu s-a lăsat îngenunchiat de artizanii satanici ai Noii Ordini Mondiale.

Rapoartele despre atacurile aeriene asupra protestatarilor libieni din Benghazi au făcut rapid înconjurul lumii. Totuşi, armata rusă spune că a monitorizat evenimentele din spaţiu, încă de la început, iar imaginile transmise de satelit arată o cu totul altă poveste. Potrivit Al Jazeera şi BBC, pe 21 februarie, guvernul Libiei a ordonat atacuri aeriene în orasele Benghazi şi Tripoli, însă armata rusă, care monitoriza evenimentele prin satelit încă de la izbucnirea revoltelor, spune că nu au existat asemenea atacuri, relatează Russia Today, citată de VoltaireNet.

Cu alte cuvinte, ruşii susţin că, din punctul lor de vedere, atacurile aeriene descrise de presa internaţională nu au avut loc niciodată. Aceleaşi surse din armata rusă spun că monitorizează în permanenţă şi instalaţiile petroliere din Libia. Anunţul vine după ce presa internaţională a preluat informaţii transmise de postul arab Al Jazeera, dar şi de BBC, potrivit cărora dictatorul Gaddafi a ordonat bombardarea propriilor oraşe, la sfârşitul lunii februarie, în primele zile ale protestelor din Libia.

Întregul scenariu al atacului asupra Libiei are multe elemente dubioase, care sunt cu atât mai plauzibile, cu cât Libia, pe lângă petrol, are o şi mare rezervă de aur. Este ştiut faptul că elita sectei oculte a francmasoneriei mondiale are în plan adunarea aurului din întreaga lume, pentru a putea îngenunchia şi a căpăta astfel putere totală asupra tuturor statelor lumii. Tot acest scenariu are multe necunoscute, adevăratele motive fiind ţinute ascunse de către forţele oculte secrete care conduc lumea, dar el are aparenţa unei acţiuni solide în vederea iniţierii Celui de-al Treilea Război Mondial, care se află pe agenda francmasoneriei în planul lor diabolic de stăpânire a lumii.

O dovadă în plus a faptului că acest război a fost pus la cale de francmasoneria mondială este şi faptul că atacul a fost declanşat exact în ziua de 18 martie (exact în ziua în care se celebrează arderea pe rug al lui Jacques de Molay, Marele Maestru al Templierilor şi se reînnoiesc jurămintele de răzbunare a morţii lui), care este o zi foarte importantă pentru francmasonii din întreaga lume, semnificând răzbunarea masoneriei. În această zi, moartea lui Jacques de Molay este răzbunată, prin distrugerea spiritualităţii, dar şi prin instigarea maselor la revoltă, prin asasinarea unor persoane incomode sau prin pedepsirea celor care se împotrivesc masoneriei. O demonstrează evenimentele orchestrate de francmasonerie, care au marcat istoria omenirii, deloc întâmplător în data de 18 martie.

Este clar că francmasonii au folosit în mod intenţionat exact data de 18 martie pentru lansarea atacului asupra Libiei, această zi fiind un element ocult foarte puternic prin semnificaţia lui, mai ales că era şi perioada nefastă de lună plină, fiind şi perioada în care Luna se afla foarte aproape de Pământ, fapt care a crescut foarte mult sfera ei de influenţă energetică asupra planetei. Se ştie că energia lunii pline este folosită de obicei în ritualurile de magie neagră, deoarece ea reprezintă perioada de apogeu a influenţei Lunii asupra planetei noastre, fiind un moment de saturaţie în care există posibilitatea unei manifestări excesive, nefaste. Cercetările întreprinse în perioada de Lună Plină au arătat că majoritatea oamenilor tind spre un comportament instinctual, ceea ce afectează drastic puterea decizională, discernământul. Francmasonii cunosc foarte bine aceste elemente oculte şi le folosesc pentru a amplifica, cu ajutorul acestei energii, puterea malefică a acţiunilor lor satanice.

La ora actuală, situaţia în Libia este neclară. Articolele din presă sunt cenzurate sau realizate cu intenţia de a manipula şi a dezinforma opinia publică, dar un lucru pare să fie clar: civilii libieni îl susţin pe Gadafii şi nu se simt nicidecum ameninţaţi de acesta, neavând nevoie de nicio protecţie. Se va repeta oare dramatica poveste a Irakului, când forţele militare internaţionale (şi în special armata SUA), sub pretextul protejării populaţiei civile, au distrus întreaga ţară?

România va participa la misiunea NATO din Libia

Aceasta a fost dispoziţia pentru România din partea conducerii NATO, care se încadrează în condiţiile de respectare a embargoului. Consiliul Naţional de Apărare a ţării a decis să trimită fregata Regele Ferdinand în Marea Mediterană. Fregata va avea la bord 205 militari români şi doi ofiţeri de stat major din Forţele Navale. Aceştia nu vor lua parte la luptă, dar au misiunea de a intercepta toate vasele care transportă armament către Libia. Misiunea va dura trei luni şi va costa 4,5 milioane de euro, pe care statul român trebuie să-i aloce pentru ca fregata să opereze în marea Mediterană, în conformitate cu directiva NATO. Aceasta trebuie să fie gata de plecare în maximum 30 de zile.”[3]

“E-mail-urile deconspirate ale lui Hillary Clinton confirmă că Libia a fost distrusă de SUA și NATO

E-mail-urile deconspirate ale lui Hillary Clinton arată că planurile Libiei de a crea o monedă garantată în aur care să concureze cu euro și dolarul a fost motivul intervenției NATO în această țară.

Deconspirarea din ajunul Anului Nou a peste 3.000 de e-mail-uri de serviciu (de la Departamentul de Stat) ale lui Hillary Clinton a dus la un mare tam tam la CNN pe tema bârfelor din mesaje despre modul în care persoanele care lucrează pentru ea realizau selecția celor care ajung apropiați ai lui Hillary Clinton, și despre cât de bine a mers pe Facebook o poză „drăguță” cu Hillary.

Dar istoricii care s-au ocupat de războiul din 2011 pornit de NATO în Libia vor observa cu siguranță câteva confirmări explozive conținute în noile e-mail-uri: admiterea săvârșirii unor crime de război de către rebeli, prezența instructorilor pentru operațiuni speciale în Libia încă de la începutul protestelor, includerea grupării Al Qaeda în forțele de opoziție susținute de America, manipulări ale națiunilor vestice pentru a obține acces la petrolul Libiei, originea abjectă a afirmațiilor absurde despre violurile în masă, îngrijorarea față de rezerva de aur și argint a lui Gaddafi care amenința moneda europeană.

„Detașamentele morții” ale lui Hillary Clinton

O informare despre Libia din 27 martie 2011, trimisă de sfătuitorul pe termen lung al familiei Clinton și sursă neoficială de informații secrete a lui Hillary, Sidney Blumenthal, conține dovezi clare despre crimele de război comise de rebelii sprijiniți de NATO. Citând ca sursă un comandant rebel care a vorbit „strict confidențial”, Blumenthal îi raportează lui Hillary:

Sub atacul forțelor aliate aeriene și navale, trupele armatei Libiene au început să dezerteze trecând de partea rebelilor într-un număr din ce în ce mai mare. Rebelii fac eforturi să-i primească în rândurile lor pe acești militari ca pe conaționali ai lor, în strădania de a încuraja dezertări suplimentare.
(Comentariul sursei: Vorbind strict confidențial, un comandat rebel a afirmat că trupele sale continuă să execute toți mercenarii străini capturați în timpul luptelor…)

Dacă este ușor de recunoscut ilegalitatea acestor ucideri, săvârșite în lipsa oricăror procese judiciare – grupurile angajate în astfel de treburi murdare sunt denumite convențional „Detașamentele morții” (Death squads) – realitatea sinistră din spatele formulării „mercenari străini” poate că nu este atât de evidentă pentru cei mai mulți.

Deși de-a lungul deceniilor Gaddafi era recunoscut pentru faptul că recursese la contractori internaționali de securitate și infrastructură, nu există nicio dovadă care să sugereze că aceștia au fost cei țintiți de către rebelii libieni.

Există însă o amplă documentație realizată de către jurnaliști, academicieni și organizații pentru drepturile omului care demonstrează că civilii negri libieni și muncitorii subsaharieni cu contracte în Libia – o populație favorizată de Gaddafi în politica lui pro Uniunea Africană – erau vizați prin „purificarea rasială” de către rebeli, care îi vedeau pe libienii negri ca fiind strâns legați de regimul lui Gaddafi.

Libienii negri erau denumiți în mod obișnuit „mercenari străini” de către opoziția rebelă, datorită percepției existente că sunt loiali față de Gaddafi ca și comunitate. Ei erau supuși la tortură, executaţi iar orașele lor erau „eliberate” prin purificare rasială. Aceste aspecte sunt demonstrate cel mai bine de exemplul foarte bine documentat al localității Tawergha, un întreg oraș de 30.000 de negri și libieni cu piele închisă la culoare care s-a evaporat până în august 2011 după ce a fost preluat de brigadele Consiliului Național de Tranziție (NTC) din Misrata, susținute de NATO.

Aceste atacuri erau bine cunoscute încă din anul 2012 și adeseori au fost filmate. Un articol apărut în The Telegraph nota:
După ce Muammar Gaddafi a fost ucis, sute de muncitori emigranți din statele vecine au fost închiși de către luptătorii aliați cu noile autorități interimare. I-au acuzat pe africanii negri că au fost mercenari angajați de fostul conducător. Mii de africani subsaharieni au fost prinși de la căderea lui Gaddafi în luna august.”

Se pare că Hillary Clinton primea o informare personală despre crimele de pe câmpul de luptă ale iubiților ei luptători împotriva lui Gaddafi cu mult înainte ca unele dintre cele mai grave crime ale acestui genocid să fi avut loc.

Al Qaeda și forțele speciale vestice în Libia

Acelaşi e-mail cu informații secrete de la Sidney Blumenthal confirmă, de asemenea, ceea ce a devenit o temă bine cunoscută a sprijinului acordat de Vest în revoltele din Orientul Mijlociu: contradicția milițiilor insurgente ce sunt antrenate de forțele speciale ale Vestului și care sunt în acelaşi timp suspectate că ar avea legături cu Al Qaeda.

Blumenthal relatează că „o sursă extrem de sensibilă” confirmă că unitățile de operațiuni speciale engleze, franceze și egiptene antrenau militanții libieni de-a lungul frontierei dintre Egipt și Libia, cât și în suburbiile orașului Benghazi.

În timp ce analiști au speculat îndelung despre „unde și când” au fost prezente pe teren trupele vestice în războiul din Libia, acest e-mail servește drept dovadă definitivă că forțele speciale au fost acolo într-o lună de la izbucnirea primului protest în Benghazi, în a doua jumătate a lunii februarie 2011. Până în 27 martie, în ceea ce în mod obișnuit s-a considerat a fi doar o simplă „revoltă populară”, operativele speciale externe deja „supravegheau transferul de arme și provizii ale rebelilor”, inclusiv „o aprovizionare fără sfârșit cu puști de asalt AK47 și muniție”.

Cu toate acestea, doar la câteva paragrafe după această admitere, este exprimată îngrijorarea chiar cu privire la milițiile pe care forțele speciale vestice le antrenau, datorită temerilor că „grupări radicale/teroriste precum Grupările de Luptă Libiene și Al Qaeda din Maghreb-ul Islamic (AQIM) se infiltrează în NLC și printre comandanții militari”.

Amenințarea reprezentată de aurul și petrolul Libiei pentru interesele franceze

Deși Rezoluția Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite din 1973 propusă de francezi susținea că implementarea interdicției traficului aerian deasupra Libiei avea scopul de a proteja civilii, un e-mail din aprilie 2011 trimis lui Hillary Clinton cu subiectul „Clienții francezi și aurul lui Gaddafi” scoate la iveală ambiții mai puțin nobile. Acest e-mail îl identifică pe președintele francez Nicholas Sarkozy ca fiind cel care conduce atacul asupra Libiei fiind motivat de cinci obiective: să obțină petrolul Libiei, să asigure influența franceză în regiune, îmbunătățirea reputației lui Sarkozy pe plan intern, afirmarea puterii militare franceze și prevenirea influenței lui Gaddafi în ceea ce este considerată a fi „Africa Francofonă”.

Cea mai uimitoare informație dezvăluită de e-mail-urile lui Hillary Clinton este lunga secțiune ce descrie imensa amenințare pe care o reprezintă rezerva de aur și argint a lui Gaddafi, estimată la „143 tone de aur și o cantitate similară de argint”, pentru francul francez (CFA), principala monedă în circulație în Africa. În locul nobilului slogan „Responsabilitatea de a proteja”, care a fost servit publicului, se regăsește această explicație „confidențială” despre ce a alimentat cu adevărat războiul:

Acest aur a fost acumulat anterior rebeliunii actuale și se intenționa să fie folosit pentru a înființa o monedă pan-Africană bazată pe dinarul libian cu acoperire în aur. Acest plan a fost creat pentru a oferi țărilor africane francofone o alternativă pentru francul francez (CFA).
(Comentariul sursei: Conform persoanelor în cunoștință de cauză, această cantitate de aur și argint este evaluată la peste 7 miliarde de dolari. Ofițerii serviciilor secrete de informații franceze au descoperit acest plan la scurt timp după începerea actualei rebeliuni, iar acesta a fost unul dintre factorii care au influențat decizia președintelui Nicolas Sarkozy de a angaja Franța în atacul asupra Libiei.)

Deși acest e-mail secret are drept scop să rezume motivele care au condus Franța (astfel implicând NATO) să intervină în Libia, este interesant de notat că salvarea vieții civililor este vizibil absentă din informare. În schimb, marea frică ce este raportată este aceea că Libia ar putea ajunge să conducă Africa de Nord la un grad înalt de independență economică, cu o nouă monedă pan-africană.

Serviciile secrete de informații franceze au „descoperit” o inițiativă a Libiei de a concura în mod liber cu moneda europeană printr-o alternativă locală, iar acest fapt a trebuit oprit prin agresiune militară.

Propaganda deșănțată de influențare a opiniei publice

La începutul conflictului din Libia, secretarul de stat Hillary Clinton l-a acuzat în mod oficial pe Gaddafi și armata sa de folosirea violului în masă ca armă de război. Cu toate că numeroase organizații internaționale, cum ar fi Amnesty International, au demascat rapid falsitatea acestor acuzații, acestea au fost preluate de politicienii vestici și de canalele principale de știri.

Se pare că oricât de bizară ar fi o anumită acuzație, atât timp cât îi ilustrează pe Gaddafi și pe susținătorii săi ca fiind niște monștri, și servește cauzei unor acțiuni militare prelungite în Libia, este considerată credibilă de rețelele de știri.

Două exemple mai importante sunt menționate în ultimul grup de e-mail-uri: afirmația senzațională cum că Gaddafi ar fi oferit Viagra trupelor sale pentru a recurge la violuri în masă și afirmația că guvernul Libiei a adus cadavre în locurile unde a bombardat NATO pentru a da aparența că forțele din coaliția vestică bombardează civilii.

Într-un e-mail de la sfârșitul lui martie 2011, Blumenthal se destăinuie lui Hillary că „Am comunicat acum mai bine de o săptămână despre această știre – Gaddafi plasează cadavre pentru a crea stupefacție în rândul maselor cu privire la așa-zise pierderi de vieți omenești din rândurile civililor în urma bombardamentelor aliaților – deși, subliniez, acest lucru este doar un zvon. Dar acum, după cum știi, Robert Gates îi dă crezare.

Surse spun acum, din nou un zvon (această informație provine din partea rebelilor și nu a fost confirmată de serviciile secrete de informații vestice), cum că Gaddafi a adoptat o politică a violurilor și chiar a distribuit Viagra trupelor. Incidentul de la conferința de presă de la Tripoli, ce a implicat o femeie care pretinde că a fost violată, este posibil să facă parte dintr-o problemă mult mai mare. Vom căuta informații ulterioare.

Nu doar că secretarul Apărării Robert Gates a promovat bizara teorie despre „cadavrele înscenate” la știrile CBSFace the Nation” („Față în față cu națiunea”), dar ficțiunea chiar și mai stranie despre violuri și Viagra a generat titluri pe prima pagină a ziarelor internaționale, după ce ambasadoarea SUA la Națiunile Unite, Susan Rice, a făcut o acuzație oficială împotriva Libiei în fața Consiliului de Securitate al ONU.

Aceste noi e-mail-uri care au ieșit la iveală confirmă nu doar că Departamentul de Stat a fost conștient de natura falsă a ceea ce Blumenthal numește „zvonuri” provenite doar de la rebeli, dar și că nu a făcut nimic să oprească informațiile false să ajungă la oficiali de top care mai apoi le-au acordat credit.

În plus, se pare că înşelătoria despre violurile în masă și Viagra a pornit cel mai probabil chiar de la Sidney Blumenthal.”[4]

SURSE

  1. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=11055
  2. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=7064
  3. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?item=6623
  4. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=9887
  5. Foto: yogaesoteric.net
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) – Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință.

Contact: office@dzr.org.ro