Razboiul din Golf – minciunile si manipularile folosite de catre SUA si Marea Britanie pentru a invada Irakul si de a-l inlatura pe Saddam Hussein

by Mecanismele dominației occidentale: o scurtă istorie a Irakului și Kuweitului (I) În Statele Unite ale Americii este aproape dincolo de limitele conversației acceptabile să abordezi problema: de ce a invadat Saddam Hussein Kuweitul în anul 1990? Chiar și prin a pune această întrebare riști să fii catalogat ca susținând […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Mecanismele dominației occidentale: o scurtă istorie a Irakului și Kuweitului (I)

În Statele Unite ale Americii este aproape dincolo de limitele conversației acceptabile să abordezi problema: de ce a invadat Saddam Hussein Kuweitul în anul 1990? Chiar și prin a pune această întrebare riști să fii catalogat ca susținând o dictatură represivă, iar în măsura în care întrebarea este într-un final acceptată, răspunsul simplist oferit de liderii politici este că Saddam Hussein a fost un tiran agresiv, înclinat către expansiune teritorială și subjugarea altor națiuni. Adică un Hitler modern. Același răspuns este folosit pentru a explica de ce Irakul a invadat Iranul în anul 1980. Acest răspuns standard este ușor de acceptat, parțial din cauza brutalității bine documentate a regimului lui Saddam, inclusiv încălcările drepturilor omului comise de guvernul său împotriva poporului irakian și în special asupra kurzilor.

Irakul inainte si dupa democratia SUA

În ciuda adevărurilor parțiale furnizate în această explicație standard, miroase foarte clar a propagandă. E nevoie ca publicul american să înțeleagă mult mai multe aspecte înainte de a-i permite guvernului său să poarte război împotriva Irakului. Istoria Irakului, a Kuweitului, a Marii Britanii și a Statelor Unite arată că motivele invaziilor irakiene în Kuweit și Iran sunt mult mai complexe și mai demne de atenție decât admite răspunsul standard. Pe o perioadă de zeci de ani, și mai ales în ultimii ani, Marea Britanie și Statele Unite au manipulat în mod voit tensiunile din regiune și au pus în mișcare, într-un mod magistral, anumite evenimente care au condus la invaziile irakiene. Scopul acestor manipulări a fost de a crește puterea și controlul asupra guvernelor din Orientul Mijlociu și asupra resurselor lor de petrol, ceea ce servește interesele elitelor americane și britanice.

Această scurtă analiză istorică este departe de a fi completă și chiar referințele sunt vagi. Scopul principal al acestui eseu este să ofere activiștilor pentru pace și altora care nu sunt familiarizați cu istoria Orientului Mijlociu, câteva puncte-cheie de discuție și un context istoric pe care să-și sprijine eforturile de a bloca campania pentru război. Această analiză este organizată pe secțiuni, într-o cronologie istorică. O mare parte a începutului acestui eseu se bazează foarte mult pe o singură referință, Irakul și Kuweitul: O istorie suprimată, scrisă de Ralph Schoenmann. Sunt oferite adrese relevante de web-siteuri, pentru cititorii care doresc o înțelegere mai amplă decât oferă această scurtă prezentare.

Istoria timpurie

Civilizațiile antice sumeriene și babiloniene s-au dezvoltat în Mesopotamia (cuvântul grecesc pentru „între râuri”), în apropiere de râurile Tigru și Eufrat, locul în care se află acum Irakul. Ceea ce astăzi a devenit Kuweit a apărut în secolul al XVIII-lea ca un mic sat din Golful Persic. „Kuweit”, în traducere însemnând „mică așezare umană”, a fost numit astfel de către conducătorii irakieni din acea perioadă. De-a lungul secolului al XIX-lea și până la primul război mondial, Kuweitul a fost un „Qadha”, adică un cartier din provincia Basra și a fost parte integrantă a Irakului, sub conducerea administrativă a Imperiului Otoman.

Dominația Britanică

Ca învingătoare în Primul Război Mondial, Franța și Marea Britanie au dezmembrat Imperiul Otoman și națiunea arabă pentru propriile lor interese coloniale. Compania de petrol a Irakului a fost înființată în 1920 cu 95% din acțiuni mergând către Marea Britanie, Franța și SUA. Pentru a slăbi naționalismul arab, Marea Britanie a blocat accesul irakian la Golful Persic, prin separarea entității teritoriale „Kuweit” de restul Irakului, în anii 1921 și 1922. Această nouă colonie britanică, Kuweitul, a primit granițe artificiale, fără nicio bază istorică sau geografică. Regele Faisal I al noului stat irakian a condus sub supraveghere militară britanică, dar administrația sa nu a acceptat niciodată amputarea districtului Kuweit și blocarea accesului irakienilor la Golful Persic. Încercările lui Faisal de a construi o cale ferată către Kuweit și instalații portuare în Golf au fost respinse de Marea Britanie. Aceste politici coloniale britanice, și altele asemenea, au făcut ca Kuweitul să devină ținta mișcării naționale arabe în Irak și un simbol al umilirii irakiene de către britanici.

Rezistența la separarea impusă de britanici a Kuweitului de Irak a continuat și în anii 1930. În 1932, Agenția Britanică din Bagdad a forțat conducerea irakiană să intre în dialog cu privire la delimitarea granițelor Kuweitului britanic, dar Camera Deputaților a respins această „corespondență”. O mișcare de masă a tinerilor kuweitieni, numită „Mișcarea kuweitienilor liberi” a sfidat regulile britanice și a prezentat o petiție solicitând guvernului irakian să reunifice Kuweitul și Irakul. Temându-se de o revoltă, șeicul kuweitian a fost de acord cu înființarea unui consiliu legislativ pentru a reprezenta „Kuweitienii liberi”. Prima reuniune a consiliului din 1938 a dus la o rezoluție unanimă care cerea revenirea Kuweitului la Irak. În același an, ministrul Afacerilor Externe al Irakului a informat ambasadorul Marii Britanii de la Bagdad că: „Acordul otoman-britanic din 1913 recunoaște Kuweitul ca district sub jurisdicția provinciei Basra. Deoarece suveranitatea asupra provinciei Basra a fost transferată de la statul otoman la statul irakian, această suveranitate trebuie să includă Kuweitul în condițiile acordului din 1913. Irakul nu a recunoscut nicio schimbare în statutul Kuweitului”.

O revoltă populară pentru reunificarea cu Irakul a izbucnit în Kuweit pe data de 10 martie 1939. Șeicul kuweitian, având sprijin militar și „consilieri” britanici, a înăbușit revolta, omorând sau trimițând în închisoare participanții la aceasta. Regele Ghazi al Irakului a cerut public eliberarea prizonierilor și a avertizat șeicul să pună capăt represiunii Mișcării kuweitienilor liberi. Ghazi a ignorat avertizările date de Marea Britanie de a nu mai face asemenea declarații publice, iar pe 5 aprilie 1939 a fost găsit mort. S-a presupus că a fost asasinat de către agenții britanici. Faisal al II-lea era copil la acea vreme, astfel că Nuri es-Said, fost ofițer al armatei otomane, loial britanicilor, a devenit liderul de facto al Irakului.

Dominația Statelor Unite

În urma celui de-al Doilea Război Mondial, conducerea britanică a fost înlocuită treptat cu dominația neo-colonială a Statelor Unite asupra Orientului Mijlociu. Noul stat Israel a devenit un instrument important pentru controlul exercitat de Statele Unite asupra petrolului din Orientul Mijlociu, în era de după război. Odată cu lovitura de stat finanțată de SUA și israelieni, din anul 1953, în urma căreia a fost detronat Mossadegh, președintele ales al Iranului, și a fost instalat șahul în locul său, SUA a devenit puterea imperială dominantă în regiune.

În 1955, SUA și Marea Britanie au inaugurat Pactul de la Bagdad, un acord de securitate anti-sovietică pentru națiunile din Orientul Mijlociu, inclusiv Irak. Pactul de la Bagdad a fost perceput în lumea arabă ca o alianță a regimurilor subordonate puterii britanice și americane și a fost întâmpinat cu proteste populare și revolte. Nuri es-Said a răspuns protestelor întemnițând liderii opoziției care cereau retragerea Irakului din acest acord. Cu toate acestea, el a început totodată negocieri secrete cu SUA și Marea Britanie pentru revenirea Kuweitului în Irak, cu scopul de a liniști sentimentele naționale irakiane.

Timp de doi ani, petițiile pentru revenirea Kuweitului în Irak s-au intensificat. În ianuarie 1958, prim-ministrul irakian Nuri es-Said a luat cuvântul la o reuniune a statelor semnatare ale Pactului de la Bagdad și a cerut în mod public revenirea Kuweitului în Irak. Toți membrii Pactului au fost de acord cu propunerea, cu excepția Marii Britanii. Acțiunile diplomatice ulterioare din partea Irakului către Marea Britanie au fost respinse, în cele din urmă Irakul informând Marea Britanie că pregătea documentele și copiile înțelegerilor secrete, împreună cu un memorandum formal, pentru a fi făcute publice lumii în iulie 1958. Ambasadorul britanic a răspuns guvernului irakian că Marea Britanie „este de acord, în principiu” cu reunificarea Kuweitului cu Irakul, dar că solicită o întâlnire la Londra cu prim-miniștrii irakieni și britanici și alți oficiali guvernamentali. Însă această întâlnire nu a mai avut loc, monarhia irakiană fiind răsturnată la 14 iulie 1958, într-o revoluție condusă de generalul Abdel Karim Qassim. Regele Faisal al II-lea și Nuri es-Said au fost executați, iar Marea Britanie a abrogat imediat după aceea acordul privind reunificarea Kuweitului cu Irakul.

Știrile despre lovitura de stat au declanșat o revoltă a celor săraci și deposedați din Bagdad. Mulțimea a atacat ambasada britanică și alte obiective. Inițial, SUA nu au răspuns la lovitura de stat, dar răsturnarea politică provocată de revolta populară care a urmat a împins noul regim mai la stânga decât se intenționase inițial. Noul guvern a înlăturat interdicția împotriva Partidului Comunist Irakian, iar acel pas modest către democrație a mobilizat Agenția Centrală de Informații a Statelor Unite. Directorul CIA, Alan Dulles, a trasat sarcina de a-l anihila pe Qassim prin intermediul Diviziei (eufemistic numite) de Servicii Tehnice a CIA (TDS). Șeful TDS din 1960, Stanley Gottlieb, a inițiat un program pentru a-l asasina pe Qassim. O încercare eșuată de asasinat în acest context a fost făcută de Saddam Hussein.

Qassim a continuat să se îndepărteze de SUA și Marea Britanie, iar Marea Britanie a exarcebat și mai mult tensiunile, proclamând colonia sa Kuweit ca fiind liberă și independentă în anul 1961. Într-o conferință de presă, pe 19 iunie 1961, Qassim a declarat că „Irakul privește Kuweitul ca parte integrantă a teritoriului său”. În urma acestei conferințe de presă, Marea Britanie a masat rapid trupe în Kuweit, împreună cu sprijin naval în Golf. Kuweitul a fost admis în Organizația Națiunilor Unite în 1963, același an în care Qassim a fost ucis, iar guvernul său răsturnat printr-o lovitură de stat susținută de CIA și condusă de Partidul Baath.

Ridicarea la putere a lui Saddam Hussein

În anul 1965, vărul lui Saddam Hussein a devenit Secretar General al Partidului Baath. În 1968, Saddam Hussein a fost făcut secretar adjunct, și împreună cu susținătorii săi Baathiști au reușit să preia puterea în stat, toate acestea cu sprijinul CIA. Ceea ce a urmat a fost un măcel al celor de stânga, inclusiv uciderea și torturarea membrilor Partidului Comunist Irakian și a sindicaliștilor.

Pe parcursul anilor ’70, Irakul a oferit compromisuri conducătorilor Kuweitului, ce permiteau Irakului să câștige accesul la fostele sale insule din Golf. Dar nu s-a ajuns la niciun acord, iar granița instabilă ce separa cele două țări s-a îndreptat spre nord.

La mijlocul lunii iulie 1979, Saddam l-a înlocuit pe președintele Irakului, Al Bakr. El a dezvăluit o conspirație împotriva guvernului său, iar rezultatul a fost că 21 de oficiali ai Partidului Baath și alți înalți oficiali au fost executați. Forțele armate și Partidul Baath au fost eliminate și s-au făcut arestări pe scară largă. La scurt timp, în august 1979, a fost anunțată o amnistie generală, care a dus la eliberarea prizonierilor kurzi, a membrilor Partidului Comunist Irakian și a altora. Cu toate acestea, Amnesty International a raportat o continuă încălcare a drepturilor omului în acea perioadă.

În același an, Zbigniew Brzezinski, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Jimmy Carter, i-a propus lui Saddam Hussein să invadeze Iranul și să anexeze Khuzistan, oferind astfel acces Irakului în Golf prin îngusta cale navigabilă Shatt-al Arab. SUA spera să se folosească de Irak pentru a contracara radicalismul regimului Khomeni din Iran, care se răspândea în rândul popoarelor oprimate din Emirate și către Arabia Saudită. Lui Saddam Hussein i se garanta sprijin financiar sub formă de împrumuturi de la Kuweit, Arabia Saudită și alte națiuni.

Aproximativ o jumătate de milion de iranieni și irakieni au fost uciși în războiul Iran-Irak, iar totodată, fără știrea lui Hussein, SUA și Israelul au înarmat în secret iranienii astfel încât să slăbească atât forțele iraniene, cât și pe cele irakiene. Reprezentatul special al președintelui Ronald Reagan, Donald Rumsfeld, l-a vizitat pe Saddam Hussein la sfârșitul lui decembrie 1983 și încă o dată în martie 1984. Aceste vizite au deschis calea către normalizarea relațiilor dintre SUA și Irak, într-un moment când Saddam Hussein folosea arme chimice în războiul împotriva Iranului. Irakul a fost șters în 1982 de pe lista așa-zișilor susținători ai terorismului întocmită de Departamentul de Stat al SUA, iar Irakul a început să cumpere frenetic arme de la companiile americane și germane. Aceste arme au fost folosite în 1988 pentru atacurile împotriva kurzilor.
Mecanismele dominației occidentale: o scurtă istorie a Irakului și Kuweitului (II)
Războiul cu Iranul a adus Irakul în ruine. Când Saddam Hussein și-a lansat războiul de opt ani împotriva Iranului, Irakul avea 40 miliarde de dolari în rezervele valutare. Dar, la sfârșitul războiului, națiunea sa avea 80 de miliarde $ datorii. Irakul a fost presat să ramburseze cei 80 de miliarde $ către Kuweit și Arabia Saudită, cu dobândă. În timp ce Irakul era distras de războiul său, Kuweitul acumula 2331 de km pătrați din teritoriul irakian, prin avansarea graniței spre nord. Acest lucru a fost prezentat Irakului ca un fapt împlinit și a dat Kuweitului acces la câmpul petrolier Rumalia. Șeicul din Kuweit a achiziționat Corporația Santa Fe Driling of Alhambra, din California, pentru 2,3 miliarde $ și a început să folosească echipamentul ei de foraj pentru a avea acces la câmpul petrolier irakian.

Principala sursă de venituri pentru Irak era petrolul, al cărui preț fluctua în funcție de nivelurile producției internaționale. Până în 1990, Kuweitul, sub tutela SUA, a crescut producția de petrol pentru a submina cotele OPEC, prin aceasta coborând prețul petrolului irakian de la 28 $ pe baril la 11 $, ceea ce a ruinat și mai mult economia Irakului. Apelurile din Irak, Iran, Libia și alte țări către Emirate, Kuweit, Arabia Saudită și Egipt, de a rămâne la nivelurile de producție OPEC, au fost întâmpinate de către SUA cu o creștere sporită a activității navale din Golful Persic. În februarie 1990, Saddam Hussein a adus în discuție la summit-ul Amman relația dintre producția de petrol și concentrarea navală SUA și a avertizat popoarele din Golf și restul lumii arabe despre subordonarea față de interesele americane.

Ca urmare a acestui discurs, presa occidentală a lansat povești despre rachetele, armele chimice și potențialul nuclear al lui Saddam. Presa israeliană a speculat despre lovituri preventive, cum ar fi atacul israelian asupra centralei nucleare din Irak în 1981. În ciuda apelurilor diplomatice irakiene, Kuweitul și Emiratele Arabe Unite au crescut producția de petrol, afectându-și propriile interese economice, dar ruinând și mai mult Irakul. Kuweitul a refuzat să renunțe la teritoriul irakian pe care-l dobândise în timpul războiului dintre Iran și Irak, pe care îl sprijinise financiar. Totodată, Kuweitul a respins cotele de producție și apelurile de a înceta extracția de petrol din rezerva irakiană de petrol Rumaila. A refuzat, de asemenea, să șteargă vreo datorie a Irakului.

Pe 18 septembrie 1990, ministrul de externe irakian a publicat verbatim transcrierile întâlnirilor lui Saddam Hussein cu oficiali de rang înalt ai SUA. Jurnalistul James McCartney de la Knight Ridder a recunoscut că transcrierile nu au fost contestate de Departamentul de Stat al SUA. Ambasadorul american April Glaspie l-a informat pe Hussein că: „Nu avem nicio opinie cu privire la… conflicte cum ar fi dezacordul dvs. în legătură cu granița cu Kuweitul”. Ea a reiterat această poziție de mai multe ori și a adăugat: „Secretarul de stat James Baker l-a instruit pe purtătorul nostru de cuvânt să sublinieze această poziție”. Cu o săptămână înainte de invazia Kuweitului de către Irak, purtătorul de cuvânt al lui Baker, Margaret Tutwiler și asistentul secretarului de stat, John Kelly, au declarat public că: „Statele Unite nu sunt obligate să vină în ajutorul Kuweitului dacă acesta ar fi atacat”. (Santa Barbara News-Press, 24 septembrie 1990)

Cu două zile înainte de invazia irakiană din Kuweit, asistentul secretarului de stat, John Kelly, a depus mărturie în fața Comisiei Afacerilor Externe că „Statele Unite nu au nicio relație și acord de apărare cu niciuna din țările din Golf”. Editorialul din 29 septembrie 1990 publicat de New York Daily News scrie: „Nu-i de mirare că Saddam a ajuns la concluzia că poate invada Kuweitul. Bush și administrația sa nu i-au oferit niciun motiv să creadă altfel”.

Războiul din Golf din anul 1991

La 2 august 1990, forțele irakiene au invadat Kuweitul și au câștigat rapid controlul asupra țării. Statele Unite ale Americii, împreună cu Organizația Națiunilor Unite, au cerut retragerea imediată a forțelor irakiene. Încercările Irakului de a negocia retragerea au fost respinse de SUA. Forțele militare americane din regiune repetaseră deja planuri de luptă pentru a respinge o invazie irakiană.

Pe 16 ianuarie 1991, SUA și alte forțe aliate au lansat un atac devastator asupra Irakului și forțelor sale armate din Kuweit. Bombardamentele aliaților au avut scopul de a distruge infrastructura Irakului, astfel încât să împiedice capacitatea acestuia de a continua războiul, prin degradarea moralului atât al civililor, cât și al militarilor. Statele Unite au condus forțele aliate, dar alte 34 de națiuni au oferit trupe și/sau sprijin financiar operațiunilor militare. Printre aceste țări se numără: Afganistan, Argentina, Australia, Bahrain, Bangladesh, Marea Britanie, Canada, Cehoslovacia, Danemarca, Egipt, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Honduras, Italia, Kuweit, Maroc, Olanda, Niger, Norvegia, Oman, Pakistan, Polonia, Portugalia, Qatar, Arabia Saudită, Senegal, Coreea de Sud, Spania, Siria, Turcia și Emiratele Arabe Unite.

Mass-media din SUA a descris armata irakiană ca pe o amenințare globală și totodată un adversar formidabil al Statelor Unite. Cu toate acestea, consecințele militare ale războiului au fost înregistrate unilateral la extrem. Din cei peste 500.000 de soldați americani implicați în război, 148 au murit în luptă, mulți din cauza așa-numitelor „friendly fire” („schimburi de focuri prietenoase”) – atacuri din greșeală asupra forțelor proprii. Pierderile totale ale aliaților au fost minime. Prin contrast, în iunie 1991, armata SUA a raportat faptul că mai mult de 100.000 de soldați irakieni au fost uciși, iar 300.000 răniți. Unele grupuri pentru drepturile omului au susținut că un număr mai mare de irakieni au fost uciși în luptă. Potrivit Bagdadului, victimile civile au depășit 35.000. Însă, după război, unii cercetători au raportat că numărul soldaților irakieni uciși a fost totuși mai mic de 100.000. Oricare ar fi numerele, armata irakiană a fost complet depășită, iar toate unitățile militare irakiene care au supraviețuit s-au retras din Kuweit în Irak. „Furtuna din deșert”, cum a fost numit acest război, a distrus 80% din armamentul Irakului, iar monitorizarea și inspecțiile internaționale care au urmat războiului (a se vedea secțiunea următoare), a dus la eliminarea a cel puțin 90% din armamentul avut de Irak înainte de invazie.

Fostul Procuror General al SUA, Ramsey Clark și Centrul Internațional de Acțiune au raportat efecte devastatoare ale bombardamentelor americane și britanice asupra populației civile irakiene, inclusiv utilizarea de uraniu sărăcit în noile bombe, ceea ce a condus la un număr fără precedent de cazuri de cancer și malformații congenitale în Irak. Mai mult de 300.000 kg de uraniu sărăcit a fost lăsat în Irak după război. (A se vedea site-ul Centrului Internațional de Acțiune)

Războiul a avut, de asemenea, consecințe negative și asupra soldaților americani. Unii au raportat efectele „Sindromului Războiului din Golf” și alte consecințe medicale debilitante de la expunerea la agenți chimici și/sau biologici dăunători (a se vedea http://mediafilter.org/caq/Caq53.gws.html).

Campaniile de dezinformare ale SUA

Este dificil de documentat sau chiar de estimat amploarea operațiunilor psihologice, a proiectelor de propagandă și a dezinformării propagate de guvernul SUA pentru a dobândi sprijinul publicului în campaniile militare împotriva Irakului. Cu toate acestea, două exemple au fost documentate și sunt bine cunoscute: rapoartele false despre concentrarea unor trupe irakiene ce amenințau Arabia Saudită și o poveste născocită prezentată în audierile din Congres despre soldații irakieni care ucideau nou-născuți într-un spital din Kuweit. Filmul Hidden Wars și Pacifica National Radio au prezentat investigații despre aceste povești.


Raportul fabricat despre concentrarea trupelor irakiene

Următoarea descriere este luată de pe site-ul swans.com:

„Administrația SUA a făcut afirmația că irakienii au comasat trupe și tancuri de-a lungul frontierei cu Arabia Saudită și sunt gata să invadeze regatul. Această declarație a fost transmisă pe larg de mijloacele media principale. Singura problemă a acestor afirmații era faptul că erau cu totul false. Fosta Uniune Sovietică a furnizat imagini din satelit, luate la 11 și 13 septembrie 1990 deasupra graniței (de fapt, au vândut aceste imagini cu 1.500 $ bucata), care indicau în mod clar că nu exista nicio concentrare de trupe irakiene și echipamente în zonă. Trusturile principale de știri, precum ABC News (Sam Donaldson) sau Washington Post (Bob Woodward) au pus mâna pe imagini și nu le-au folosit niciodată. Singurul furnizor american de știri care le-a publicat a fost un ziar regional, St. Petersburg Times din Florida. Acele imagini arătau însă, foarte clar, concentrarea de trupe americane de partea saudită a frontierei! John R. MacArthur și Ben Haig Bagdikian au documentat acest fals în cartea lor, Second Front: Censorship and Propaganda in the Gulf War („Al doilea front: cenzura și propaganda în Războiul din Golf”), publicată la University of California Press, ediția din 1993; ISBN: 0520083989. Brian Becker a demascat această afirmație în detaliu în raportul său. Jean Heller, editorul de la St. Petersburg Times, a angajat Agenția de Control și Dezarmare a administrației Reagan și un specialist în imagine care a lucrat pentru Defense Intelligence Agency, Peter Zimmerman, pentru a analiza fotografiile din satelit, însă toate cercetările au avut același rezultat: pur și simplu nu existau trupe irakiene gata să invadeze Arabia Saudită.”

Povestea „incubatoarelor”

Următoarea descriere este preluată de pe site-ul swans.com.

„Poate că cititorii își amintesc mărturia în fața Congresului, în data de 10 octombrie 1990, a unei fete de 15 ani din Kuweit, pe nume Nayirah (numele de familie a fost menținut confidențial). Conform declarațiilor proprii, ea ar fi asistat la un act terifiant săvâșit de invadatorii irakieni în Kuweit: «M-am oferit voluntar la spitalul al-Addan. În timp ce mă aflam acolo, am văzut cum soldații irakieni au intrat în spital cu arme și s-au dus în camera în care se aflau bebelușii în incubatoare. Au scos copiii din incubatoare, au luat incubatoarele și au lăsat bebelușii să moară pe podea». Povestea despre 312 copii uciși a făcut ca știrile să capete un accent de răzbunare. Președintele Bush a repetat-o, iar linia a fost trasă. Precum în cazul masacrului din Racak, știrea a întors opinia publică și Congresul pe calea războiului. Câteva luni mai târziu s-a aflat că Nayirah era fiica unui prinț din Kuweit, pe nume Saud Nasir al-Sabah, ambasadorul Kuweitului în SUA. Ea părăsise Kuweitul înainte de invazia irakiană. Povestea a fost în întregime fabricată de firma Hill&Knowlton. Tom Lantos, democratul californian care a prezidat audierea, era co-președinte (împreună cu republicanul John Porter) al Fundației pentru Drepturile Omului, fundație care beneficia în mod gratuit de spațiu de birouri la sediul din Washington al firmei Hill&Knowlton.”

Una dintre cele mai bune documentații despre această mistificare poate fi găsită în cartea fascinantă Toxic Sludge Is Good for You: Lies, Damn Lies and the Public Relations Industry („Noroiul toxic este bun pentru tine – Minciunile, minciunile sfruntate și industria relațiilor publice”), scrisă de John C. Stauber și Sheldon Rampton, 1995 (Publicată de Common Courage Press; ISBN: 1-56751-060-4). Stauber și Rampton sunt directorul executiv și respectiv editorul PR Watch, un buletin informativ publicat de Centrul pentru Media și Democrație. Un fragment din carte pe această temă a fost publicat în iunie 1996 de către Claire W. Gilbert în publicația ei Blazing Tattles. Este o lectură extraordinară. PR Watch a postat, de asemenea, aceste extrase și pe site-ul propriu, la adresa http://www.prwatch.org/books/tsigfy10.html. În luna mai a anului 2002, fostul angajat al Hill&Knowlton care a manipulat-o pe Nayirah a afirmat în publicația online O’Dwyer’s PR Daily – un portal cu știri interne ale Departamentului Relațiilor Publice – că povestea este adevărată, dar a fost mustrat puternic de către editorul de la PR Watch, Sheldon Rampton. A se vedea http://www.casi.org.uk/discuss/2002/msg01362.html.
Mecanismele dominației occidentale: o scurtă istorie a Irakului și Kuweitului (III)

Efectele devastatoare ale sancțiunilor

La patru zile după invazia Kuweitului de către Irak, pe 6 august 1990, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 661, care a impus Irakului sancțiuni complete și a creat un comitet pentru a le monitoriza.

SUA a fost de acord să înceteze focul cu Irakul în februarie 1991. Acordul de încetare a focului cerea ca Irakul să elimine armele sale chimice, biologice, nucleare precum și rachetele cu o rază de acțiune de peste 150 km. Stabilit în Rezoluția de Securitate a ONU nr. 687, acordul condiționa ridicarea sancțiunilor ONU de distrugerea „armelor de distrugere în masă” ale Irakului. Zonele de interdicție aeriană peste două-treimi ale Irakului (nord și sud) au fost impuse de SUA, Franța și Marea Britanie pentru un an și jumătate după Războiul din Golf. Organizația Națiunilor Unite nu le-a sancționat niciodată, iar Franța s-a retras de atunci de la participare. Zonele de interdicție aeriană încalcă drepturile internaționale. Potrivit articolului 51 al ONU, Irakul are dreptul de a se apăra singur, inclusiv de survolarea americană și britanică în zonele de interdicție aeriană.

Programul Națiunilor Unite „Oil for Food” („Petrol pentru hrană”) a devenit operațional în 1996 și a fost instituit de Comitetul pentru sancțiuni aplicate Irakului. Toate contractele de ajutor (provizii pentru situații de urgență, dar și echipamente de infrastructură) solicitate de Irak au trebuit să fie aprobate de Comitetul pentru sancțiuni. Fiecare stat membru putea opri orice contract pe care îl considera ca având o „dublă utilizare”, adică atât pentru uz civil, cât și militar. SUA și-a exercitat în mod repetat prerogativa de a reține și amâna aprovizionarea Irakului, vitală pentru populația civilă.

Într-un articol intitulat Throttling Iraq („Sugrumarea Irakului”), publicat în septembrie-octombrie 2000 de New Left Review, Tariq Ali descria circumstanțele cu care se confruntă populația civilă din Irak astfel: „O țară care a avut odată un nivel ridicat de alfabetizare și un sistem avansat de îngrijire a sănătății a fost distrusă de Occident. Structura sa socială este în ruine, oamenilor le sunt refuzate necesitățile de bază ale existenței, solul este poluat de focoase cu uraniu. Potrivit cifrelor ONU de anul trecut, aproximativ 60% din populație nu are acces regulat la apă curată, și peste 80% din școli au nevoie de reparații substanțiale. În 1997, FAO a socotit că 27 % dintre irakieni suferă de malnutriție cronică, iar 70% dintre toate femeile sunt anemice. Rapoartele UNICEF arată că în regiunile sudice și centrale, care conțin 85% din populația țării, mortalitatea infantilă este dublă în comparație cu perioada premergătoare războiului din Golf. Numărul de decese cauzate de strangularea deliberată a vieții economice nu poate fi încă estimat pe deplin – aceasta va fi o sarcină pentru istorici. Potrivit autorității cele mai vigilente, Richard Garfield, o estimare conservatoare a «deceselor în exces» printre copiii de sub cinci ani începând cu anul 1991 ar fi de 300.000, în timp ce UNICEF – care raporta în 1997 că 4.500 de copii sub vârsta de cinci ani mor în fiecare lună de foame și boli – consideră că numărul copiilor mici uciși de blocadă ajunge la 500.000. Alte decese sunt mult mai dificil de cuantificat, dar, așa cum subliniază Garfield, «ratele de mortalitate raportate de UNICEF reprezintă doar vârful aisbergului cu privire la daunele enorme provocate practic la patru din cinci irakieni care supraviețuiesc după vârsta de cinci ani».

La sfârșitul anului 1998, coordonatorul umanitar al ONU pentru Irak, fostul secretar general adjunct Denis Halliday, un irlandez, a demisionat din postul său în semn de protest împotriva blocadei, declarând că decesele totale pe care aceasta le-a provocat ajung până la un milion. Când succesorul său, Hans von Sponeck, a avut curajul să includă în rezumatul său victimele din rândul civililor provocate de bombardamentele anglo-americane, regimurile Clinton și Blair i-au cerut să demisioneze. Și el a demisionat, la finele anului 1999, explicând că datoria lui a fost față de oamenii din Irak și că «în fiecare lună țesătura socială din Irak arată găuri tot mai mari». Aceste găuri au continuat să se mărească sub sancțiunile programului «Petrol pentru hrană», în vigoare din anul 1996, care permite Irakului să exporte petrol de 4 miliarde $ în fiecare an, când este nevoie de un minim de 7 miliarde $ pentru servicii chiar foarte mult reduse. După un deceniu, strangularea Irakului de către SUA și Marea Britanie a ajuns la un rezultat fără precedent în istoria modernă. Acum Irakul este o țară care, în cuvintele lui Garfield, «este singurul exemplu de o creștere susținută și pe scară largă a mortalității, într-o populație stabilă, de peste două milioane în ultimii două sute de ani».”

Într-un interviu pentru Zmagazine, Phyliss Bennis (jurnalistă americană, comentator politic, specializată în Orientul Mijlociu și ONU) a explicat în mod similar strategia de sancționare impusă de SUA, după cum urmează:
„… obiectivele au inclus stații de tratare a apei, stații de epurare a apelor reziduale, centrale electrice, centre de comunicații, presupun, teoretic, de dublă utilizare, deoarece și armata irakiană are nevoie de apă curată, epurarea apelor reziduale, comunicații etc. și, prin urmare, faptul că 23 de milioane de oameni din Irak ar putea fi lipsiți de apă potabilă a fost considerat o consecință acceptabilă a acestui lucru. Deci au existat eforturi foarte precise făcute de SUA și au fost eforturi de mare succes, să distrugă aceste tipuri de centre de infrastructură. Rezultatul a fost devastarea completă pentru populația civilă, implicând costuri enorme pentru reparațiile viitoare. Și întrucât în timp ele se erodează tot mai mult, costul reconstrucției lor va deveni chiar mai mare. În timpul acestor ultime lovituri militare, Operațiunea Desert Fox (Vulpea din deșert), din decembrie anul trecut (1998, n.n.), cel puțin o rafinărie de petrol a fost în mod deliberat ținta loviturilor, pe motiv că producția acelei rafinării anume era utilizată pentru contrabandă. Dacă a fost așa sau nu, nu știu. Dar indiferent de motiv, este o violare a dreptului internațional de a viza în mod deliberat un obiectiv economic, așa cum a fost cazul aici, aceasta însemnând că toată lumea din Pentagon implicată în această decizie este vinovată de o crimă de război. Datorită incapacității Irakului de a face aceste reparații, continuarea malnutriției, a alimentării necorespunzătoare cu apă și poate cel mai important, cel mai mare număr de victime din ziua de azi este rezultatul apei murdare și contaminate, din cauza lipsei adecvate de tratare a apei reziduale și a lipsei facilităților de epurare. Ceea ce înseamnă că în Irak sunt copii care mor de boli eminamente tratabile: diaree, febră tifoidă și alte boli legate de apă contaminată, într-o țară al cărui sistem de îngrijire a sănătății era atât de avansat înainte de regimul de sancționare și înainte de bombardări, încât problema cea mai importantă cu care se confruntau pediatrii irakieni era obezitatea la copii.”

Faptul că SUA a vizat în mod intenționat infrastructura civilă, inclusiv stațiile de tratare a apei și că acest lucru a dus la moartea a sute de mii de irakieni (majoritatea copii sub cinci ani), este incontestabil.
„Mai multe documente ale DIA (Defense Intelligence Agency), dovedesc în mod foarte clar că – în cuvintele unuia dintre autori, «dincolo de orice îndoială» – contrar Convenției de la Geneva, guvernul SUA a utilizat în mod intenționat sancțiuni împotriva Irakului pentru a degrada alimentarea cu apă a țării, după Războiul din Golf. Statele Unite știau ce preț vor plăti irakienii civili, mai ales copiii, și totuși au continuat cu acest plan.” (The Progressive, august 2001)

Oficiali de rang înalt ai guvernului SUA au fost în mod deschis optimiști în legătură cu moartea copiilor irakieni în urma bombardării și sancțiunilor impuse de SUA, după cum arată acest fragment dintr-un interviu luat de Leslie Stahl lui Madeleine Albright și difuzat în emisiunea 60 Minutes pe data de 12 mai 1996:

„Lesley Stahl cu privire la sancțiunile SUA împotriva Irakului: „Am auzit că o jumătate de milion de copii au murit. Adică, aceasta înseamnă mai mulți copii decât au murit la Hiroshima. Merită acest preț?

Secretarul de Stat Madeleine Albright: „Cred că este o alegere foarte grea, dar prețul – da, credem că a meritat prețul.”

Lecția inevitabilă este că un secretar de stat al Statelor Unite, pe de o parte, și unele grupări pe care guvernul SUA le condamnă ca fiind teroriste, pe de altă parte, împărtășesc o justificare comună – credința că moartea celor nevinovați, chiar copii, este un preț acceptabil de plătit pentru scopurile politice ale cuiva. Reporterii și editorii mass-media principală sunt bine instruiți să nu facă astfel de observații elementare și, ca un exercițiu de patriotism, le găsesc de neconceput.

Inspectorilor de arme ai Națiunilor Unite li s-a ordonat să părăsească Irakul în 1998, nu de către guvernul irakian, ci de Statele Unite. În cuvintele lui Scott Ritter, fost inspector-șef al ONU în Irak:
SUA a ordonat inspectorilor să plece cu 48 de ore înainte de a iniția acțiunea militară Operațiunea Vulpea din deșert, operațiune care nu avea sprijinul Consiliului de Securitate al ONU și care a folosit informațiile adunate de inspectori pentru a ataca obiectivele Irakului.”
Obiectivele politicii externe a Statelor Unite

Un articol din Los Angeles Times, din data de 27 octombrie 2002, care a apărut pe prima pagină a secțiunii de afaceri, a oferit un posibil plan al administrației Bush pentru Orientul Mijlociu. Articolul intitulat „Schimbarea regimului din Irak ar putea slăbi OPEC” includea în byline (spațiul dintre titlu și începutul articolului, ce include și informațiile despre autor) următoarele: „Restabilirea capacității de producție petrolieră a țării ar putea fi suficientă pentru a rupe controlul înțelegerii pe piețele mondiale”, și adăuga o explicație:

„Unii analiști ai industriei spun că restabilirea capacității de producție a Irakului în următorul deceniu ar putea fi suficientă pentru a întrerupe controlul OPEC pe piețele mondiale de petrol, chiar dacă Irakul a rămas un membru nominal”.
„Nu cred că Irakul va putea participa cu adevărat îndeaproape cu OPEC, în următorii cinci ani,”, a declarat analistul Raad Alkadiri de la Compania Petroleum Finance din Washington. „Dacă ai în Irak un guvern care este strâns legat de Statele Unite și depinde de SUA pentru a-și exercita puterea, nu este exclus să simți presiunea de a ieși din OPEC.”
Subsecretarul american de stat Grant Aldonas, a citat o potențială răsplată economică în timpul unei călătorii în Polonia. „O schimbare de regim”, a spus el în Varșovia, „ar deschide robinetul de petrol irakian, care ar avea un profund efect în ceea ce privește performanțele ecomoniei mondiale”.

Washington Post a oferit o analiză similară în articolul din 15 septembrie 2002, intitulat „În scenariul războiului din Irak, petrolul este problema-cheie”. Paragraful principal explică următoarele:

Înlăturarea de către SUA a președintelui Saddam Hussein ar putea deschide oportunități pentru companiile petroliere americane alungate demult din Irak, grăbind afacerile petroliere între Bagdad și Rusia, Franța și alte țări și remanierând piețele de petrol mondiale, potrivit oficialilor industriei și liderilor opoziției irakiene.”

Articolul include, de asemenea, unele perspective asupra mecanismelor folosite de administrația Bush pentru a impulsiona sprijinul internațional pentru o invazie a Irakului:

Importanța petrolului din Irak a făcut să devină potențial unul dintre cele mai mari atuuri ale administrației americane în negocierile pentru câștigarea sprijinului Consiliului de Securitate al ONU și al aliaților occidentali, în apelul președintelui Bush de acțiune internațională radicală împotriva lui Hussein. Toate cele cinci țări membre ale Consiliului de Securitate – Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Rusia și China – dețin companii petroliere internaționale cu mize majore într-o schimbare de conducere în Bagdad.”

E destul de simplu”, a spus fostul director CIA, R. James Woolsey, care a fost unul dintre cei mai importanți susținători ai înlăturii lui Hussein de la putere. „Franța și Rusia dețin companii petroliere și interese în Irak. Trebuie să cunoască faptul că dacă sprijină împingerea Irakului către un guvern decent, noi vom face tot ce putem pentru a asigura faptul că noul guvern și companiile americane vor colabora îndeaproape cu ele.”

Dar a adăugat: „Dar dacă se alătură părții lui Saddam, va fi dificil până la imposibil să convingă noul guvern irakian să lucreze cu ele”.

Concluzii finale

Saddam Hussein nu merită sprijinul comunității progresive, dar Saddam Hussein nu este Irakul. Poporul irakian este cel care va suferi cel mai mult atunci când și dacă SUA îl atacă, iar poporul irakian merită sprijinul nostru.

Afirmația că Irakul reprezintă un pericol grav pentru restul lumii, și pentru Statele Unite în special, este atât de ridicolă încât nici măcar nu ar merita atenția unei replici, în afara propagandei guvernului SUA care a fost foarte reușită în fabricarea acestei amenințări. O parte a succesului propagandei provine din acuzațiile complet nefondate că Saddam Hussein ar fi în legătură cu al-Qaida. Agenția Centrală de Informații a SUA nu a găsit nicio legătură credibilă între Saddam Hussein și bin Laden și/sau al-Qaida. Mai mult decât atât, o astfel de alianță este neverosimilă. Irakul este un stat laic, în timp ce al-Qaida este fundamentalistă, iar cele două nu se combină deloc.

Din punct de vedere militar, Irakul este cu mult mai slab în 2003 decât era în 1990, când Statele Unite au învins armatele Irakului în câteva ore. Având distrus cel puțin 90% din armamentul deținut înainte de războiul din Golf, Irakul este complet vulnerabil la atacuri și nu constituie nicio amenințare reală pentru Statele Unite sau alte țări. Acuzația SUA că Irakul deține arme de distrugere în masă (indiferent dacă acestea există sau nu), este un subterfugiu pentru agenda reală a administrației Bush: controlul resurselor de petrol din Orientul Mijlociu.

Ipocrizia politicii americane față de Irak poate fi înțeleasă prin compararea cu politica SUA față de alte țări. De exemplu, Israelul deține arme nucleare, biologice și chimice. Israelul a încălcat rezoluțiile Națiunilor Unite, a amenințat și a atacat țările vecine, este vinovat de masive încălcări ale drepturilor omului. Cu toate acestea, nu există nicio discuție la Washington despre inspecțiile de arme din Israel, cu atât mai puțin despre o invazie a țării. Din contră, SUA îmbrățișează Israelul și îi oferă un sprijin economic și politic masiv.

Culmea ipocriziei în focalizarea atenției Washingtonului asupra armelor de distrugere în masă ale Irakului este că însăși SUA conduce la nivel mondial în ceea ce privește posesia și producerea de arme de distrugere în masă. SUA deține arme de orice fel imaginabil, inclusiv un arsenal nuclear suficient de puternic pentru a distruge viața umană pe această planetă. Dacă armele de distrugere în masă ar fi un motiv real de îngrijorare la Washington, inspecțiile de arme și dezarmarea ar începe chiar la ei acasă.

Despre mașinațiunile administrației americane în cazul războiului din Irak
Interviu cu Walter Pincus, reporter, specialist în probleme de securitate națională la Washington Post
de Kristina Bojersson
traducere de Sonia Pavel
Stâlp de susţinere la Washington Post de 40 de ani, Walter Pincus (foto) cunoaşte lumea spionajului ca pe propriile sale buzunare. Dacă s-ar decide într-o zi să consemneze tot ceea ce ştie într-o carte, confraţii săi şi-ar face din ea cu siguranţă o carte de căpătâi. Pincus are reputaţia de a fi un morocănos. Când l-am sunat pentru a-i propune un interviu, am fost surprinsă când l-am auzit răspunzându-mi: „Bineînţeles că accept să mă întâlnesc cu dvs. Accept de fiecare dată când mi se cere asta.”

[N.t. Acest interviu a fost publicat pentru prima dată în 2005. În afara unor chestiuni punctuale – de exemplu, nu mai este George Bush preşedintele SUA – informaţiile oferite sunt extrem de interesante şi actuale.]

La cei 73 de ani ai săi, Walter Pincus are părul în întregime alb, dar atunci când îl întâlneşti nu îţi lasă impresia de „persoană de vârsta a treia”. Patriarhul nu şi-a încetinit deloc activitatea profesională şi îşi are şi acum sursele sale sigure de informare. Cel mai surprinzător este spiritul său critic şi francheţea uneori brutală de care dă dovadă. Ne-am întâlnit în cafeneaua din incinta clădirii în care locuieşte. În spatele nostru, o maşină de cappucino funcţiona continuu în timp ce el îmi explica despre modalităţile de manipulare ale unui guvern, care au fost trecute în timp la capitolul „comunicare”, despre apatia unei prese incapabile să reacţioneze, care şi-a îngropat independenţa sau despre ruptura unui echilibru al puterilor ce este prevăzut de Constituţie.

Uneori, un reflex de loialitate îl împinge spre felul său de a fi, rezervat, de exemplu atunci când este întrebat despre motivele pentru care articolele sale cele mai marcante – mai ales cele referitoare la pretinsele „arme irakiene de distrugere în masă” – se regăsesc îngropate sistematic în paginile ziarului Post în loc să ocupe prima pagină.

Alteori, Walter Pincus aruncă atât asupra celor care îl înconjoară, cât şi asupra lui însuși o privire de o perspicacitate derutantă. Astfel, în mijlocul unei discuţii despre distrugerea programelor sociale de către administraţia Bush, el a strecurat o observație, care în acel moment m-a luat prin surprindere atât de mult, încât am lăsat să-mi scape un râs sceptic: „E o adevărată problemă pentru mine. Nu ne mai facem griji pentru cei săraci. Nimeni nu mai scrie articole despre ei. Săracii nu mai există în ochii noştri, pentru că avem cu toţii salarii grase şi facem parte din clasa socială care beneficiază substanțial de pe urma acestei politici.”

Era pentru prima oară când îl vedeam. Citisem şi auzisem multe lucruri despre el, unele elogioase, altele nu. Şi iată că acum îl aveam în faţa mea pe acest om care își urmărește în mod spontan, aproape cu brutalitate interesele pe care i le dictează profesia sa de jurnalist. Pe scurt, aceasta este impresia pe care a lăsat-o asupra mea Walter Pincus după întâlnirea pe care am avut-o cu el.
*****

Walter Pincus: Hotărâţi cum erau să plece la război împotriva Irakului, conducătorii acestei ţări s-au folosit de orice pretext pentru a face asta. Aşa funcţionează lucrurile de când au venit ei la cârmă. Printre apropiaţii lui George W. Bush, unii consideră că ar avea o parte de responsabilitate în greşeala pe care tatăl său a făcut-o în 1991, când a eşuat în tentativa sa de a-l da jos pe Saddam Hussein. Nu mai conteneau să vorbească despre asta în think tanks-urile lor. După ei, incapacitatea noastră de a soluţiona acest conflict israeliano-arab se datora lipsei noastre de influenţă, fapt care se explica la rândul său prin faptul că palestinienii puteau să conteze pe susţinerea lui Saddam Hussein. De aici sloganul „drumul către Ierusalim trece prin Bagdad”, care era complet absurd: Saddam Hussein era încolţit, iar capacitatea sa de a face rău era foarte limitată. Cea mai mare ironie  este aceea că faimoasele arme care le-au servit drept pretext pentru a pleca la luptă nici măcar nu existau.

Kristina Bojersson: Ce credeţi despre modul în care presa a tratat motivele invocate de administraţia Bush pentru a justifica intrarea noastră în război?

Walter Pincus: „Presa” ca atare nu există. Există diferite ziare, agenţii de presă, televiziune, tot felul de operatori… Oamenii pe care acestea îi angajează se comportă diferit. Chiar şi la Washington Post, nu suntem întotdeauna de acord asupra importanţei pe care ar trebui să o acordăm unui eveniment sau altuia. Ne ciondănim de ani de zile.
Situaţia trebuie abordată altfel, şi iată cine se află la baza informaţiilor pe care le primeşte mass-media. Fiecare administraţie se arată mai mult sau mai puţin vicleană decât cea anterioară în materie de manipulare a opiniei publice. De multă vreme actualul guvern a trecut toate aceste manipulări şi ordine politice la capitolul „comunicare” cu presa. Oricare ar fi politica aleasă, ei reuşesc să facă în aşa fel încât „pilula” să fie înghiţită în funcţie de informaţiile pe care le vehiculează. Puterea în exerciţiu înţelege într-o manieră admirabilă modalitatea în care funcţionează mass-media, pe când inversul e departe de a fi adevărat.

La începutul lunii august 2002, vice-preşedintele Cheney a avut două discursuri care arătau, foarte evident, faptul că urma să mergem în Irak. Nimic nu îi mai putea opri pe cei de la Casa Albă. Şeful cabinetului Preşedintelui, Andrew Card, a făcut o declaraţie premonitorie: „Nu vom mai prezenta un alt raport până în luna august!”, referindu-se la lansarea campaniei de comunicare în favoarea războiului. Acesta era „raportul” pe care guvernul intenţiona să îl „vândă” celor pe care îi administra în toamnă. Şi când acest guvern lansează o campanie de comunicare, nimic nu îi stă în cale. Am scris un articol despre asta. De două ori pe zi, Rumsfeld, Wolfowitz, băieţii de la Pentagon, Condi Rice şi însuşi Powell vorbeau despre Irak, iar noi prindeam ecoul declaraţiilor lor. Ne tot serveau acelaşi discurs. O adevărată campanie publicitară!

De altfel, acesta a devenit un fenomen care este utilizat în mod curent. Luaţi spre exemplu regimul de pensionare: Medicare şi Medicaid (Asigurare de sănătate pentru persoanele în vârstă şi pentru cei săraci [n.t.]) reprezintă o miză vitală pentru cei defavorizaţi, dar cei din urmă nu cântăresc prea mult în termeni de electorat. Bush şi-a făcut numărul referitor la Medicare în ceea ce priveşte pensionarii care trăiesc într-o oarecare bunăstare. Iar acum, se ocupă de animalele de pradă: acesta propune o reducere a impozitelor şi a programelor care sunt pe placul cuplurilor înstărite şi a celor foarte bogaţi, pentru că aceştia sunt cei care votează! Despre asta ar trebui să vorbim. E o adevărată problemă pentru mine: nu ne mai îngrijim de săraci. Nimeni nu mai scrie articole despre ei. Cei mai săraci nu există în ochii noştri pentru că noi toţi avem salarii grase şi facem parte din clasa socială care trage avantaje de pe urma acestei politici. În această situaţie nu mai simţim că ne priveşte acest lucru.

Dar, pentru a reveni la războiul din Irak, campania de publicitate care l-a precedat a urmat un plan foarte precis. Iată un exemplu: duminică 8 septembrie 2002, New York Times scoate la înaintare povestea ţevilor de aluminiu citând declaraţiile unui purtător de cuvânt al administraţiei (Semnat de Judith Miller şi Michael R. Goddard, articolul, intitulat „Hussein îşi intensifică căutarea de materiale pentru a fabrica bomba A” afirma în special: „De 40 de ani, Irakul încearcă să cumpere mii de ţevi de aluminiu de un anumit tip care, conform autorităţilor americane, sunt folosite la construirea de centrifuge pentru îmbogăţirea uraniului. […] Experţii în spionaj american sunt convinşi că, având în vedere diametrul, grosimea şi alte specificaţii tehnice ale acestor ţevi din aluminiu ele vor fi folosite în programul nuclear al Irakului.”). În aceeaşi zi, Condi şi Cheney s-au invitat amândoi pe platourile CNN pentru „a comenta” această informaţie şi pentru a repeta aproape cuvânt cu cuvânt articolul din New York Times, a cărui sursă erau chiar serviciile lor. Zece zile mai târziu, iată și conferinţa de presă Blair-Bush de la Camp David. Aceştia evocă un raport al Agenţiei internaţionale pentru energie atomică (AIEA) ce dovedea că Saddam Hussein urma să se afle în posesia armei atomice în următoarele şase luni.

Kristina Bojersson: Bush şi Blair vorbeau de fapt despre un raport care nu exista.

Walter Pincus: Au deformat declaraţia, da.

Kristina Bojersson: Nu au deformat declaraţia: acest raport nu exista!

Walter Pincus: Au vorbit ca şi cum era vorba despre un raport nou, când de fapt nu era cazul.

Kristina Bojersson: Nu numai că nu exista un nou raport, dar cel mai recent raport al AIEA spunea exact contrariul.

Walter Pincus: Nu vorbea despre raportul AIEA! Vorbea despre un studiu publicat la Londra de Institutul Internaţional de Studii Strategice (IIES) (Pe site-ul său de internet, Institutul Internaţional pentru Studii Strategice din Londra se descrie ca fiind „cea mai mare autoritate mondială în materie de conflicte politice şi militare” şi „principala sursă de informaţii exacte şi obiective privind chestiunile strategice internaţionale pentru politicieni şi diplomaţi, specialişti în afaceri externe, oameni de afaceri, economişti, militari, comentatori specializaţi pe probleme de apărare naţională, ziarişti şi profesori universitari, precum şi pentru publicul avizat”, http://www.iiss.org), deformând declaraţiile şi susţinând că era vorba despre un raport al AIEA realizat în aceeaşi perioadă.

Principiile de bază ale jurnalismului nu cereau să mergi să citeşti raportul pentru a verifica singur ce conţine? Și totuşi, foarte puţini reprezentanţi ai mass-media au făcut asta. Când, în sfârşit, administraţia a trebuit să se justifice ea nu a spus: „De fapt, noi vorbeam despre un raport al VUES”, ci „era vorba despre raportul nostru din acel moment”.
Nu le e ruşine deloc. A fost pentru prima dată când am văzut o administraţie manifestându-se cu atât de puţină jenă, atunci când a fost prinsă cu oul în buzunar.

Kristina Bojersson: În ce măsură s-a transformat presa în complice?

Walter Pincus: Problema este că administraţia are contacte zilnice cu mass-media. Nu uitaţi că la Casa Albă se dă un comunicat de presă, de două ori: unul pe zi la Departamentul de Stat şi de trei ori pe săptămână la Pentagon. Până la saturaţie. Dar când o chestiune jenantă rămâne fără răspuns, nu se îndrăzneşte repetarea comunicatelor, de frică să nu fie considerate inoportune. Atunci se lasă problema să fie uitată şi se trece la altceva.

Kristina Bojersson: Dar ziariştii, nu au evoluat suficient şi ei, la rândul lor, pentru a putea rezista propagandei guvernamentale?

Walter Pincus: Cred că nu. Şansele noastre de a avea o bună acoperire ziaristică sunt mai reduse decât oricând. Aici, la Washington Post, ne orientăm mult către posturile importante, chiar dacă nimeni nu are niciodată timp să se specializeze sau să îşi cultive sursele. Depindem, prin urmare, din ce în ce mai mult de serviciul de presă. Totul este aranjat astfel încât cei din comisie să aibă totul în mâinile lor. În plus, limitându-le terenul competenţelor, îi obligă pe reporteri să conteze pe altcineva pentru a comenta mesajele oficiale; atunci ei se orientează către numărul crescând de think tanks-uri care înfloresc peste tot în Washington. Mie, unul, mi se întâmplă tot timpul: dacă pregătesc un dosar despre un subiect, redactorul-şef o să îmi reproşeze  ceea ce noi numim „voci”, adică comentarii despre subiect care provin de la terţe persoane. Altădată, era de ajuns să aşternem faptele negru pe alb şi aşteptam ca articolul să fie publicat pentru a le lăsa altora grija de a broda în jurul lui. Lucrurile s-au schimbat.

La asta se adaugă faptul că meseria de reporter nu mai are acelaşi renume. În prezent, reporterii sunt ca nişte zidari care vor să devină antreprenori. Reporterul bun care lucrează pentru o ediţie locală nu se mai gândeşte la nimic altceva decât cum să devină redactor şef. Cu puţin noroc, îşi va termina cariera ca redactor şef la USA Today sau ca marionetă a lui Rochester. Aşa funcţionează lucrurile astăzi. În timp, la Washington Post redactorii-şef s-au succedat unii după alții: se ocupau câteva luni de paginile naţionale, apoi ajungeau reporteri, căci munca de teren era baza meseriei. Coloana vertebrală a unui ziar o reprezintă reporterii, şi nu şefii departamentelor. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le reproşez patronilor Washington Post: nu le acordă destul importanţă reporterilor, nu le lasă timpul necesar pentru a dobândi competenţă într-un domeniu precis.

Kristina Bojersson: Vorbiţi-mi despre articolele cu privire la armele de distrugere în masă, pe care le-aţi scris înainte de război.

Walter Pincus: Am şansa de a-i cunoaşte personal pe principalii inspectori în dezarmare ai Naţiunilor Unite, mai ales pe Rolf Ekeurs (diplomatul suedez Rolf Ekeus a condus echipa de inspectori ai ONU în Irak. El a lucrat în această ţară din 1991 până în 1997), care s-a ocupat de primele inspecţii din anul 1991 şi pe Hans Blix (Hans Blix a fost director general al Agenţiei internaţionale pentru energie atomică din 1981 până în 1987. În 2000, el a fost numit la conducerea Comisiei de control, de verificare şi de inspecţie a Naţiunilor Unite (UNMVIC). În 2002, a fost însărcinat cu supravegherea inspecţiilor care vizau dezarmarea Irakului). Când Blix s-a aflat la conducerea programului de inspecţie în 2002, credea, ca toată lumea pe atunci, că irakienii ascundeau ceva. Ekeus, în schimb, era mai circumspect. Încă de la început, mi-a tot repetat că o cantitate enormă de material fusese distrusă de colegii lui de la UNSCOM între 1991 şi 1995. Când inspectorii au plecat din Irak în 1998, au redactat un raport în care subliniau faptul că existau îndoieli referitoare la existența anumitor stocuri de armament: nu existau dovezi că acestea fuseseră distruse și, în acelaşi timp, nimic nu dovedea că ele mai existau. În ciuda acestei incertitudini, s-a afirmat că Saddam Hussein dispunea de depozite de armament.
În 2002, când Hans Blix a venit la conducerea inspecţiilor în Irak, a anunţat imediat că rezultatul anchetei în urma căreia s-a concluzionat că irakienii cumpăraseră oxid de uraniu în Africa era nefondat. De ce ar fi făcut un asemenea lucru irakienii, când ei dispuneau de propriile lor rezerve de uraniu? Acesta era deci un element decisiv. Am scris un articol despre asta, care a apărut în noiembrie 2002, cu câteva săptămâni înainte de începerea inspecțiilor.

Kristina Bojersson: A fost publicat pe prima pagină?

Walter Pincus: Nu. Articolele mele sunt rar publicate pe prima pagină.

Kristina Bojersson: De ce?

Walter Pincus: Întrebaţi-l pe redactorul-şef.

Kristina Bojersson: Dvs. aveţi o explicaţie?

Walter Pincus: Ei bine, nu! Subiectul a fost foarte dezbătut… E o chestiune de alegere. Prezentarea unui ziar depinde de persoana care se ocupă de punerea în pagină în ziua respectivă. Asta se schimbă în fiecare zi.

Kristina Bojersson: Dacă insist, este pentru că subiectul pe care l-ați tratat în acel articol era crucial atunci.

Walter Pincus: Articolul care a tulburat cel mai mult apele a fost cel pe care l-am publicat în martie 2003. Sâmbătă 15 martie, pentru a fi mai precis. Explicam acolo că inspectorii nu găseau nimic şi că nu erau deloc siguri că Irakul are aceste arme de distrugere în masă. Bob Woodward era de serviciu în acea zi. Am încercat să fac astfel încât articolul meu să fie publicat, dar în week-end nu e aproape nimeni acolo şi e foarte complicat să adaugi un articol care nu a fost prevăzut pentru publicare în ziua respectivă. Începusem să vorbesc cu Bob, iar el mi-a confirmat faptul că înţelesese acelaşi lucru ca şi mine. Atunci mi-a promis că va scrie un mic intro: a redactat propria sa versiune, iar eu am reluat anumite ideile dintre ale sale ca punct de plecare. Apoi Bob s-a dus la redactorul-şef adjunct care era de gardă în acea zi şi i-a cerut să facă loc în ziar pentru acest articol. Astfel, articolul meu a apărut în ziarul de duminică. Se intitula: „Statele Unite nu dispun de informaţii suficiente despre armele ilicite.” Intro-ul spunea: „În ciuda declaraţiilor administraţiei Bush privind armele irakiene de distrugere în masă, serviciile de informaţii americane se află în incapacitatea de a furniza informaţii precise Congresului sau Pentagonului privind cantitatea de arme ilegale sau asupra locului unde sunt ele ascunse, conform unor înalţi responsabili guvernamentali şi membri ai Congresului.”

Eu mai spuneam şi că în interiorul serviciilor secrete, oamenii se plângeau de faptul că administraţia, în mijlocul pregătirilor pentru război, refuza să comunice inspectorilor pentru dezarmare ai ONU informaţiile cele mai importante asupra locului unde se află ascunse presupusele arme irakiene. Unii dintre aceştia afirmau că administraţia refuză să îi ajute pe inspectori pentru simplul motiv că dacă aceştia descopereau ceva, asta ar fi încurajat ONU să-și continue inspecţiile şi argumentele lui Bush în favoarea războiului ar fi devenit lipsite de fundament.

Ca urmare a acestui articol, membrii comunităţii serviciilor secrete şi funcţionarii de la Pentagon m-au chemat să îmi confirme că ei nu găsiseră nimic care să ateste existența presupuselor arme de distrugere în masă. Blix îmi spunea acelaşi lucru. Iar atunci când apelam la sursele mele din mediile de informare, mi se răspundea: „Probabil că nu e nimic acolo”. Aceste interogări decurgeau dintr-un motiv efectiv stupid: administraţia Bush afirma că irakienii deţineau acele arme, și nu pentru că ea putea să dovedească că ele existau, ci pentru că nimeni nu putea să dovedească că ele nu existau. În acest timp, Judith Miller, de la New York Times, şi alte câteva persoane îşi făceau numărul referitor la Chalabi. De fiecare dată când prietenii acestuia din urmă făceau cunoscut câte un truc, mergeam la CIA pentru a-l verifica, ceea ce le demola argumentele. CIA nu credea o iotă din ce povesteau oamenii lui Chalabi şi alţi câţiva transfugi.

Kristina Bojersson: La ce pagină a apărut acest faimos articol?

Walter Pincus: La pagina 17.

Kristina Bojersson: Îmi permit să insist: totul se petrece ca şi cum Washington Post nu ar vrea ca articolele dvs. să fie remarcate…

Walter Pincus: Articolul a apărut cu patru zile înainte de începerea războiului: trupele noastre erau deja la posturi, cu reporterii noştri cu tot „îmbarcaţi” în maşinile lor blindate. Acest război era aşteptat de toată mass-media cu aproape aceeași nerăbdare ca și administraţia. Cei din mass-media erau implicaţi până peste urechi, erau surescitaţi. Numai de la Washington Post aveam în Kuweit cinci sau şase persoane care abia aşteptau ca războiul să înceapă.

Kristina Bojersson: Dacă războiul nu ar mai avut loc, asta ar fi costat mult ziarul la care lucraţi?

Walter Pincus: E puţin cam brutală formularea, dar da. La fel ca şi armata, presa scrisă şi canalele de televiziune investiseră mult timp, bani şi personal în acest război. Nu aveau nimic de câştigat din amânarea sau din împiedicarea lui.

Kristina Bojersson: Ce implică acest lucru din punctul de vedere al rolului presei în Statele Unite?

Walter Pincus: Cunoașteți răspunsul. Odată ce a reuşit să inducă în eroare presa şi opinia publică, nimic nu mai poate opri un guvern care a hotărât să plece la război. Totuşi, manipularea mediatică nu există de ieri. Ea a început cu şeful-adjunct al cabinetului lui Ronald Reagan, Mie Deaver. Înainte de Reagan, Casa Albă se mulţumea să organizeze întâlniri tehnice în care se comunica producătorilor de televiziune programul Preşedintelui, pentru ca aceştia să-şi poată planifica ziua de lucru. Niciun ziarist nu mergea la acele întâlniri. Apoi a venit Deaver. Întâlnirea avea loc la ora nouă, toţi ziariştii erau convocaţi şi li se spunea: „Astăzi Preşedintele va vorbi despre criminalitate. El va cita statistici din San Francisco şi Chicago. Va intra în emisie la ora 12:22 şi va face o declaraţie referitoare la acest subiect, precum şi alte câteva.” Rezultatul a fost acela că, în loc să trimită producători sau tehnicieni, canalele de televiziune au început să apeleze la trimişii speciali, care ulterior puteau să preia informaţiile și să le prezinte pe post: „Iată ce se va întâmpla.” Apoi, erau trimişi la San Francisco sau la Chicago pentru a filma apariţia Preşedintelui şi pentru a trimite câteva imagini de la evenimentul respectiv. În ediția de seară, subiectul era prezentat chiar de ei, căci televiziunile adoră să îşi arate trimişii speciali la Casa Albă, deoarece aceasta face să le crească simțitor audienţa. Dintr-o dată a apărut astfel dreptul de a avea zilnic o secvenţă cu Preşedintele. Niciodată, până atunci, Washington Post nu publicase articole zilnice despre şeful statului pentru că, sincer, nu era mai nimic de scris despre asta. Ori, în ultima perioadă, de exemplu, Preşedintele îşi face discursul despre retrageri în fiecare zi, şi în fiecare zi noi publicăm un articol despre asta. Deşi nu spune absolut nimic nou.

Kristina Bojersson: Vă ocupaţi de multă vreme de activităţile sensibile în care naţiunea se implică la nivel naţional şi internaţional. În prezent, cum te poţi descurca pentru a-ţi face munca în acest domeniu?

Walter Pincus: Faci ce poţi… Spre exemplu, eu mi-am petrecut o bună parte din anul trecut pentru a purica raportul comisiei referitor la 11 septembrie. Din punctul de vedere al faptelor, este un document excelent. În schimb, recomandările pe care acesta le face sunt nule. Cred că directorul comisiei, Philip Zelikow, chiar dacă a lucrat în Consiliul Naţional pentru Securitate, este înainte de toate un profesor universitar şi nu un om de teren. El nu a analizat îndeajuns schimbările care au intervenit după 11 septembrie în termeni de coordonare a serviciilor secrete – fie că este vorba de funcţionarea lor conformă sau de relaţiile lor cu Preşedintele. Dacă am ajuns la această concluzie este mai ales din cauza a ceea ce spuneam despre cuplul Clinton.Soţia mea este născută în Little Rock aşa că îi cunosc pe Bill şi pe Hillary de 20 de ani. Când Bill Clinton a ajuns la Washington, era primul Preşedinte – de când fac eu această meserie – care nu avea prieteni apropiaţi în cadrul CIA. El şi Hillary au fost puternic influenţaţi de concluziile comisiei Church, după afacerea Watergate: „La CIA sunt numai renegaţi şi conservatori, e mai bine să nu te amesteci cu ei!” (Frank Church, senator de Idaho, prezida lucrările comisiei de anchetă a Senatului, însărcinat în 1975 să studieze operaţiunile guvernamentale legate de activităţile serviciilor secrete. Concluzia comisiei era în principal aceasta: „Studiind operaţiunile de spionaj, comisia a fost frapată de tensiunea inerentă, şi anume incompatibilitatea dintre operaţiunile secrete şi exigenţele unui regim constituţional. Secretul este esenţial pentru operaţiunile de spionaj. Acesta poate deveni de asemenea sursă de putere, obstacol într-o dezbatere serioasă în interiorul guvernului şi un mijloc de a evita procedurile guvernamentale stabilite. Comisia a ajuns la concluzia că secretul şi separarea au permis executivului să cedeze tentaţiei de a recurge la operaţiuni secrete pentru a evita dezbaterea publică, birocratică şi parlamentară.”) Clinton l-a numit pe James Woolsey la conducerea agenţiei, chiar dacă nu îl întâlnise niciodată. Noua sa echipă de la Ministerul Apărării  îi suflase numele acestuia, dat fiind faptul că avusese deja ocazia să lucreze cu el şi ştia ce fel de om este (indivizi precum Les Aspin, Bill Perry şi John Deutch [Ales de 11 ori deputat de Wisconsin, a ocupat pentru scurt timp postul de secretar de Stat în Ministerul Apărării în timpul administraţiei Clinton. După ce şi-a înaintat demisia în 1994 din „motive personale”, acesta a fost înlocuit cu adjunctul său, William J. Perry, care urma să ocupe postul de secretar de Stat în Ministerul Apărării până în 1997. John Deutch a fost director al CIA din mai până în decembrie 1996. După plecarea sa, el a fost obiectul unei polemici privind documentele clasate „secrete de apărare” pe care le păstrase la domiciliul său şi pe calculatorul personal.]). Clinton era însă la cuțite cu Woolsey.

Preşedintele Clinton şi cu mine am avut o conversaţie – neoficială – despre CIA cu ocazia unei recepţii, în vara lui 1993. Auzisem că lua în calcul posibilitatea de a-şi anula întâlnirile zilnice cu Woolsey. Considera că de fapt Raportul Zilnic către Preşedinte (President’s Daily Brief – PDB), un fel de notă de sinteză care grupa ultimele informaţii primite de la CIA, conţinea rareori informaţii interesante. Prin urmare acesta nu avea niciun motiv pentru a se întâlni zilnic cu şeful Agenţiei. Astfel, Clinton s-a eliberat de această sarcină, pe care i-a pasat-o vicepreşedintelui său, Al Gore, şi consilierului său pe probleme de securitate naţională, Leon Fuerth. Aceasta a fost însă o greşeală. Clinton nu înţelegea că respectivele întâlniri matinale cu şeful Pentagonului erau ca un cordon ombilical şi că ele îi permiteau să definească problemele de plasat pe ordinea de zi a CIA. Pe vremea predecesorului său, George H. W. Bush – şi el la rândul lui, fost director al CIA – întâlnirile zilnice erau foarte plăcute. Preşedintele, directorul Agenţiei şi agenţii se cunoşteau şi se simpatizau unii pe alţii.

Asta ne readuce înapoi la 11 septembrie, căci relaţiile care îl leagă pe actualul Preşedinte Bush de CIA constituie o miză decisivă. George W. Bush nu citeşte deloc. El se înţelege bine cu George Tenet, care are acelaşi gen de personalitate ca a lui. Întâlnirea zilnică a redevenit prin urmare un ritual important. Totuşi, în perioada anterioară lui 11 septembrie, PDB-ul şi întâlnirile cu Tenet nu îl menţionau decât foarte rar pe Ossama Ben Laden şi posibilitatea atacurilor asupra pământului american.

În orice caz, nu cred că Zelikow şi echipa care a redactat recomandările comisiei despre 11 septembrie înţelegeau foarte bine natura rapoartelor care există între CIA şi Casa Albă. Ei nu au urmărit niciodată să se informeze referitor la maniera în care serviciile secrete au reacţionat la 11 septembrie. Ei au pretins că nimic nu s-a schimbat în interior, ceea ce este eronat. De exemplu, atunci Tenet şi-a luat obişnuinţa de a convoca o întâlnire zilnică la orele 17, în decursul căreia  dădea ordinele pentru zilele următoare. Chiar dacă au fost invitaţi, membrii comisiei nu au asistat niciodată la aceste întâlniri. În acelaşi timp, CIA şi FBI au avut mai multe tentative de a face să cadă barierele dintre cele două agenţii. O dată cu implementarea Patriot Act (puternic contestat pentru restricţiile sale asupra libertăţilor civice şi ale dreptului la viaţă privată, Patriot Act din 2001 pretinde „prevenirea şi pedepsirea actelor de terorism în Statele Unite şi în întreaga lume, îmbunătăţirea uneltelor de anchetă ale represiunii criminale şi alte obiective.”), ele puteau să schimbe informaţii între ele.

Vă povestesc asta deoarece comisia a scos tot felul de propuneri iraţionale vizând crearea unui nou minister. După publicarea lor, John Kerry (Senatorul John Kerry, din Massachussetts, a fost nefericitul candidat al partidului democrat care a candidat contra lui George Bush în 2004) a făcut, fără îndoială, una dintre cele mai mari greşeli din existenţa sa: el a anunţat că dacă aceste recomandări ar fi incluse într-un proiect de lege, el l-ar semna cu ochii închişi. Astfel, atunci când senatorul McCain a redactat acest proiect de lege, toată lumea a vrut să-l semneze fără nici măcar să se ostenească să îl citească. Democraţii au aderat la el ca o singură fiinţă, iar Bush a fost nevoit să reacţioneze. El a început prin a semna un decret, apoi Congresul s-a implicat în toate astea. Camera a votat o versiune care era plină de amendamente referitoare la un anumit număr de puncte ce aveau legătură cu terorismul, iar Senatul a aprobat o versiune complet diferită. Rezultatul final este legea din decembrie 2004 privind reforma serviciilor secrete şi prevenirea terorismului, care are câteva sute de pagini. Între timp, New York Times nu contenea să repete că era momentul să se treacă la o reformă a serviciilor secrete şi că familiile victimelor de la 11 septembrie erau în favoarea acestui lucru. Preşedintele şi vicepreşedintele comisiei care a anchetat evenimentele de la 11 septembrie (fostul guvernator din New Jersey, Thomas Kean, şi fostul deputat de Indiana, Lee Hamilton) străbăteau ţara şi se prezentau ţanţos în faţa Congresului făcând declaraţii inexacte sau mincinoase.

Puţini oameni au citit această lege. Eu unul am citit-o. Mi-a luat cinci luni să o comentez. Este un monument de ambiguităţi. Chiar şi în prezent, nimeni nu înţelege ce vrea să spună această lege. Atunci, când mă întrebaţi de ce nu facem nimic, ei bine, se încearcă, dar dacă ceilalţi fac orice altceva, nu se schimbă nimic.
În ianuarie 2005, am acceptat să conduc o întâlnire dintre comisia de Afaceri externe şi John McLaughlin, directorul-adjunct al CIA. Când l-am întrebat despre legea privind reforma serviciilor secrete, McLaughlin a recunoscut că nu citise niciodată cele 500 de pagini de text. A fost nevoit să îşi facă timp pentru a nu fi ridicol în faţa comisiei. Apoi, a revenit în faţa acestor domni pentru a recunoaşte că legea respectivă era un conglomerat de inepţii. Şi totuşi, această lege era apărată de toată presa. Mă refer mai ales la New York Times, care niciodată nu a luat în considerare nicio secundă conţinutul său exact, nici confuzia pe care această lege urma să o creeze în interiorul comunităţii serviciilor secrete, dar care nu rata niciuna din conferinţele de presă acordate de familiile victimelor de la 11 septembrie – pentru că era emoţionant. Pentru toată lumea era clar că era necesară „reforma comunităţii serviciilor secrete”. Erau aproape să accepte această lege, fără să ştie măcar ce anume conţinea.

Ceea ce majoritatea oamenilor nu înţeleg este faptul că comunitatea serviciilor secrete funcţionează conform voinţei Preşedintelui. Nu există structuri rigide şi inflexibile, totul depinde de persoane de la Casa Albă şi, în fapt, de cel care se află la conducerea lor. În decursul anilor, dat fiind faptul că CIA era foarte criticată (uneori pe bună dreptate), ea a ajuns să aibă o reputaţia unui grup de presiune care îşi apără propriile interese, de parcă nu ar avea nicio legătură organică cu Casa Albă. Astăzi, aflată în voia sa, ea pluteşte undeva în stratosfera serviciilor secrete.

Jurnalistul John Walcott demască minciunile şi declaraţiile false ale administraţiei Bush. Cum au fost informaţiile manipulate pentru a invada Irakul
Echipa de la Knight Ridder a strâns o colecţie de perle de contrapropagandă
de Kristina Bojersson
traducere de Sonia Pavel

Knight Ridder a fost până în martie 2006 cel al doilea grup de presă din Statele Unite, cu 32 de ziare distribuite în toată ţara şi mai mult de două milioane de cititori. Mult timp după căderea turnurilor gemene, ziariştii săi au fost aproape singurii care au pus la îndoială argumentele Casei Albe în favoarea unei invazii punitive asupra Irakului. Vă prezentăm prima parte a interviului luat de Kristina Bojersson lui John Walcott, director la acea vreme, al agenţiei Knight Ridder din Washington.

John Walcott (foto) a demarat un proces neobosit de demascare a minciunilor şi declaraţiilor false ale administraţiei Bush. După cum vom vedea mai jos, informaţiile strânse de echipa sa sunt autentice perle de contra-propagandă. Iar colecţia lor nu încetează să se îmbogăţească pe zi ce trece. O descoperire majoră făcută de Walcott şi colegii săi, cu mult înaintea altor colegi din mass-media din SUA, o constituie un memorandum britanic, care dovedeşte că Bush stabilise să invadeze Irakul cu mult înainte de data la care el afirmă că ar fi luat această decizie, şi că „informaţiile şi faptele au fost manipulate” pentru a o face prezentabilă. Totuşi, oricât de uimitor ar părea acest lucru, anchetele lui John Walcott şi ale echipei sale nu au făcut Casa Albă să se ruşineze. Niciun comentariu oficial. Nici unul nu a fost dezminţit. Preşedinţia a ignorat într-o manieră regală dezvăluirile făcute de Knight Ridder, dintr-un motiv foarte simplu: acest imperiu de presă era exterior Washington-ului şi New York-ului. Ziarele sale apăreau în Kansas City, Philadelphia, Detroit sau San Jose, şi nu în locurile care contează pentru elita mediatică. A nu scrie pentru sferele dominante are avantajele sale, explică totuşi John Walcott: „Contrar multora dintre rivalii noştri, care se adresează elitei ce trimite oamenii la război, noi scriem pentru cei care merg pe front, pentru familiile şi prietenii lor.” Fără îndoială că i-ar fi ajutat mai mult pe cei care merg pe front, dacă cei care îi trimit acolo ar fi ţinut cont de aceste dezvăluiri.

Faptul că grupul Knight Ridder a fost absent din oraşe în care New York Times şi Washington Post exercită un cvasi-monopol a reprezentat o pierdere inestimabilă pentru viaţa democratică. Preluat în martie 2006 de un grup rival, McClatchy, Knight Ridder nu mai există astăzi. Acest fapt nu îl împiedică  însă pe Walcott să-şi continue, munca, într-un fel sau altul.

****

John Walcott:
După 11 septembrie s-a înţeles foarte repede că cei din clanul Bush se focalizau pe Irak. În cele 24 de ore care au urmat căderii turnurilor gemene, cei apropiaţi administraţiei, sau care făceau parte din ea, începuseră deja să menţioneze numele lui Saddam Hussein. Decizia lor de a-l da jos de la putere a devenit evidentă încă de la sfârşitul lui 2001. Warren Strobel (care se ocupa în redacţia Knight Ridder de Afacerile Externe şi de Departamentul de Stat) şi cu mine am publicat un articol despre asta pe 13 februarie 2002, care începea aşa: „Preşedintele Bush a decis să îl vâneze pe conducătorul irakian Saddam Hussein. În acest scop, el a ordonat CIA-ului, Pentagonului şi altor agenţii să pună la punct măsuri diplomatice sau militare şi operaţiuni secrete, au declarat marţi nişte oficiali americani.”

Kristina Bojersson: Despre ce vorbeau colegii dumneavoastră în acea vreme?

John Walcott: Despre orice, mai puţin despre asta! Asistăm la o ceartă între experţi referitoare la data la care a fost luată decizia de a invada Irakul, căci este adevărat că a-l da jos de la putere pe Saddam Hussein (foto) nu implica în mod necesar şi ocuparea ţării. Însă nu există niciun dubiu asupra faptului că operaţiunea militară însăşi a fost planificată înainte de sfârşitul lui iulie 2002, într-un moment în care administraţia Bush continua să afirme public că nu luase nicio decizie. Acest lucru reiese dintr-un memorandum britanic, a cărui copie au obţinut-o cei de la Sunday Times, în mai 2005, copie pe care am publicat-o şi noi. Este vorba despre procesul-verbal al unei reuniuni care a avut loc la 23 iulie 2002, între primul ministru britanic Tony Blair şi principalii săi consilieri pe probleme de securitate. În decursul acestei reuniuni, unul dintre reprezentanţii MI6 (serviciile secrete britanice) relata o vizită pe care tocmai o făcuse la Washington. Iată ce a spus: „Schimbarea de atitudine este vizibilă. O acţiune militară pare, de acum înainte, inevitabilă. Bush vrea să se descotorosească de Saddam Hussein, lansând asupra lui o acţiune militară, justificată în acelaşi timp de terorism şi armele de distrugere în masă.” Pe scurt, nu numai că planul de război era gata cu mult înainte de prezentarea sa publică, dar în plus, aşa cum subliniază şi procesul-verbal, „informaţiile şi faptele au fost manipulate pentru a justifica această politică.”

Când începi să faci planuri, să mobilizezi trupe şi să îţi iei angajamente e greu, ulterior, să mai opreşti desfăşurarea lucrurilor. O dată demarate, ele curg apoi aproape de la sine. De ce să fi declanşat războiul în martie 2003? Chiar dacă pare un mister, eu cred că explicaţia cea mai plauzibilă este că situaţia ajunsese la punct de non-retur şi că a mai aştepta să treacă timpul s-ar fi dovedit a fi imposibil pe toate planurile: militar, logistic şi politic. Cu toate acestea, decizia de a recurge la forţă pentru a-l răsturna pe Saddam Hussein de la putere a fost luată foarte devreme.În fond, era logic că era necesară o acţiune militară pentru a-l da jos de la putere. Statele Unite nu dispuneau de mijloacele necesare pentru a desfăşura o operaţiune secretă în Irak. Toată lumea ştia că CIA nu avea agenţi acolo şi nu era în măsură să provoace o lovitură de stat. De mult timp, aceştia se încredeau aproape exclusiv în poveştile celor exilaţi şi ale transfugilor. Saddam Hussein pusese să fie omorâţi toţi cei care avuseseră îndrăzneala de a-l privi pieziş. Era, prin urmare, inutil să se viseze la sprijin din partea opoziţiei sau să se creadă că acesta va pleca de la putere de bună voie.

Kristina Bojersson: Când aţi început să evocaţi intenţia administraţiei americane de a se debarasa de Saddam Hussein, aveaţi o idee despre ce anume îi determina să acţioneze astfel?

John Walcott: Erau bântuiţi de ideea că Saddam Hussein şi al-Qaida ar putea face front comun şi că un nou atentat contra Statelor Unite ar presupune folosirea de arme chimice, bacteriologice şi chiar nucleare. Tocmai despre acest subiect am scris, împreună cu Warren Strobel, în data de 13 februarie 2002, în articolul nostru intitulat „Bush a decis să îl dea jos de la putere pe Saddam”. Preşedintele Bush se temea că va fi învinovăţit pentru un nou atac. E lesne de înţeles că o asemenea perspectivă nu era pe placul lui. Apoi, cu trecerea timpului, administraţia sa a pus din ce în ce mai mult accent pe Saddam Hussein, iar dorinţa americană de a invada Irakul s-a afirmat  din ce în ce mai mult. Acest fapt a pus în evidenţă două chestiuni fundamentale. Prima se referea la  războiul din Afganistan, care era departe de a se termina. Ce implica privilegierea unui nou război în detrimentul celui deja dus contra al-Qaida?

A doua chestiune avea legătură cu extrema gravitate de a lua o asemenea decizie, cea mai importantă consecinţă pe care şi-ar putea-o asuma un preşedinte. Era esenţială înţelegerea tuturor motivelor care o susţineau. La Knight Ridder ne gândeam că aceste chestiuni i-ar interesa pe cititorii noştri, căci în ciuda numărului mare al celor din concurenţă, care se adresau elitei ce trimitea oamenii la război, noi scriam pentru cei care mergeau pe front, pentru familiile şi pentru prietenii lor. Articolele noastre nu apăreau la New York sau la Washington, ci în Columbus (Georgia), în Fort Campbell (Kentucky) sau la Fort Hood (Texas), acolo unde locuiesc cei pe care îi trimitem la luptă şi unde familiile lor, continuă să trăiască după plecarea lor.

Kristina Bojersson: Dar de ce aceste lucruri nu ar interesa pe toată lumea?

John Walcott: Această întrebare trebuie pusă celorlalte organisme de presă. Pentru mine e foarte clar. De fiecare dată când o ţară se grăbeşte să ia o măsură care va costa mii de vieţi, prin care tinerii sunt rugaţi să meargă să ucidă tineri din altă ţară, această măsură ar trebui să fie supusă unei analize profunde. Nu există nimic mai grav decât un război. Pentru a ne convinge, este de ajuns să facem o vizită la cimitirul din Arlington sau la spitalul Walter Reed (n.n. – la cimitirul din Arlington au fost înmormântaţi soldaţii americani morţi în luptă; spitalul Walter Reed este un spital militar unde sunt trataţi răniţii foarte grav din război). Nu e un fleac. Credem că e de datoria noastră să examinăm amănunţit argumentele furnizate de administraţie.

Ori, încă de la început, noi am considerat că anumite afirmaţii nu erau potrivite. Prima era că Saddam Hussein şi al-Qaida urmau să facă front comun. Cum să acceptăm fără să crâcnim o explicaţie atât de deplasată? Sunt puţine şanse ca un extremist wahabit să se alieze unui regim condus de un laic şi de fii săi beţivani. Obiectivul lui Osama ben Laden este să stabilească un nou califat în lumea arabă şi să măture toţi conducătorii apostaţi, precum Saddam Hussein, saudiţii, pe Moubarak din Egipt, regele Abdallah din Iordania şi alţii. Ideea că regele irakian ar putea acorda sprijin duşmanului său de moarte, ridica multe întrebări în mintea noastră. Chiar fără a fi un specialist în wahabitism sau în natura profundă a regimului irakian, era evident faptul că Saddam Hussein şi Ben Laden urmăreau obiective foarte diferite, chiar ireconciliabile.

De ce ar fi optat aceştia doi să se alăture şi cât de probabil ar fi acest lucru? Merita osteneala să mergi să afli despre ce e vorba. Prin urmare, am pus această întrebare funcţionarilor guvernului. Iar răspunsul lor a fost: „Nu există nicio dovadă” sau, chiar şi mai interesant: „Ceea ce povestesc cei din administraţie şi aliaţii lor este adesea fals.”

Îi preocupau două lucruri: pe de o parte, că obsesia irakiană ne deturnează de la războiul contra lui Ben Laden – care se desfăşoară în continuare – şi, pe de altă parte, că informaţiile strânse de specialişti fac obiectul unei falsificări, pentru a justifica războiul din Irak. Noi am început să înţelegem acest gen de comentarii încă din vara lui 2002. Privind manipularea serviciilor de informaţii, am să vă dau două exemple concrete. Saddam Hussein a fost acuzat că are o tabără de antrenament pentru piraţii aerului, într-un loc numit Salman Pak. Era o informaţie care îi punea în mişcare pe înalţii responsabili ai administraţiei, dar şi pe membrii Congresului naţional irakian, „parlamentul” celor exilaţi (creat la cererea administraţiei americane şi susţinut de aceasta cu mai multe milioane de dolari, Consiliul naţional irakian aduna opozanţi în exil care împărtăşeau dorinţa de a-l răsturna pe Saddam Hussein. Acesta era condus de Ahmed Chalabi). Când i-am intervievat  pe funcţionarii care cunoşteau bine subiectul, reacţia lor a fost unanimă: conform informaţiilor lor, Salman Pak era o tabără de antrenament ce viza nu numai comiterea de deturnări de avioane, dar şi dejucarea lor. Şi nu exista nici urmă de dovezi că teroriştii străini se predaseră. Cu siguranţă, trebuie să recunoaştem că serviciile secrete americane nu aveau decât cunoştinţe limitate – ca să folosim un eufemism îngăduitor –, căci nici CIA, nici celelalte agenţii secrete nu ştiuseră şi nici nu vroiseră să asigure o prezenţă în Irak. Prin urmare, era necesar ca informaţiile de la ei să fie trecute printr-o sită. Dar un lucru era sigur: zvonurile răspândite în mediile înalte, conform cărora teroriştii se antrenau în Irak pentru a deturna avioane nu avea nicio bază. Totul sugerează contrariul, că Irakul îşi învăţa oamenii cum să lupte contra acestor deturnări, fapt care este foarte interesant, căci, oare, de cine le era lor frică? Fără îndoială că de oameni precum Ben Laden…

Un al doilea exemplu: administraţia americană afirma că ambasadorul Irakului în Turcia, un fost general din cadrul serviciilor secrete irakiene, s-a predat în Afganistan în 1998. Aceasta se întâmpla exact după bombardarea taberelor al-Qaida de către administraţia Clinton, drept represalii la atentatele comise contra ambasadelor americane din Africa. Guvernul pretindea că acest om oferise refugiu în Irak lui Osama ben Laden (foto) şi ajutorului său, Ayman Al-Zawahiri. El mai pretindea că ambasadorul se întâlnise cu molahul Omar, conducător al talibanilor. Şi acolo am luat interviuri surselor noastre. Existau probe concrete că acest individ mersese în Afganistan, că se întâlnise cu molahul Omar şi cu Ben Laden şi că le făcuse din plin o asemenea ofertă. Trucul este că administraţia nu a citat niciodată răspunsul lui Ben Laden. Or, nu numai că acesta a refuzat, ba chiar el i-a spus unuia dintre zbiri: „Nu vom merge în Irak pentru că dacă facem aceasta, va trebui să urmărim obiectivele lui [Saddam Hussein] şi nu pe ale noastre.” Deci a fost foarte clar faptul că Saddam Hussein şi cu el nu  împărtăşeau aceleaşi interese. Ben Laden a preferat să rămână în Afganistan, cu riscul de a fi capturat sau bombardat, decât să jure loialitate faţă de emir. Însă administraţia nu a făcut decât să şteargă pur şi simplu această parte din istoria faptelor.

Kristina Bojersson: Cum a reacţionat administraţia Bush când aţi dezvăluit acest flagrant delict de manipulare?

John Walcott: Articolul nostru a apărut la 8 octombrie 2002. În acesta dezvăluiam faptul că mai mulţi funcţionari din cadrul administraţiei îi acuzau pe vulturii lui Bush că „ar fi exagerat cu bună ştiinţă ameninţarea” pe care o reprezenta Saddam Hussein, „minţind asupra naturii legăturilor sale cu reţeaua teroristă al-Qaida”. Citam un oficial care, sub protecţia anonimatului, ne-a declarat: „În comunitatea serviciilor secrete, analiştii de carieră suportă presiuni intense din partea Pentagonului, pentru ca aceştia să-şi falsifice rapoartele.” Această informaţie a fost confirmată de o duzină de alţi responsabili care, toţi, îl arătau cu degetul pe secretarul de Stat din Ministerul Apărării, Donald Rumsfeld şi pe consilierul pe probleme de Securitate naţională, Condolezza Rice.

În ciuda acestui fapt, articolul a trecut neobservat la Washington. Dintr-un motiv simplu: nu existăm pentru ei. Pentru a găsi un ziar al Knight Ridder, trebuie să mergi cel puţin până în Philadelphia. În capitală, nimeni nu prelua informaţiile noastre. Prin urmare, administraţia îşi permitea să ne ignore. Era înţelept din partea lor, vorbind din punct de vedere politic, iar faptele le-au dat dreptate timp de un an şi jumătate. Dar ceea ce contează în ochii mei este faptul că de fiecare dată când declaraţiile lor ni se păreau absurde sau mincinoase, anchetele noastre ne-au validat bănuielile.

O să vă mai dau un exemplu, extras din celebrul discurs al lui Colin Powell la Naţiunile Unite. Acesta din urmă afirma că reuşiserăm să fotografiem irakieni care permiteau intrarea cu spatele a unor camioane în anumite unităţi secrete, pentru a ascunde prin asta, Dumnezeu ştie ce. Ori, irakienii ştiau cu precizie de minute în ce moment treceau sateliţii americani pe deasupra capetelor lor. Sovieticii sunt cei care i-au învăţat să  îi detecteze. Dacă ar fi încercat să ascundă ceva, de ce s-ar fi distrat mişcând camioanele în plină zi, ştiind că un satelit era pe cale să îi filmeze? Nu are niciun sens. Apoi, ştiau foarte bine că mijloacele lor de comunicaţie erau aproape toate supravegheate. De ce oficialii irakieni ar fi scos telefonul din furcă şi s-ar fi apucat să strige în gura mare că ascundeau arme secrete? S-ar fi zis că vroiau să ne convingă că aveau arme de distrugere în masă, că încercau oarecum să ne ducă de nas. Şi probabil chiar aceasta a fost intenţia lor, pentru că singura lor speranţă de a împiedica o invazie era să ne facă să înghiţim faptul că deţin arme redutabile şi că sunt pregătiţi să le folosească. O mişcare foarte prost calculată, de altfel.

Kristina Bojersson: După părerea dumneavoastră, de ce am plecat la război?

John Walcott: Cred că anumiţi membri ai administraţiei se tem cu adevărat ca nu cumva Irakul să se alieze cu al-Qaida şi să îi ofere un sprijin material. Poate că erau convinşi şi de faptul că Irakul dispunea de arme de distrugere în masă – sau cel puţin aşa vroiau ei să creadă. În definitiv, irakienii minţeau mult şi niciodată nu s-au arătat cooperanţi cu inspectorii ONU. Era logic să apară teama de o lovitură murdară. Dar a-ţi fi teamă e una, a strânge probe suficiente pentru a trimite oameni la război este alta.

Kristina Bojersson: Când a explodat pe faţă conflictul dintre Casa Albă şi serviciile secrete?

John Walcott: În timpul controversei privind ţevile de aluminiu. Administraţia pretindea că Saddam Hussein încerca să le procure pentru programul său nuclear, în timp ce alţii estimau că acestea serveau pur şi simplu la lansarea de rachete de artilerie. Serviciile secrete din cadrul Departamentului de Stat şi al Ministerului Energiei, a căror expertiză  este de neegalat pentru acest gen de chestiuni tehnice, nu împărtăşeau punctul de vedere al administraţiei şi şi-au consemnat dezacordul în National Intelligence Estimate – Evaluarea naţională a activităţii serviciilor secrete (raportul, redactat în trei săptămâni [un timp record] şi făcut public la 1 octombrie 2002, a contribuit din plin la climatul belicos care a precedat războiul din Irak). Au fost pur şi simplu ignoraţi. Ne-am dat seama că această atitudine tinde să se repete. Ba chiar şi mai rău, oficialii care îşi exprimau o părere divergentă erau adesea pedepsiţi, izgoniţi, exilaţi. În cel mai bun caz, nu mai erau invitaţi la întâlniri.

Kristina Bojersson: Puteţi să ne daţi şi alte exemple?

John Walcott: Cel mai bun articol despre acest subiect este cel al lui Jon Landay (Jonathan S. Landay era specialistul de la Knight Ridder pe probleme de securitate naţională şi de servicii secrete) care compară versiunea publică din National Intelligence Estimate şi versiunea completă, clasată drept secretă. În documentul făcut public, au fost înlăturate toate avertismentele, refuzurile, analizele critice conţinute în raportul iniţial.
Într-un articol din data de 9 februarie 2004, intitulat „Îndoielile şi divergenţele au fost eliminate din evaluările publice privind Irakul.”, Landay a enumerat multiplele diferenţe existente între versiunea autorizată şi versiunea interzisă. Un exemplu printre atâtea altele: versiunea publicată susţine că „majoritatea analiştilor afirmă că Irakul este pe cale să îşi reconstituie programul de armament nuclear” şi că „dacă nu suntem pregătiţi, acesta va intra fără îndoială în posesia armei nucleare în următorii zece ani.” Însă ea nu a reţinut punctele de vedere divergente formulate în versiunea „secret de apărare” de Direcţia de cercetare şi informare a Departamentului de Stat (INR). Conform acesteia din urmă, „activităţile pe care le-am detectat nu constituie dovezi suficient de convingătoare pentru a afirma că Irakul urmăreşte în prezent ceea ce INR considera ca fiind o abordare integrată şi aprofundată vizând dobândirea armei nucleare. Este posibil ca Irakul să o folosească, dar INR consideră că indiciile pe care le avem la dispoziţie sunt insuficiente pentru a afirma acest lucru.”

Alt exemplu frapant de manipulare: pasajul privind construirea în Irak de avioane mici fără echipaj, dronele. În versiunea făcută publică, aceste avioane, „dacă erau folosite pentru transportarea de agenţi chimici sau biologici, ar fi putut ameninţa ţările vecine Irakului, forţele SUA din golful Persic şi chiar Statele Unite, presupunând că ar fi fost transportate în apropiere, şi anume în interiorul teritoriului american.” Or, aviaţia, organism autorizat din acest punct de vedere, nu credea posibil acest scenariu. În versiunea secretă, putem citi de fapt că Air Force „nu împărtăşeşte părerea conform căreia Irakul este pe cale să construiască vehicule aeriene fără pilot, a căror primă destinaţie va fi să servească drept vector pentru agenţii de război chimici şi biologici. Dimensiunea mică a noilor drone irakiene sugerează din plin un rol primar de recunoaştere, chiar dacă transportul agenţilor de război, chimici sau biologici, reprezintă una din capacităţilor lor intrinseci.” Acest pasaj a fost şters din versiunea finală.

Raportul clasat secret conţinea de asemenea o frază, eliminată din versiunea publicată, care punea la îndoială faptul că Saddam Hussein ar fi dispus să dea mână liberă atacurilor teroriste pe teritoriul american, un pericol pe care Bush (foto) şi principalii săi consilieri îl invocau frecvent pentru a justifica războiul. „Pentru moment, se pare că Bagdad-ul bate în retragere faţă de ideea de a lansa atacuri teroriste asupra Statelor Unite, fie cu arme convenţionale sau cu agenţi biologici şi chimici, de teamă ca o implicare a Irakului să nu întărească argumentele Washington-ului în favoarea războiului”, pune în evidenţă raportul secret.
Landay îşi termina articolul în aceşti termeni: „Diferenţa flagrantă dintre versiunea făcută publică şi versiunea clasată secretă a National Intelligence Estimate, din 2 octombrie 2002, ridică noi întrebări referitoare la validitatea argumentelor avansate în favoarea unui război care [în data de 9 februarie 2004] a costat viaţa a mai mult de 500 de membri ai forţelor armate americane şi a mii de irakieni.”

Un alt exemplu este raportul privind armele de distrugere în masă, realizat de Comisia Silberman-Robb. Aceasta şi-a înaintat concluziile în 31 martie 2005, afirmând că informaţiile serviciilor speciale americane despre armele irakiene de distrugere în masă nu corespundeau realităţii. Conform concluziilor sale, majoritatea informaţiilor strânse de serviciile secrete erau „fără valoare sau distorsionate”, mai ales pentru că „analiştii s-au lăsat influenţaţi de propriile lor presupuneri referitoare la intenţiile lui Saddam Hussein”.

Kristina Bojersson: Concret, pe ce se bază şi-a construit administraţia  propaganda?

John Walcott: Înalţii noştri responsabili ne-au băgat în război, bazându-se pe o grămadă de informaţii fără fundament, mai ales pe acelea ale lui Ahmed Chalabi şi ale Congresului irakian. Mă depăşeşte faptul că orice persoană ar fi putut să înghită gogomăniile acestei grupări, care avea interesul, devenit deja notoriu, de a-i aţâţa pe vulturii administraţiei. Profesioniştii din domeniul serviciilor secrete se temeau de ei ca de ciumă, nu numai cei din CIA, ci şi cei din Ministerul Apărării şi din Departamentul de Stat. Nu reuşesc să înţeleg cum am putut fi prostiţi de minciunile pe care ni le serveau.

Cel mai amuzant mi se pare faptul că Congresul naţional irakian divulga aceleaşi informaţii confidenţiale expirate, atât celor din media, cât şi Ministerului de Apărare. New York Times şi alte publicaţii considerau oportună verificarea acestora la Pentagon, care le răspundea invariabil: „Oh, da, şi noi am înţeles acelaşi lucru, credem că informaţiile sunt reale.” Dintr-o lovitură, reporterii îşi imaginau că au la dispoziţie două surse care confirmau informaţiile, când, în realitate, acestea erau una şi aceeaşi. A primi aceleaşi informaţii pe canale diferite nu garantează neapărat că acestea sunt de origini diferite…

John Walcott demască minciunile şi declaraţiile false ale administraţiei Bush. Cum au fost informaţiile manipulate pentru a invada Irakul (II)

Knight Ridder a fost până în martie 2006 cel al doilea grup de presă din Statele Unite, cu 32 de ziare distribuite pe toată întinderea ţării şi mai mult de două milioane de cititori. Mult timp după căderea turnurilor gemene, ziariştii săi au fost aproape singurii care au pus la îndoială argumentele Casei Albe în favoarea unei invazii punitive asupra Irakului. Vă prezentăm a doua parte a interviului luat de Kristina Bojersson lui John Walcott, director la aceea vreme al agenţiei Knight Ridder din Washington.

O descoperire majoră făcută de John Walcott şi colegii săi, cu mult înaintea altor colegi din mass-media din SUA, este un memo britanic care dovedeşte că Bush stabilise să invadeze Irakul cu mult înainte de data la care el afirmă că ar fi luat această decizie, şi că „informaţiile şi faptele au fost manipulate” pentru a o face prezentabilă. Totuşi, oricât de uimitor ar părea acest lucru, anchetele lui John Walcott şi ale echipei sale nu au făcut Casa Albă să se ruşineze. Niciun comentariu oficial. Nici unul nu a fost dezminţit. Preşedinţia a ignorat într-o manieră regală dezvăluirile făcute de Knight Ridder dintr-un motiv foarte simplu: acest imperiu de presă era exterior Washington-ului şi New York-ului. Ziarele sale apăreau în Kansas City, Philadelphia, Detroit sau San Jose, şi nu în locurile care contează pentru elita mediatică. A nu scrie pentru sferele dominante are avantajele sale, explică totuşi John Walcott: „Contrar multora dintre rivalii noştri, care se adresează elitei care trimite oamenii la război, noi scriem pentru cei care merg pe front, pentru familiile şi prietenii lor.” Fără îndoială că i-ar fi ajutat mai mult pe cei care merg pe front, dacă cei care îi trimit acolo ar fi ţinut cont de aceste dezvăluiri.

Faptul că grupul Knight Ridder a fost absent din oraşe în care New York Times şi Washington Post îşi exercită un cvasi-monopol a reprezentat o pierdere inestimabilă pentru viaţa democratică. Preluat în martie 2006 de un grup rival, McClatchy, Knight Ridder nu mai există. Fapt care nu îl împiedică pe Walcott să continue, într-un fel sau altul.

****

Kristina Bojersson: Cum putem şti sigur că o sursă este de încredere?
John Walcott: Este vorba de întreaga poveste cu natura surselor. Când vine vorba de ziarişti, şi mai ales la Washington, aceştia îşi imaginează că un informator este cu atât mai valoros cu cât ocupă o poziţie ierarhică mai înaltă. Or, din punctul meu de vedere, cel mai adesea, se întâmplă invers, şi aceasta din două motive. Primul este că în cadrul oricărei administraţii, fie că este vorba de un minister, o întreprindere, un ziar sau un canal de televiziune, informaţia circulă de jos în sus şi nu de sus în jos. Informaţiile sunt culese la baza piramidei, sunt triate şi uneori ajung în vârf. Superiorii nu au nici timp, nici competenţele necesare pentru a citi tot ce absorb subordonaţii lor, ale căror atribuţii sunt mult mai precise. Pentru a se menţine la curent, şefii trebuie să conteze pe subalternii lor.

Al doilea motiv este la fel de evident: cu cât eşti mai sus situat în ierarhie, cu atât informaţiile vehiculate sunt supuse unei logici a puterii, preambalate şi orientate. Dacă te mulţumeşti să iei interviu unor oficiali pe care îi întâlneşti la cocktail-uri, şi al căror nume îţi place să le citezi pentru a-ţi impresiona colegii, rişti să fii manipulat de oameni care sunt înzestraţi cu această capacitate, şi a căror meserie, de altfel, aceasta este.

Noi am mers să scotocim prin toate administraţiile publice pentru a-i întâlni pe cei care redactează cablogramele în loc să le primească, care elaborează analizele în loc să le exploateze, care scriu rapoartele în loc să le cenzureze. Acolo am descoperit o puternică disonanţă între ceea ce spuneau cadrele mijlocii şi ceea ce povesteau babanii. Aceasta demonstrează că există şi oameni care au funcţii foarte înalte în ministere, care împărtăşeau îndoielile exprimate de subordonaţii lor.

Kristina Bojersson: De-a lungul timpului am discutat cu numeroşi ziarişti din această ţară şi am constatat că nu există niciun consens privind motivele pentru care am plecat la război.
John Walcott: Ştiu, şi nu am nicio explicaţie pentru acest fapt. Ceea ce vă pot spune este că sunt convins că există o frică reală şi foarte profundă că se pregăteşte alt atac sau că Saddam Hussein urmează să se alieze cu al-Qaida cu prima ocazie pentru a se răzbuna într-un mod spectaculos pe Statele Unite.

Kristina Bojersson: Cu toate acestea, Saddam Hussein era complet încolţit!
John Walcott: Era încolţit, e adevărat, dar e de înţeles, pentru că se străduia să urmărească un program de înarmare. Era un actor foarte prost, atât pe scena internaţională, cât şi în propria sa ţară.

Kristina Bojersson: Un actor foarte puţin convingător…
John Walcott: Nu numai că nu era convingător, dar în plus nu avea un trecut încărcat de terorism internaţional. Fostul terorist palestinian Abou Nidal oferă un exemplu mai bun în acest sens. Atâta timp cât şi-a avut baza militară în Libia, a fost un real pericol. Însă problema a fost rezolvată din momentul în care a plecat să se stabilească în Irak, pentru că irakienii îl supravegheau şi îl împiedicau să acţioneze. La fel s-a petrecut şi cu un individ mai puţin cunoscut, Abou Ibrahim, un pirotehnist palestinian. Odată aflat în ghearele lui Saddam Hussein, nu a mai suflat. Prin urmare, chiar nu putem afirma că Irakul exporta terorism.

Kristina Bojersson: Nu sunt sigură că s-a pretins vreodată aceasta…
John Walcott: Nu, nu chiar. A avut loc un incident destul de îndoielnic prin care Hussein ar fi încercat să îl asasineze pe George Bush în Kuweit. Însă acest lucru nu a fost niciodată dovedit. Serviciile secrete sunt foarte împărţite când vine vorba de acest subiect, la fel cum se întâmplă în atâtea alte cazuri. Cu toate acestea, Preşedintele a spus: „A încercat să îl omoare pe tăticul meu.”

Kristina Bojersson: Pe ce se baza?
John Walcott: Pe faptul că Saddam Hussein era un om cu adevărat înspăimântător.

Kristina Bojersson: Totuşi, odinioară, Statele Unite l-au considerat a fi un prieten.
John Walcott: Nu, era duşmanul duşmanilor noştri. Nu a fost niciodată prietenul Statelor Unite.

Kristina Bojersson: Dar noi menţineam contacte cu el şi l-am ajutat.
John Walcott: Cred că la acel moment, puteam pe bună dreptate să avansăm motivul, valabil şi astăzi de altfel, că Iranul reprezenta o ameninţare mult mai mare decât Irakul pentru interesele americane şi cetăţenii americani. Iranul exporta terorismul, şi nu Irakul.

Kristina Bojersson: Ceea ce m-a uimit la acel moment, este că s-a mers în Afganistan pentru a-l captura pe Ben Laden, ceea ce părea coerent, înainte de a schimba brusc direcţia către Irak. Nimeni, printre cei din mass-media, nu a părut că îşi pune întrebări privind logica unei asemenea desfăşurări a acţiunilor.
John Walcott: Raţionamentul lor îl avea la bază pe Ramzi Youssef. Administraţia l-a trimis pe Jim Woolsey (James Woolsey a fost director al CIA în timpul mandatului preşedintelui Clinton) să îi ia interviu inspectorului general al Poliţiei Ţării Galiilor, pentru a încerca să dovedească că Youssef era irakian şi că, prin urmare, exista o legătură între Irak şi al-Qaida. Este clar că făceau eforturi pentru a scoate la iveală cea mai mică legătură posibilă, dar am impresia că, dată fiind cantitatea mică de informaţii strânse, au început să ascundă adevărul, ca şi în cazul ambasadorului Irakului în Turcia.

Kristina Bojersson: Deci armele de distrugere în masă şi legăturile cu al-Qaida nu erau decât pretexte.
John Walcott: Nu aş merge cu afirmaţiile chiar până acolo.

Kristina Bojersson: De ce?
John Walcott: Este foarte plauzibil ca vice-preşedintele, şeful său de cabinet, preşedintele şi alţii să fie sincer convinşi că Saddam Hussein reuşise să ascundă asemenea arme sau că era capabil să le ofere altora pentru ca aceştia să le folosească împotriva americanilor fie în străinătate, fie chiar în ţara lor. Să fi fost o convingere la care au ajuns fără prea multe raţionamente? Erau prea fericiţi să creadă acest lucru? Da, cu siguranţă, dat fiind faptul că dispunem în prezent de munţi de rapoarte care demonstrează că nimic din toate acestea nu era adevărat.

Kristina Bojersson: Aceasta înseamnă cel puţin că exista o criză în interiorul serviciilor noastre secrete.
John Walcott: Există două crize, după părerea mea. Mai înainte de toate, serviciile noastre secrete nu au reuşit să oprească informaţiile îndoielnice pe care ni le puneau la dispoziţie indivizi care nu visau decât la propriile lor interese. Cred că e tragic. Raportul referitor la greşelile serviciilor secrete, publicat în 31 martie 2005, sugerează de altfel, la fel ca orice alt raport, că acelaşi lucru e pe cale să se petreacă cu Coreea de Nord. Or, această ţară este un adversar mult mai redutabil decât Irakul. În Iran, aveam două reţele de agenţi care au fost dezmembrate. Nu am reuşit niciodată să ajungem până la vârful guvernului, nici să străpungem esenţa programului său nuclear. E o adevărată problemă aici.

A doua problemă, este relaţia dintre comunitatea serviciilor secrete şi factorii de decizie politici, precum şi lejeritatea cu care aceştia din urmă denaturează rapoartele serviciilor secrete, alegând ceea ce le convine lor şi distorsionează faptele pentru a-i determina pe agenţi să le spună ceea ce au ei chef să audă. Dorinţa de a face pe placul patronului este o motivaţie puternică în interiorul oricărei instituţii. Am văzut un număr mare de întreprinderi private, inclusiv ziare, cedând tentaţiei. Servilismul nu este apanajul puterilor publice din administraţie. Dar când este vorba despre declanşarea unui război, iar factorii de decizie aleg să ignore orice informaţie susceptibilă de a le contraria proiectul, atunci situaţia devine gravă. Mai ales dacă îşi creează propriul lor serviciu secret de informaţii, care nu le va spune decât ceea ce vor să audă.

Kristina Bojersson: Prin urmare, din momentul în care un organism nu le furnizează ceea ce au comandat, îl evită şi creează grupuri de lucru perfect disciplinate…
John Walcott: Exact. Însă nu trebuie să uităm că teama profundă pe care un număr mare de membri ai administraţiei o au faţă de serviciile secrete era perfect fondată. Serviciile secrete nu au obţinut rezultate bune în Irak. Şi nici nu obţin unele mai bune în Iran sau în Coreea de Nord. Nu prevăzuseră testele nucleare indiene, nici vânzarea de rachete Silkworm de mărimea unui vagon de marfă Arabiei Saudite. Nu prea au cu ce se lăuda. CIA a devenit o birocraţie sterilă, aproape toţi agenţii îşi au cuibul în ambasade şi nu mai cunosc terenul.

Încă de la început, administraţia consideră deci preferabil să treacă dincolo de aceste cuiburi la problemele pe care le reprezintă serviciile secrete. Afganistanul se consolează cu această idee: încă o dată Pentagonul este iritat de absenţa unei reţele de teren şi trebuie să creeze una din toate piesele rămase după 11 septembrie. Rumsfeld dojeneşte public CIA, ceea ce întăreşte convingerea anumitor oficiali: „Dacă vrem să reuşim, trebuie să acţionăm singuri.” Ironia este că toţi aceşti indivizi, începând cu Paul Wolfowitz, aveau drept carte de căpătâi exerciţiul supranumit al „echipei B”, pus la punct de CIA în anii 1970 (la 14 mai 1976, George H. W. Bush, pe atunci director al CIA, a creat o „echipă B” însărcinată cu demararea unei evaluări competitive a National Intelligence Estimate [NIE] din 1975 privind obiectivele strategice sovietice. Această echipă paralelă, care printre alţii îl avea drept expert pe nimeni altul decât Paul Wolfowitz, a concluzionat că analiştii serviciilor secrete subestimaseră ameninţarea sovietică. „Pentru a concluziona, analiza echipei B s-a dovedit grosier de exagerată şi complet inexactă”, scria Lawrence J. Korb, cercetător la Center for American Progress, într-un articol apărut la 1 august 2004 şi intitulat: „A venit momentul să trimitem echipa B la vestiare.”). Or, tocmai acest principiu a fost cel pe care l-au aplicat pentru a evita CIA-ul. Wolfowitz este tot ce vrem noi, mai puţin un idiot. Cu o singură precizare, ceea ce e putred în toată această afacere, după părerea mea, este că „echipa B” nu a alcătuit niciodată altă echipă B – sau C – care să o aducă pe ea în vizorul publicului.

Kristina Bojersson: S-ar zice că, cel puţin, nu prea aveau chef să fie puşi în vizorul publicului.
John Walcott: Nimănui nu îi face plăcere acest lucru. Stă în natura umană să credem ceea ce vrem să credem şi să filtrăm informaţiile pe care le considerăm a fi deranjante. Ceea ce e necesar, atunci când lucrezi pentru guvern, pentru serviciile secrete sau pentru un ziar, este să îţi defineşti procedurile care te împiedică să cazi în această capcană. Şi tocmai acest lucru, nu îl fac.

Kristina Bojersson: Nici presa nu face asta. Oare cum a putut să ia drept dovezi concrete toate absurdităţile care circulau?
John Walcott: Nu ştiu. Tot ce ştiu este că noi nu le-am înghiţit poveştile. Şi nici nu cred că mulţi alţii au făcut-o. Cum am putea să credem, de exemplu, că Saddam Hussein se grăbea să pună în funcţiune un laborator de arme biologice în propria sa curte? Totuşi asta s-a spus şi scris! Dar pentru a reveni la problema surselor, când cântărim decizia de a pleca la război, atunci părerile sunt divergente, problemele, greşelile au o importanţă crucială. Din această cauză contrastul era atât de izbitor între experţii care, în toate ministerele, repetau: „nu suntem siguri” şi înalţii responsabili care pretindeau că „suntem absolut siguri.”

Kristina Bojersson: Să nu uităm că conducătorii acestei ţări au acces în permanenţă la mijloacele de comunicare în masă, precum televiziunea. Prin urmare nu este aşa de greu pentru ei să ignore sau să îndepărteze vocile disidente.
John Walcott: Da, bineînţeles.

Kristina Bojersson: Prin urmare, şi fără a intenţiona să vă ofensez, articolele de la Knight Ridder care citau opinia experţilor nu puteau contracara propaganda oficială.
John Walcott: Este adevărat. Sunt complet de acord din acest punct de vedere. Doar că nu este doar televiziunea: organele de presă cele mai puternice din această ţară, şi chiar din lume, se mulţumeau la rândul lor să repete prostiile conducătorilor noştri.

Kristina Bojersson: Dar televiziunea este cea care modelează opinia publică.
John Walcott: Dar cei de la televizor citesc New York Times. Ceea ce vreau să spun este că posibilitatea ca un mare lanţ de televiziune să adopte un punct de vedere diferit de cel al New York Times  este aproape nulă. Pentru a manipula opinia publică, pentru a-i impune punctul tău de vedere, pentru a stabili din oficiu că Saddam Hussein deţine o grămadă de arme înspăimântătoare şi că reprezintă un pericol teribil pentru noi, nu e chiar aşa de complicat…

Kristina Bojersson: E suficient să repeţi fără încetare acelaşi mesaj!
John Walcott: Exact. Repetarea îşi arată roadele. De o aşa manieră încât chiar şi astăzi există un procent mare de oameni care au rămas convinşi că Saddam Hussein deţinea arme de distrugere în masă şi că a fost implicat în atentatele de la 11 septembrie. Cu toate acestea nu toţi urmăresc canalul Fox.

Kristina Bojersson: De altfel, Fox nu este urmărit decât de 1,8 milioane de telespectatori, în timp ce Statele Unite au mai mult de 295 de milioane de locuitori.
John Walcott: Fapt care demonstrează din plin că instituţiile cele mai importante din această ţară, fie că sunt de stat sau mediatice, nu conteneau din a repeta acelaşi mesaj. Este o alianţă teribil de puternică.

Kristina Bojersson: Administraţia a exercitat presiuni asupra dvs.?
John Walcott: Şi încă cum! Are metodele ei. E aceeaşi poveste cu distorsionarea faptelor. Nu îşi aduc aminte când le lăsaţi un mesaj, sunteţi şters de pe lista corespondenţilor, nu mai sunteţi autorizat să călătoriţi cu oficialii, vi se pun beţe în roate. Apoi sunt telefoanele… Primeam din astea în fiecare zi.

Kristina Bojersson: Ce vă spuneau?
John Walcott: Proferau acuzaţii şi ameninţări: „Această informaţie este inexactă, o să vă atrageţi necazuri…” Trucurile obişnuite. E un adevărat război la Washington.

Kristina Bojersson: Au ajuns chiar până acolo încât să organizeze o campanie de a vă face să tăceţi?
John Walcott: Au început să ne denigreze în faţa altor reporteri, dar trebuie să vă spun, cu toată sinceritatea, că dacă am fi fost Washington Post pe vremea Watergate, presiunea ar fi fost mult mai mare. Chiar dacă suntem, de departe, mai importanţi decât această instituţie, atât prin numărul de cititori, cât şi prin influenţa pe care o exercităm într-un anumit număr de State decisive în plan electoral, în majoritatea timpului, reuşim să scăpăm de sub radarul lor.

Kristina Bojersson: Oare pentru că nu sunteţi prezenţi aici, la Washington?
John Walcott: Da, chiar dacă Internetul e pe cale să schimbe această situaţie. Şi vedeţi, chiar dacă consider că cei de la New York Times nu au făcut o muncă prea bună în timpul perioadei care a precedat războiul, ei fac o muncă remarcabilă în alte domenii. Este unul din cele mai bune cotidiane din ţară.

Kristina Bojersson: Am vorbit cu Walter Pincus, de la Washington Post. Mi-a explicat că toate articolele în care punea întrebări pertinente erau exilate într-un colţ, între paginile interioare. La ziarele dumneavoastră, cine decide ce anume apare pe prima pagină?
John Walcott: Fiecare ziar decide pentru el. Ceea ce e important este că la noi ierarhizarea informaţiei referitoare la Irak nu s-a ghidat niciodată după interese legate de putere. Cei din ierarhia mea nu au intervenit niciodată, decât pentru a ne încuraja să perseverăm, în ciuda presiunilor pe care ea însăşi le suporta din partea republicanilor. Este foarte simplu: nu am fi putut niciodată să facem ce am făcut în toată această perioadă fără susţinerea absolută a patronilor noştri.

Kristina Bojersson: La doi ani după declanşarea invaziei din Irak reporterii dumneavoastră, Jon Landay şi Warren Strobel, continuau să ancheteze perioada care a precedat războiul…
John Walcott: Bineînţeles, pentru că sunt multe lucruri care au rămas fără răspuns. Vedeţi, nu am putut să răspund nici măcar întrebărilor pe care mi le-aţi pus.

Kristina Bojersson: O să vă pun o ultimă întrebare. Unul din colegii dumneavoastră mi-a explicat că războiul fusese decis chiar înainte ca Bush să devină preşedinte. După părerea lui, această intenţie apărea formulată clar într-un document intitulat „Ruptura netă: o nouă strategie pentru securizarea regatului” ca şi în „Proiectul pentru un nou secol american”.
John Walcott:Ruptura netă” nu era chiar un plan de război, dar e adevărat că dezvolta deja ideea că era necesară găsirea altui aliat în Orientul Apropiat în afara Arabiei Saudite. Remarca pe care o susţine este că nu ne putem încrede în stabilitatea regimului saudit, nici pentru aprovizionarea cu petrol, nici pentru menţinerea bazelor noastre militare. Prin urmare nu era o idee proastă să căutăm alte mijloace de a apăra interesele economice şi militare ale Statelor Unite în această regiune a lumii. Irakul părea candidatul ideal pentru aceasta. Cu un regim nepopular şi tiranic, urât de 80% dintre locuitori, dar suficient de laic pentru a împiedica implantarea unei mişcări islamice radicale, era ţara care oferea cele mai bune condiţii pentru o lovitură de putere şi preluarea acesteia. Neoconservatorii prevedeau instalarea lui Ahmed Chalabi la conducerea ţării. Şi din acest punct de vedere ideea avea susţinere: de a avea la Bagdad un guvern supus în totalitate intereselor noastre şi care să ne permită să implementăm baze militare pentru a ţine sub supraveghere Iranul şi Siria. Nu uitaţi: pentru a-şi vinde minciunile Chalabi promisese că va semna un tratat de pace cu Israelul. Dacă îl credeţi pe cuvânt, vă puneţi întrebarea: cum vor reacţiona palestinienii dacă guvernul irakian operează o schimbare totală, îi imită pe egipteni şi semnează un tratat oficial de pace cu Israelul? Sună tentant, nu?

Kristina Bojersson: Şi dumneavoastră ce credeţi despre asta?
John Walcott: Era o capcană. Irakul nu este evident un teren aşa de fertil pentru democraţia noastră pe cât sperau neoconservatorii. Mi-e tare teamă de un război civil la grămadă. Mă întreb: ce putem spera de la o intervenţie americană care impune o schimbare prin forţă? Asta nu va fi profitabil pentru Ben Laden mai mult decât pentru oricine altcineva? Asta nu va face şi jocul iranienilor? Nu are oare un efect invers celui scontat, nu numai în Irak, dar şi în ansamblul lumii musulmane?
John Walcott a demarat un proces neobosit de demascare a minciunilor şi declaraţiilor false ale administraţiei Bush. După cum am văzut până acum, informaţiile strânse de echipa sa sunt autentice perle de contrapropagandă. Iar colecţia lor nu încetează să se îmbogăţească.
Irakul nu a fost în mod real o ameninţare pentru SUA. James Bamford demască manipulările politice ale mass-mediei americane

James Bamford (foto) este unul dintre acei puţini jurnalişti care au fost capabili să străbată apele tulburi ale serviciilor secrete şi să rămână totuşi  independenţi. Specialist în serviciile secrete de un sfert de secol, Bamford şi-a extins colaborările din presa scrisă precum şi cele cu televiziunea, fără a renunţa vreodată la libertatea sa de a critica, care este, din punctul său de vedere, un atu profesional şi totodată o datorie faţă de cititorii săi.

Înclinaţiile sale către jurnalismul de investigaţie s-au manifestat încă din 1983, când a început ceea ce avea să devină capodopera sa: The Puzzle Palace: A Report on the NSA, America’s Most Secret Agency (Palatul de puzzle: Raport despre NSA [Agenţia pentru Securitate Naţională], cea mai secretă dintre agenţiile americane). În acea vreme, Bamford făcea primii paşi în lumea presei. Decis să pătrundă misterele arcanelor extrem de opacei Agenţii pentru Securitatea Naţională (NSA), novicele a reuşit să clădească din zbor, după cum scria revista Washingtonian, un „monument al jurnalismului de investigaţie”. Iar New York Times Book Review plusa, neconvingător: „Singurul lucru pe care Dl. Bamfort nu l-a descoperit este combinaţia de acces la seifului directorului.” Majoritatea reporterilor îşi petrec întreaga viaţă visând la nivelul de impact pe care l-a atins Bamford încă de la primii săi paşi în această meserie.

Apel la integritatea jurnaliştilor

Penultima lucrare publicată de Bamford în 2004 este intitulată A Pretext For War: 9/11, Iraq, and the Abuse of America’s Intelligence Agencies (Un pretext pentru război: 9/11 septembrie, Irak şi abuzul serviciilor secrete americane). După cum va putea constata şi cititorul, Bamford nu se jenează să folosească în carte un limbaj direct şi nici să spună lucrurilor pe nume – mai ales când este vorba despre administraţia Bush (formată din persoane care „mint de îngheaţă apele”) sau despre fostul director al CIA, George Tenet, pe care îl acuză că a jucat un rol decisiv în declanşarea războiului din Irak. „Nu se poate decădea mai mult de atât”, afirmă Bamford, referindu-se la acest personaj mai puţin glorios, pomenit din plin în paginile cărţii…

Bamford se arată la fel de necruţător şi la adresa marilor grupuri de presă şi mai ales a confraţilor săi jurnalişti, care se justifică argumentând că fac tot ceea ce se poate face în cadrul sistemului actual: „Dacă lucraţi pentru vreuna dintre aceste administraţii, faceţi parte din problemă. Nu puteţi să vă spălaţi pe mâini, pretinzând că nu aveţi de ales. Întotdeauna există posibilitatea de a alege. Nu vă complaceţi în a spune că nu puteţi face nimic referitor la asta. Este ca şi în cazul de la Nürnberg: «Aveam ordine, trebuia să mă supun.» Un asemenea comportament este şi mai grav în cazul unui reprezentant al presei, pentru că lui nu îi dă nimeni ordine. El poate să plece oricând dacă ceva nu îi place.”

O gândire atât de tranşantă poate surprinde, venind din partea unui om care a evoluat printre cele mai importante personaje din mass-media din ţara sa, de la New York Times până la Washington Post, trecând prin USA Today sau pe la canalul ABC. Dar severitatea pe care o manifestă faţă de ceilalţi nu este decât reflexia exigenţei pe care o manifestă faţă de sine însuşi. Ea rezultă şi dintr-o viziune profund umanistă în ceea ce priveşte rolul pe care l-ar putea avea Statele Unite în lume: „Oare ne-ar mai ataca oamenii dacă ne-am preocupa puţin mai mult de soarta planetei? Câţi ar renunţa la terorism, dacă ne-am modifica politica privind afacerile externe legate de Orientul Apropiat? Câţi ne-ar mai urî dacă ne-am comporta onorabil?”
Cu aceste utopii în minte, James Bamford îşi desfăşoară furios rechizitoriul împotriva manipulărilor mediatice, comise în perioada cuprinsă între 11 septembrie şi începutul războiului din Irak:

James Bamford: Televiziunea şi presa scrisă au fost una mai lamentabilă decât cealaltă. Cei câţiva jurnalişti care încercau să-şi facă meseria corect înotau contra curentului, într-un mediu bolnav, care înghiţea, fără să protesteze, minciunile belicoase ale administraţiei. Când Walter Pincus analiza cu minuţiozitate propaganda oficială, articolele sale apăreau la pagina 17 în Washington Post, în timp ce, în paralel, informaţiile fără valoare ale lui Judith Miller ajungeau pe prima pagină a ziarului New York Times. Redacţiile acestor două cotidiene subscriau la toate poveştile preşedinţiei. Ai fi zis că principala lor preocupare era să urce cât mai mulţi jurnalişti în acelaşi avion şi să îi trimită în mijlocul deşertului. Mai bine îi trimiteau să ia interviuri celor care ştiau de ce intram în război. Cert este faptul că era mai comod să arate cu degetul dunele de nisip, decât să îi scoată în faţă pe Richard Perle, Paul Wolfowitz sau pe Donald Rumsfeld… (Richard Perle, care se afla la conducerea Défense Policy Board – un birou al Ministerului de Apărare, compus din înalţi foşti funcţionari, din ofiţeri în rezervă şi intelectuali neo-conservatori – este considerat unul dintre principalii instigatori ai politicii americane în Irak.) Publicând articolele lui Walter Pincus pe prima pagină, redactorul şef al ziarului l-ar fi încurajat pe acesta, alături de alţi colegi de-ai lui, să meargă să scotocească mai adânc. Mesajul pe care vroia să-l transmită era clar: „Vreţi să vi se publice şi vouă articolele? Nu criticaţi administraţia. Cereţi-i mai degrabă generalului Trucmuche să vă descrie ororile care ne aşteaptă dacă Irakul bombardează Statele Unite.”

Manipularea politică a mass-mediei

Iată ce ne-a oferit presa. Redactorii şefi luau deciziile asupra politicii editoriale şi reporterii se supuneau sensului de mers impus. Mereu a fost aşa şi nu era niciun motiv ca acest lucru să se schimbe. Reprezentanţii nu îşi doreau decât un lucru, şi anume, îmbarcarea reporterilor lor la bordul celei mai mici unităţi blindate şi, „cu atât mai rău dacă toţi adunau aceleaşi informaţii”. Ted Koppel, de la ABC, ascuns într-un tanc de asalt în Irak, ar fi făcut mai bine să rămână la Washington pentru a-l interoga pe Wolfowitz. Avea credibilitatea şi autoritatea necesare pentru a pune întrebările adecvate acestor domni.

Mă ocup de multă vreme de lumea serviciilor secrete şi am interogat multă lume în perioada care a precedat războiul. Dar niciodată n-am avut impresia că Irakul ar reprezenta o ameninţare. Toate persoanele cu care am vorbit despre asta îmi spuneau: „Nu avem decât foarte puţine informaţii, potrivit cărora Saddam Hussein ar deţine arme nucleare. Iar puţinele informaţii de care dispunem nu sunt credibile.”

Pentru a exista un pericol real pentru Statele Unite, sunt necesare două lucruri: pe de o parte, o bombă plină cu microbi, produse chimice sau material nuclear exploziv şi, pe de altă parte, un vector. Dacă bombele sunt uneori greu de detectat, vectorii sunt uşor de reperat. O rachetă cu trei etaje, capabilă să ajungă singură în Statele Unite, va fi văzută din satelit încă din momentul în care va începe construcţia ei. Şi, cum e nevoie de timp pentru testarea ei, Statele Unite vor avea la dispoziţie mai mulţi ani pentru a rezolva problema. În ceea ce priveşte Irakul, nu exista, deci, niciun pericol iminent. Inspectorii ONU spionau pentru noi, având permisiunea de a merge oriunde doreau. Dacă CIA avea cea mai mică îndoială cu privire la un loc sau altul, inspectorii puteau merge acolo pentru a verifica. Ar fi fost o situaţie unică în Istorie: o ţară ţintă, unde existau mai multe „cârtiţe” decât oriunde în lume. Saddam Hussein nu îi împiedica să-i viziteze palatele, nici să circule liber, după cum pofteau. Nimic nu era mai ilogic decât să-i dea afară pe aceşti spioni şi să trimită soldaţi în locul lor. Să spunem că preşedintele irakian a avut cu adevărat intenţia să ne atace: în acest caz, nu era în interesul nostru să avem armele necesare acolo, pentru ziua în care el avea să decidă să lanseze rachetele? Nu era mai bine pentru noi ca spionii noştri să fi rămas la post cât mai mult timp posibil? În plus, spionii fiind plătiţi de ONU, bugetul american nu cheltuia nimic cu ei. Acum, însă, trebuie să plătim patru miliarde şi jumătate pe lună…

Am publicat trei editoriale în USA Today, în august, septembrie şi în octombrie 2002, pentru a avertiza despre această curată nebunie. Funcţionarii de la Ministerul Industriei, cu care am vorbit, mi-au confirmat că povestea centrifugelor era absurdă, că tuburile descoperite, despre care se pretindea că erau folosite la construirea unei bombe A, nu aveau nimic de-a face cu cele folosite pentru focoasele nucleare sau chimice.

Din moment ce lucram pentru presa cotidiană, îmi spuneam că un jurnalist trebuie să intre în opoziţie faţă de ceea ce i se spune. Dacă guvernarea spune „alb”, trebuie cercetat dacă nu cumva este şi puţin negru undeva dedesubt. Ziare ca New York Times se puneau la adăpost, încercând să găsească şi mai mult alb, pentru a face pe placul administraţiei. S-ar fi putut spune că administraţia era dirijorul, iar ziariştii violoniştii, căci cântau numai după cum li se spunea. Administraţia a dat lovitura de început, pretinzând că irakienii urmau să ne atace, iar Congresul a mers pe mâna ei. Mijloacele de informare în masă ar fi trebuit să tragă atunci toate semnalele de alarmă, însă în loc să facă aceasta, ele au apăsat pe acceleraţie.

Kristina Bojersson: Unii jurnalişti mi-au spus că era de datoria lor să sprijine declaraţiile oficiale. Au scos în evidenţă, de asemenea, faptul că nu există nicio dovadă că armele de distrugere în masă ar exista.

James Bamford: Este adevărat că trebuie să cităm declaraţiile autorităţilor publice, dar munca noastră nu se opreşte aici. Mai ales atunci când declaraţiile lor sunt cusute cu aţă albă. Povestea Nigeriei nu avea nici cap, nici coadă. Mai exact, la 28 ianuarie 2003, în discursul său privind starea naţiunii, preşedintele Bush declara: „Guvernul britanic a aflat că Saddam Hussein a căutat de curând să cumpere cantităţi importante de uraniu din Africa”, adică din Nigeria. Mulţi ştiau asta, inclusiv directorul CIA din acea vreme, George Tenet. Dacă ziariştii s-ar fi ostenit măcar să îi ia un interviu, ar fi înţeles rapid absurditatea situaţiei. Şi cu toate acestea, un element cheie a făcut să se clatine o parte din opinia administraţiei. După ce Bush înşirase povestea, timp de două luni nimeni nu a scos o vorbă, de parcă aceasta ar fi fost literă de lege. A fost nevoie ca directorul Agenţiei Naţionale pentru Energie Atomică (AIEA), Mohammed El Baradei, să declare la ONU că nu exista nicio dovadă referitoare la această poveste, pentru ca anumiţi ziarişti să înceapă să îşi pună întrebări. Totuşi, El Baradei, ca şi ei, nu mai avea acces la informaţiile secrete privind securitatea la Washington. El se adresa unor oameni cărora presa putea să le adreseze întrebări şi singură. Aş putea să vă citez câteva exemple de acest gen.

Un ziarist care se ambiţionează să se ocupe de chestiunile de securitate naţională trebuie mai întâi să găsească surse de încredere printre cei din serviciile secrete. Doar să se prezinte atunci când este chemat şi să adune comunicatele de presă nu este suficient. Richard Nixon şi-ar fi terminat fără nicio grijă mandatul, dacă Bob Woodward şi Carl Bernstein s-ar fi mulţumit doar să consulte Biroul de Presă al Casei Albe. La CIA, baza îi prevenise pe mahări că povestea Nigeriei era plină de absurdităţi. Era suficient să faci să vorbească persoanele care trebuie… Dar cine să vrea să depună acest efort?

Minciuni inventate la nivel înalt

Citiţi raportul comisiei senatoriale privind serviciile secrete, datat iulie 2004. Acolo scrie negru pe alb că CIA „a exagerat şi a deformat” informaţiile privind existenţa armelor de distrugere în masă. Comisia spunea că îşi fundamentează concluziile pe raportul efectuat de National Intelligence Estimate (NIE). Rapoartele NIE sunt produse ale National Intelligence Council (NIC), un grup alcătuit din analişti şi experţi în servicii secrete şi „reprezintă autoritatea la cel mai înalt nivel în probleme de securitate naţională”, conform site-ul de internet al Comunităţii SUA, privind serviciile secrete. Aceste rapoarte au drept scop detectarea pericolelor care ar putea reprezenta o ameninţare pentru securitatea naţională. În anumite cazuri, aceste rapoarte pot de asemenea să ajute la clarificarea şi departajarea diferenţelor de opinie dintre principalii reprezentanţi ai serviciilor secrete ale SUA. Rapoartele NIE sunt realizate pentru preşedinte, vicepreşedinte şi principalii şefi ai administraţiei.
Aceste rapoarte NIE nu ţinuseră deloc cont de rapoartele redactate de analiştii CIA şi afirmau exact contrariul, şi anume că Saddam Hussein era mai interesat de palatele sale luxoase decât de arme de distrugere în masă, că nu-şi declara nicio animozitate anume faţă de Statele Unite şi că nu lansase nicio ameninţare.

Întotdeauna am respectat CIA, mai ales pentru personalul său de bază. Oamenii care lucrează acolo nu au decât un singur obiectiv: să facă analize de calitate, oricare ar fi subiectul de studiat. Nu sunt interesaţi de politică şi supravieţuiesc majorităţii guvernelor care se află la putere. Acesta este, de altfel, motivul pentru care Preşedintele Truman (1945-1953) a creat acest organism: vroia o agenţie de informaţii centralizată, care să fie protejată de rivalităţile politice. Nu este o întâmplare faptul că administraţia Bush le reproşa angajaţilor CIA că îi furnizau informaţii ce nu se potriveau cu tabloul pe care el făcea eforturi să îl prezinte.

Am să vă dau un exemplu de minciuni inventate la nivel înalt, pentru o cauză bună. Vicepreşedintele Cheney a vorbit des despre o întâlnire la Praga, între Mohammad Atta, piratul aerului din 11 septembrie şi un reprezentant al lui Saddam Hussein. El vroia cu orice preţ să facă legătura între Irak şi atentatele asupra Turnurilor Gemene. CIA şi FBI ajunseseră amândouă la concluzia că nu exista nici cea mai mică dovadă că această întâlnire avusese vreodată loc. CIA şi FBI nu vor convoca niciodată o conferinţă de presă pentru a declara că vicepreşedintele este un mincinos notoriu! În cel mai fericit caz, acestea ar putea doar să ofere câteva indicii, dar cam atât.

Pe scurt, administraţia vroia să lase să se creadă că Irakul reprezenta un mare pericol, că Saddam Hussein avea legături cu Al-Qaida şi că era pe punctul să ne atace. Ori, nu asta era ceea ce raporta CIA, ci exact contrariul!
Printre principalele personalităţi care se înverşunau să propage aceste minciuni se afla şi Ministrul Apărării, Donald Rumsfeld şi acoliţii săi: Douglas Feith, subsecretar în Ministerul Apărării în acea perioadă, însărcinat cu chestiuni politice şi Paul Wolfowitz, vice-ministru al Apărării pe atunci. Pentru a contracara informaţiile CIA, aceştia şi-au infiltrat oameni de-ai lor în Grupul de evaluare a politicii antiteroriste, alcătuit dintr-o mână de fideli ai lui David Wurmser, consilierul lui Dick Cheney pentru Orientul Apropiat. Wurmser este un neo-conservator de cea mai aleasă teapă, asociat de lungă durată al lui Douglas Feith.
Toţi aceşti oameni militau în favoarea unui război în Orientul Apropiat, încă de pe la mijlocul anilor 1990. Visul lor era ca SUA să dea lovitura în Irak. Grupul de politică antiteroristă recupera cu grijă informaţiile pe care CIA le considera puţin credibile sau eronate, precum raportul fals cu privire la Nigeria, după ce administraţia divulga aceste informaţii, fapt care le conferea un fel veridicitate. Partea cea mai periculoasă din toată această poveste este clasificarea partidară a informaţiilor, într-un scop politic precis.

Arhitecţii războiului din Irak

Kristina Bojersson: De ce Wurmser şi Feith vroiau să atace Irakul?

James Bamford: Este una din componentele ideologiei neo-conservatoare. Şi-au fixat drept obiectiv să refacă harta Orientului Apropiat. Israelul îi are la inimă într-un mod aparte. În 1996, Feith, Wurmser şi fostul director al Defense Policy Board, Richard Perle (foto mai sus) – toţi trei arhitecţi ai războiului din Irak – făceau parte dintr-un grup mic, care a redactat un document intitulat „Ruptura netă: o nouă strategie pentru securizarea regatului”. Era vorba de un program de politică externă pentru Israel. Richard Perle i l-a trimis lui Benjamin Netanyahou, care tocmai fusese ales prim-ministru. În „Ruptura netă”, ei recomandau ca Israelul să invadeze Irakul, să îl alunge pe Saddam Hussein, să instaleze o paiaţă în locul său, apoi să continue cu Siria, Iranul şi toate celelalte ţări considerate o ameninţare.

Planul avea în spate o susţinere de neclintit din partea Statelor Unite. Acesta propunea chiar un pretext de aur: eliminarea infrastructurii siriene de contrafacere şi de trafic de droguri în Liban. Dar cum nu mai erau la putere, nimeni nu le-a acordat atenţie. Doi ani mai târziu, în 1998, 18 dintre neo-conservatorii cei mai la vedere, inclusiv Wolfowitz, Perle şi Rumsfeld, i-au adresat o scrisoare lui Bill Clinton în care îi explicau că refuzând să atace Irakul, compromitea securitatea Statelor Unite.

Dar iată că în ianuarie 2001, se trecea în sfârşit la treabă. După ce George Bush este ales preşedinte, Wurmser redactează un articol prin care recomandă Statelor Unite şi Israelului să declanşeze un război în Orientul Apropiat şi să atace Bagdadul, Damascul şi Teheranul. În acest text, scris pentru American Enterprise Institute, un grup de presiune neo-conservator, putem citi o idee forţă aplicată cu succes: „crizele prezintă oportunităţi”…
Pe acest fond apar evenimentele de la 11 septembrie. Feith îl cheamă pe Wurmser şi îl pune în fruntea micii sale celule însărcinate cu trierea informaţiilor secrete care le parveneau despre Irak, pentru a promova războiul. Chiar în după-amiaza zilei de 11 septembrie 2001, în timp ce Pentagonul era încă în flăcări, acolo unde se afla, Rumsfeld le explică colaboratorilor săi că responsabilul pentru atentate este cel mai probabil Osama Ben Laden, conform informaţiilor primite de la CIA şi de la NSA (Agenţia Naţională pentru Securitate). Dar el le cere „informaţii mai bune rapid; evaluate aşa de bine încât să îl poată ataca şi pe Saddam Hussein. Nu numai pe Osama Ben Laden” (Declaraţie citată la 4 septembrie 2002 de David Martin, specialist al CBS în materie de securitate naţională şi culeasă „din gura unui asistent” care se afla lângă Donald Rumsfeld în Centrul Naţional al Comandamentului Militar la 11 septembrie 2001).

În timpul primei întâlniri de la Camp David, după 11 septembrie, toată lumea vorbeşte despre Afganistan şi despre Ben Laden. Wolfowitz vorbeşte despre Irak. Puţin câte puţin, administraţia promovează o mentalitate „patriotică”, afirmând că nu mai avem dreptul să o criticăm. Câştigă astfel o marjă de manevră care îi permite să lase situaţia să putrezească. Conform unei declaraţii recente a directorului CIA, Peter Goss, războiul nostru din Irak este pe punctul de a crea mai mult terorism decât a existat vreodată. Tocmai de aceea este cu adevărat ridicol să afirmăm că patriotismul constă în urmarea oarbă a unor lideri şi nu în afirmarea adevărului. Membrii administraţiei Bush mint de îngheaţă apele.

Au fost realizate multe reportaje pe această temă. De fiecare dată când Cheney deschidea gura pentru a vorbi despre falsa întâlnire de la Praga, ziarele publicau articole dezminţind faptul că ea ar fi avut loc, citând surse din interiorul CIA sau al FBI. Dar credeţi sincer că americanul de rând va sta să descifreze cel de-al patrulea paragraf al unui articol din Washington Post? Nu reţinem mai degrabă titlurile mari privind discursul lui Cheney în faţa naţiunii americane?

Kristina Bojersson: Atâta timp cât conducătorii noştri vor fi singurii care vor avea acces direct şi permanent la principalele mijloace de informare în masă, mai ales la cele care participă masiv la construirea conştiinţei colective, vor putea continua să ascundă adevărul prin retuşări şi minciuni de fiecare dată când vor dori acest lucru.

James Bamford: Exact. Ei ocupă primul rând şi ne servesc tot ce poftesc.

Rolul directorul CIA, George Tenet, în declanşarea războiului din Irak

Kristina Bojersson: În penultima carte publicată explicaţi cum a fost creată o birocraţie a cărei activitate constă în răspândirea şi perpetuarea mesajelor administraţiei.

James Bamford: E o muncă în lanţ. Era vorba de a contracara acţiunile CIA, până în octombrie 2002, înainte ca directorul CIA, George Tenet, să cedeze. Până în octombrie 2002, a ţinut piept Casei Albe în chestiunea privind Nigeria. „Preşedintele nu poate vorbi despre Nigeria în discursul său din Cincinnati, nici în primul său discurs privind Irakul, pentru că informaţiile nu sunt de încredere”, repeta el. Acesta a intervenit personal pentru ca Consiliul Naţional de Securitate (NSC) să retragă această minciună din discursul preşedintelui. A trebuit să se lupte pentru asta şi dacă îl cunoaşteţi măcar puţin, ştiţi că detestă certurile interne. Ceea ce îi place este să meargă în fiecare dimineaţă la Casa Albă, pentru a primi o palmă pe umăr şi a arăta că are spirit de echipă… De această dată, Tenet s-a opus şi cel care a avut de suportat consecinţele a fost el însuşi. Aluzia la Nigeria a dispărut efectiv din discursul de la Cincinnati. Dar după asta s-a terminat: nu a mai aruncat niciodată mănuşa. A devenit unul din tovarăşii din cadrul bandei, după cum s-a putut constata din discursul referitor la starea naţiunii.

Imaginaţi-vă scena: suntem în pragul unui război care are la bază informaţii recoltate de serviciile secrete, discursul privind starea naţiunii este în curs de redactare şi directorul CIA nu se osteneşte nici măcar să îl citească înainte! Nu ridică nicio obiecţie, nici măcar atunci când povestea Nigeriei revine în prim-plan.

După câştigarea primei bătălii în octombrie, Tenet (foto), care vedea foarte clar că roţile s-au pus în mişcare, s-a aflat înaintea următoarei alternative: fie prindea trenul din mers, fie îşi făcea din nou curaj pentru a ridica noi obiecţii. În ultima ipoteză, ar fi putut să se facă invitat în emisiunea „Meet the Press” şi să declare: „Ştiţi, am încercat să le spun că nu cred, că analiştii noştri nu  acordă nicio  importanţă aiurelilor lor…”

Eu sunt de părere că el, mai mult decât oricine altcineva, ar fi putut modifica cursul evenimentelor. Tenet ocupa o poziţie unică în cadrul administraţiei. El conducea singura instituţie care era cu adevărat la curent cu totul, dar a preferat să dea dovadă mai degrabă de docilitate decât să le spună adevărul concetăţenilor săi. Prin urmare, dacă vrem să ştim cui datorăm faptul că luăm parte la război din cauza indiciilor greşite, aş spune că Tenet poartă o mare parte din responsabilitate. Atunci când a demisionat şi-a primit recompensa: medalia Libertăţii şi un contract de cinci milioane de dolari pentru o carte. După asta, nu a mai adresat niciun cuvânt mijloacelor de informare în masă, nu a mai scos un cuvânt în public, când ne este dator cu explicaţii serioase. Niciodată nu dezvăluie nimic, nici măcar atunci când este plătit cu sume cuprinse între douăzeci şi cincizeci de mii de dolari pentru o conferinţă. De altfel, atunci când susţine una, este foarte atent să nu fie prezent niciun jurnalist. După câte ştiu eu, George Tenet este singurul conferenţiar din lume în al cărui contract este stipulat faptul că presa nu este autorizată să îi asculte discursurile….

Kristina Bojersson: Oare publicul nu este îndreptăţit să ceară adevărul? Un înalt responsabil precum directorul CIA nu trebuie să dea socoteală când trece cu vederea o minciună atât de mare? Mai ales atunci când această minciună permite altor oficiali să cheltuiască banii publici cu miliardele şi să-şi trimită concetăţenii la moarte într-un război pornit din pretexte false?

James Bamford: Trebuie să credem că nu. Singurii care pot să îi ceară socoteală sunt aleşii noştri. Ori, de fiecare dată când Congresul l-a convocat, de la începerea războiului, aceasta s-a petrecut în faţa unei comisii speciale şi mereu cu uşile închise. Dacă vrem să ştim ce are de zis, trebuie să fie plătit pentru a veni să ţină un discurs sau să întindem treizeci de dolari pentru a-i cumpăra cartea atunci când va ieşi. Pe scurt, Tenet îşi umple buzunarele în loc să se scuze public pentru idioţeniile sale. Ar fi greu de atins un nivel mai decăzut decât acesta.

Minciunile afirmate public de Colin Powell au trasat cursul evenimentelor

Kristina Bojersson: Nu credeţi oare că secretarul de stat Colin Powell este mai mult sau mai puţin în aceeaşi situaţie? În februarie 2001, prin urmare înainte de 11 septembrie, acesta  declara: „Saddam Hussein nu a dezvoltat forţe semnificative în domeniul armelor de distrugere în masă.”

James Bamford: Foarte corect. A făcut această remarcă încă de la intrarea în funcţie. Tot repeta: „Este încolţit, nu avem de ce să ne îngrijorăm.” Ocupam jumătate din Irak, în acea perioadă. Survolam zilnic ţara, care era şi sub embargo. Singura diferenţă între Powell şi Tenet este faptul că primul avea informaţii de la al doilea. Tenet l-a asigurat pe Bush că CIA deţinea dovezi „de beton” că existau arme de distrugere în masă în Irak. Mi-e puţin milă de Powell pentru faptul că depindea de Tenet. Acesta din urmă ar fi putut să impună cursul evenimentelor.

Kristina Bojersson: Cu siguranţă, dar Tenet jurase mai înainte de toate pe tot ce avea mai scump că nu exista nimic acolo. Când a afirmat ulterior că deţinea dovezi „de beton”, nu credeţi că secretarul de stat, care nu s-a născut ieri, ar fi putut să meargă să vadă cum stau lucrurile mai îndeaproape?

James Bamford: Sunt de acord 100%. Dacă şi-ar fi dat demisia pentru a-şi marca dezacordul, Powell ar fi fost un erou în prezent. Momentul ideal pentru a-şi prezenta demisia era chiar după pledoaria sa de la ONU. Nu a zis nimic adevărat în timpul prezentării sale în faţa Consiliului de securitate. Am vorbit cu câţiva dintre apropiaţii săi. Powell ştia că ceea ce expunea era o minciună în mare parte. Înainte de alocuţiunea sa de la Consiliul de securitate, neo-conservatorii din cabinetul Cheney îi aduseseră textul pe care trebuia să îl citească, şi care conţinea aluzii la reuniunea de la Praga. Era prea mult, chiar şi pentru Powell, şi a refuzat. A scos toate referinţele la pretinsele legături dintre Saddam Hussein şi Al-Qaida, în afara unei aluzii la iordanianul Abou Moussad Al-Zarkaoui, considerat ca fiind principala verigă de legătură între Al-Qaida în Irak, unde grupul său a comis numeroase atentate, răpiri şi asasinate. În schimb, a înghiţit povestea cu laboratoarele mobile de arme biologice. În decursul prezentării sale în faţa Consiliului de securitate al ONU, din 5 februarie 2003, Colin Powell a declarat: „Avem descrieri de primă mână despre uzinele de armament construite pe roţi şi pe şine pentru a evita ca acestea să fie detectate de inspectori. Acestea sunt capabile să producă în câteva luni o cantitate de otrăvuri biologice, egală cu cantitatea totală pe care Irakul pretinde că a produs-o în timpul anilor care au precedat războiul din Golf.” Tenet i-a suflat mare parte din ce a zis în acea zi. Din acest motiv a cerut ca acesta din urmă să stea chiar pe scaunul din spatele lui în timpul Consiliului de securitate al ONU. Vroia să se înţeleagă bine faptul că are informaţiile de la el.

Kristina Bojersson: Insinuaţi că Tenet l-a indus intenţionat în eroare pe Powell în ceea ce priveşte problema laboratoarelor mobile de arme biologice?

James Bamford: Nu. Ceea ce vreau să spun este că Tenet devenise valetul administraţiei, o marionetă care înghiţea toate fabulele acesteia.

Kristina Bojersson: Cine a pregătit proiecţiile pe care le-a folosit Powell?

James Bamford: Trei grupuri cu care a colaborat pentru a-l ajuta să-şi pregătească alocuţiunea: CIA, cabinetul Cheney şi Casa Albă. Era în interesul lor să o facă cât mai spectaculoasă. Mare parte din informaţii au fost furnizate de cabinetul Cheney. Şeful cabinetului său din acea vreme, Lewis „Scooter” Libby, este cel care a scris discursul. Libby este un personaj cheie, el este cel care făcea să circule informaţiile între mica celulă a lui Wurmser, Pentagon şi cabinetul şefului său. Libby şi Wurmser au jucat un rol crucial pentru că discursurile pe care le ţinea Cheney erau înţesate de absurdităţi furnizate de aceşti doi acoliţi.

Libby este avocat şi face parte dintotdeauna din gruparea neo-conservatoare de extremă dreaptă. Dacă Karl Rove era creierul lui Bush, Libby era cel al lui Cheney. Le-am luat interviuri unor apropiaţi ai lui Colin Powell. Aceştia mormăiau că acesta din urmă intrase într-o mare încurcătură şi arunca responsabilitatea pe umerii lui Scooter Libby şi a altora, care îi vânduseră aceste informaţii importante. Sincer, nu prea îmi pare rău pentru Powell, căci nu a ţinut cont de un număr destul de mare de semnale de alarmă care au apărut în această perioadă. A mai încetinit puţin doar atunci când a refuzat să menţioneze anumite elemente în discursul său, dar a păstrat altele care erau, de asemenea, absurdităţi. Îl compătimesc puţin căci a mers să vorbească cu cei de la CIA, a încercat să se limiteze la informaţiile pentru care avea dovezi, dar Tenet dăduse la o parte orice prudenţă.Kristina Bojersson: Mi se pare ciudat faptul ca o persoană care este general…

James Bamford: Nu numai general, dar şi fost şef de stat major interimar…

Kristina Bojersson: …ca o astfel de persoană să meargă la Naţiunile Unite şi să ţină un discurs fără măcar să verifice că tot ce spune are o bază solidă! Nu are niciun sens.

James Bamford: Sunt de acord. Nu ştiu ce avea Powell în cap în acea zi şi ce ar fi putut să gândească în acel moment, dar fi trebuit să reacţioneze în consecinţă. Totuşi, la ONU a scos la înaintare artileria grea! De exemplu, atunci când a citat interceptările NSA. I-am luat interviu directorului acestei agenţii, locotenentul-general Michael Hayden, care a fost de atunci numit în funcţia de director adjunct al CIA. Mi-a explicat că aceste faimoase interceptări erau cel puţin ambigue. Însă Powell nu a lăsat să planeze nicio îndoială. După discursul său, era normal ca ziarele să titreze numai faptul că interceptările NSA demonstrau că ceva era în neregulă, din moment ce erau foarte îndoielnice.

Exemplul cel mai frapant este camionul care era folosit drept aşa-zis laborator pentru arme biologice. Powell a arătat o grămadă de grafice. El a citat cele trei sau patru surse pe care le avea din documentaţia privind camioanele, dar niciuna nu era credibilă, toate s-au dovedit a fi nişte piste false. Unul dintre informatori era un mitoman cunoscut de mult timp de CIA. Plecând de aici, singura atitudine onorabilă pentru secretarul de Stat ar fi fost să demisioneze, dat fiind faptul că tocmai începuse să profereze în faţa lumii o minciună, care urma să permită Statelor Unite să declanşeze un război şi să încerce să convingă restul lumii să le urmeze în această aventură.Responsabilitatea mass-mediei

Kristina Bojersson: Cum evaluaţi responsabilitatea presei în această manipulare? Fără să vreau să o exonerez, trebuie să recunoaştem că era scufundată într-o incredibilă fervoare patriotică: Casa Albă îşi crease Grupul său de evaluare a politicii antiteroriste, plus un Birou special pentru planificare, plus altă celulă pentru Irak… Cum ar fi putut presa să treacă de acest zid atât de redutabil şi să descopere faptele înaintea declanşării războiului?

James Bamford: După părerea mea, ar fi trebuit ca direcţia diverselor organe de presă să fie recompensarea copoilor care încercau să descopere informaţii care ar fi putut să dezmintă cele spuse de administraţie. Să o luăm de exemplu pe Judy Miller: ea a scris reportaje fondate pe interviuri cu transfugi. Cunosc comunitatea informaţiilor de un sfert de secol. Niciodată sau aproape niciodată nu m-am bazat pe spusele transfugilor. În timpul războiului rece, emigranţii ruşi ar fi spus orice pentru a intra în Statele Unite. Ei lăsau să se înţeleagă că ştiu mult mai multe despre asta decât ştiau în realitate, pentru că depindeau de CIA sau de organismele pe lângă care căutau ajutor. Dacă ajungeau să spună: „Uniunea sovietică nu are decât părţi proaste”, ce ar fi putut aştepta în schimb de la CIA  sau de la celelalte agenţii? S-a întâmplat acelaşi lucru şi cu emigranţii irakieni. Ei spuneau ce vroiam noi să auzim: „Da, ştiu că Saddam produce arme chimice.” Din acest motiv, în general, comunitatea informaţiilor nu dă un ban pe poveştile transfugilor.

Kristina Bojersson: Ce s-a petrecut cu Judy Miller?

James Bamford: Ea i-a crezut. În primul rând, sursele ei au fost nişte indivizi pe care ar fi fost mai bine să îi intervieveze atent în prealabil, ca James Woolsey, fostul director al CIA. Woolsey este un partizan înverşunat al războiului. El este unul dintre primii care a militat în favoarea războiului din Irak. Am putea oare să îl considerăm ca o sursă de încredere? Şi în plus, ea ar fi trebui să îi menţioneze numele. Nu avea de-a face cu un oarecare analist care lucrează în umbră, ci cu fostul director al CIA!

Irakul nu a fost în mod real o ameninţare pentru SUA. James Bamford demască manipulările politice ale mass-mediei americane (II)

James Bamford este unul dintre acei puţini jurnalişti care au fost capabili să străbată apele tulburi ale serviciilor secrete şi să rămână totuşi  independenţi. Specialist în serviciile secrete de un sfert de secol, Bamford şi-a extins colaborările din presa scrisă precum şi cele cu televiziunea, fără a renunţa vreodată la libertatea sa de a critica, care este, din punctul său de vedere, un atu profesional şi totodată o datorie faţă de cititorii săi.

Interviul luat de Kristina Bojersson în anul 2005 acestui ziarist de excepţie este un veritabil rechizitoriu împotriva manipulărilor mediatice, comise în perioada cuprinsă între 11 septembrie şi începutul războiului din Irak. Citiţi aici prima parte a acestui interviu:
Irakul nu a fost în mod real o ameninţare pentru SUA. James Bamford demască manipulările politice ale mass-mediei americane (1)

Kristina Bojersson: Ce s-a petrecut cu Judy Miller?

James Bamford: Ea i-a crezut. În primul rând, sursele ei au fost nişte indivizi pe care ar fi fost mai bine să îi intervieveze atent în prealabil, ca James Woolsey, fostul director al CIA. Woolsey este un partizan înverşunat al războiului. El este unul dintre primii care a militat în favoarea războiului din Irak. Am putea oare să îl considerăm ca o sursă de încredere? Şi în plus, ea ar fi trebui să îi menţioneze numele. Nu avea de-a face cu un oarecare analist care lucrează în umbră, ci cu fostul director al CIA!

Woolsey este unul dintre capii mişcării neo-conservatoare. Nu s-a publicat nimic niciodată despre el şi, cu toate acestea, rolul său a fost crucial. Avea mai mereu apariţii televizate, la fel ca şi Richard Perle. Aceste persoane sunt tot timpul trimise pe platourile emisiunilor de televiziune, de parcă ar avea vreo credibilitate! Mi se pare stupefiant acest lucru. Sunt multe lucruri care mă uluiesc, ca munca într-o doară a presei de dinainte de război, dar şi modul în care media se învârte în jurul acestor oameni. Îi ipostaziază în analişti de încredere, dar nu îndrăznesc să le pună întrebări incomode. Recent, Perle a fost invitat la emisiunea «Nightline». Subiectul zilei avea ca titlu: „Irak: de ce să mai rămânem?” Perle stătea lângă Koppel şi totuşi nici măcar o dată acesta nu l-a întrebat: „Spuneţi-ne, cum aţi reuşit să ne băgaţi în această aventură?

Kristina Bojersson: De ce?

James Bamford: Este o chestiune de mentalitate: ei niciodată nu vor contesta autorităţile, pentru că fac parte din ele. Se întâmplă ce am văzut că s-a petrecut în trecut cu „ciuperca nucleară” la care se referea Judy Miller. Ea urma, de asemenea, să intre în interiorul Consiliului Naţional de Securitate, fapt care, între paranteze fiind spus, nu e nicio realizare măreaţă, dacă lucrezi la New York Times. Ştiu asta din experienţă: New York Times îţi deschide toate uşile. Şi eu am folosit acest cuvânt magic pentru a intra în Consiliul Naţional de Securitate în timpul afacerii Irangate. Am obţinut această autorizaţie nu pentru ochii mei frumoşi, ci pentru cartea mea de vizită. Pe scurt, Judy Miller a mers acolo şi s-a întâlnit cu Condoleezza Rice. Aceasta din urmă i-a vorbit despre aşa-numita ameninţare nucleară – centrifugele şi toate aberaţiile – dar „neoficial”, fapt care explică de ce Miller a citat „un înalt responsabil din cadrul administraţiei”. În cadrul acestei conversaţii, Rice i-a spus lui Miller: „Nu vrem ca un pistol care scoate fum să devină o ciupercă nucleară.” Sunt sigur că unul dintre consilierii de la Casa Albă a inventat această „superbă” figură de stil. (Conform lui John McArthur, metafora i-ar aparţine lui Dick Cheney; mai multe detalii puteţi afla în articolul: Directorul revistei Harper, John MacArthur, face o analiză lucidă asupra mass-mediei americane). Imediat, în duminica următoare, adică pe 8 septembrie 2002, ziarul a titrat cu litere mari: „Conform SUA, Hussein îşi intensifică căutarea de materiale pentru fabricarea unei bombe A.” Americanul de rând, instalat în fotoliul său, trebuie să fi exclamat: „Acest nebun furios o să lanseze asupra noastră o nouă Hiroshima!” Chiar în aceeaşi zi, toţi reprezentanţii la vârf ai administraţiei erau invitaţi la întâlniri de curtoazie ca „Meet the Press”, „Late Edition” sau „Face the Nation”. Evident că Rice, Rumsfeld şi Cheney nu au fost rataţi. Au lăudat articolul respectiv, declarând: „Iată ce spune New York Times azi: vorbeşte despre ciuperca atomică!” Iată cum stau de fapt lucrurile: ei vând o pistă absurdă ziarului, care o publică imediat, după care se agită sub nasurile noastre, pentru a ne demonstra că au dreptate!

Kristina Bojersson: Ca un ecou…

James Bamford
: Exact. Ei aveau informaţiile de la indivizi precum Ahmed Chalabi, care avea motivele lui să ne bage în acest război. El vroia să ajungă preşedintele Irakului şi de multă vreme neo-conservatorii vroiau să invadeze ţara. Bush îl urăşte pe Saddam pentru că este convins că acesta a încercat să îl asasineze pe tatăl său. Acest război nu are nimic de-a face cu o eventuală folosire a armelor de distrugere în masă.

Vă spuneam mai devreme că obuzele sunt greu de detectat în spaţiu, dar nu şi vectorii lor. Ori, era clar faptul că irakienii nu aveau asemenea vectori. Fără a se mulţumi să caute dovezi evidente ale unei ameninţări nucleare, înalţii responsabili din cadrul CIA, care făceau parte din banda lui Tenet (inclusiv Robert Hutchings, directorul National Intelligence Council, care a clocit imbecilitatea pe care a numit-o National Intelligence Estimate) au mers înaintea Congresului pentru a povesti că Irakienii puseseră la punct vehicule aeriene, pilotate de la distanţă şi motoare foarte performante, pe care le umpluseră cu microbi şi le lansaseră împotriva Statelor Unite. Dacă ar fi să-i credem, se pare că irakienii pregăteau îmbarcarea pe nave a acestor avioane mici telecomandate, care ar fi urmat să ajungă în largul coastei de est a SUA. Un adevărat scenariu de Hollywood! După părerea dvs., la ce distanţă de coastele americane ar avea vreo şansă să se apropie un vapor încărcat până la refuz cu microbi letali? Nu ar avea timp nici măcar să părăsească portul de plecare! Erau într-adevăr multe avioane mici telecomandate, dar serviciile de informaţii au declarat până la urmă că acestea erau de fapt în misiune de supraveghere. Nimic legat de vreo ameninţare nucleară, chimică sau biologică.

Kristina Bojersson: Se pare că mulţi ştiau că este vorba despre o farsă la scară largă.

James Bamford: În cartea mea A Pretext for War (James Bamford, A Pretext for War: 9/11, Iraq, And The Abuse Of America’s Intelligence Agencies, New York, Doubleday, 2004.) (Pretext pentru război), am citat un număr de angajaţi ai CIA, printre care o analistă de nivel mediu, care lucra în unitatea însărcinată cu căutarea armelor de distrugere în masă. Aceasta mi-a povestit că, într-o zi, şeful ei a venit să ia o cincime din persoanele care lucrau acolo şi le-a spus: „Dacă Bush cere un motiv bun pentru declanşarea războiului, munca voastră este să îl găsiţi.” Analista a adăugat: „Mi s-a făcut greaţă. Nu am putut să mă opresc în acel moment.” Aceasta era mentalitatea care domnea printre apropiaţii lui Tenet.

Kristina Bojersson: Nimeni nu vroia să iasă din gaura sa pentru a denunţa public ceea ce se plănuia?

James Bamford: Ştiţi cum sunt aceşti oameni care lucrează pentru CIA. Au multe de pierdut. Unii dintre ei nu au acceptat să vorbească cu mine, decât după terminarea războiului. Este foarte greu să îi faci să vorbească. Înainte de război, cei care acceptau să vorbească nu erau neliniştiţi. „Administraţia spune multe măgării, spuneau ei, dar toate sunt bluff-uri. Ea vrea doar să constrângă Irakul să accepte întoarcerea tuturor inspectorilor. Odată ajunşi acolo, aceştia vor putea să meargă să scotocească şi vor descoperi tot ce există acolo ca arsenal. Nu suntem pregătiţi pentru a pleca la război.” Asta se petrecea în decembrie 2002. Îmi spuneam că, dacă administraţia Bush îşi atingea scopurile în acest fel, ar fi o adevărată lovitură, chiar dacă, contrar opiniei larg răspândite, Statele Unite au fost cele care au obligat inspectorii să părăsească ţara, pentru a putea începe bombardamentele. Sub presiunea Statelor Unite, inspectorii ONU din Irak deveniseră de facto spioni americani. Ei părăsiseră ţara încă din 1998 şi se dorea revenirea lor. Bush a obţinut acest lucru, mizând totul pe dialoguri à la Clint Eastwood, de genul: «O să vă facem să vă sară capacele.» Prin urmare, inspectorii s-au întors acolo şi mulţi oameni din domeniul informaţiilor au considerat că aceasta a fost o manevră abilă. Erau convinşi că o să rămânem pe poziţii acolo.

Kristina Bojersson: Israelienii nu cunoşteau capacităţile militare ale Irakului?

James Bamford: În afara administraţiei Bush, israelienii erau principalii partizani ai invaziei asupra Irakului de către Statele Unite. Când au început să apară întrebări legate de armele de distrugere în masă, guvernul israelian a comandat un studiu pentru a afla dacă Irakul avea cu adevărat aceste arme. Nu s-a primit nicio informaţie solidă care să confirme existenţa acestora, moment în care şi ei au pus accent pe retorică.

Kristina Bojersson: Ramura israeliană a Biroului de planificare specială din cadrul cabinetului Sharon s-a ocupat de asta, nu-i aşa?

James Bamford: Exact. Aceştia se aflau în contact permanent cu Feith. Iar el este cât se poate de apropiat de israelieni. Cabinetul său de avocaţi se ocupă aproape în exclusivitate de Israel, iar partenerul său, Marc Zell, este unul dintre liderii mişcării care conduce colonizarea acolo.

Kristina Bojersson: Susţinerea Israelului pare a fi una din cheile de boltă ale sistemului de gândire neo-conservator.

James Bamford: Da. Aceşti neo-conservatori au făcut primii paşi în politică, sub aripa protectoare a senatorului Henry «Scoop» Jackson (senatorul democrat Henry Jackson a reprezentat Statul Washington în Congres timp de aproape 43 de ani, începând din 1940), dar Ronald Reagan a fost primul preşedinte care a făcut apel la serviciile lor şi i-a angajat în administraţia sa. Aceştia nu îl agreau pe tatăl lui George W. Bush pentru că se temeau ca acesta să nu se arate prea conciliant faţă de Israel, fapt care de altfel s-a şi petrecut. După părerea mea, Bush senior a fost preşedintele cel mai puţin înţelegător faţă de Israel, de la Eisenhower încoace (Dwight D. Eisenhower a fost al 34-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. El a ocupat această funcţie între 1953 şi 1961). Era furios din cauza faptului că israelienii urmăresc colonizarea, care contravenea politicii americane în Orientul Apropiat, dar şi rezoluţiilor ONU. Atunci când Bush senior a ajuns la putere, Perle, Feith şi ceilalţi au plecat. Şi când preşedintele a început să se arate intransigent (prin intransigent, înţeleg că vroia să îi determine pe israelieni să oprească colonizarea), neo-conservatorii nu au primit deloc bine acest lucru, astfel încât Feith a fondat un comitet numai pentru a-i căuta nod în papură. L-a acuzat că are o atitudine anti-Israel şi a plătit o pagină întreagă de publicitate în New York Times pentru a-l defăima. A publicat şi editoriale anti-Bush în Jerusalem Post.

De fapt, Bush se mulţumea să spună: „Dacă nu vă opriţi din a construi colonii noi, vă vom anula garanţiile bancare.” Prin asta nu vroia să spună că urma să le ia mâncarea, ci pur şi simplu că avea în vedere anularea celei de-a doua semnături pe garanţiile de împrumut, fapt care risca să le complice puţin viaţa în ceea ce priveşte obţinerea anumitor împrumuturi.

Iată o bună ocazie pentru Feith, care era „numărul trei” în Pentagon şi unul dintre arhitecţii războiului din Irak.
Iată motivul pentru care am declanşat acest război: pentru că el figura în programul neo-conservatorilor şi pentru că aceştia sunt la putere în prezent. George W. Bush vroia să urmeze exemplul lui Ronald Reagan şi nu pe cel al tatălui său. Tatăl său avusese numai un mandat, Reagan două! Prin urmare i-a chemat rapid pe toţi neo-conservatorii din anii de conducere ai lui Reagan. Aceştia erau numiţi «Vulcanii», aveau fonduri şi dispuneau de sprijinul comunităţii evreieşti şi al grupurilor pro-israeliene. George W. Bush nu este un neo-conservator clasic.

Ceilalţi au avut întotdeauna un program ideologic precis. Ei îl aleseseră pe Chalabi ca preşedinte al Irakului, încă de la sfârşitul anilor `80. Erau o bandă de strategi de salon şi de tovarăşi de facultate: Chalabi, Wolfowitz şi Perle. Ei scriau de când se ştiau scrisori de consiliere pentru Israel şi pentru guvernul american, pentru ca aceştia să se debaraseze de Saddam Hussein. Acesta din urmă nu a reprezentat însă niciodată o ameninţare serioasă la adresa Statelor Unite.

Kristina Bojersson: În acest caz, înseamnă că s-a acţionat în favoarea Israelului?

James Bamford: Iniţial, planul intitulat „Ruptura netă: noua strategie pentru securizarea regatului” nu era destinat administraţiei Clinton. Autorii săi nu consiliau guvernul american la putere, ci pe israelieni. Şi dacă îi recomandau lui Netanyahou să atace Irakul, nu o făceau pentru a asigura securitatea SUA, ci pe cea a propriei ţări. Este scris negru pe alb în „Ruptura netă”, care nu are decât trei pagini.

Kristina Bojersson: Vreţi să spuneţi că au manipulat guvernul american în favoarea Israelului?

James Bamford: Este un factor cheie, dar nu spun că este singurul. Două stări de spirit s-au unit în data de 30 ianuarie 2001, cu ocazia primei reuniuni a Consiliului naţional de securitate. Pe de o parte era abordarea neo-conservatoare, reprezentată de indivizi ca Wolfowitz, Perle, Feith, Rumsfeld, Cheney şi Scooter Libby, care promovau de multă vreme ideea de a ataca Irakul, iar de cealaltă parte, faptul că acest grup a luat în mâini politica externă a Statelor Unite. Şi apoi era Bush, care venise acolo cu propriul său program. El ura Irakul, dar din alte motive. Principal, din punctul său de vedere, era faptul că anterior venirii sale la preşedinţie, citise un raport al FBI care arăta că Saddam Hussein avea intenţia de a-i asasina toată familia. În linii mari, dacă e să credem spusele acestui raport, care se află la dispoziţia celor care doresc să îl citească, dar căruia eu nu îi acord nicio credibilitate (Seymour Hersh a făcut nişte investigaţii pe cont propriu privind informaţiile menţionate în acest raport şi a ridicat nenumărate întrebări), Saddam Hussein ar fi prevăzut trimiterea unui terorist în Kuweit pentru a comite un atentat suicidar contra lui Bush şi a familiei sale, în timpul participării acestora la comemorarea primului război din Golf şi a victoriei în faţa Irakului. Toată familia lui George W. (tatăl său, mama sa, cei doi fraţi ai săi şi soţiile acestora) se afla acolo, în afara de el. El ar fi trebuit să se afle pe estradă când maşina-capcană urma să explodeze şi să îi omoare pe toţi.

Kristina Bojersson
: Asta pare chiar extravagant: acest individ ajunge preşedinte şi primul lucru care îi vine în minte este să se răzbune pentru ceea ce ar fi putut să i se întâmple familiei sale, şi asta cu preţul unui război, de mii de morţi şi de mai multe zeci de miliarde de dolari?

James Bamford: Cred că acesta a fost un factor psihologic important pentru George W. Bush. Nu am crezut niciodată că a declanşat războiul din cauza petrolului. Dacă citiţi programul neo-conservatorilor, veţi vedea cum controlarea resurselor petroliere ale planetei nu ocupă decât un loc modest. Israelul este cel important în ochii lor. Citiţi ce au scris acolo. Nu vorbesc decât despre asta. Este principalul lor numitor comun. Îi putem auzi rar vorbind despre petrol, chiar dacă şi acesta a jucat, fără îndoială, un rol aparte. Pentru a înţelege mai bine, trebuie să ne amintim de prima reuniune a Consiliului Naţional de Securitate pe care l-a prezidat Bush, în 30 ianuarie 2001, la zece zile de la alegerea sa. E scris negru pe alb în Romanul negru al Casei Albe, cartea lui Ron Suskind, despre fostul secretar al Trezoreriei, Paul O’Neill.

Acesta din urmă povesteşte că ordinea de zi a acestei reuniuni, în care s-au reunit cu toţii pentru prima oară, nu prevedea decât două subiecte de discuţie. Primul era acela de a lăsa în pace Israelul, de a contesta acordurile de la Oslo şi de a-i da undă verde Primului Ministru, Ariel Sharon, pentru a rezolva problema palestiniană după cum avea chef. Asta mai ales din cauza lui Bush, care nu fusese în străinătate decât de două ori înainte de a ajunge preşedinte: o dată în China, pe vremea când tatăl său era ambasador acolo şi altă dată în Israel, unde îl întâlnise pe Ariel Sharon, pe vremea când el însuşi era guvernator al statului Texas. Paul O’Neill îl citează pe Bush în timpul reuniunii Consiliului Naţional de Securitate: „Vreunul dintre voi l-a întâlnit pe Ariel Sharon? Eu, da.” Şi apoi: „Îi vom lăsa mână liberă lui Ariel Sharon.” Asta corespunde fundamentalismului creştin al lui Bush, conform căruia toţi evreii trebuie să revină în Israel, pentru a trăi acolo „sfârşitul lumii”, în afara celor 50 de mii care îl vor recunoaşte pe Cristos, cam aşa gândeşte el. Colin Powell a ridicat obiecţii în cursul acestei întâlniri, dar Bush a fost de neînduplecat. Al doilea subiect pe ordinea de zi a fost: cum să ne debarasăm de Saddam Hussein? Îi ceruseră lui Tenet să aducă o întreagă serie de hărţi ale Irakului, pentru a indica ţintele de bombardat.

Tenet este singurul din cadrul administraţie Clinton, care a rămas în post la venirea lui Bush. E prieten apropiat dintotdeauna al familiei Bush. Scopul său este acela de a rămâne la putere, şi pentru a face aceasta trebuie să ai „spirit de echipă”. Aceasta rezumă cel mai bine personalitatea lui George Tenet. Când sediul CIA a fost rebotezat, sub numele de Centrul de informaţii Bush, acesta a organizat o recepţie imensă şi l-a acoperit cu elogii pe tatăl său, chiar dacă acesta nu fusese director al CIA decât pentru câteva luni de zile, şi acest job reprezentase pentru el doar un fel de siestă.

Kristina Bojersson
: Dvs. priviţi faptele în ansamblu, le repuneţi în context în loc să le scoateţi din context, lucru pe care majoritatea jurnaliştilor nu îl fac.

James Bamford: Ei nu vorbesc deloc despre asta. Niciodată mass-media tradiţională nu va cita „Ruptura netă”. Le este prea teamă să nu ofenseze anumite grupuri de interese. Cum am putea face un raport echitabil despre ceea ce face guvernul, dacă ne este frică de grupurile de interese? Nu m-am lăsat niciodată constrâns de acest gen de restricţii.

Kristina Bojersson: Dacă aşa stau lucrurile, ce implică asta pentru ţara noastră?

James Bamford: Vedeţi şi dvs. foarte bine. Ziariştii au jucat toţi ca nişte marionete în timpul perioadei anterioare războiului. Altfel spus, au înghiţit povestea cu armele de distrugere în masă. Au făcut loc administraţiei, fără a căuta vreodată dincolo de suprafaţă. Este un paradox: niciodată nu am mai avut ziarişti atât de buni în termeni de formare şi competenţă, dar niciodată până acum ei nu au fost atât de supuşi directivelor patronilor lor. Când li se desface puţin laţul, îşi fac treaba de minune, ca Woodward şi Bernstein, dar acum nu li se mai cere aşa ceva. Directorii redacţiilor nu le spun deschis: „Faceţi asta şi nu faceţi asta”, ci totul este subînţeles. Înainte de război, Walter Pincus, care este unul dintre cei mai buni cunoscători ai serviciilor secrete, a realizat o anchetă detaliată, însă reportajele sale nu au fost considerate niciodată destul de bune pentru a apărea pe prima pagină.

Kristina Bojersson: Pincus ştia foarte bine ce însemna asta.

James Bamford: Da, dar este un profesionist. Nu s-ar fi dat bătut. Walter Pincus este în această branşă de la începutul anilor `70. Şi-a cultivat sursele ca nimeni altul şi acestea îi spuneau în esenţă: „Nu sunt destule elemente pentru a face o legătură între Al-Qaida şi Saddam Hussein sau pentru a afirma că ţevile de aluminiu sunt pentru centrifugele care ar urma să fie folosite pentru îmbogăţirea uraniului.” Ori acest gen de informaţii nu este atât de uşor de obţinut. Trebuie să te descurci să găseşti surse, care nu sunt întotdeauna aşa vorbăreţe, şi apoi apare frica de a nu abuza de bunăvoinţa lor sau de a nu le aduce necazuri. Când se realizează o anchetă privind afacerile care au legătură cu securitatea naţională, trebuie să îţi iei anumite precauţii. Trebuie evitate gafele care te-ar expune prea mult represaliilor destinate celor care îndrăznesc să ia atitudine împotriva administraţiei. Anumiţi indivizi îşi asumă nişte riscuri când acceptă să vorbească cu noi. Toate acestea, pentru ca articolul să fie publicat după pagina de sport? Nu asta te face să perseverezi şi să îţi cauţi din nou informatorii! Este mult mai uşor să o faci pe Condoleezza Rice să sporovăiască despre ciupercile atomice sau să îl inviţi pe unul din alienaţii din grupul lui Chalabi să abereze despre bombele H îngropate sub spitale, căci în modul acesta sigur ajungi pe prima pagină – iar obiectivul fiecăruia este, în definitiv, să îşi facă o carieră frumoasă. Iar la televiziune e acelaşi lucru!

Kristina Bojersson
: Deci după părerea dvs., jurnaliştii ar trebui să aleagă: ori carieră, ori jurnalism?

James Bamford: Walter Pincus a făcut această alegere: a decis că era mai important să spună adevărul decât să tacă. Vorbesc despre cazul lui, dar au mai fost şi alţii care au făcut aceasta.

Kristina Bojersson: Dvs. aţi fost atacat pentru cartea dvs. A Pretext for War (Un pretext pentru război)?

James Bamford: Nu, de administraţie, nu. Pentru simplul motiv că atunci când cartea mea a ieşit pe piaţă, în iunie 2004, situaţia se schimbase. Începuserăm să avem destul de multe informaţii despre prostiile referitoare la armele de distrugere în masă, laboratoarele chimice false etc. Dacă păream a fi un precursor, asta era pentru că reuşisem să schiţez un tablou aproape complet asupra situaţiei şi pentru că citam nenumăraţi angajaţi ai CIA, care declarau că treaba lor era să îi furnizeze preşedintelui motive pentru a intra în război.

Kristina Bojersson: Se vorbeşte despre Iran în prezent…

James Bamford: E veche treaba asta. Uitaţi-vă puţin la modul în care funcţionează aceşti indivizi! E o psihologie cvasi-orwelliană. În cartea lui, 1984, George Orwell, propune zilnic „două minute de ură”. Zilnic, la nu ştiu ce oră, se prezintă anumite lucruri în aşa fel, încât toată lume urăşte timp de două minute. Principiul este existenţa stării de război permanent. În 1984 era vorba de Asia orientală sau Eurasia, nu mai ştiu. Este exact ceea ce urmează să se petreacă cu Iranul şi cu Siria. Se începe prin demonizarea acestor popoare şi calificarea lor drept nişte popoare inumane, se spune că ele reprezintă o ameninţare considerabilă pentru Statele Unite, apoi se face legătura cu anumite evenimente înfricoşătoare. De exemplu, o bombă explodează în Liban şi, în aceeaşi zi, când încă nu există niciun indiciu care ar putea să identifice vinovatul, administraţia Bush anunţă că preşedintele sirian este cel care a dat ordinul. În Orientul Apropiat există o grămadă de facţiuni care visează să intre în luptă: pentru moment, Siria nu este decât un suspect printre mulţi alţii. Fapt care nu a împiedicat administraţia să suscite un climat de frică contra Siriei, graţie faimoasei tactici a celor zece minute de ură.

Cu Iranul lucrurile sunt asemănătoare. Această ţară nu reprezintă o ameninţare pentru Statele Unite, nici într-un viitor apropiat, nici într-unul îndepărtat. Când au reprezentat Siria şi Iranul o ameninţare pentru Statele Unite? Mai degrabă noi suntem cei care îi ameninţăm. Unde este echilibrul puterii din Orientul Apropiat? Singura naţiune care are aproape două sute de bombe atomice este Israelul şi noi începem să ne plângem pentru că Iranul a violat acordul de neproliferare pe care l-a semnat cu AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică). Acest tratat nici măcar nu a fost semnat de către Israel. Ne plângem că inspectorii ONU nu au acces total la tot ce face Iranul, dar Israelul nu îi lasă să intre deloc. Două situaţii, două abordări. Locuitorii din Orientul Apropiat sunt pe deplin conştienţi de aceste lucruri. Constată asta fără încetare: este Israelul, „colonie” americană, dotată cu arma atomică, care refuză să semneze tratatul de neproliferare nucleară şi care interzice intrarea inspectorilor internaţionali? Ori Israelul este un stat belicist, care a atacat Irakul în trecut, care ocupă Palestina şi care a lansat mai multe agresiuni asupra vecinilor săi, precum invazia din 1982. Dar aţi auzit vreodată presa sau administraţia americană reproşându-i Israelului nerespectarea tratatelor internaţionale?

Kristina Bojersson: Israelul este un subiect delicat pentru presă?

James Bamford: Extrem de delicat. Este imposibil să vorbeşti despre asta fără ca cineva să îşi piardă minţile şi să te acuze de antisemitism sau de altă absurditate de acest gen. Ziariştii merg pe coji de ouă din momentul în care abordează acest subiect. Problema este aceea că mass-media urmează exemplul administraţiei în acest domeniu: două situaţii, două abordări.

Kristina Bojersson: Poate pentru că Israelul ne protejează interesele în regiune?

James Bamford: Care interese? Este mai degrabă cauza problemelor noastre!

Kristina Bojersson: Şi petrolul? De ce am merge să invadăm Orientul Apropiat, dacă nu pentru resursele sale?

James Bamford: E un motiv. Celălalt este umbra purtată de America în Orientul Apropiat, numiţi-o cum vreţi.
Trebuie să revenim la planul de plecare. Şi acest plan este «Ruptura netă». A fost redactat chiar de aceia care au visat la acest război. Ideea este de a forţa statele arabe din Orientul Apropiat să îşi demită guvernele. Ceea ce vor responsabilii acestei administraţii este cel puţin un Orient Apropiat neutru şi ideal ar fi o regiune pe care să o dominăm în totalitate. Pot să găsesc mii de citate în documentele lor care susţin această idee.

Kristina Bojersson: Cum ne ajută agresiunea, invazia şi ocuparea să atingem acest scop?

James Bamford: Nu am demarat eu acest război. Nu mie, ci acestor indivizi care au început războiul trebuie să le puneţi această întrebare. Eu consider că nu ne ajută cu nimic şi cred că actualul director al CIA e de aceeaşi părere, dat fiind faptul că tocmai a recunoscut că nu mai creăm terorişti ca până acum. Dacă aveam intenţia de a pune capăt terorismului, am ratat această şansă.

Kristina Bojersson: Credeţi că vom intra în război contra Iranului sau a Siriei?

James Bamford
: Cred că, momentan, singurul lucru care ne împiedică să facem asta este faptul că nu mai avem resurse financiare şi militare pentru un nou război. Nu avem destul de mulţi soldaţi nici pentru Irak. În emisiunea « 60 de minute » se vorbea despre a-i trimite pe toţi cei pe care îi vor prinde. Trimit o femeie cu părul cărunt care trebuie că are 55 de ani, asta înseamnă că au trecut 15 de ani de când nu a mai fost activă, dar nu s-a gândit să demisioneze din rezerva armatei. Or, e scris cu litere mici în contractul său faptul că poate fi chemată în caz de urgenţă. Şi iată cum această biată femeie de 1m şi 50 cm se trezeşte cu o cască pe cap şi îşi spune: «Sunt pe drum spre Irak. Nu vreau să merg acolo, dar nu am de ales.» Iată unde s-a ajuns. S-a scăzut nivelul studiilor cerut la angajare. Dacă într-o zi te îmbeţi cu un recrutor şi semnezi o hârtiuţă, eşti bun de mers în Irak. Nici nu ţi se dă timp de gândit. Îi trimit pe toţi cei pe care îi prind.

Kristina Bojersson: După părerea dvs., cum acoperă presa subiectul Irak de la sfârşitul războiului?

James Bamford: Situaţia s-a schimbat foarte mult. Dintr-o dată pare că nu mai e indispensabil să facă sistematic jocul administraţiei. Şi apoi mass-media începe să descopere tot felul de asemănări cu Vietnamul. Şi toţi ştim cum s-a terminat cu Vietnamul. Cred că reportajele sunt oarecum mai bune, cel puţin prin comparaţie cu ce puteam citi înainte de război. Sunt mai sincere, oferă mai multe informaţii, citează persoane care ar trebuit intervievate înainte de război, când populaţia şi-a exprimat îndoiala. Dar atunci mass-media refuza să meargă să le caute.

Kristina Bojersson: Se pare că mereu e la fel: fervoare patriotică înainte de război, perioadă în timpul căreia nimeni nu îndrăzneşte să pună întrebări care deranjează; activitate jurnalistică entuziastă despre război; apoi, luni de conflict şi pe măsură ce lista victimelor creşte, un anumite spirit critic îşi face apariţia, chiar în timp ce adevăratele întrebări încep să fie puse. Cum poate fi schimbată această ordine?

James Bamford: Ar trebui ca cei care au poziţii de conducere în cadrul organelor de presă să aibă chef să facă cu adevărat jurnalism. Nu vor fi daţi niciodată la o parte ziariştii de duzină care se mulţumesc să parafrazeze comunicatele de presă. Însă aceştia trebuie încadraţi de reporteri experimentaţi, indivizi care ştiu cum să scotocească şi să obţină păreri contradictorii. Dacă administraţia spune «alb», trebuie să te descurci să descoperi negrul, şi dacă ea spune « negru », trebuie să scoatem la iveală albul. Dacă informaţiile sunt de încredere, articolul va fi publicat. Ziariştii trebuie trimişi la muncă, şi totuşi mass-media şi organele de presă nici măcar nu încearcă asta. Uitaţi-vă puţin la resursele de care dispun canalele de televiziune, în termeni de fonduri şi personal. Ce fac ele? Să luăm exemplul lui «World News Tonight», prestigioasa emisiune de ştiri de pe ABC. Dacă dăm la o parte publicitatea, emisiunea ţine 22 de minute. Dacă scoatem şi timpul acordat prezentatorului pentru a pălăvrăgi puţin şi documentarul micuţ de la sfârşit despre, de exemplu, concursul de broaşte ţestoase din Phoenix, abia rămâne un sfert de oră pentru adevăratele actualităţi. 15 minute pentru a acoperi 24 de ore de actualitate internaţională.
Mai e şi « Nightline ». Mereu mi-a plăcut această emisiune. E o emisiune excelentă de ştiri şi îmi plăcea mult munca lui Ted Koppel, care e unul dintre cei mai buni ziarişti din ţară. «Nightline» înseamnă 22 de minute de actualităţi în fiecare seară, cinci zile pe săptămână. Dacă adăugăm cele 22 de minute de «Nightline» la sfertul de oră de la «ABC World News», avem dreptul la mai puţin de 45 de minute de ştiri pe zi. Mai sunt şi alte surse, precum «Good Morning America» şi emisiunile care ocupă cam cinci ore pe săptămână. Dar ce fac ele? Se concentrează  pe un fapt sau altul vechi de 20 de ani…

Irakul nu a fost în mod real o ameninţare pentru SUA. James Bamford demască manipulările politice ale mass-mediei americane (III)

James Bamford este unul dintre acei puţini jurnalişti care au fost capabili să străbată apele tulburi ale serviciilor secrete şi să rămână totuşi  independenţi. Specialist în serviciile secrete de un sfert de secol, Bamford şi-a extins colaborările din presa scrisă, precum şi cele cu televiziunea, fără a renunţa vreodată la libertatea sa de a critica, care este, din punctul său de vedere, un atu profesional şi totodată o datorie faţă de cititorii săi.

Interviul luat de Kristina Bojersson în anul 2005 acestui ziarist de excepţie este un veritabil rechizitoriu împotriva manipulărilor mediatice, comise în perioada cuprinsă între 11 septembrie şi începutul războiului din Irak.

Citiţi aici partea a doua a acestui interviu:
Irakul nu a fost în mod real o ameninţare pentru SUA. James Bamford demască manipulările politice ale mass-mediei americane (2)

Kristina Bojersson: În aceste momente, sexualitatea lui Michael Jackson e cea care îi fascinează…

James Bamford: Ieri seară, emisiunea «20/20» a consacrat o oră întreagă discuţiei lui Diana Sawyer cu Petra Nemcova, manechinul care a scăpat cu viaţă în urma unui tsunami…

Kristina Bojersson: Cei care plătesc publicitatea fac legea, nu? Nicio marcă nu vrea ca numele ei să fie asociat cu emisiuni de actualitate intransigente, care ar risca să îi supere de telespectatori, pe înalţii responsabili sau pe cei care se află la putere. Ei vor ca spoturile lor publicitare să intre în emisiuni de divertisment inofensive.

James Bamford: Ştiu. Aşa funcţionează lumea acum. «Primetime» şi «20/20» sunt în competiţie cu «Dateline», în timp ce se adresează unui numitor comun din ce în ce mai mic, adică unor oameni care nu au chef să asculte o expunere despre deciziile lui Rumsfeld sau o analiză despre impactul lor. Ceea ce îi interesează este Michael Jackson sau un manechin, care reprezintă o ţintă de marketing mult mai importantă.

Kristina Bojersson: Totuşi, nu este firesc. În 11 septembrie 2001, două avioane au căzut deasupra New York-ului din cauza unor factori exteriori, despre care o grămadă de oameni nu s-au gândit să vorbească. Oare de ce nu au dorit să afle mai multe despre conducătorii lor sau despre ceea ce se petrece în această lume?

James Bamford: Cred că ţine chiar şi de natura ţării. Ambele părţi sunt democrate şi între ele se întinde o mare zonă roşie republicană. Este ceea ce ne diferenţiază de Europa. Acolo, dacă mergi 250 de km într-un sens sau în celălalt, descoperi altă cultură, altă limbă, oameni care nici măcar nu împărtăşesc aceeaşi istorie. Europenii au intrat în război de mai multe ori între ei, prin urmare ştiu că ceea ce se petrece în altă parte îi priveşte şi pe ei. În timp ce noi, în mijlocul Americii, care se întinde pe sute de km, întâlnim mereu aceeaşi mentalitate, aceeaşi hrană, aceeaşi cultură şi aceeaşi istorie.

Nimeni nu ne-a atacat niciodată, în afară de japonezi la Pearl Harbor şi în acea vreme Hawai nici măcar nu era încă un stat american. În plus, ţara este înconjurată fie de oceane imense, fie de naţiuni cu care avem relaţii excelente. Deci nu avem niciun motiv să ne interesăm de altceva, decât de următorul meci al celor de la Red Sox. Majoritatea americanilor cred că politica externă nu are impact concret asupra vieţii lor. Găsesc asta prea complicat, cred eu, şi tocmai din cauza asta atâţia oameni sunt partizani ai unei mentalităţi de dreapta care se rezumă la slogane care să încapă exact pe autocolantele ce pot fi lipite pe o maşină. Se tot repetă trucuri de genul: «Sunt nişte terorişti, vor să ne distrugă pacea şi ne invidiază libertatea.» Dar din câte ştiu eu, teroriştii nu fac să sară în aer Stockholm-ul! Am citit mare parte din ceea ce a scris Ben Laden şi nicăieri nu vorbeşte despre Curtea Supremă a Statelor Unite. Ceea ce îl face să ne dispreţuiască este politica noastră externă din Orientul Apropiat. Dacă Irakul ar ocupa partea de sud-est a Statelor Unite şi dacă ar avea în inima Statelor Unite o colonie virtuală, în care ar practica o politică de agresiune, având în acelaşi timp şi o armă nucleară, oare ce ar spune americanii? Tocmai un astfel de context nu îşi pot imagina compatrioţii noştri. Ei cred că Orientul Apropiat este un grup de ţărişoare din lumea a treia; ei nu înţeleg că este de fapt o regiune în toată puterea cuvântului, în care locuieşte o comunitate de confesiune musulmană şi că de fiecare dată când ne atingem de unul din teritoriile sale, restul populaţiilor se simt şi ele implicate. Oarecum la fel ca în Statele Unite.

Kristina Bojersson: Găsesc fascinant faptul că americanii nu se ostenesc niciodată să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă am fi noi invadaţi de o altă ţară. Cu toate acestea, legile fizicii sunt aceleaşi peste tot… Când debarcăm în Orientul Apropiat şi atacăm populaţiile care locuiesc aici, cum să nu ne gândim că vor exista confruntări violente?

James Bamford: Bineînţeles. Uitaţi-vă la primul atentat asupra World Trade Center [din 1993]: e de ajuns să vezi cine se află în spatele acestuia şi care au fost motivele sale. Am vorbit despre asta în cartea mea. Am rămas stupefiat de faptul că nimeni, până la mine, nu a publicat nimic despre asta.

Luaţi-l, de exemplu, pe Ramzi Youssef, creierul primului atentat… Ei bine, este nepotul lui Khalid Cheikh Mohammed, unul dintre şefii al-Qaida (Un portret al BBC îl descrie pe Khalid Cheikh Mohammed ca «şeful autoproclamat al comitetului militar al al-Qaida». Se presupune că el ar fi fost creierul atentatelor din 11 septembrie şi al unui număr de alte acte teroriste, inclusiv al răpirii ziaristului american Daniel Pearl. Acest reportaj poate fi găsit la http://news.bbc.co.uk./2/hi/south_asia/2811855.stm). În Filipine, Khalid Cheikh Mohammed purta smoking şi alerga după fete. Ramzi Youssef este inginer. Un om foarte inteligent, e de ajuns să citeşti interviurile pe care le-a acordat pentru a te convinge de acest lucru. Ei au explicat de ce au vrut să arunce în aer World Trade Center, în două scrisori pe care le-au lăsat la locul faptei, după atentat. FBI a pus mâna pe una dintre ele şi a trimis-o unui cotidian de mare tiraj, care a parafrazat câteva extrase, ceea ce a fost de ajuns. Nu s-a mai vorbit niciodată despre asta. Ori, aceste scrisori explicau foarte precis motivele lor, că erau legate de politica americană din Orientul Apropiat, de Israel mai ales. Şi promiteau să revină. Ceea ce au şi făcut. Ramzi Youssef s-a lăsat prins, dar Khalid Cheikh Mohammed a organizat atacurile din 11 septembrie. Nu e nevoie să mergem prea departe să căutăm motivele. Doar dacă nu cumva vrem să ascundem adevăratele motive!

Kristina Bojersson: Astfel, în loc să arate ce gândeau în realitate teroriştii, prin publicarea în extenso a scrisorii lor, nu s-au citat decât câteva fragmente, în cel mai bun caz…

James Bamford: Nu cunosc pe nimeni care să le fi publicat în întregime sau care să fi stabilit o legătură între toate aceste elemente.

Kristina Bojersson: Explicaţia este cea obişnuită: «Nu le vom permite teroriştilor să facă propagandă în coloniile noastre sau pe posturile noastre de radio

James Bamford: Dacă nu ne înţelegem inamicul, nu vom ajunge niciodată să îl învingem.

Kristina Bojersson
: După 11 septembrie o grămadă de experţi în terorism au fost invitaţi în diverse emisiuni televizate. Mă întrebam atunci câţi dintre ei au vorbit vreodată cu un terorist.

James Bamford: Nu ai cum să faci zece paşi către Washington, fără să dai de un expert în terorism. Aceştia te fac să simţi că pentru a deveni un terorist, e de ajuns să pronunţi cuvântul. Cei de la ABC nu se mai opreau din a mă suna: «Sunt expert în terorism, mi-ar plăcea să vă explic cum funcţionează aceşti oameni.» Dacă o esteticiană trebuie să treacă un examen pentru a avea dreptul de a profesa, cred eu că ar trebui să se ceară acelaşi lucru şi pentru experţii în terorism, care pot provoca mult mai multe daune dacă nu sunt bine pregătiţi. Şi nici măcar nu se sfiiesc să facă asta: cei mai mulţi dintre ei reprezintă, de fapt, anumite interese şi nu caută decât să îşi promoveze cauza proprie.

Kristina Bojersson: De ce administraţia Bush a mizat atât de mult pe Chalabi?

James Bamford: Este copilul multiubit al neoconservatorilor. El figura în planurile lor încă de la început. Erau convinşi că irakienii îl acceptau pe Chalabi pentru că este inteligent, pentru că are multe studii şi… pentru că are un doctorat la Massachusetts Institute of Technology! Problema este că acesta e un escroc care a fost condamnat pentru fraudă în Iordania şi care nu are nicio legătură cu populaţia din Irak, ţară pe care a părăsit-o când avea 12 ani. Neoconservatorii îşi imaginează că, o dată luat sub comandă Bagdadul, Statele Unite îl vor face pe Chalabi şi tovarăşii săi să defileze sub aplauzele mulţimii. Evident, nimic din toate astea nu s-a întâmplat.

Kristina Bojersson: Cum au fost în stare să devieze aşa de rău din acest punct de vedere?

James Bamford
: Amintiţi-vă de unde vin. Sunt contemporanii mei, am fost toţi marcaţi de războiul din Vietnam: în acea vreme toţi riscam să fim convocaţi. Am tras numărul chiar de la prima extragere (În timpul războiului din Vietnam, serviciul militar obligatoriu se realiza prin tragere la sorţi a datelor de naştere (n.tr.).). Din fericire, m-a dus voluntar doi ani mai devreme.

Intuiam apropierea serviciului obligatoriu… De altfel, în dimineaţa tragerii la sorţi, m-am îmbarcat în primul avion în direcţia Vietnam. Aceşti oameni, din contră, erau pentru război, dar nu au participat la el. Cheney s-a departajat, declarând că avea ceva mai bun de făcut în acea vreme. George Bush era pentru, cu condiţia să nu trebuiască să meargă acolo. Au petrecut războiul în grupe de discuţii la Washington, în redactarea de memorandumuri, care nu aveau decât o legătură foarte vagă cu realitatea.

Kristina Bojersson: Cum au putut să ajungă la putere asemenea indivizi?

James Bamford: V-am spus, neoconservatorii au partizanii lor în această ţară, care le dau mulţi bani. Când a apelat la aceşti indivizi, Reagan a obţinut mai multe voturi din interiorul grupului pro-Israel decât orice alt preşedinte republican până la el. Este o realitate politică: anumite grupuri de interese contează mai mult decât altele. Grupul pro-Israel exercită o influenţă politică enormă. Fie că eşti democrat sau republican, aceştia îşi pot aduce o mulţime de partizani care să îţi semneze cecuri consistente. Tocmai de aceea acest grup este atât de ocrotit. Dacă obţii un procent bun de voturi din interiorul lui, ai mai multe şanse de a câştiga.

Kristina Bojersson: Da, dar acest grup este democrat prin tradiţie.

James Bamford: Este adevărat. Este democrat 60-70%. Dar dacă un candidat republican ajunge să obţină 10 puncte de la acest grup, deci 10% de la democraţi, câştigă teren. Câştigarea unor alegeri înseamnă cucerirea unui număr cât mai mare de alegători, dintr-o serie de diferite grupuri. Un republican nu va obţine niciodată mai mult de 50 % de la gruparea pro-Israel, căci aceasta este majoritar democrată, dar un procent mic din membrii săi este indecis, şi aceştia pot fi atraşi. Chestiunea esenţială în viziunea lor este Israelul. Nimic altceva nu contează. Dacă vă arătaţi mai conciliant către Israel şi dacă vă întăriţi poziţia faţă de ţările arabe, veţi câştiga o bună parte din voturile lor. Asta fac neoconservatorii.

Kristina Bojersson: Asta primează asupra oricărei chestiuni de politică internă?

James Bamford
: În cadrul acestui grup, da. Pentru a intra în graţiile sale, trebuie să ne schimbăm politica externă. Pentru a reuşi în cadrul acestui grup, trebuie să schimbăm modalitatea în care Statele Unite se comportă în regiunea cea mai volatilă de pe glob. Consecinţele sunt mult mai mari decât câteva subvenţii în plus pentru industria lactatelor, de exemplu. George H. W. Bush pierduse acest procent pro-Israel.

Nu se poate spune că din această cauză a pierdut alegerile, dar asta a jucat un rol important. Atunci fiul lui a luat-o în direcţia opusă în ceea ce priveşte Orientul Apropiat. În loc să arate cel mai mic dram de înţelegere faţă de cauza palestiniană, acesta declară răspicat: «Palestinienii să se ducă la naiba. Noi sprijinim cauza lui Ariel Sharon.» Şi ca să fie şi mai clar, face apel la susţinătorii de bază, adică la neoconservatori. Alegătorii indecişi din gruparea pro-Israel au înţeles mesajul imediat.

Evident, problema este că o dată ce a ales, nu i-a fost de ajuns să dea câţiva dolari în plus producătorilor de produse lactate. Nu, el trebuie să modifice radical politica americană în Orientul Apropiat deoarece, pentru a obţine voturile necesare, trebuie să recurgă la fanatici. Grupurile de interese fac diferenţa în momentul alegerilor şi există tot felul de astfel de grupul de interese. Termenul nu este peiorativ în sine. Negrii formează un grup de interese, la fel ca şi catolicii sau clasa de mijloc. Dar garanţiile pe care li le dăm sau refuzăm nu afectează cu nimic politica externă. Nu cunosc decât două grupuri, în Statele Unite, pe care politicienii le curtează pentru a influenţa negativ politica noastră externă: grupul pro-Israel şi cubano-americanii din Miami. E absolut incredibil ca Cuba să fie şi acum sub embargo, la 15 ani după terminarea războiului rece. Orice fiinţă de bun simţ ar înţelege că Cuba nu mai reprezintă nici cel mai mic pericol pentru securitatea noastră naţională. Este doar o insulă în mijlocul Caraibelor, iar dacă embargoul există încă, asta se petrece doar din cauza unei bande de politicieni, care doresc să atragă favorurile celor care sunt împotriva lui Castro, din Florida.

Kristina Bojersson
: La ce îi foloseşte Congresului să slăbească echilibrul puterilor?

James Bamford
: Bună întrebare. Congresul tremură în faţa Casei Albe. Cultul drapelului, frica de a trece drept un patriot prost, dacă votăm împotriva războiului din Irak… E mult mai uşor să urli cu lupii: «Ah, da, pericolul este enorm, asta spune CIA.» Şi e adevărat că aşa a zis, cu Tenet în frunte. Sau cu Colin Powell. Parlamentarii nu au avut de ce să pună întrebări. Şase republicani au votat împotriva războiului, au avut curaj! De altfel nu mai sunt decât patru azi. (Constance A. Morella, din Maryland, nu a mai fost ales şi Amory Houghton, din New York, s-a pensionat.)

Filosofia lui Bush este cea colonialistă, din perioada victoriană: «Trebuie să civilizăm lumea, să îi civilizăm pe fraţii noştri cu pielea de culoare închisă.» Singura diferenţă este aceea că, în prezent, nu regina Victoria este cea care aduce civilizaţia, ci bunul nostru rege George aduce democraţia. Dar atenţie, nu oriunde. Singurele locuri unde ne interesează democratizarea este Orientul Apropiat şi Cuba. Se vorbeşte oare de aducerea democraţiei în Africa? În Asia? Din câte ştiu nu o să invadăm Birmania, nu?
Este absolut vital să poţi să te pui în locul celuilalt, să înţelegi ce se petrece în capul locuitorilor din Orientul Apropiat când se uită la Statele Unite. Nu ei sunt cei care au venit să ne invadeze. Noi suntem cei care am invadat un stat independent din Orientul Apropiat, chiar dacă el nu reprezenta o ameninţare. În acelaşi timp, noi ajutăm Israelul care este duşmanul declarat al acestuia şi care are două sute de ogive nucleare. Prin urmare, noi suntem acolo pentru a proteja Israelul, chiar dacă nicio ţară nu are vreo intenţie de a-l ataca. E o nebunie curată!

Kristina Bojersson: Ceea ce putem spune cu siguranţă este faptul că informaţiile televizate nu incită deloc la acest gen de analize…

James Bamford
: Una din marile probleme cu aceste programe de tipul „Nightline” sau altele, sunt invitaţii lor. Indivizi de extremă dreaptă, precum Richard Perle, au microfonul mereu deschis la aceste emisiuni. Iar drept unici oponenţi nu le sunt aduse decât persoane care sunt mai mult sau mai puţin de acord cu ei. L-aţi văzut în ultima vreme la televizor pe Howard Zinn (Profesor de Ştiinţe politice la Universitatea din Boston, istoricul şi politologul Howard Zinn dezvoltă o gândire politică în contradicţie cu ordinea dominantă. Acesta a publicat o duzină de lucrări, printre care cea mai cunoscută, O istorie populară a Statelor Unite, editată în Franţa în 2003 de Agone.)? El se află în opoziţie faţă de cei de genul lui Perle şi ar şti să le facă faţă. Dar în loc să garanteze o adevărată dezbatere dreapta/stânga, nu sunt invitate decât persoane din acelaşi grup, cel mai adesea de dreapta sau de extremă dreaptă şi, mai rar, câte un nefericit reprezentant al dreptei moderate. Iată un simţ ascuţit al ideii de pluralism!

Kristina Bojersson: Cum explicaţi că atât de mulţi jurnalişti nu cunosc principiile de bază ale profesiei lor, până acolo încât uită că sursele oficiale mai mint din când în când, şi că, cu cât subiectul este mai sensibil, cu atât mai mari sunt şansele ca realitatea să fie muşamalizată?

James Bamford
: Pe când eram la începuturile meseriei mele şi scriam pentru Puzzle Palace (James Bamford, The Puzzle Palace: A report on America`s Most Secret Agency, Boston, Houghton, Mifilin, 1982), o carte despre o agenţie de informaţii enormă, eram un necunoscut. Am început singur de jos, fără experienţă, fără pregătire, eram un nimeni şi a trebuit să mă descurc că să găsesc surse. Pe când, o dată ce ajungi să lucrezi pentru marile concerne media ca reporter, sau echivalentul său în presa scrisă, este foarte uşor să dispari sub ceea ce eu numesc „jurnalism pe un platou de argint”. Cineva te cheamă şi îţi propune un subiect deja pregătit cu toate punctele, sursele pregătite să vorbească, documentele pe care nu mai trebuie decât să le fotocopiezi… Asta se întâmplă tot timpul. Nu am acceptat niciodată acest gen de propuneri, însă alţii o fac.

Tocmai de aceea New York Times a trecut prin mari dificultăţi. De două ori au fost obligaţi să îşi ceară public scuze. Prima dată, s-a întâmplat când Wen Ho Lee, un cercetător angajat al laboratorului naţional din Los Alamos a fost acuzat de spionaj în beneficiul Chinei. Nişte deputaţi de dreapta au oferit povestea pe un platou de argint unui jurnalist al New York Times, incluzând denunţuri care aveau sprijinul unor asistenţi parlamentari gata să încline balanţa în favoarea poveştii. De fapt, informaţiile s-au dovedit a fi până la urmă 90% false (Informaticianul chino-american Wen Ho Lee lucra pentru laboratoarele nucleare de la Los Alamos când a fost arestat, în 1999, şi acuzat că ar fi furat secrete despre arsenalul nuclear american, pentru China. Acesta a fost eliberat în august 2000, după ce a negociat nişte mărturii prin care recunoştea că ar fi accesat nişte informaţii clasificate. Celelalte 58 de acuzaţii au fost abandonate, judecătorul care prezidase procesul său şi-a cerut scuze pentru faptul că l-a ţinut în închisoare timp de nouă luni.). Dacă aş fi fost membru al redacţiei la acel moment, aş fi spus: „Haideţi să afirmăm contrariul celor spuse de această poveste şi dacă nu reuşim să găsim elemente autentice, foarte bine, dar măcar vom fi făcut propria noastră anchetă”. Tocmai asta au făcut cei de la Washington Post: au apărat versiunea opusă şi, până la urmă, ei au fost cei care au avut dreptate. Tot respectul pentru ceea ce au făcut! Din câte îmi amintesc, era pentru prima dată când New York Times publica un articol de o pagină pentru a-şi face mea culpa. Cei de la ziar au examinat atent toate sursele lor şi au recunoscut că au greşit în cea mai mare parte. Patru ani mai târziu, acelaşi ziar a trebuit să facă din nou acest lucru, de această dată din cauza articolelor lui Judy Miller. Şi de această dată au fost invocate scuzele, dar numele lui Judy Miller nici măcar nu a fost menţionat. Au preferat să vorbească timid despre un „reporter”…

Kristina Bojersson: Şi editorialiştii?

James Bamford
: Editorialele New York Times au fost mereu de calitate bună şi sunt, fără îndoială, cele mai bune din ţară. Cele mai proaste, dacă le excludem pe cele ale Wall Street Journal, aparţin Washington Post. Dacă citim toate editorialele lor de la prima depunere a jurământului de către Bush, ne dăm seama că acesta preconiza războiul încă de la început. Aruncaţi un ochi pe editorialul din 30 ianuarie 2001, când Bush şi-a reunit pentru prima dată Consiliul naţional de securitate. În esenţă, autorul ne spune: „Bush nu a menajat Irakul în timpul campaniei sale electorale, acum rămâne de văzut dacă îşi ţine promisiunile.” Ei sunt ultimii care au părăsit vaporul când acesta a început să se scufunde şi nici măcar în prezent nu recunosc decât de nevoie că au făcut o greşeală enormă. Din contră, reportajele lor sunt mai bune decât cele ale New York Times, chiar dacă au aranjat lucrurile în aşa fel încât să marginalizeze articolele lui Walter Pincus.

Kristina Bojersson: Dacă ar trebui să evaluaţi mass-media pentru calitatea informaţiilor oferite, ce notă i-aţi da?

James Bamford: Un trei din zece înaintea războiului şi poate un şapte din zece în prezent. Problema este că ne-ar fi trebuit un şapte din zece înainte de război, nu după. Dacă numai o zecime dintre jurnaliştii care au anchetat afacerea Lewinsky (De la numele Monica Lewinsky, o stagiară de la Casa Albă cu care Preşedintele Clinton a negat mai întâi că ar fi întreţinut relaţii sexuale înainte să mărturisească, în august 1998, despre o „relaţie neadecvată” cu o tânără.) ar fi depistat minciunile debitate de Casa Albă despre Irak, poate că nu am fi plecat la război.

Lucrurile s-au schimbat foarte mult de când am început eu să lucrez ca jurnalist. Când mă uit la Fox (n. tr. postul TV cel mai popular de ştiri din SUA), mă simt sincer jenat. Cât de şovini pot să fie! Sunt convins că, înainte să fie trimişi pe teren, trec în fiecare dimineaţă mai întâi să dea raportul, pentru a verifica dacă insignele lor cu steagul Americii sunt bine prinse de gulerele hainelor lor.

Ceea ce m-a mai uimit este că, în timpul perioadei care a precedat războiul, toate televiziunile angajaseră ofiţeri în retragere drept consultanţi. La fiecare cinci minute, acestea îl solicitau pe generalul Machin pentru a-l întreba ce crede. Şi el trebuia să răspundă: „Îl vom învinge pe Saddam Hussein, şi pentru a face acest lucru vom ordona mişcări de trupe…” Se vorbea întotdeauna despre „noi”. dar cine sunt aceşti „noi”? CNN? Administraţia Bush? Poporul american? Ne dădeau impresia că suntem toţi în aceeaşi barcă, precum spectatorii unui meci de fotbal. Nu era nimeni acolo care să pună întrebări de genul: de ce Casa Albă face toate astea? Care sunt obiectivele sale? Ce prevede că se va întâmpla o dată terminat războiul? Ce va face cu insurgenţii? Câţi oameni vor urî Statele Unite după invazie? Nicio întrebare interesantă. Numai generali ieşiţi din dulapul cu naftalină, care turnau poveşti despre chestiuni de strategie militară. Nişte anecdote, în fond.

Kristina Bojersson: Legăturile de dependenţă nu permit, deci, un jurnalism de calitate, mai ales în timp de criză?

James Bamford: Tocmai asta spuneam, exact. Sunt mulţi jurnalişti mult mai inteligenţi şi mai experimentaţi decât mine, numai eu sunt independent, fapt care înseamnă că pot să îmi asum riscuri şi să scriu ceea ce vreau. Acest lucru devine imposibil când lucrezi pentru un organ de presă sau pentru un canal de televiziune. Intervine frica de a-ţi pierde locul de muncă, de a supăra un grup de presiune sau altul, frica de a trece drept un american nepatriot.

Kristina Bojersson: Tom Yellin (care era producătorul executiv al lui Peter Jennings pentru documentare) şi Ted Koppel jură amândoi că pot să lucreze după pofta inimii, atâta timp cât rămân în cadrul sistemului lor, cel al unui canal de televiziune important.

James Bamford
: Tocmai asta nu accept eu. Iată de ce scriu cărţi: pentru că trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce facem. Nu putem să ne mulţumim doar cu a spune: „Fac ce pot”.

Kristina Bojersson
: Sistemul există şi are nevoie de jurnalişti. Aceştia pot să încerce să mute limitele în măsura în care pot face aceasta. Dvs. aţi cunoscut succesul, arătându-vă plin de iniţiativă. Aţi devenit un mic patron independent, într-un anume fel. Cei care pot să vă urmeze exemplul nu sunt prea numeroşi.

James Bamford: Ştiu, dar trebuie să dai vina pe cineva. Eu unul îmi îndrept reproşurile către cei care ocupă posturile de conducere.

Kristina Bojersson: Trebuie amintit faptul că emisiunile de actualitate depind de instituţii mari, care le presează financiar.

James Bamford: Haideţi, lăsaţi-o baltă! Dacă lucraţi pentru una dintre aceste instituţii, deja faceţi parte din problemă. Nu puteţi să vă mulţumiţi să scânciţi că nu aveţi de ales. Întotdeauna putem alege. Dacă ţineţi la cei 500.000 de dolari de salariu anual, atunci asumaţi-vă responsabilitatea care vă revine. Nu vă mulţumiţi să spuneţi că nu puteţi face nimic. E ca la Nürnberg: „Astea erau ordinele, trebuia să mă supun, nu puteam face nimic.” În cazul unui reprezentant al presei e şi mai rău, pentru că lui nu îi dă nimeni ordine. Poate să plece dacă nu îi convine. Bineînţeles că este greu să renunţi la cec. Dar măcar să o spună, decât să fabrice tot felul de alibiuri false. Credeţi sincer că mai există jurnalism de investigaţie în vreunul din domeniile existente?

Kristina Bojersson: Asta costă foarte mult…

James Bamford: Ştiu. Am cheltuit mulţi bani când eram la ABC. Asta ne împiedică să facem ceea ce ne-am propus, numai în măsura în care obiectivul nostru este acela de a ne câştiga, cât mai comod posibil, un trai bun, fără a face prea multe valuri, aşa că trebuie să ne asumăm responsabilităţile în loc să repetăm: „Fac ce pot”.

Kristina Bojersson: Ei afirmă că este posibil să câştigăm un trai bun şi, în acelaşi timp, să facem ce putem.

James Bamford: Foarte bine, dar eu nu cred în asta. Putem să rămânem aşezaţi pe scaunele noastre şi să continuăm să scoatem reportaje despre Iisus sau despre OZN-uri, pentru că despre asta se vorbeşte, sau putem să realizăm o anchetă fără compromisuri despre motivele pentru care suntem în Irak. Oamenii fac alegeri. Eu, unul, prefer să nu lucrez în asemenea condiţii; alţii, gândesc contrariul. Dar să nu zică că fac tot ce pot.

Kristina Bojersson: Se mai întâmplă ca atunci când prezinţi informaţii controversate sau deranjante din punct de vedere politic, să ţi se sară la gât. Riscul este să fii marginalizat, urmărit, târât în noroi…

James Bamford: Da, îmi este cunoscută situaţia. În perioada Watergate, studiam dreptul. Era foarte interesant: pătrundeam în tainele legilor şi ale Constituţiei chiar în clipele în care Preşedintele era acuzat că ar fi minţit şi comis abuzuri de putere. Este unul din motivele care m-au determinat să încep să fac jurnalism de investigaţie: vroiam să scot la lumină greşelile sau escrocheriile puterilor publice. Când am scris prima mea carte, Puzzle Palace, guvernul m-a ameninţat de două ori cu anchetări pentru spionaj. Este prima oară când NSA era obiectul unei anchete ample, de asta vroia cu orice preţ să mă împiedice să ajung până la capăt. Am început prin a înainta cereri în numele legii privind libertatea informării. NSA se bucurase foarte mult de un regim de excepţie, dar cu toate acestea am reuşit să strâng destul de multe informaţii. Am găsit materiale la Ministerul de Justiţie, inclusiv un raport despre NSA, care dovedea că aceasta practică forme ilegale de spionaj. Era un raport „top secret”. Ministerul de Justiţie a tot amânat momentul, dar după nouă luni tot mi l-a transmis. Pe atunci administraţia Carter îşi trăia ultimele zile şi Ministrul de Justiţie, Benjamin Civiletti, ştia că nu mai erau prea multe de pierdut. Când cei de la NSA au aflat de acest lucru, au strâns puternic din dinţi. Directorul acesteia, Bobby Inman, a făcut scandal, dar era prea târziu: deja eram în posesia documentului!

Apoi Reagan ajunge la putere şi, o dată cu el, extrema dreaptă. De asemenea, Bobby Inman se grăbeşte să meargă să vorbească cu noul Ministru de Justiţie, William French Smith. Acesta decide să treacă la atac, mai ales prin intermediul unuia dintre adjuncţii săi, un anume Ken Starr (Recunoscut pentru poziţiile sale conservatoare, avocatul republican Kenneth Star a fost însărcinat, în calitatea sa de consilier independent, să ancheteze posibilele abuzuri ale preşedintelui Clinton în scandalul imobiliar Whitewater şi eventualele motive pentru o procedură de destituire, printre altele pentru sperjur şi obstrucţionarea justiţiei în timpul scandalului Monica Lewinsky). Faptul că m-au convocat prin telefon nu anunţa nimic bun. Atunci mi-am angajat un avocat bun din Washington, Mark Lynch, împreună cu care m-am întâlnit cu funcţionarii Ministerului de Justiţie. Pe scurt, ne-au spus că administraţia Carter a greşit când a declasificat acest document, că este din nou clasat „top secret” şi că vor să îl recupereze. Îmi explicau toate astea pe lung şi pe larg, spre marea mea fericire căci în trecere îmi dezvăluiau o grămadă de trucuri pe care eu încă nu le ştiam. Evident, nu am nici cea mai mică intenţie de a le da înapoi documentul. Trag de timp, propunându-le o nouă întâlnire, de data asta la editorul meu. Iată-i cum se prezintă din nou, acum în Boston. De această dată au venit doi avocaţi din partea Ministerului de Justiţie, consilierul juridic al NSA, precum şi directorul acesteia pe probleme politice. Imediat şi-au scos colţii: „Câte copii ale documentului aţi făcut? Cine le-a văzut? Cui le-aţi dat?”. Am refuzat să răspund la aceste întrebări. Le-am spus să vorbească cu avocatul meu, care atunci se afla în Washington. Ceea ce au şi făcut imediat. Atunci discuţia a devenit furtunoasă. Au invocat legea contra spionajului, care prevede anchete împotriva oricărei persoane care deţine documente clasate secrete şi care refuză să le înapoieze proprietarului de drept. Mark le-a spus: „Auziţi, lăsaţi-mă pe mine, mergeţi şi aşteptaţi afară şi daţi-mi-l pe Bamford, vreau să vorbesc singur cu el”. Iau telefonul şi îmi spune: „Bătrâne, sunt prea puternici pentru tine, probabil că deja au un mandat de arestare în buzunar pe numele tău, te sfătuiesc să îi laşi pe mâna mea. Imediat ce revin în cameră tu dispari!”. Zis şi făcut. În timp ce Mark le reproşa la telefon că şi-au încălcat limitele drepturilor lor, am şters-o. Erau înnebuniţi. Mai ales că uitaseră un lucru: exista o altă lege, decretul-lege privind secretul, care data dinainte de Reagan. Acesta stipula că, o dată declasificat un document, nu mai putea fi reclasificat. Ori, tocmai asta încercau ei acum să facă. Le răspundeam de fiecare dată aşa: citiţi decretul-lege despre secret. Iar ei de fiecare dată răspundeau: „În ciuda acestui fapt, documentul a fost reclasificat top secret.” Ba chiar era şi mai secret decât înainte, căci inventaseră un titlu de genul „secret cosmic”… „Şi cerem ca Bamford să ni-l dea înapoi!”

Imediat, Preşedintele Reagan s-a grăbit să modifice decretul-lege, şi anume că un document declasificat poate fi reclasificat, conform deciziei puterii în exerciţiu. Din nefericire pentru ei, această nouă lege nu era retroactivă, prin urmare nu aveam nicio îngrădire. Până la urmă m-au lăsat în pace, pentru că nu comisesem niciun delict, dar asta a provocat un mare tapaj. Cea mai amuzantă parte din toate acestea este că prima care a vorbit despre asta într-un articol a fost… Judith Miller.

Kristina Bojersson: Cunoaşteţi mulţi confraţi la fel de perseverenţi ca dvs.?

James Bamford: Jurnaliştii de astăzi aparţin unei generaţii de linguşitori, contrar unora precum Bradlee, Woodward, Bernstein şi alţii de genul Sy Hersh. Aceştia aparţin vremurilor în care era o plăcere să agiţi apele. Poate că balanţa se va înclina din nou în cealaltă parte. Până atunci, mizele sunt mult mai mari decât în acele timpuri. Războiul din Vietnam nu ar fi provocat niciodată un conflict nuclear sau un război cu terorişti capabili să pulverizeze un zgârie-nori din New York.

Kristina Bojersson: Credeţi că vor mai fi şi alte atentate devastatoare în Statele Unite?

James Bamford: Cred că se depun eforturi susţinute pentru a crea un sentiment de teamă. Terorismul e scos ţap ispăşitor pentru toate. Administraţia se foloseşte de asta pentru a suscita frica, iar frica serveşte la justificarea războiului. În timpul deceniului care a precedat 11 septembrie, numărul mediu de americani omorâţi în atentate teroriste comise de străini era de nouă pe an. După, această cifră a scăzut şi mai mult. Avem o singură „culme” de trei mii de persoane, ceea ce e înfricoşător. Dar dacă ne gândim în termeni de raport cost/profit la 10 ani, e vorba de un număr foarte mic de oameni. Mai ales dacă îl comparăm cu cele 50 de mii de decese cauzate în fiecare an la noi, de cancerul de colon.

Kristina Bojersson
: Şi apoi mai sunt şi alte provocări, precum Patriot Act.

James Bamford: Tocmai de asta spun că ameninţarea terorismului este extrem de exagerată. Eu unul am o soluţie foarte simplă, în trei etape. Începem cu Israelul, pe care îl vom trata de acum înainte ca pe o ţară ca toate celelalte, şi nu ca unul din cele 51 de state ale Statelor Unite. Mereu am menajat Israelul şi cred că a venit momentul ca asta să se schimbe. Dacă vor să continue să construiască colonii în teritoriile ocupate, violând politica ONU, precum şi pe cea a SUA, să plătească preţul. Să li se taie porţia şi să li se impună sancţiuni, până când îşi vor schimba atitudinea. Asta ar arăta lumii arabe, europenilor şi restului planetei că suntem în stare să apărăm şi alte cauze decât cele ale unui Sharon sau ale unui Netanyahou. Impactul ar fi enorm în Orientul Apropiat. La fel şi cu războiul din Irak: trebuie să ne retragem trupele şi să le înlocuim cu „căştile albastre”, trupele de menţinere a păcii, sub mandat ONU. A treia măsură: alocarea fondurilor astfel economisite, pentru un nou „război”, dar nu pentru dominarea ţărilor, ci pentru salvarea oamenilor. Lupta contra SIDA, de exemplu. Această maladie omoară trei milioane de persoane pe an, iar această cifră este în continuă creştere, mai ales în regiunile lumii deja devastate de mizerie. Stoparea acestui flagel ar fi nu numai în interesul populaţiilor, ci şi al stabilităţii mondiale. Alocând o sumă mare de bani acestei cauze – să zicem 55 de miliarde de dolari, ceea ce nu reprezintă decât un mic procent din ceea ce noi cheltuim în Orientul Apropiat – Statele Unite ar atrage simpatie aproape de peste tot, dar mai ales din partea ţărilor din lumea a treia. Oare oamenii ne-ar mai ataca dacă ne-am preocupa puţin mai mult de soarta planetei? Câţi ar renunţa la terorism, dacă ne-am modifica politica externă în Orientul Apropiat? Câţi ne-ar mai urî dacă ne-am comporta cinstit?

Directorul revistei Harper, John MacArthur, face o analiză lucidă asupra mass-mediei americane

El îi numeşte pe jurnaliştii americani „curtezani care vor să trăiască la Versailles”

traducere după versiunea franceză de Violeta Bucur

John MacArthur este în prezent preşedinte şi director al revistei Harper’s Magazine. Are o prestigioasă carieră jurnalistică, colaborând la mai multe cunoscute publicaţii din SUA: New York Times, Washington Post, Boston Globe, Los Angeles Times, Wall Street Journal. În 1993 a primit premiul Mencken pentru cel mai bun editorial, în urma articolelor sale din New York Times. Bun cunoscător al lumii redacţiilor americane, el face o serie de dezvăluiri incitante despre corupţia din lumea presei, în contextul evenimentelor de după 11 septembrie 2001.  Kristina Borjesson l-a intervievat şi a publicat mărturiile lui sub titlul „Toată lumea vrea să trăiască la Versailles”, în cartea „Controlul Media. Opt mari jurnalişti americani rezistă presiunilor administraţiei Bush,” publicată de editura pariziană Les Arenes în 2006.

Singurii care se bucură de libertatea presei sunt proprietarii mass-media

Kristina Borjesson: Virulenţa cu care John MacArthur apostrofează mass-media şi neglijenţele principalelor ei ,,vedete” ar putea să-i şocheze  pe cei sensibili. Pentru mine însă e ca un suflu de aer proaspăt. Mi se pare revigorant să aud un jurnalist, ba mai mult, un patron de ziar, că îşi critică breasla cu atâta libertate. Este drept că, spre deosebire de alţii, directorul de la Harper nu are nevoie să facă temenele nimănui pentru a asigura supravieţuirea revistei sale: în ceea ce-l priveşte, independenţa reprezintă un privilegiu nativ. Nepot al bancherului miliardar John D. MacArthur şi fiul lui Roderick MacArthur, la rândul său milionar şi apărător ardent al libertăţii civice, John are în gene reuşita individuală, dar şi un anumit devotament faţă de interesul public.

Nobili din fire, descendenţii familiilor înstărite cum este cea a lui John sunt adesea educaţi în spiritul datoriei faţă de ţara care le-a permis să devină bogaţi. MacArthur îşi achită astfel datoria cu ajutorul revistei Harper, o publicaţie lunară de artă şi literatură, care tratează totodată subiecte de politică, făcându-şi o plăcere din a lua urma celor puternici şi corupţi. ,,Singurii care se bucură de libertatea presei sunt aceia care deţin un organ de presă”, îi place lui John MacArthur să spună cu cea mai mare seriozitate.

Noii curtezani ai actualului Versailles

Prin spiritul juvenil, eleganţa şi bunele maniere, John are aerul unui băiat de bani gata american. Dar aparenţele înşeală. Colaborator constant al revistei „Devoir” din Montreal, el vorbeşte curent limba franceză şi face dovada unei viziuni largi asupra lumii, aspect din ce în ce mai puţin în vogă printre cei din lumea lui. Dacă la prima vedere pare de o curtoazie ieşită din comun, devine cu totul altul, imediat ce îşi scoate sabia din teacă pentru a-şi critica colegii de breaslă. De-abia atunci îţi dai seama cât de puternic este focul ce îl animă: ,,Mulţi din generaţia mea au făcut jurnalism pentru că s-au simţit investiţi cu o responsabilitate deosebită,” explică el. ,,Aceea de a nu mai accepta vreodată minciunile care ne-au fost servite pe vremea războiului din Vietnam.”

Acum că Statele Unite sunt amestecate într-un război nu cu mult diferit de cel care i-a marcat tinereţea, MacArthur nu-şi poate potoli mânia. El îi acuză pe jurnaliştii de la Washington că sunt ,,curtezani” şi compară capitala americană cu Versailles-ul lui Ludovic al XIV-lea. ,,Toată lumea vrea să trăiască la Versailles” în preajma actualului Rege-Soare, George Bush. MacArthur se lansează într-un rechizitoriu feroce împotriva presei de după 11 Septembrie 2001.

Presa acoperă şi multiplică minciunile guvernanţilor

John MacArthur: Felul în care mass-media s-a comportat chiar înainte de cel de-al doilea război din Golf şi de invazia Irakului este demn de dispreţ. Doar în anii care au precedat războiul din Vietnam mai putem găsi publicaţii atât de mediocre. Mass-media americană a înghiţit şi a amplificat absolut toate minciunile administraţiei Bush, începând cu conferinţa de presă care a avut loc la 7 septembrie 2002. În acea zi, însoţit de Tony Blair, George Bush a vorbit despre un nou raport al AIEA (Agenţia internaţională de energie atomică) conform căruia Saddam Hussein avea să creeze o bombă atomică în numai şase luni. Însă acest raport nu a existat niciodată. Foarte puţini jurnalişti au semnalat acest lucru la vremea respectivă, deşi subiectul ar fi fost o bombă mediatică: „Preşedintele a citat un raport imaginar, avertizând asupra iminenţei unui holocaust nuclear.” Dar nimeni din presă nu a pomenit nimic despre această minciună sfruntată.

Primul articol serios în care se dezvăluia faptul că acest faimos raport este o scorneală n-a fost publicat decât trei săptămâni mai târziu în Washington Times. Cel mai uimitor este însă faptul că acesta a apărut într-un cotidian de dreapta, care susţinea ideea războiului. Articolul, intitulat ,,Raportul citat de Bush nu există: AIEA neagă raportul referitor la armele irakiene,” a fost publicat pe data de 27 septembrie 2002. În decursul celor două săptămâni care au urmat până la decizia Congresului de a aproba invazia Irakului şi de a-i acorda undă verde lui Bush, presa a continuat totuşi să publice poveşti înspăimântătoare despre armele irakienilor.

Cei mai mulţi s-au inspirat dintr-un articol apărut în New York Times în care autoarea, Judith Miller, scrie despre existenţa unor tuburi de aluminiu care ar constitui o dovadă pentru faptul că Saddam Hussein şi-a relansat programul nuclear. În primul articol din această serie, apărut pe 8 septembrie 2002 sub semnăturile lui Judith Miller şi a lui Michael Gordon, se află un citat care a rămas întipărit în amintirea tuturor, un exemplu tipic de propagandă. Autorii citează un membru eminent al administraţiei Bush, fără îndoială vicepreşedintele Dick Cheney: „Dacă vom aştepta prea mult pentru a descoperi arma încă fumegând, nu va mai ieşi fum din ea, ci o „ciupercă” nucleară”.

Nici că se puteau prezenta lucrurile într-un mod mai terifiant. Ar fi fost o spălare de creiere prea evidentă dacă s-ar fi spus: dacă nu invadăm Irakul, Saddam Hussein va declanşa holocaustul nuclear asupra Statelor Unite. Ori acest lucru era o mare tâmpenie. Aşa cum a explicat mai târziu AIEA, tuburile de aluminiu erau destinate fabricării de focoase tradiţionale şi nu fabricării de arme atomice.

Excesul de zel al jurnaliştilor înfloreşte versiunea oficială

Dar minciuna nu se opreşte aici. În timpul perioadei cruciale dintre 17 septembrie şi 12 octombrie 2001, presa americană nu a mişcat nici un deget pentru a opri avalanşa de absurdităţi.  Poate cu două excepţii: Washington Post şi Scott Ritter, inspector pentru dezarmare la ONU, despre care n-am mai auzit vorbindu-se de atunci. Faptele ulterioare i-au dat dreptate acestuia din urmă, mult mai mult decât ne-am fi aşteptat, dar i-a mai auzit cineva numele? A fost felicitat pentru clarviziunea sa cu privire la război? A fost invitat la vreo emisiune pentru a spune „v-am zis eu”?! A avut ocazia să vorbească la acele televiziuni care l-au ridiculizat şi l-au acuzat de atâtea absurdităţi: că este în slujba Irakului,  că este prieten cu Saddam Hussein, etc. ? Nu.

În cercurile mediatice din Washington şi din New York se instalase o atmosferă de obedienţă plină de frică şi panică. Jurnaliştii nu reuşeau să mai facă deosebirea între ceea ce era adevărat şi ceea ce era fals şi preferau să păstreze linia oficială. Unii reporteri, precum Judith Miller, au făcut chiar exces de zel, amplificând anumite elemente în sensul versiunii oficiale. Pentru mine este evident că detaliile proveneau chiar de la Casa Albă. Este o tehnică de propagandă îndelung exersată: dezvălui anumite informaţii ziarului New York Times, apoi vicepreşedintele sau alt membru al administraţiei este invitat la o emisiune televizată pentru a dezbate subiectul şi astfel are ocazia să justifice un război împotriva lui Saddam Hussein.

O scorneală de impact: „armele de distrugere în masă”

Un alt aspect important: formularea „arme de distrugere în masă” este demnă de Orwell. Preşedenţia americană a utilizat în mod deliberat această expresie goală de sens pentru că astfel putea pune în aceeaşi oală bomba atomică, armele chimice şi armele biologice. În presa americană aproape nimeni nu şi-a bătut capul să menţioneze diferenţa care există între cele trei. Până pe 12 octombrie 2002 sperietoarea numărul unu utilizată de administraţia Bush a fost ameninţarea cu un atac nuclear şi faptul că Saddam Hussein ar fi fost pe punctul de a fabrica bomba atomică. Nu s-a spus nimic despre arme chimice sau biologice. Imediat ce Congresul a autorizat invazia Irakului, s-a renunţat la terifiantele poveşti cu bomba atomică şi nu s-a mai vorbit decât despre arme de distrugere în masă. Ştiau foarte bine că dacă s-ar fi aflat că povestea cu armele nucleare este o invenţie, singura lor  şansă era să semene confuzie. Continuând să vorbească despre arme de distrugere în masă, cei mai mulţi oameni ar fi crezut că se referă tot la bomba atomică. Şi exact aceasta s-a şi petrecut.

Kristina Borjesson: Carl Bernstein [n.n. unul dintre cei care au descoperit „afacerea Watergate”, care a dus la demisia preşedintelui american Richard Nixon, în 1974] consideră că presa a făcut treabă bună în ultimul sfert de secol. I-am pus aceeaşi întrebare privitoare la armele de distrugere în masă: cum este posibil că această ştire a fost difuzată fără a fi pusă sub semnul întrebării, fără a fi verificată? El mi-a răspuns, citez din memorie, „A trebuit să transmitem comentariile administraţiei despre armele de distrugere în masă. Cum am fi putut să le verificăm?! N-aveam cum să mergem la faţa locului pentru a cere inventarul!” Dvs. îmi spuneţi că această minciună privind raportul AIEA s-ar fi putut verifica destul de repede. Prin ce miracol aţi reuşit acolo unde toţi ceilalţi au dat greş?

John MacArthur: A fost suficient să citesc ziarele şi să ciulesc urechea când unul dintre colegii mei de la Harper a afirmat: „Ştii, raportul AEIA nu există!” Am făcut apoi legătura cu ceea ce spunea Scott Ritter, fost inspector pentru dezarmare în cadrul ONU, cu privire la capacităţile nucleare ale Irakului: „considerăm că am rezolvat această problemă în decembrie 1998”. Şi atunci mi-am spus: „povestea lor cu bomba atomică este clar o minciună. Vor să ne sperie.”

Informaţii false, care nu citează sursele

Trebuie spus şi faptul că toate articolele care alertau asupra acestui pretins pericol nu indicau niciodată sursele. Judith Miller nu a citat niciodată vreun nume. Împreună cu echipa mea am reuşit să găsim o sursă: David Albright, fost inspector în dezarmare în cadrul Comisiei speciale a Naţiunilor Unite (UNSCOM). El, şi toţi ceilalţi foşti inspectori şi experţi în dezarmare ştiau că povestea cu tuburile de aluminiu nu stă în picioare. Exact asta a şi susţinut pe 8 decembrie 2002 pe un post de televiziune important, subliniind că aceste tuburi nu au cum să reprezinte vreo încercare de a reconstitui un arsenal nuclear. Nici atunci presa scrisă nu a mişcat un deget, nici măcar presa de stânga.

Kristina Borjesson: De ce?

John MacArthur: Nu şi-au dat nici măcar silinţa să caute şi alte surse de informare, deşi acestea nu lipseau. Orice reporter ştie că dacă există un inspector în dezarmare care a făcut anumite declaraţii publice, există şi alţii care cunosc subiectul şi totuşi preferă să tacă. De obicei aceşti funcţionari sunt oameni care preferă să rămână în spate. Dacă există un Scott Ritter care strigă în gura mare, există cu siguranţă alţi 10-20 care şuşotesc despre asta. E suficient să-i cauţi ca să-i găseşti, nu este atât de greu.

E drept că ei nu ies singuri în faţă să facă declaraţii publice. Se tem prea tare să nu aibă aceeaşi soartă cu confratele lor David Kelly din Anglia. În mai 2003, BBC-ul îl prezenta pe doctorul David Kelly, expert în dezarmare al guvernului britanic, ca fiind autorul unor falsificări de informaţii realizate de fapt de guvern. Kelly „dăduse o formă mai atractivă” unui raport care conţinea afirmaţii cu privire la armele irakiene de distrugere în masă şi care susţinea că acestea puteau fi activate în trei sferturi de oră. În data de 17 iulie 2003, David Kelly a fost găsit mort. Raportul anchetatorilor cu privire la cauza morţii indică o sinucidere, dar a fost primit cu mult scepticism.

Kristina Borjesson: Totuşi, Carl Bernstein, Judith Miller… sunt nume mari!

John MacArthur: Carl Bernstein, înainte de deveni jurnalist independent, a lucrat pentru Washington Post. El este un produs al acestui mediu şi apără din reflex jurnaliştii din Washington şi presa care gravitează în jurul Casei Albe. Aceşti oameni fac parte dintr-o instituţie căreia îi datorează supunere. Ei îi sunt loiali patronului şi nu cititorului. Ei nu au aceeaşi responsabilitate ca jurnaliştii independenţi ca, de exemplu, Seymour Hersh. [n.n. Seymour Hesh este cel mai celebru jurnalist de investigaţie american.]

Sunt publicate doar ştirile conforme cu versiunea oficială

Kristina Borjesson: Dacă ceea ce spuneţi este adevărat, aceşti oameni mai pot fi consideraţi ziarişti? Este o diferenţă ca de la cer la pământ între un adevărat jurnalist şi un conţopist care se limitează la a transcrie o imensă minciună, fără să o verifice!

John MacArthur: Aceşti jurnalişti nu au certitudinea că este vorba despre minciuni gogonate. În viziunea lor, rolul pe care ei îl au constă tocmai în a urma instrucţiunile şi a repeta, sau cel puţin a reda cu fidelitate, ceea ce transmite Administraţia. Judith Miller este un caz aparte: a servit această cauză cu atâta fervoare, încât ar fi fost bucuroasă să îl înlăture chiar ea pe Saddam Hussein de la putere. Ar fi făcut orice pentru a ajuta Casa Albă, ca apoi să primească cuvinte de laudă. Cei mai mulţi reporteri nu sunt însă atât de implicaţi. Se mulţumesc să transcrie docili ceea ce li se spune.

De altfel la Washington Post sunt reporteri foarte buni, oameni precum Barton Gellman sau Dana Milbank, trimis special la Casa Albă. Aceştia sunt informatori foarte buni. Walter Pincus, alt ,,câine de vânătoare”, povesteşte că dacă intri în redacţie strigând în gura mare: „Am o informaţie sigură care contrazice versiunea oficială, am dovada că ameninţarea nucleară pe care Saddam Hussein o reprezintă este extrem de exagerată!”, îţi vei găsi articolul publicat la pagina 16 sau 20. Iar dacă insişti cerând ca articolul să fie reevaluat, ţi se va spune să îl arhivezi şi să stai în banca ta. Şi dacă continui să insişti, în cel mai bun caz te poţi trezi cu articolul publicat la rubrica pentru câini pierduţi.

Iată cum se petrec lucrurile în acest templu al presei care este Washington, unde nu există decât un singur mare cotidian şi unde reporterii se bazează pe responsabilii guvernamentali pentru a obţine informaţii. Le este imposibil să îşi practice meseria dacă nu fac parte din acest sistem de scurgeri de informaţii instituţionalizate. Prea puţin gândesc ceea ce scriu.

Presa, un pluton de conţopişti

Kristina Borjesson: Una din regulile de bază ale acestei meserii nu este tocmai obligaţia jurnalistului de a verifica sursa de informare şi de a sancţiona sau retracta informaţiile eronate, în cazul în care descoperă că informatorul a minţit?

John MacArthur: Nu, nu mai este deloc aşa. Pe vremea când am început să practic această meserie, era într-adevăr o regulă fundamentală. Am povestit despre raportul AIEA mai multor reporteri mai în vârstă care nu mai lucrează pentru cotidiene. Toţi mi-au spus: ,,Aoleu! Pe vremea mea, aş fi fost dat afară dacă nu aş fi verificat această poveste cu tuburile de aluminiu.” Dar lucrurile s-au schimbat, nu se mai cere să verifici sursa, indiferent despre ce ar fi vorba. În ziua de azi, intuiţia şi libertatea de gândire sunt lăsate la uşă imediat ce ai intrat în redacţie. Trebuie să te închini Puterii. De acum înainte patronii sunt cei care verifică povestea înainte ca ea să fie publicată.

Trebuie menţionat de asemenea că la Washington, jurnaliştii au o mentalitate din ce în ce mai războinică. Dacă cineva afirmă: ,,Este o nebunie să invadăm Irakul. Saddam este terminat: după nouă ani de embargo, nu  mai e decât o păpuşă de paie, am putut constata asta cu ocazia ultimului război. Este absurd să credem că ar putea să ne nimicească, pe noi sau pe alţii. Ce ne-o fi apucat?” Ei bine, dacă cineva afirmă aşa ceva,  95% dintre colegii săi îi vor întoarce spatele. Şi nu e deloc plăcut să fii pus pe tuşă. Descoperi de la o zi la alta că nu mai eşti invitat la dineuri, că nu mai ai acces la scurgerile de informaţii, că nu mai eşti de-al lor.

Kristina Borjesson: În mare, am putea spune, întreaga presă a devenit un pluton de stenografi oficiali?

John MacArthur: Depinde de epocă. Uneori, întreaga presă se comportă ca un imens birou de stenodactilografie. Aşa s-au petrecut lucrurile în perioada de dinaintea izbucnirii ultimului război din Irak. Alteori, presa este mult mai combativă, cum a fost în cazul fazelor finale ale războiului din Vietnam sau în anii ‘70. La vremea aceea era la modă jurnalismul de investigaţie. Woodward şi Bernstein erau în culmea gloriei, iar Seymour Hersh făcea valuri cu reportajele lui despre CIA. Ziarele pot fi foarte incisive în această ţară, lucru deja dovedit. Dar sunt şi perioade în care mass-media se închină în faţa superiorilor. Se lasă manipulată de Congres sau de Casa Albă şi devine un instrument de propagandă în mâinile administraţiei.

Teama de a nu fi excluşi din joc îi face pe jurnalişti obedienţi

Mă întreb dacă concentrarea tot mai accentuată a puterii în mâinile câtorva multinaţionale şi fuziunile succesive de publicaţii şi canale de televiziune contribuie la acest exces de servilism. Noam Chomski şi alţi analişti cu tendinţe de stânga ar fi de acord cu această idee. Eu însă nu sunt convins de această explicaţie. Cred că este vorba mai degrabă despre supunere. Îmi amintesc că Christopher Hitchens explica pasivitatea presei americane prin respectul pe care aceasta o are faţă de Constituţie. Constituţia afirmă că noi suntem poporul suveran, ori acest ,,noi” îi include şi pe reporteri. Noi suntem guvernul. Prin urmare, dacă atacăm administraţia, dacă o acuzăm a fi o adunătură de mincinoşi, e ca şi cum ne-am ataca pe noi înşine. Presa britanică nu întreţine astfel de fantasme. Ştie că nu este parte integrantă a puterii şi nu îşi face astfel nicio iluzie. În schimb, la Washington, reporterii şi patronii publicaţiilor se laudă că aparţin unui aparat constituţional, ceea ce îi obligă să manifeste respect faţă de oamenii politici.

Sunt mai multe teorii care circulă cu privire la acest subiect. Teoria mea ţine mai degrabă de planul social: nimănui nu-i place să se simtă exclus din punct de vedere social, toată lumea vrea să trăiască la Versailles. Iar astăzi Washington este Versailles. Toţi jurnaliştii îşi doresc să ajungă mai aproape de Regele-Soare. Vor să facă parte din putere. Nu trebuie decât să reproducă o informaţie emisă de o sursă oficială pentru a obţine respectul colegilor sau să copieze cuvintele lui Rumsfeld pentru a fi bine văzuţi, pentru a primi invitaţii sau vreo promovare. Nu e greu deloc. Numai că aceia care nu intră în joc riscă să fie transferaţi în Cleveland.

Kristina Borjesson: Asta seamănă a corupţie.

John MacArthur: Este o formă de corupţie, chiar dacă nu implică întotdeauna bani, cu toate că banii încep să joace un rol preponderent. Dacă reuşeşti să fii invitat la un show televizat pentru a vorbi despre „adevăruri” mai puţin adevărate, ai mai multe şanse ca apoi să ţi se ofere postul de conferenţiar pentru Convenţia Naţională a Fabricanţilor de Dispozitive Des Moines, cu o remuneraţie generoasă. Se pot câştiga până la 25.000 de dolari pentru o asemenea prestaţie.

Preţul manipulării mediatice este mai mare decât pare la prima vedere

Kristina Borjesson: Ce concluzie să tragem dintr-un asemenea diagnostic? Dacă elita mass-mediei se comportă aşa, şi mai ales aşa-numiţii formatori de opinie care dau naştere unor curente de opinie şi modelează percepţia publicului, care sunt implicaţiile asupra societăţii în care trăim?

John MacArthur: Vedem prea bine rezultatele. În Irak am fost târâţi, ca naţiune, într-un dezastru absolut. Mii de oameni au fost omorâţi fără nici un motiv, nu mai e cale de întoarcere, societatea irakiană este într-un haos total. După părerea mea, situaţia este mai gravă decât pe vremea lui Saddam Hussein. Şi apoi este şi o chestiune de etică: dacă a instaura democraţia în Irak implică să fie omorâţi 10 000 sau 15 000 de irakieni, atunci nu merită. Preţul este mult prea mare. Nu ei ne-au chemat. Şi apoi toate acele sondaje pentru a demonstra că irakienii doresc venirea americanilor…Nu ştiu cum reuşesc să ceară părerea celor morţi: ,,Spuneţi-mi vă rog, acum că sunteţi la doi metri sub pământ, este situaţia dumneavoastră mai bună decât înainte de venirea americanilor?” Este absurd. Iată ce se petrece atunci când presa este prost informată. Mai ales când avem de-a face cu un preşedinte care se comportă ca un monarh. La ultima conferinţă de presa a lui Bush, parcă eram la  Versailles. Bush şi-a făcut apariţia la capătul unui coridor, s-a apropiat de podium; toţi ziariştii îl aşteptau ţinându-şi respiraţia, nespus de respectuoşi, timoraţi, am putea spune ca nişte curteni. Era fără îndoială imaginea unei prese total aservite.

Răsturnarea statuii lui Saddam Hussein, o punere în scenă pentru televiziune

Un alt exemplu de rău pe care presa poată să îl facă, este povestea cu răsturnarea statuii lui Saddam Hussein, imediat după aşa-zisa eliberare a Bagdadului. Toţi cei care au văzut imaginea pe Internet, au putut constata că era foarte puţină lume la faţa locului şi că de fapt militarii americani au fost cei care au răsturnat statuia. Nu a fost decât o înscenare organizată pentru orgoliul trupelor noastre, un preambul la campania electrorală a lui Bush.

A  fost chiar un mic scandal pe tema că un soldat american s-a urcat pe statuie pentru a fixa drapelul american, exclamând înainte: ,,Oh, am greşit! Trebuia să fi luat drapelul irakian!” Bineînţeles că nu era vorba de o geşeală, ci de un gest deliberat. De fapt, aveau nevoie de două ipostaze pentru spoturile publicitare pe care urmau să le difuzeze în campania electorală. Încă nu ştiau ce drapel vor folosi: pe cel american, pe cel irakian  sau pe amândouă,  era un lucru ce urma să fie decis mai târziu.

Toţi cei care au fost la faţa locului în acea zi ştiu că a fost vorba de o înscenare regizată pas cu pas pentru televiziune. Cu toate acestea, au pretins că evenimentul a fost primit cu un entuziasm enorm, că mulţimea aclama eliberarea Bagdadului şi căderea dictatorului. E cazul să ne întrebăm: Ce i-a motivat să facă toată această mascaradă? După părerea mea nu e decât un caz de autocenzură birocratică de nivel de grădiniţă.

Cunosc un reporter care lucrează pentru ziarul canadian „La Presse”. Acesta asistase la evenimente şi a povestit adevărata versiune a aceastei poveşti, ca să se ştie că fusese o înscenare. Dar la Montréal, patronii redacţiei nu au vrut să îl creadă: ,,Este imposibil, toată lumea spune că era o mulţime de oameni ce strigau de bucurie.” Şi au refuzat să îi publice articolul. Şi-au cerut scuze câteva zile mai târziu când au realizat că se înşelaseră, dar nu au publicat niciodată acel articol.

Adevărata faţă a evenimentelor nu apare în reportaje

În cartea mea „Second Front: Censorship and Propaganda in the 1991 Gulf War” (Al doilea front: Cenzură şi propagandă în Războiul din Golf din 1991) am scris despre diferenţele de mentalitate dintre mass-media franceză şi cea americană, cel puţin în ceea ce-i priveşte pe trimişii speciali pe care îi cunosc.

Am citat acolo exemplul lui Vincent Nguyen, din Franţa, care se afla departe de locul unde s-au desfăşurat cele mai înverşunate lupte, pentru că fusese cantonat în Kurdistan. Împreună cu alţi confraţi, el le-a cerut militarilor americani permisiunea de a avea acces în tabăra pe care aceştia tocmai o instalaseră. Au fost refuzaţi. În schimb le-au fost trimişi zece soldaţi, familiarizaţi cu mass-media, genul de oameni instruiţi să vorbească mult fără să spună nimic. Dar în loc să intre în joc, aşa cum ar fi făcut orice echipă de televiziune americană, Vincent a înregistrat tot ceea ce i se spunea. Prefăcându-se a fi foarte interesat, a lărgit cadrul şi a filmat ansamblul. Pe film apare o grămadă de soldaţi care trăncănesc în faţa mai multor reporteri, în timp ce aceştia nu reuşesc nici să pună întrebări bune, nici să obţină răspunsuri inteligente.

De-a lungul timpului am avut corespondenţi de război foarte buni şi fotografi excelenţi. Încă mai sunt câţiva şi astăzi, dar acum aproape toate reportajele de război sunt realizate în forma lor brută de către străini. Şi chiar dacă aceştia ne furnizează informaţii solide, adesea refuzăm să le dăm pe post. Ar fi suficient să difuzăm imaginile filmate de către televiziunea Al-Jazira şi comentate de prezentatori americani. Este de o sută de ori mai bine decât să difuzăm ceea ce filmează CBS, NBC, ABC sau CNN în Irak. Reporterii  de la Al-Jazira vorbesc araba şi irakienii au încredere în ei. Pătrund  în locuri unde noi nu putem avea acces şi dezvăluie astfel adevărata faţa a războiului. Noi nu am făcut asta niciodată.

Tehnici de propagandă mediatică folosite în cazul războiului din Irak
Directorul revistei Harper, John MacArthur, demască maşina de propagandă care este mass-media americană (2)
traducere după versiunea franceză de Violeta Bucur
Citiţi aici prima parte a interviului cu John Mac Arthur:
Directorul revistei Harper, John MacArthur, face o analiză lucidă asupra mass-mediei americane John MacArthur: Sunt de acord cu cei care spun că ziariştii, indiferent de naţionalitatea lor, pe timp de război au tendinţa de a se supune ordinelor, mai ales dacă sunt în joc interesele guvernării sau ale ţării lor. Din acest punct de vedere, francezii nu se deosebesc de belgieni, ruşi sau americani. Pare să facă excepţie mass-media britanică. Chiar dacă în majoritate s-au pronunţat pentru război, au fost o mulţime de publicaţii care au contestat versiunea oficială, cum ar fi Daily Mirror, The Spectator, The Guardian, The Observer şi jurnalişti de la BBC – Patrick Cockburn, John Pilger şi John Simpson. Reporterii de război britanici s-au descurcat mai bine decât confraţii lor americani. Dau dovadă de un scepticism foarte pronunţat şi îşi asumă riscuri. Nu se lasă speriaţi aşa uşor ca noi. Se consideră în primul rând jurnalişi şi abia apoi ,,porta-voci” ale guvernului. Nu consideră că a face pe hamalii politici ai statului stă în atribuţiile lor. Dintre toţi reporterii americani care lucrează pentru televiziune sau publicaţii de mare tiraj, ştiu doar unul sau doi care ar putea să îl egaleze pe John Simpson de la BBC.
Adevărata faţă a soldaţilor americani: brutalitate şi vulgaritate
Kristina Borjesson: Despre ce reporteri americani este vorba?

John MacArthur: Letta Taylor de exemplu, o jurnalistă de la Newsday care a fost ,,înrolată” într-o unitate a marinei implicată în lupte. Nu este reporter de război, dar a mers ca toată lumea. Spre deosebire de alţi reporteri care cenzurează grosolăniile, şi-a pus în cap să redea fidel limbajul soldaţilor, mai ales când aceştia vorbesc despre arabi: ,,Sunt subumani, au paie în loc de creier, nu am venit să le eliberăm ţara, puţin ne pasă că ne fac să spunem prostii, dar o să le transformăm ţara într-un imens parking”. Şi într-adevăr aşa vorbesc. Sunt soldaţi, nu ataşaţi de presă ca să aibă un limbaj corect din punct de vedere politic.

Articolele despre limbajul soldaţilor americani şi despre ce simt ei după ce au omorât atâţia oameni, publicate de Letta Taylor, sunt excelente. Cu mult mai bune decât tot ce am citit la vremea primului război din Golf.

Din acest punct de vedere, trebuie menţionat faptul că sistemul de reporteri ,,înrolaţi” folosit în 2003 a fost mai puţin dezastruos decât sistemul de lucru de la birou folosit de reporteri în 1991, în timpul războiului din Golf. Cel puţin cei ,,înrolaţi” au posibilitatea să vadă ce se petrece la faţa locului şi câteodată chiar să facă treabă bună. În 1991 aşa ceva nu a fost posibil, am avut parte doar de înregistrările video furnizate de Pentagon şi poveştile spuse de unii şi de alţii. Şi îl mai aveam pe Peter Arnett la Bagdad, atât.

Aş vrea să dau un exemplu care dovedeşte că nu întotdeauna este nevoie să mergi la faţa locului pentru a fi un bun corespondent de război. William Branningan, de la Washington Post, a publicat un articol foarte bun despre un incident ce s-a petrecut la un punct de control, incident în urma căruia cei ce se aflau într-o maşină irakiană au fost masacraţi. El aude toate acestea prin radio, aflat într-un tanc, ca reporter ,,înrolat”. Fără să fie martor la acest masacru, ascultă conversaţia dintre ofiţerul care a dat ordinul să se tragă şi soldatul care a apăsat pe trăgaci.

Drama războiului nu este vizibilă pentru publicul american

Articolul este remarcabil, dar cu toate acestea el a rămas o excepţie. Cea mai mare parte a reportajelor difuzate de televiziune arată bărbaţi încărcând camioane sau care se furişează prin deşert punând bombe, dar nu vedem morţi sau răniţi nici de o parte nici de alta. Ted Koppel a surprins câteva astfel de imagini, dar acesta îţi lăsa mai degrabă impresia unui vânător pozând cu un picior pe pradă, decât a unui adevărat jurnalist ce surprinde imaginea reală a războiului, adevăratele lui orori. Înainte să demisioneze în 2005 de la ABC-TV, Ted Koppel a fost redactor şef şi animator al emisiunii ,,Nightline”, una dintre emisunile informative cele mai respectate ale televiziunii americane. Presa a dat dovadă de o extremă laşitate în ceea ce priveşte imaginile cu morţi sau chiar cu răniţi. Nu am văzut practic nicio imagine cu civili, chiar dacă ştiam că spitalele erau pline de ei. Şi ştiam asta mulţumită mass-mediei franceze, britanice sau canadiene, şi nu de la americani. Pe toată perioada războiului, ziarul New York Times a publicat o singură imagine, oribilă de altfel, cu cadavrele unor civili îngrămădite de-a lungul unui culoar de spital. Dar în cea mai mare parte, americanii nu au văzut niciodată adevărata faţă a războiului.
Nu ştiu cine a avut această idee genială de a ,,înrola” reporteri, dar autorul ei a înţeles un lucru: autocenzura va fi la fel de eficientă precum cenzura recunoscută în cazul primului război din Golf . Cei care au gândit aceasta sunt consideraţi maeştri în arta manipulării. Pentru că este cu predilecţie domeniul lor. Nu au habar de politică, nu vorbesc nicio limbă străină şi nu cunosc deloc istoria, dar sunt experţi în relaţii publice. Este domeniul în care excelează: publicitate şi comunicare.

Pentru politicieni, războiul e o campanie de PR

Kristina Borjesson: Cine sunt aceştia?

John MacArthur: Sunt angajaţi ai Ministerului Apărării, funcţionari ai serviciului de secretariat al Ministerului Apărării, ca Donald Rhumsfeld de exemplu şi specialiştii în relaţii publice ai cabinetului Hill&Knowlton. Victoria Clarke, purtătoarea de cuvânt a Pentagonului, a lucrat înainte pentru Hill&Knowlton. Nu ne miră deloc faptul că, chiar această firmă a pus la punct în 1991 campania de relaţii publice a Casei Albe, precum şi strategia în materie de propagandă. Ei au fost aceia care au inventat în detaliu povestea despre asasinarea copiilor din Kuweit. [În septembrie 1990, ziarul britanic Daily Telegraph, citând un exilat din Kuweit povesteşte cum soldaţii irakieni au luat cu asalt un spital din Kuweit, răsturnând pătuţurile cu copii şi lăsând astfel să moară trei sute doisprezece noi-născuţi. S-a adeverit apoi că fusese vorba de fapt de o adevărată manipulare la care a contribuit în mod notabil o tânără din Kuweit în vârstă de 15 ani, cu numele Nayrah, despre care s-a aflat că ar fi fost chiar fiica ambasadorului din Kuweit în Statele Unite. Această manipulare a avut drept rezultat apariţia, în noiembrie 1990 a sondajelor favorabile politicii lui George Bush (51%). În ianuarie 1991, aceleaşi sondaje afişau 74% în favoarea unei intervenţii militare împotriva Irakului. La 16 ianuarie, ofensiva militară era stabilită.]

Şi nu întâmplător cele mai remarcabile elemente din sectorul de comunicaţii au fost realizate de ,,ateliere” precum Hill & Knowlton. Este calea regală de a accede la o slujbă în cadrul administraţiei înainte de a reveni în sectorul privat. Neîncetat  realizează acest du-te-vino între cele două sectoare. Ştiu foarte bine ceea ce fac. Nu mă interesează cine a avut această idee cu ,,înrolarea” reporterilor, dar îi acord tot respectul şi aprecierile mele!

Propaganda a oferit motivul războiului

Kristina Borjesson: Ne puteţi spune mai multe despre această poveste cu copiii din Kuweit?

John MacArthur: Trebuie să ne aducem aminte că adevăratul casus belli (motiv de război) al primului război din Golf a fost respectarea drepturilor omului. Cea mai mare parte a oamenilor politici ar fi refuzat aprobarea unei operaţiuni militare al cărui singur scop era vânarea lui Saddam Hussein. Au aprobat-o doar pentru că şi-au zis: ,,Saddam este un nou Hitler. Ucide copii, trebuie să îl anihilăm. Nu am permite revenirea lui Hitler la conducerea Germaniei, nu-i aşa?” Să ne amintintim că decizia în favoarea războiului nu a fost aprobată de Senat. În următoarele luni care au precedat acest vot, cea dintâi administraţie Bush a realizat că pierde teren. Argumentarea ,,sânge pentru petrol” pe baza căreia intram în război pentru a se pune mâna de fapt pe rezervele petroliere şi nu pentru a elibera Kuweitul – care oricum nu era liber – această argumentare aşadar nu era suficient de consistentă. Cetăţenii americani începuseră să comenteze: ,,Merită să apelăm la arme pentru a elibera o serie de puţuri de petrol aparţinând unei mici oligarhii a familiei Al-Sahabi, care este la puterea acestei ţări cel puţin din secolul al XVIII lea? Trebuie să existe o soluţie mai bună! Mai bine să fie aplicate sancţiuni. Până la urmă Saddam Hussein este monstru numai pentru noi, noi am creat acest monstru! Să mai aşteptăm un pic.

Nu au existat nou-născuţi omorâţi de soldaţii irakieni

Văzând acesta, administraţia Bush, împreună cu cei din conducerea Kuweitului şi cabinetul de relaţii publice angajat de ambele părţi, au fabricat toate detaliile acestei atrocităţi, pretinzând că ea a fost înfăptuită de soldaţii irakieni ce ocupau Kuweitul.

S-a afirmat că aceştia din urmă au aruncat pe jos noi născuţi şi i-au lăsat să moară pentru că au furat şi au trimis la Bagdad aparatura medicală. Singurul martor în cauză care a venit să depună plângere la Comisia drepturilor omului a Parlamentului american, a fost o tânără de 15 ani . Nu se cunoaşte decât prenumele ei: Nayirah. Această Nayrah spune o poveste ce-ţi face părul măciucă, cum că ea a văzut cu ochii ei cincisprezece sau şaisprezece noi născuţi smulşi din pătuţurile lor şi lăsaţi în agonie pe podeaua rece. Este ceea ce s-a afirmat în comunicatul de presă. Într-o apariţie publică Nayirah a vorbit doar despre bebeluşi, fără a preciza numărul lor. A povestit toate acestea plângând.Am aflat mai târziu – ceea ce am şi scris în New York Times – că Nayirah este în realitate fiica ambasadorului Kuweitului în Statele Unite. Este prea puţin probabil ca aceasta să se fi aflat atunci la faţa locului, aşa cum pretinde. Oricum ea nu este un martor imparţial şi credibil. Ulterior am aflat că oficial nu fusese înregistrat nici un deces între copilaşii smulşi din pătuţurile lor; de ce? Pentru că pe tot parcursul ocupaţiei irakiene nu s-a petrecut niciodată aşa ceva. Povestea a fost inventată în cele mai mici detalii. Dar a avut un ecou puternic asupra opiniei publice şi o influenţă mare asupra votului dat de Senat. Sub impulsul emoţiilor, mai mulţi senatori au schimbat brusc ţinta: pentru că fuseseră ucişi copii în Kuweit, trebuia cu orice preţ să se trimită trupele americane pentru restabilirea drepturilor omului. În acest context de propagandă dezlănţuită a fost adoptată cu o majoritate de voturi hotărârea în favoarea războiului.

Eficienţa propagandei e sporită de incultura publicului

Această minciună ne-a făcut să intrăm într-un război; fără ea, nu am fi avut nici un război. Asta ne duce cu gândul la ceea ce s-a petrecut în timpul Primului Război Mondial, când propaganda a afirmat că nemţii masacrau copiii belgienilor cu baionetele. În 2003, dacă vreţi părerea mea, tuburile de aluminiu sau falsa campanie de reînarmare nucleară au jucat acelaşi rol ca şi povestea cu copiii din Kuweit.

Kristina Borjesson: Cum se face că propaganda este întotdeauna atât de eficace?

John MacArthur: Cred că oamenii îşi doresc să aibă încredere în guvernul lor. Au o tendinţă nativă de a crede autorităţile. De aceea este necesar să se formeze cetăţeni şi jurnalişti care sunt capabili să gândească singuri, cetăţeni instruiţi şi la curent cu ceea ce se petrece – acesta este antidotul cel mai bun împotriva unor astfel de manipulări. Americanii sunt condiţionaţi de mass-media până în măduva oaselor. Ori aceasta, mass-media, nu difuzează suficiente informaţii, nu acoperă ştirile din mai multe puncte de vedere. Televiziunea este extraordinar de superficială şi la fel şi presa. Hermann Goering a explicat asta foarte bine cu ocazia procesului de la Nurenberg, după cel de-al Doilea Război Mondial: ,,Este suficient să spui oamenilor că o forţă străină îi ameninţă, că ei se şi conformează.” Aceasta se petrece la fel de bine într-o democraţie ca şi în cazul unei dictaturi, este suficient să bage spaima în ei. Însă pentru asta se apelează la ajutorul mass-mediei.

Canalul Fox din SUA a lansat moda ştirilor-spectacol

Kristina Borjesson: Vorbiţi-ne despre canalul de televiziune Fox [principalul canal de ştiri din SUA], de maniera în care tratează războiul şi despre ascensiunea sa fulgerătoare la o asemenea audienţă.
John MacArthur: Cred că s-a cam exagerat influenţa acestui canal de televizune. Fox este circ. Acelea nu sunt emisiuni de ştiri, ci spectacol. Nu este deloc o sursă viabilă. Cei care cred minciunile lor, cred de fapt nişte informaţii ce provin din surse îndoielnice. Înainte, acest canal de televiziune nu avea o audienţă atât de mare, dar acum, când audienţa sa a crescut, ar putea fi acuzat că este responsabil de principalele dezinformări din această ţară. Am putea spune că Fox este un simptom al ceea ce este putred la nivelul mass-mediei americane, dar nu el este cauza. Dealtfel nu degeaba Centrul de cercetare în domeniul mass-mediei, grupare de dreapta specializată în analiza de presă şi susţinătoare a războiului, a dat o notă mai bună emisiunii lui Dan Rather ,,CBS Evening News”, decât celor de la ,,Fox News”. CBS, canal de televiziune aşa-zis de stânga, a primit nota 9 plus, iar Fox doar nota 9. Dan Rather s-a dovedit a fi demn de milă şi înainte şi în timpul şi după război. Nu a făcut decât să bată toba pentru autorităţi. În cazul ştirii sordide privind închisoarea Abou d’Ghraib, i-au trebuit cincisprezece zile până a difuzat şi imagini. Soldaţii americani din cadrul serviciilor de informare şi poliţiei militare precum şi civili antreprenori au maltratat şi torturat deţinuţi din închisoarea Abou Ghraib din Irak. Fotografiile arătă prizonieri goi, constrânşi să adopte tot felul de poziţii umilitoare în timp ce temnicierii lor făceau semnul victoriei. Dan Rather era în posesia acestor imagini, dar le-a făcut publice numai după 15 zile, declarând: ,,Dezvăluim aceasta pentru că nu avem de ales. Le divulgăm, nu pentru că ar fi de datoria noastră, nici pentru că datorăm aceasta poporului american şi întregii lumi, ci pentru că şi altcineva se pregăteşte să o facă. Fotografiile vor apărea în curând pe Internet.” Dan Rather s-a comportat ca un laş.

Ziariştii îmbogăţiţi prin jurnalism nu sunt independenţi şi obiectivi

Kristina Borjesson: Şi totuşi, Dan Rather s-a arătat întotdeauna ca fiind o persoană combativă încă de pe timpul lui Nixon, dar şi în timpul lui George Bush tatăl şi în cazul situaţiei Iran-Contra. Si iată că deodată intrăm într-o nouă eră, cu un Dan metamorfozat, obedient. Cum vă explicaţi dumneavoastră aceasta?

John MacArthur: Sunt aproximativ doisprezece ani de când l-am intervievat. Se apără foarte bine. El vorbeşte despre necesitatea ca un jurnalist să fie curajos, independent. Dar dacă luăm în calcul salariul său anual, care se ridică la zece milioane de dolari, şi oglinda de star din biroul său, atunci este de la sine înţeles că acest tip nu e decât un actor de operetă care câştigă o avere astronomică. Nu mai are nimic dintr-un reporter, a devenit o vedetă mediatică. E mult timp de când nu mai face jurnalism.

Dar părerile personale ale lui Dan Rather contează prea puţin. Ceea ce contează este conservatorismul de care dau dovadă proprietarii canalului TV CBS. Jurnalistul şi scriitorul A. J. Liebling spunea : ,,Singurii care se bucură de libertatea presei sunt cei care posedă un organ de presă”. Aşadar proprietarii sunt cei care hotărăsc ce poziţie să adopte. Dacă Mel Karmazin, preşedintele Viacom-ului (consorţiu media care posedă CBS, UPN şi încă alte două sute de canale de televiziune şi posturi de radio în Statele Unite), ar fi dorit o presă combativă care să pună guvernul în boxa acuzaţilor, trebuia doar să o ceară. Dar cei care lucrează pentru el nici nu îşi pot imagina că ar putea fi vorba de aşa ceva. Ei ştiu din exeprienţă că acesta doreşte exact contrariul. De-a lungul anilor, am întâlnit jurnalişti care au încercat să le ţină piept patronilor lor şi au plătit scump pentru asta. Proprietarii sunt cei care hotărăsc soarta jurnalismului. Cei mai mulţi sunt personalităţi ultra-reacţionare, care fac parte din putere şi vor să placă celor din anturajul lor.

Controlul ştirilor în consorţiile media

Câţiva analişti de stânga afirmă că recenta concentrare a mass-mediei în consorţii de presă descurajază independenţa de opinie a marilor organe de presă. Fuziunile de acest gen sunt numeroase, sumele aflate în joc sunt importante. Sumele investite sunt enorme şi scopul consorţiului este mai degrabă protejarea acţionarilor, decât a întreprinderilor acestora. În concepţia lor, toată această controversă riscă să dea peste cap cursul acţiunilor, ori aşa ceva este inacceptabil pentru ei. Mesajul pe care îl transmit ei angajaţilor este că prudenţa e mama tuturor virtuţilor.

Ce s-a petrecut la CNN este un exemplu bun. Ted Turner a fost cel din urmă patron de presă remarcabil: nu făcea politică, era mai degrabă un om de afaceri. Nu îl interesa decât să câştige bani şi să fie cineva. Chiar dacă era interesat de mediul înconjurător, nu era un ideolog. Acest tip şi-a zis: ,,Fac ce vreau, atât timp cât canalul de televiziune îmi aparţine, şi dacă eu vreau ca Peter Arnett să meargă la Bagdad, nimeni nu o să îmi interzică asta. Nici măcar preşedintele Statelor Unite.” Sunt convins că l-a trimis la Bagdad pe Peter Arnett pentru că operaţiunea promitea a fi una profitabilă din punct de vedere comercial. Nu era o chestiune de principiu.

Dar mai bine unul ca el, decât un birocrat aflat în fruntea unei companii cotate la Bursă care îşi spune: ,,Pentru ce să primesc tone de plângeri din partea acţionarilor pentru că mă împotrivesc preşedintelui sau că trimit un reporter la Bagdad atât timp cât el nu este de acord?!” Turner putea face ce i se părea lui că ar fi bine pentru CNN, el era proprietarul. Apoi a vândut CNN-ul unui consorţiu cotat la Bursă. În timpul războiului din Irak, jurnaliştii de la CNN au dat dovadă de o mare laşitate şi s-au dovedit a fi atât de mediocri, pe cât fuseseră de buni la vremea primului război din Golf.

CNN a avut “exclusivitate” în primul război din Golf

Kristina Borjesson: Cum se face că în primul război din Golf, CNN a fost singurul canal de televiziune autorizat să trimită reporteri la Bagdad?

John MacArthur: Ştim că CNN-ul a ajuns la o înţelegere cu Saddam Hussein. Ei i-au spus: ,,Daţi-ne autorizaţia de a rămâne şi puteţi fi siguri că ceea ce aveţi de spus se va face auzit în întreaga lume. Dar va trebui de asemenea să raportăm şi despre ceea ce vedem, pe cât posibil. Însă despre asta vom negocia mai târziu.

CNN a încheiat un acord pentru a putea instala un cablu telefonic între Bagdad şi Iordania. Pentru acest canal de televiziune înţelegerea nu reprezenta decât o afacere comercială, nimic mai mult. Pentru Saddam Hussein însă, era o decizie politică. Acesta din urmă şi-a dat seama că era în interesul lui ca mesajul să-i fie difuzat în întreaga lume şi Ted Turner a fost suficient de şiret în a-i oferi serviciile sale.

Declinul jurnalismului şi al jurnaliştilor

Kristina Borjesson: Imaginea pe care o prezentaţi este extrem de sumbră. Aşadar nu există în America nimic care să încurajeze şi să susţină apariţia jurnalismului de calitate, care să fie combativ şi facă investigaţii reale?

John MacArthur: A fost la un moment dat în vogă o mentalitate de opoziţie a jurnaliştilor, dar pe atunci erau alte vremuri. Era o mişcare sindicalistă, care a dispărut cu timpul. Era şi o mişcare de stânga, care deasemenea nu mai există. Banul nu reprezenta încă singurul simbol al reuşitei. Jurnaliştii se identificau mai degrabă cu clasa muncitoare decât cu pătura înstărită a societăţii. Astăzi un simplu jurnalist care este angajat la un cotidian cunoscut sau canal de televiziune naţional poate câştiga un salariu foarte bun şi poate locui într-o frumoasă vilă din cartierele rezidenţiale. Jurnaliştii o duc bine, indiferent că au treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani. Pe vremuri jurnaliştii erau prost plătiţi, făceau această meserie din pasiune, pentru faimă, pentru a se face cunoscuţi sau pentru că voiau să devină scriitori. Mulţi nu intenţionau să facă asta toată viaţa. Nu beneficiau de privilegii şi putere, aşa cum mulţi dintre colegii lor din ziua de azi beneficiază. Nu se mai resimte nici o urmă de conştiinţă de clasă în cadrul aceste profesii. Asta e tot! Si consider că nu e sănătos pentru societatea în care trăim.

Odată cu declinul sindicatelor şi îmbunătăţirea statutului şi salariilor jurnaliştilor, s-a creat o adevărată prăpastie între această corporaţie şi clasa de mijloc, pe care o trimitem la arme. În ziua de azi, un reporter nu are nicio tangenţă cu armata. Nu a călcat vreodată pe acolo şi speră ca niciodată să nu ajungă soldat. Fie a fost suficient de inteligent şi nu a trebuit să treacă prin armată pentru a-şi urma studiile, fie părinţii au fost destul de înstăriţi pentru a-i plăti armata. Nu se mai resimte nicio responsabilitate faţă de clasa muncitoare. Ceea ce consider că, în ziua de azi, este absolut scandalos este că se ia hotărârea de a intra în război, când singurii care trebuie să îşi asume această responsabilitate sunt săracii care nu au cum să evite să fie trimişi pe front. Ei se înrolează în armată pentru a putea să-şi plătească studiile sau pentru a avea un loc de muncă şi ei sunt cei trimişi să fie omorâţi, răniţi sau mutilaţi în Irak. Nu sunt fraţii, surorile sau verii jurnaliştilor de la Washington. Poate mai sunt, dar eu personal cunosc prea puţini ai căror membrii de familie sau cunoştinţe sunt în cadrul armatei.

Adevăratul motiv al războiului din Irak: campania electorală

Kristina Borjesson: Care a fost adevăratul motiv pentru care a început acest război, după părerea dumneavoastră?

John MacArthur: Cred că acest război a fost declanşat pentru că anumiţi consilieri politici ai lui George Bush l-au făcut să creadă că era o modalitate bună pentru a fi reales. După 11 septembrie, trebuia să arate că avea teroriştii în colimator. Americanii nu fac prea bine diferenţa dintre ,,arabi” şi ,,terorişti”. Era aşadar suficient să invadeze Irakul susţinând că Irakul era un cuib de terorişti, pentru ca mulţimea să înghită momeala. Declarând război, Bush a lăsat impresia că este puternic.

Ideologii administraţiei sale, ca Paul Wolfowitz, au profitat de asta pentru a-şi lansa experienţele nebuneşti de reformă în Orientul Apropiat. (Fost secretar de stat al Apărării şi preşedintele Băncii mondiale, Paul Wolfowitz este un persoanj cheie în neoconservatorismul american. Potrivit unui articol publicat în Christian Science Monitor cu titlul ,,Neocon 101” – ,,Tot ce trebuie să ştiţi despre neoconservatori” -, ,,neoconservatorii consideră că Statele Unite nu ar trebui să ezite să facă uz de puterea lor de neegalat (chiar daca va trebui să se recurgă la forţă) pentru a-şi promova valorile în întreaga lume”.)

Nu ştiu câţi dintre ei credeau sincer că vor putea introduce democraţia în regiune. Woodrow Wilson a fost cel care a lansat primul această idee, în 1919; ea mi se pare azi la fel de grotească, cum era cu siguranţă şi atunci. Cu toate acestea, în Statele Unite ideea continuă să aibă susţinători. Suntem calvinişti şi Calvin vorbea despre ,,poporul ales”. Suntem convinşi că acel popor ales suntem noi, că avem un rol de îndeplinit pe Pământ, că misiunea noastră este de a instaura democraţia în toată lumea, de a reda lumina şi libertatea păgânilor.

Această nevoie de reformare rămâne încă un imbold puternic în ţara noastră. Unii membrii ai administraţiei sunt chiar foarte pătrunşi de ea. Am impresia că Wolfowitz chiar crede că ar fi posibil. Alţii sunt mai cinici: ,, Dacă asta vă va uşura conştiinţa, vom pretinde că obiectivul nostru este de a instaura democraţia în Irak. Dar ceea ce ne interesează pe noi cu adevărat este ca omul nostru să fie reales în 2004, şi dacă punem în funcţiune mecanismul de propagandă, va fi mai uşor.” Aici se iluzionau. Au crezut că va fi uşor. A fost, dar numai până la un anumit punct.

Kristina Borjesson: Care a fost firul logic care a condus la acest război?

John MacArthur: Nu există fir logic. Cum v-am spus deja, era o strategie politică pentru a asigura realegerea lui Bush. Ştiau că le va fi greu să îl prindă pe Ossama Bin Laden. Pentru a păcăli mulţimea, trebuiau astfel să lase impresia că se consacrau cu seriozitate luptei împotriva terorismului. Irakul era o ţintă uşoară, şi în plus era în concordanţă cu interesul lor pentru petrol, cu dorinţa de a-l înlătura pe Saddam Hussein şi cu iluziile lor de a instaura democraţia într-o ţară care nu avea nevoie de asta atât de mult. Iată-i aşadar plecând urechea la ceea ce prietenii lor din Congresul Naţional Irakian le repetau cu obstinaţie: ,,Va fi uşor, genial, de altfel îl avem pe Chalabi în mânecă.” (Ahmad Chalabi, liderul Congresului Naţional Irakian, a fost candidatul favorit al Pentagonului la conducerea Irakului, însă a căzut în dizgraţie în urma unor acuzaţii de spionaj în favoarea Iranului.) La aceea vreme era omul momentului şi poporul american îl adora, din cauză că Saddam era personajul negativ din poveste. Despre Saddam ştiau cu toţi că era un tip murdar, că nimeni nu l-ar fi plâns şi asta a generat un val de entuziasm patriotic până la alegerile din 2004.

În timpul războiului din Kuweit armata americană a utilizat dispozitive de mind control

Încă din anii ‘70 dr. Oliver Lowery a dezvoltat o tehnologie psihotronică, cunoscută sub numele de Silent Sound Spread Spectrum (SSSS). Considerată strict secretă de Pentagon până în anii ‘90 şi cunoscută în jargonul militar drept „Squad”, această armă psihotronică a fost patentată apoi pentru producţie civilă. Iată cum este descrisă tehnologia în patentul cu numărul #5.159.703, elaborat pentru firma Silent Sounds Inc. în octombrie 1992:
„Un sistem de comunicaţie în care mesaje non-audibile, cu frecvenţe foarte joase sau foarte înalte (ce ies din spectrul de percepţie al fiinţei umane) sunt modulate în frecvenţă şi amplitudine, cu scopul de a propaga vibraţional informaţia, pentru a fi indusă în creier. Transmiterea se poate face prin intermediul unor căşti, boxe sau a unor dispozitive electronice. Mesajele modulate pot fi transmise în timp real sau pot fi stocate pe suport mecanic, magnetic sau optic pentru o transmisiune ulterioară sau repetată către receptor.” Mai simplu spus, aceste dispozitive permit implementarea subliminală a unor gânduri, emoţii sau a unor comenzi de a realiza anumite acţiuni.
SSSS a fost utilizat de armata americană în timpul războiului din Golf, pentru a determina soldaţii inamici să se predea fără să riposteze. Edward Tilton, preşedintele Silent Sounds Inc., face o scurtă referire la Squad într-un interviu din decembrie 1996: „Nu am voie să intru în detalii, informaţiile sunt considerate strict secrete de guvernul american, dar vă pot spune că realizăm în prezent înregistrări pentru guvernul german şi fostele ţări sovietice. Totul, cu permisiunea guvernului SUA, bineînţeles. Vă pot spune însă că sistemul  nostru a fost utilizat cu succes în timpul Operaţiunii Furtună în deşert.”
Această declaraţie nu face decât să confirme utilizarea în scopuri militare şi civile a acestei tehnologii şi să completeze o ştire difuzată de o televiziune britanică în martie 1991 sub titlul: „Arme psihologice bazate pe tehnologie de ultimă oră utilizate în Orientul Mijlociu.” Presa americană nu a difuzat ştirea.
„O operaţiune psihologică strict secretă utilizând tehnici Silent Sound a fost realizată cu succes. Oportunitatea de a le utiliza a apărut atunci când sistemul de comunicaţii irakian a fost distrus. Forţele militare irakiene din Kuweit au fost forţate să folosească staţii radio cu frecvenţe medii (FM). Frecvenţele acestora au fost uşor de interceptat şi au permis transmiterea de comenzi militare contradictorii şi confuze.
Echipele de operaţiuni psihologice americane au utilizat transmiţătoare FM şi în oraşul Al Khafji, care au bruiat staţiile radio locale şi au înlocuit emisiile acestora. Americanii au transmis atunci muzică religioasă şi patriotică irakiană cu mesaje subliminale. Este vorba despre un sistem electronic sofisticat care a „vorbit” direct minţii celor ce ascultau muzica, alterând ritmurile cerebrale, implantând anumite stări emoţionale negative: frică, anxietate, disperare, neajutorare care au destabilizat moralul trupelor irakenie. Sistemul este incredibil de eficient pentru că nu are nevoie să îi spună cuiva să simtă o emoţie, ci pur şi simplu îl face să o simtă.”
Modul de operare al acestei arme psihologice a atras atenţia tot mai multor observatori, corelat cu tendinţa actuală de a impune pe teritoriul Americii şi Europei sistemul de televiziune digitală. Sistemul de relee instalat pentru buna funcţionare a televiziunii digitale are o arie de acoperire aproape completă a teritoriului  şi există temerea că el va fi utilizat ca infrastructură pentru utilizarea tehnologilor SSSS de control al populaţiei.
În SUA, trecerea totală şi obligatorie la televiziunea digitală este prevăzută a fi realizată până în februarie 2009. 90% din costurile acesteia vor fi subvenţionate de stat, adică din banii încasaţi din taxele şi impozitele plătite obligatoriu de fiecare american. Se estimează costuri de miliarde de dolari. Şi Uniunea Europeană a prevăzut trecerea la televiziune digitală pe întreg teritoriul statelor membre până cel târziu în 2012. De ce atâta grijă pentru ca televiziunea să pătrundă în cele mai îndepărtate colţuri şi oamenii să recepţioneze programe TV la înaltă rezoluţie, de care nici măcar nu au nevoie?
SURSE

Citiți și...

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro