Prințesa Diana a fost asasinată de către Iluminați

by “Zeiţa şi regele Agenţiile care controlează reţeaua globală în formă de pânză de păianjen sunt inclusiv responsabile de moartea Dianei, prinţesa de Wales. Personal, nu am nici cea mai mică îndoială în acest sens. Nu trebuie însă să mă credeţi pe cuvânt. Priviţi dovezile pe care vi le voi […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Zeiţa şi regele

Agenţiile care controlează reţeaua globală în formă de pânză de păianjen sunt inclusiv responsabile de moartea Dianei, prinţesa de Wales. Personal, nu am nici cea mai mică îndoială în acest sens. Nu trebuie însă să mă credeţi pe cuvânt. Priviţi dovezile pe care vi le voi prezenta şi judecaţi singuri.

Mulţi oameni resping ideea că Diana ar fi fost asasinată, sub pretextul că ar fi imposibil să o ucizi în circumstanţe publice şi apoi să ascunzi dovezile. Pentru o asemenea operaţiune ar fi nevoie de coordonarea foarte multor agenţii diferite. Ei bine, exact acest lucru s-a întâmplat în Statele Unite în cazul asasinării preşedintelui John Fitzgerald Kennedy, în anul 1963, care a fost mult mai dificil de acoperit. Acest asasinat nu a fost conceput ca un fel de accident care să lase loc la interpretări, ci ca o crimă sub ochii întregii naţiuni. Kennedy a fost împuşcat în cap sub ochii a sute de oameni, crima fiind filmată de Abraham Zapruder. Am prezentat în detaliu asasinarea lui Kennedy în lucrarea mea anterioară, Şi adevărul vă va face liberi, şi veţi vedea că aceiaşi oameni care au sprijinit sau au comandat această crimă au fost numiţi în comisia „Şefului Justiţiei”, francmasonul de grad 33 Earl Warren, pentru a investiga asasinatul! Din „echipa” Comisiei Warren au făcut parte Allen Dulles, şeful CIA concediat de Kennedy, precum şi pedofilul, violatorul, pornograful şi participantul la ceremoniile de la Bohemian Grove Gerald Ford, care avea să devină mai târziu preşedinte al Statele Unite după înlăturarea de la putere a lui Richard Nixon, în urma scandalului Watergate. Când congresmanul Hale Boggs, singurul catolic din comisie, a început să pună la îndoială sinceritatea membrilor acesteia, a murit într-un accident de avion. Ce convenabil!

Jim Garrison, procurorul general al districtului New Orleans, a fost singurul personaj care a acuzat pe cineva de asasinarea lui Kennedy. Era vorba de Clay Shaw, un fost agent CIA, bun prieten cu Winston Churchill. Garrison nu a reuşit să obţină condamnarea lui Clay, deşi acesta era în mod evident vinovat, pentru simplul motiv că majoritatea martorilor cheie au fost ucişi înainte de proces. Garrison a rămas uimit cât de coerent au lucrat agenţii aparent diferite, precum poliţia din Dallas, FBI, presa şi establishment-ul de la Washington, pentru a realiza şi a acoperi asasinatul. Acest lucru a fost posibil datorită reţelelor pe care le-am expus în această carte, care au agenţi în toate instituţiile, reprezentând toate părţile implicate şi toate curentele de opinie. Au trecut 40 de ani de la asasinarea în plină stradă a preşedintelui Kennedy, în faţa întregii naţiuni, şi nimeni nu a fost acuzat până acum de crimă. Desigur, s-a găsit imediat un „ţap ispăşitor”, identificat imediat de cei cu adevărat responsabili şi eliminat instantaneu de aceştia, astfel încât să nu poată contrazice „povestea” oficială. Lee Harvey Oswald a jucat exact acelaşi rol în Dealey Plaza din Dallas, în anul 1963, ca şi şoferul Henri Paul în tunelul Pont de l’Alma din Paris, în anul 1997. După sacrificarea ţapului ispăşitor, autorităţile nu mai fac investigaţii, iar opinia publică îşi pierde interesul în decurs de câteva săptămâni. Tehnica este veche şi îndelung verificată. Un preşedinte este ucis în public. Lee Harvey Oswald, ţapul ispăşitor, este ucis la rândul lui în public, câteva zile mai târziu, iar cei care au organizat de fapt asasinatul scapă. Şi în condiţiile acestea, vreţi să-mi spuneţi că prinţesa Diana nu putea fi ucisă într-un accident regizat? Cred că glumiţi.

Dat fiind că am prezentat detaliat asasinarea lui Kennedy într-o carte anterioară, nu voi repeta aici întreaga poveste, dar sunt anumite elemente care trebuie adăugate sau completate. Familia Dianei, Spencer, reprezintă una din liniile genealogice ale Frăţiei, la fel ca şi clanul Kennedy, care are rădăcini aristocratice vechi în Irlanda şi Scoţia. Kennedy-ii sunt descendenţi ai regelui irlandez Brian Boru, cunoscut şi sub numele de Brian Caeneddi, care a devenit mai târziu O’Kennedy. Ei au fost lorzi de Ormond în districtul cunoscut astăzi ca Tipperary de nord. Începând din anul 1600 a apărut şi o ramură scoţiană a clanului Kennedy, aflată în strânsă conexiune cu cea irlandeză. Kennedy-ii din Scoţia s-au aliat prin însurătoare cu regalitatea scoţiană şi au devenit una din cele mai puternice familii aristocratice. Unul din cei mai vestiţi membri ai acestei familii a fost Archibald Kennedy, cel de-al 15-lea conte de Cassillis, mai bine cunoscut ca marchiz de Aisla. El a trăit între 1872-1943 şi a deţinut diverse poziţii fruntaşe în Marea Lojă a francmasoneriei scoţiene, inclusiv cea de Mare Principe. A fost membru al importantei Loji din Holyrood House nr. 44, din Edinburgh, care a avut legături strânse cu familia regală britanică. În secolul XVIII, irlandezul Mathew Kennedy s-a dus la Paris pentru a lucra cu bunul său prieten, iluminatul Saint Germain, şeful Lojii Iluminaţilor din Ermenonville, de lângă Paris. Membrii lojii luau parte la ritualuri cu vărsare de sânge, ţinute pe un altar construit din oase umane. Acest Kennedy a scris o carte intitulată O disertaţie cronologică, genealogică şi istorică despre familia regală a Stuarţilor şi despre legăturile acesteia  cu merovingienii din Franţa. Familia lui JFK este înrudită cu puternica familie irlandeză Fitzpatrick, al cărei blazon include trei simboluri majore ale Frăţiei: crinul (fleur-de-lys), dragonul şi leul. După toate aparenţele, această familie are legătură cu Franţa şi cu povestea Sfântului Graal.

Familia soţiei lui JFK, Jackie Bouvier Kennedy (mai târziu Onassis), este înrudită cu Auchincloss-ii, una din principalele linii genealogice ale Elitei scoţiene, prin căsătoria sorii lui Jackie cu unul din membrii acesteia. Alte ramuri ale familiei Auchincloss şi-au luat nume precum Bundy, Grosvenor, Vanderbilt, Winthrop şi Rockefeller. Hugh D. Auchincloss Sr s-a însurat cu Emma Brewster Jennings, fiica lui Oliver B. Jennings, co-fondatorul Standard Oil împreună cu John D. Rockefeller. James Shelby Downard afirmă că Jackie Kennedy-Onassis, Caroline (Lee) Bouvier şi scriitorul Gore Vidal sunt „copiii vitregi” ai lui Hugh D. Auchincloss. Vidal i-a descris pe John şi Jackie Kennedy prin expresia: „Zeul soare şi zeiţa lui”. Linia genealogică a Bouvier-ilor îşi trage sorgintea din Grenoble, Franţa, unde a fost menţionată pentru prima oară în anul 1410. Un străbunic al lui Jackie, Eustache Bouvier, a luptat într-un regiment francez sub comanda lui George Washington. Spuneam într-un capitol anterior că familia Kennedy s-a înrudit prin alianţă şi cu ducii de Devonshire, de la Chatsworth House, una din principalele familii ale Frăţiei din Anglia. Însurătoarea lui John Kennedy cu Jackie Bouvier a fost o altă căsătorie aranjată de Establishment-ul de pe Coasta de Est, adică de liniile genealogice americane ce conduc Statele Unite conform Agendei stabilite de Marea Britanie şi de Franţa. Liniile genealogice ale celor doi se află în legătură cu principalele centre ale Frăţiei, Londra şi Parisul. În aceste condiţii, compararea căsătoriei lor şi a preşedinţiei lui Kennedy cu regatul mistic „Camelot” şi cu regele Arthur nu mai pare deloc trasă de păr (ţinând cont de limbajul secret al Frăţiei). Familia Kennedy a fost puternic implicată în traficul de droguri, în crima organizată, în monarhia britanică şi în operaţiunile cu sclavi controlaţi mental de tipul Proiectului Monarch. Cunosc o fostă sclavă controlată mental care mi-a povestit că la vârsta de 11 ani a fost dusă să facă sex cu John F. Kennedy, „deşi m-au machiat, făcându-mă să arăt ca de 16 ani”.

Cu siguranţă, preşedinţia lui Kennedy nu a fost atât de idilică cum a fost portretizată la vremea respectivă. Kennedy a avut numeroase partenere sexuale, trei dintre ele, Marilyn Monroe, Jayne Mansfield şi Zsa Zsa Gabor, fiind şi iubitele lui Anton LaVey, capul bisericii sataniste. Jayne Mansfield a fost chiar mare preoteasă a acestei biserici. Alte relaţii amoroase pe termen lung al lui JFK au fost cu două reprezentante ale liniilor genealogice scoţiene, Lady Jean Campbell, fiica ducelui de Argyll, şi Kay-Kay Hannon Auchincloss, din familia înrudită cu cea a soţiei sale. Cel care a manipulat ascensiunea către celebritate a lui John Fitzgerald a fost tatăl său, Joseph Kennedy, membru al societăţii secrete Pilgrim. Joseph a avut relaţii apropiate cu Mafia şi cu crima organizată. El a făcut avere când Winston Churchill i-a acordat franciza importurilor de băuturi alcoolice din Anglia. Joseph Kennedy a fost asociat cu Rothschild-zii şi Bronfman-ii, o altă familie „evreiască” a crimei organizate din Canada, care deţine în proprietate gigantul băuturilor alcoolice, Seagrams. Printre contactele lui Joseph Kennedy în Marea Britanie, pe vremea când a fost ambasador al Statelor Unite la Curtea St James, s-au numărat Astor-ii  şi Sassoon-ii (înrudiţi cu Rothschild-zii). Un alt prieten intim al său a fost Sir John Wheeler-Bennet, director executiv al Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale. Soţia lui Joseph Kennedy, Rose, era din familia Fitzgerald, aparţinând Nobilimii Negre. Fitzgerald-zii au fost unul din puternicele clanuri ale Nobilimii Negre din Italia care l-au sprijinit pe Wilhelm Cuceritorul să vină în Anglia în anul 1066. Domnia acestuia a permis stabilirea în Anglia a unor familii ale Nobilimii Negre precum St Clair/Sinclair. „F-ul” din JFK provine aşadar de la o familie a Nobilimii Negre cu o vechime genealogică de mii de ani. Tatăl lui Rose şi bunicul lui JFK a fost John E. (Honey Fitz) Fitzgerald, primarul Bostonului. Fitzgerald-zii au locuit pe Hanover Street, lângă fosta Green Dragon Tavern (n.n. Taverna Dragonului Verde) din Boston, sediul Lojii St Andrews, atât de profund implicată în Războiul American pentru Independenţă, cea care a orchestrat Petrecerea Ceaiului din Boston.

Joseph Kennedy a fost membru al Ordinului Sfântului Ioan, versiunea britanică a Cavalerilor de Malta, iar familia Bouvier era aliată prin căsătorie cu Radziwill-ii, cei care au creat Ordinul Cavalerilor Sfântului Ioan/Cavalerilor de Malta în Polonia, în anul 1610, contribuind mai târziu la crearea ordinului în America. Familia Kennedy susţine financiar mişcarea azilurilor Cavalerilor de Malta din SUA prin Institutul Kennedy pentru Studierea Reproducerii Umane şi a Bio-Eticii, dar şi prin Universitatea Georgetown, controlată de iezuiţi. Deşi în aparenţă pare plină de compasiune, mişcarea azilurilor nu reprezintă decât o faţadă pentru atragerea sprijinului popular în favoarea eutanasiei. Desigur, mulţi dintre cei implicaţi în mişcarea azilurilor sunt cu adevărat plini de compasiune; motivaţiile de care vorbesc eu le aparţin celor care conduc şi manipulează mişcarea. Dacă eutanasia va fi acceptată prin lege, se va deschide calea pentru uciderea legală a „gurilor inutile” de care vorbea Kissinger. Aşa cum au demonstrat nenumăratele biografii ale lui JFK, acesta a avut parte de o copilărie lipsită de iubire, în care trebuia să asculte de regulile dure impuse de tatăl său Joe şi de mama sa Rose. Nu i s-a spus nici măcar când s-a născut fratele său, Teddy, şi nu a aflat decât când s-a întors de la şcoală că avea un frăţior. Copiii familiei Kennedy nu erau niciodată îmbrăţişaţi sau mângâiaţi, nu li se arăta nici cel mai mic semn de afecţiune şi nu aveau voie să se plângă de vreo durere. Mediul în care a crescut seamănă ca două picături cu tehnicile clasice de control mental folosite pentru educarea copiilor Elitei. Prinţul Charles a fost educat exact în aceleaşi condiţii de tatăl său, prinţul Philip, un om extrem de agresiv şi cu un caracter imposibil. JFK a fost educat de mic în vederea preluării unor funcţii înalte în interiorul Frăţiei şi a fost sprijinit de toate numele de care am vorbit în această carte, de Rothschild-zi, Taft-ţi, Russell-i, Rockefeller-i, şi de baronii mas-media precum Henry Luce, preşedintele grupului Time, sau Randolph Hearst, cel mai puternic baron al presei din Statele Unite. Când Kennedy a acceptat să candideze pentru Congres, ziarul Boston American, condus de Hearst, a refuzat să accepte publicitatea plătită a adversarului său.

Se pare însă că atunci când JFK şi fratele său Bobby au devenit preşedinte şi respectiv procuror general al Statele Unite, după înfrângerea adversarului lor, Richard Nixon, în anul 1960, ei au început să urmeze politici şi să angajeze oameni care nu corespundeau cu agenda celor care îi controlau. Printre aceste acţiuni s-au numărat retragerea din Vietnam, introducerea banilor nepurtători de dobândă, asaltul asupra crimei organizate (cel puţin la modul oficial), şi, după cum s-a exprimat Kennedy, încercarea de a „sparge CIA în o mie de fragmente”. Dacă nu faci ceea ce ţi se spune eşti înlăturat imediat de la putere, indiferent cine ai fi. Agenda este mai presus decât orice individ şi decât orice familie. Nu pot totuşi să nu mă gândesc că asasinarea lui Kennedy a avut şi implicaţii mai profunde, părând o crimă sacrificială îndelung planificată, conform regulilor rituale străvechi ale Frăţiei. Locul asasinării: Dallas, Texas, este situat în apropierea punctului de intersecţie a paralelei 33 cu longitudinea 33. Nivelul suprem al ritului scoţian al francmasoneriei este gradul 32, gradul 33 nefiind conferit decât celor care şi-au adus o contribuţie semnificativă la Marea Operă de preluare a planetei pământ. Dealey Plaza este o sumă de simboluri ezoterice, fiind numită după francmasonul de grad 33 George Bannerman Dealey, unul din primii directori ai ziarului Dallas Morning News. Dealey înseamnă „linia zeiţei”. În spaniolă, ley înseamnă lege sau regulă; de aceea, numele s-ar mai putea traduce şi prin „regula (legea) zeiţei”. Ambele traduceri sunt extrem de simbolice pentru Frăţie, în special cea din urmă. Dealey Plaza, locul primului templu francmason din Dallas, are forma unei piramide căreia îi lipseşte piatra unghiulară (vezi figura 51). Vârful piramidei este tăiat de un pod de cale ferată. Piramida principală este tăiată în alte două piramide de Main Street (n.n. Strada Principală), care trece drept prin centrul ei. Rezultă astfel trei piramide, două în interiorul celei de-a treia, care alcătuiesc o trinitate sau o triadă. Ori de câte ori interacţionează două energii, ele dau naştere unei a treia. Dacă vi se pare că este o simplă coincidenţă, vă invit să studiaţi istoria societăţilor secrete pentru a vedea cât de obsedate sunt conducerile acestora de simboluri şi de ritualuri. Kennedy a fost ucis lângă dâmbul înverzit din partea dreaptă a piramidei, iar Lee Harvey Oswald a fost asasinat în timp ce se afla în „custodia” poliţiei într-o parcare subterană situată la baza piramidei de pe Houston Street. Cele două locuri nu sunt separate decât de câţiva metri. Vechea clădire a tribunalului din apropiere, a cărei faţadă dă către Dealey Plaza, este decorată cu gargui. Pe frontonul tribunalului se află simbolul străvechiului Ordin al Dragonului sau al Şarpelui. Pentru societăţile secrete, Dealey Plaza este un Templu al Soarelui.

Figura 51

Piramida căreia îi lipseşte piatra unghiulară. Aceasta este Dealey Plaza, locul în care a fost asasinat John F. Kennedy.

Kennedy a fost ucis într-un templu exterior al soarelui de către iniţiaţii Frăţiei, din rândul cărora au făcut parte de-a lungul timpului cavalerii templieri, cavalerii de Malta, Ordinul Sfântului Ioan al Ierusalimului, rozicrucienii şi francmasonii. După cum scrie James Shleby Downard: „Masoneria nu crede în simpla ucidere a oamenilor, iar prin asasinarea lui JFK şi-a asumat riscuri incredibile pentru a face ca acest act odios să corespundă vechiului ritual al fertilităţii numit Uciderea Regelui”. Kennedy a fost împuşcat la amiază, când soarele era „la apogeu” pe cer. În antichitate se considera că atunci când soarele se află „la apogeu”, el face munca tatălui său în templu (un simbolism folosit şi în legenda lui Iisus). Kennedy a fost împuşcat în spate, în gât şi în cap. Exact aceleaşi răni le-a suferit miticul Hiram Abiff din legenda francmasonă. Bill Cooper, un fost agent al serviciilor secrete ale marinei militare a Statelor Unite, crede că eroul francmason legendar Hiram Abiff a avut un corespondent real în persoana lui Jacques de Molay, marele maestru al cavalerilor templieri  în perioada în care aceştia au fost măcelăriţi în Franţa, în anul 1307. De Molay a fost ars pe rug pe Ile de la Cite, la baza Catedralei Notre Dame, construită chiar de templieri pe un fost loc de adorare a zeiţei Diana. Moartea sa a fost comandată de Inchiziţia Bisericii Catolice, cu sprijinul regelui Filip cel Frumos, posibil sub controlul Prioriei Sionului. Cooper susţine că asasinarea lui JFK a fost o răzbunare rituală a templierilor împotriva bisericii, a statului şi a poporului. Kennedy a fost singurul preşedinte catolic al Statelor Unite. La ora actuală, în Dealey Plaza se ridică un obelisc înălţat de francmasoni chiar lângă locurile asasinatelor lui Kennedy şi Oswald. Obeliscul este un simbol al penisului lui Osiris din legenda egipteană, iar cel din Dealey Plaza are în vârf o torţă aprinsă (vezi secţiunea cu ilustraţii). Flacăra eternă de pe mormântul lui Kennedy din Cimitirul Arlington are aceeaşi justificare: ea reprezintă cea mai evidentă semnătură a Frăţiei, iar cea de pe mormântul lui Kennedy se află în interiorul unui cerc, simbolul antic al soarelui. Înainte de înmormântare, corpul neînsufleţit al lui Kennedy a fost de asemenea ţinut în interiorul unui cerc, fiind plasat pe un catafalc situat în centru sub marea cupolă a Domului Colinei Capitoliului. Pe obeliscul din Dealey Plaza există 14 pietre, numărul de bucăţi în care a fost tăiat Osiris de către Set, potrivit mitului egiptean. Singura parte pe care sora/soţia sa Isis nu a putut-o găsi a fost penisul, reprezentat de obeliscul însuşi. Isis a înlocuit penisul lui Osiris cu unul făcut de ea însăşi, iar acesta a devenit simbolul Frăţiei. Obeliscul din Dealey Plaza a fost construit şi dedicat unei loji francmasone a ritului scoţian. Penisuri de piatră au fost găsite ascunse în altarele multor catedrale şi biserici, iar atunci când echipa de anchetatori a procurorului general al districtului New Orleans Jim Garrison a percheziţionat casa lui Clay Shaw, ea a găsit şi aici penisuri din piatră.

În cartea de faţă am expus limbajul secret al francmasonilor pe nivelul său cel mai de jos, dar profunzimile până la care poate ajunge acesta sunt absolut uimitoare. Ştiinţa numerelor şi a numelor se referă la aceste niveluri mai profunde de comunicare, pe care numai un iniţiat avansat sau un cercetător dedicat le pot înţelege pe deplin. Aşa cum am repetat de nenumărate ori, numele şi numerele reprezintă frecvenţe de vibraţie, iar uimitoarea sincronicitate pe care o generează se datorează, după câte bănuiesc, legii atracţiei vibratorii (rezonanţei). Multe din „coincidenţele” de nume sau de numere sunt provocate în mod voluntar, în timp ce altele se datorează pur şi simplu câmpurilor energetice sau de conştiinţă ale celor care atrag diferite vibraţii, la unison cu energiile pe care le generează ei. Acesta este mecanismul prin care ne creăm noi propria realitate. Sinele nostru interior, care reprezintă un câmp energetic şi de conştiinţă aflat în vibraţie, atrage alte „câmpuri” – oameni, locuri, moduri de viaţă, experienţe – în funcţie de energiile pe care le generează el. Totul se reduce la rezonanţele dintre câmpurile vibratorii. De aceea, experienţele noastre fizice nu reprezintă decât o reflectare a lucrurilor care se întâmplă în interiorul nostru. Noi proiectăm în afara noastră anumite energii, prin atitudinile şi emoţiile noastre, şi atragem astfel oameni, locuri, moduri de viaţă şi experienţe pe frecvenţa generată de noi. Dacă schimbăm ceea ce se petrece în interiorul fiinţei noastre, noi putem schimba inclusiv experienţele noastre exterioare, care nu reprezintă decât reflectarea celor dintâi. Această atracţie „magnetică” a energiilor de acelaşi fel ne conduce apoi către oameni care locuiesc pe străzi cu acelaşi nume sau la acelaşi număr ca şi noi, ori care au relaţii cu persoane care poartă acelaşi nume ca şi cele pe care le cunoaştem noi, etc., căci toate fenomenele au un cod vibraţional, inclusiv sunetele, numerele, cuvintele, culorile şi numele. În ritualurile magice sunt folosite sunete, culori, cuvinte şi incantaţii care atrag câmpul energetic dorit. Îndeosebi sunetul este deosebit de important, motiv pentru care vechii fenicieni erau mai preocupaţi de felul în care sunau cuvintele lor decât de felul în care erau scrise ele. Mantra-ele, repetarea constantă a aceluiaşi sunet sau a aceleiaşi fraze, fac parte din acelaşi proces magic. La fel ca în cazul oricărei cunoaşteri, toate acestea pot fi folosite pentru a face bine sau pentru a face rău. Antrenamentul războinicilor japonezi (samuraii) includea arta producerii sunetului de luptă „Kiai”. Dacă este rostit aşa cum trebuie, acest sunet poate produce reducerea presiunii sanguine şi paralizia parţială a celui care îl ascultă. Altfel spus, avem de-a face cu un sunet „care îţi îngheaţă sângele în vine”. Sunetele pe frecvenţe reduse de 3-5 cicluri pe secundă pot ucide un om. Cercetătorul american James Shelby Downard a scris o carte despre această ştiinţă a sunetelor, numerelor şi numelor în raport cu asasinarea lui Kennedy. Un alt scriitor, Robert Anton Wilson, scrie în cartea sa, Declanşatorul cosmic, că teoria lui Downard este „cea mai absurdă, cea mai incredibilă, cea mai ridicolă teorie despre Iluminaţi pe care am auzit-o vreodată”, ceea ce mă face să cred că Downard a descoperit ceva de valoare. De altfel, propriile mele cercetări confirmă concluziile sale.

Kennedy a fost asasinat pe data de 22 noiembrie 1963. Aceasta a fost data la care papa Clement V a emis bula prin care autoriza torturarea templierilor de către Inchiziţia dominicană (22 noiembrie 1307). Noiembrie este şi cea de-a 11-a lună a anului. Adunată cu data de 22, obţinem cifra cheie 33. John şi Jackie Kennedy au plecat din Fort Worth în dimineaţa zilei de 22 noiembrie 1973, iar avionul lor s-a oprit la poarta 28 a aeroportului Love Fields din Dallas. În numerologia cabalistă solomonică, numărului 28 îi corespunde numele „Beale”, derivat după cum urmează: Bel (El), Baal, Be al, Beale. Toate acestea sunt nume ale zeilor soarelui. Gradul 28 al cavalerilor templieri este „gradul Regelui Soarelui”. JFK s-a născut pe Beal Street la numărul 83, în Brookline, Massachussetts, pe data de 29 mai 1917. „Protecţia” preşedintelui în această vizită fatală la Dallas a fost organizată de Agenţia CIA din New Orleans, al cărei sediu se află în clădirea unui templu masonic. Dallasul se află la doar zece mile distanţă de latitudinea 33, iar loja fondatoare a ritului scoţian al francmasoneriei este situată în Charleston, chiar pe paralela 33. Prima bombă atomică a fost detonată într-un loc numit „Trinity”, aflat pe aceeaşi latitudine de 33 de grade. Maşina deschisă a lui Kennedy a rulat pe Elm Street, pe care s-a aflat cândva Bule Front Tavern, un loc de întâlnire al francmasonilor, şi a ajuns în Dealey Plaza la ora 12:22. Elm Street era cunoscută în Dallas şi sub numele de Strada „Însângerată”, căci a fost scena a nenumărate omoruri şi acte de violenţă. Cartierul general al Texaco Oil este situat pe Elm Street. În apropiere de Dealey Plaza se află Trinity River, care a inundat ani la rând Plaza, până la crearea unor diguri de apărare. În acest templu în aer liber al Frăţiei au intrat astfel Jackie Kennedy, care o reprezenta pe Zeiţă, Regina Iubirii şi a Frumuseţii, şi Regele Soare, John F. Kennedy. În esenţă, am avut parte de un ritual antic al Uciderii Regelui Soare, cunoscut tradiţional sub numele de „Ceannaideach”, un cuvânt irlandez care înseamnă Capul Rănit. Evident, Kennedy a fost împuşcat în cap. Ştiu dintr-o sursă foarte sigură că JFK nu a murit până în primăvara următoare. Sursa mea pretinde că acel „Kennedy” care a apărut în fotografiile post-mortem era J.D. Tippet, un ofiţer de poliţie care semăna perfect cu preşedintele şi despre care s-a afirmat că a fost ucis de Oswald, deşi arma acestuia nu funcţiona!

Când JFK a atins vârsta de 22 de ani, i s-a făcut o statuie în formă de înger înaripat, care a fost dusă la Vatican, unde a fost folosită într-un grup statuar în care îngerii veghează asupra Sfintei Thereza, în timp ce aceasta scrie o carte. După asasinat, trupul lui Kennedy a căpătat numele de cod „Îngerul”, la fel ca şi avionul său, Air Force 1, care i-a dus sicriul înapoi la Washington. Atât Kennedy cât şi Oswald au fost înmormântaţi în locuri legate de numele Arlington: Kennedy la Cimitirul Naţional Arlington de lângă Washington DC, iar Oswald la cimitirul Rosehill, lângă Arlington, Texas. Arlington este un cuvânt legat de ritualurile magice francmasone, fiind asociat cu necrofilia, o atracţie morbidă faţă de cadavre. Oswald îl simbolizează pe Os sau Oz, zeul egiptean al soarelui (Osiris), care apare şi în titlul Vrăjitorul din Oz. Dacă analizăm sincronicităţile legate de ştiinţa numerelor şi numelor, vom descoperi nişte coincidenţe uimitoare între asasinarea lui JFK şi cea a lui Abraham Lincoln, ucis la rândul lui de Frăţie. Lincoln a fost ales în Congres în anul 1846, iar Kennedy în 1946. Lincoln a fost ales preşedinte în 1860, iar Kennedy în 1960. Asasinul lui Lincoln, John Wilkes Booth, s-a născut în anul 1839, iar asasinul prezumptiv al lui Kennedy, Lee Harvey Oswald, s-a născut în anul 1939. Preşedinţii care le-au succedat celor doi s-au numit Johnson. Andrew Johnson, care i-a succedat lui Lincoln, s-a născut în anul 1808. Lyndon Johnson, care i-a succedat lui Kennedy, s-a născut în anul 1908. Secretarul lui Lincoln avea numele Kennedy, iar pe cel al lui Kennedy îl chema Lincoln. Amândoi preşedinţii au fost ucişi într-o zi de vineri, în prezenţa soţiilor lor şi împuşcaţi în cap.

Vicepreşedintele lui Kennedy, Lyndon Baines Johnson, ştia dinainte de asasinatul care se pregătea, iar când a devenit preşedinte a schimbat pe loc politicile implementate de Kennedy, legate de retragerea din Vietnam, emiterea banilor nepurtători de dobândă şi divizarea CIA. Zeiţa Mamă a Frăţiei, Arizona Wilder, afirmă că l-a văzut pe Johnson schimbându-şi faţa într-una reptiliană în timpul unor sacrificii rituale. Numele de mijloc al lui Johnson, Baines, provine de la clanurile scoţiene înrudite Bain, Baines, Beathy, Binnie, Beath şi Beth. Francmasonii din aceste clanuri susţin că au aceiaşi strămoşi. Prefixul Mac înseamnă „fiul lui”. De aceea, fiul unui Bain devine MacBain, iar fiul unui Beth devine MacBeth. Acesta este numele regelui scoţian devenit faimos în urma piesei cu acelaşi nume scrisă de „William Shakespeare”. În limba franceză, cuvântul bain înseamnă baie, aceasta fiind originea titlului Ordinului de Bath acordat de monarhia britanică. „Cavalerilor masoni de Bath” li se fac băi de purificare sau de mântuire a păcatelor, căci rolul lor este să ucidă în numele Frăţiei. După moartea soţului ei, Jackie Kennedy a făcut o vizită în insula Delos din Marea Egee, considerată de legendă locul naşterii zeiţei Diana şi al zeului solar grec Apolo. În simbolismul Frăţiei, Diana (luna) şi Apolo (soarele) sunt prezentaţi frecvent împreună. Delos este cunoscută şi ca Insula Morţilor, căci există o variantă a zeiţei Diana, numită Hecate, despre care se spune că stăpâneşte Infernul. Jackie s-a dus la Templul lui Apolo din Delphi, în Grecia, şi a realizat un ritual antic cunoscut sub numele de Salutul Soarelui, în ruinele unui teatru grecesc. James Shelby Downard povesteşte că ea a realizat acest ritual „având o mare cunoaştere iniţiatică, la fel ca Aleister Crowley”. S-a oprit apoi pe insula Santorino, reputată pentru poveştile cu vampiri. Aceste poveşti îşi au originea în ritualurile de băut sângele şi de „supt energia” ale Frăţiei. Legendele cu vampiri prezintă acest adevăr într-o formă simbolică, pe care majoritatea oamenilor o confundă cu o simplă ficţiune. Frăţia adoră să facă asemenea jocuri de imagine, folosindu-se de instrumentul ei perfect, Hollywood-ul, un nume care provine de la tufişul sau lemnul sfânt (n.n. holly wood în limba engleză) al magicienilor druizi. Hollywood-ul este într-adevăr un loc al magiei. Cei de acolo se joacă cu minţile noastre, creând iluzii.

Există nenumărate similitudini între asasinarea lui Kennedy, uciderea rituală a Regelui Soare, şi respectiv cea a Dianei, prinţesa de Wales. Sunt convins că Frăţia a privit şi această crimă ca pe o ucidere rituală a zeiţei-lună, numită de antici Diana. După părerea mea, planificarea uciderii lui Kennedy în acel loc şi la acea dată precisă s-a făcut cu mult timp înainte ca el să fie ales preşedinte. La fel cred că au stat lucrurile şi cu prinţesa Diana, crescută de mică pentru a fi ucisă la Paris, în acel loc şi la acea dată precisă. Nu exclud chiar ca aceste crime rituale să fi fost planificate încă de la naşterea celor doi. Ştiu că sună extrem, dar cine studiază în profunzime obiceiurile Frăţiei realizează în scurt timp că membrii acesteia nu îşi formulează planurile cu săptămâni sau luni în avans, ci literalmente cu mai multe secole. Trăind în regiunea inferioară a celei de-a patra dimensiuni, reptilienii au o percepţie complet diferită asupra timpului decât noi. În capitolele de încheiere voi analiza în mai multe detalii aceste lucruri, arătând de ce sunt realizate aceste omoruri rituale cu o atenţie atât de mare pentru detalii. Nu m-ar mira deloc dacă aş afla că planificarea unui preşedinte catolic, John F. Kennedy, Regele Soare, pentru a marca aniversarea măcelăririi templierilor de către Inchiziţia romană-catolică (sau vreun alt ritual), s-a făcut chiar cu câteva decenii înainte, stabilindu-se inclusiv cine să fie ţapul ispăşitor ales pentru sacrificiu. În mod similar, este posibil ca naşterea Dianei în linia genealogică a Spencer-ilor în anul 1961 să le fi permis reptilienilor alegerea ei ca simbol al zeiţei Diana, conducând-o pas cu pas către moartea rituală într-un loc sacru al antichităţii în care se practicau sacrificii umane, respectiv Pont de l’Alma din Paris. După părerea mea, exact aşa s-au petrecut lucrurile. Kennedy a fost ales în mod intenţionat ca preşedinte în anul 1960, cu scopul de a fi asasinat ritual în anul 1963, iar Diana a fost luată intenţionat în căsătorie de prinţul Charles, după care a sfârşit în tunelul din Pont de l’Alma. Scepticii susţin că un asemenea proces ar presupune foarte mult timp şi numeroase aranjamente. Este adevărat, dar ei chiar au foarte mult timp la dispoziţie.

Diana Frances Spencer s-a născut în Park House, pe moşia de la Sandringham a reginei, la data de 1 iulie 1961, fiind cel de-al treilea copil al vicontelui Althorp, devenit ulterior cel de-al optulea conte Spencer. Mama ei a fost prima soţie a contelui, Frances Roche. Părinţii Dianei s-au separat când ea avea doar şase ani, după care au divorţat în anul 1969, iar mama ei s-a măritat cu magnatul tapetului, Peter Shand-Kidd. Diana a avut un frate mai mic, Charles, actualul conte Spencer, şi două surori, Jane şi Sarah. Înaintea ei s-a mai născut un fiu al familiei, dar acesta a murit. De aceea, ea a crescut cu convingerea că părinţii ei ar fi preferat să fie băiat, respectiv moştenitorul numelui de familie şi al titlului. Diana a povestit că a avut o copilărie foarte nefericită şi că a tânjit întreaga viaţă după iubirea şi afecţiunea care i-au lipsit când era copil. Locuind la Sandringham, a cunoscut-o de mică pe regină, jucându-se deseori cu copiii familiei regale. Se spune că Charles a văzut-o pentru prima oară pe Diana când aceasta era în scutece. Tot ea obişnuia să povestească, fără nici un fel de plăcere, că era nevoită să meargă în fiecare an, de sărbători, la reşedinţa reginei, pentru a viziona acelaşi film: Chitty Chitty Bang Bang. Alegerea acestui film este interesantă, căci povestea a fost scrisă de un agent al serviciilor secrete, Ian Fleming, prieten cu Aleister Crowley şi autor al celebrei serii de romane despre James Bond. Filmul prezintă un rege şi o regină care urăsc copiii, pe care îi fură şi îi închid în cuşti, după care îi duc la castel şi îi încuie într-o temniţă subterană. Povestea reflectă cu fidelitate lucruri care se întâmplă în realitate, şi este greu de crezut că Windsor-ii i-au pus atât de des acest film Dianei din pură întâmplare. Diana a fost învăţată de mică să se obişnuiască cu „vibraţiile” Windsor-ilor. În cartea sa, Adevărata poveste a Dianei, Andrew Morton citează un interviu cu prinţesa, în care aceasta spune: „Când mergeam acolo, atmosfera era întotdeauna foarte stranie, aşa că mă împotriveam întotdeauna, bătându-mă cu cei care încercau să mă convingă să merg”. Putem trage concluzia că Windsor-ii erau conştienţi de soarta Dianei încă de pe vremea când aceasta era mică. Când a împlinit vârsta de 13 ani, Diana s-a mutat din Norfolk la Althorp, în Northamptonshire, reşedinţa ancestrală a familiei Spencer, după ce tatăl ei a moştenit titlul de conte Spencer. Când tatăl ei s-a însurat cu Raine, fiica romancierei Barbara Cartland, Diana a fost extrem de afectată, căci o detesta profund pe această femeie. În Adevărata poveste a Dianei, aceasta povesteşte că nu s-a putut descărca de frustrarea adunată în atâţia ani decât în luna septembrie 1989, când i-a spus mamei sale vitrege tot ce gândea despre ea. „I-am spus: ‚Dacă ai şti cât de mult te-am urât cu toţii (copiii) pentru tot ce ne-ai făcut – ai distrus Althorp, ai cheltuit toţi banii tatei, şi pentru ce?’” Empatia excepţională pe care o avea Diana pentru oamenii cu probleme emoţionale se datora propriilor ei răni pe care le-a purtat toată viaţa.

Spencer-ii sunt o familie a Elitei. Ei sunt veri cu familia Spencer-Churchill şi sunt înrudiţi cu familia Marlborough, care locuieşte la Blenheim Palace în Oxfordshire, locul în care s-a născut Winston Churchill. Printre rudele lor se numără ducele de Marlborough, Sir Robert Walpole şi Sarah, ducesa de Marlborough, de la care familia Spencer a moştenit o adevărată avere. Spencer-i s-au aliat prin căsătorie şi cu familia Cavendish, ducii de Devonshire, care locuiesc la Chatsworth House, această ramură păstrând până astăzi numele de Spencer-Cavendish. Diana a avut strămoşi comuni cu prinţul Charles, respectiv cel de-al treilea duce de Devonshire, dar mai ales James I, primul rege al Angliei şi al Scoţiei din familia Stuart, sponsorul lui Francis Bacon. Regele James a jucat un rol foarte important în expansiunea Frăţiei, prin crearea companiei Virginia, care încă deţine în proprietate Statele Unite, dar şi prin tipărirea Bibliei regelui James, rămasă în vigoare până astăzi. În plus, Diana a descins prin mai multe linii genealogice din regii Stuart, Charles II şi James II, prin care s-a înrudit astfel cu merovingienii din Franţa. Charles II a avut atât de mulţi copii în afara căsătoriei încât nimeni nu mai ştie câte linii genealogice au rămas în urma lui. Cel puţin, nimeni din afara Frăţiei. Aşadar, din perspectiva Elitei, familia Spencer reprezintă o linie genealogică importantă, înrudită cu nenumărate familii aristocratice, inclusiv cu conţii de Lucan. Implicit, Spencer-ii au legături de sânge cu numeroase familii importante din SUA, înrudindu-se de departe chiar şi cu Rockefeller-ii. Familia are o istorie îndelungată de slujire a intereselor monarhiei, iar tatăl Dianei nu a făcut excepţie. El a fost şef al grajdurilor regale în timpul regelui George VI (soţul actualei regine-mamă), iar apoi în timpul reginei Elisabeta. Sora Dianei, Jane, este măritată cu Sir Robert Fellowes, secretarul particular al reginei în momentul morţi Dianei. Ambele bunici ale Dianei, contesa Spencer şi Ruth Lady Fermoy, au făcut parte din cercul interior al reginei-mamă, la fel ca şi patru dintre mătuşile ei dinspre bunici. Spencer-ii au fost foarte apropiaţi de regina-mamă, cele care au manipulat-o pe Diana să se mărite cu Charles fiind chiar regina-mamă şi mătuşa ei, Lady Fermoy. Acest lucru este cât se poate de semnificativ dacă ţinem seama care este adevărata natură a reginei-mamă.

Numărătoarea inversă până la căsătorie a început când Diana s-a întâlnit cu prinţul Charles la Althorp, în timp ce acesta avea o relaţie amoroasă cu sora ei, Sarah, în anul 1977. La acea vreme, Diana avea 16 ani. Windsor-ii au mai aşteptat trei ani până când au făcut prima mişcare. În urma manipulărilor reginei-mamă şi ale Lady-ei Fermoy, Diana a fost invitată la un bal dansant la Buckingham Palace, pentru a celebra cea de-a 30-a aniversare a prinţului Charles. În continuare, în iulie 1980, un prieten al lui Charles, Philip de Pass, a rugat-o să rămână cu ei în timp ce prinţul era de faţă. Ca să o citez pe Diana, Charles era numai în jurul ei, „şi practic m-a luat pe sus”. A doua zi a rugat-o să îl însoţească la Buckingham Palace, după care i-a trimis o invitaţie să vină la Balmoral, reşedinţa din Scoţia a Windsor-ilor, unde familia regală s-a strâns în luna septembrie. În cele din urmă, Charles a cerut-o în căsătorie, şi Diana a acceptat. „Te iubesc atât de mult”, i-a spus ea. „Depinde ce înţelegi prin iubire”, i-a răspuns Charles. Această afirmaţie spune totul despre Windsor-i şi despre felul în care îşi cresc ei copiii. Ei nu înţeleg iubirea, căci nu ştiu să o dăruiască, nici să o primească. Imaginaţi-vă ce trebuie să simtă un copil mic când trebuie să se alinieze în rând cu ceilalţi şi să îi strângă mâna mamei sale atunci când aceasta trece prin faţa lui, după ce s-a întors dintr-o vizită peste ocean. Aşa l-au crescut regina şi prinţul Philip pe Charles. Când relaţia dintre ea şi Charles a ajuns în paginile presei, Diana lucra la o grădiniţă. De atunci, nu a mai reuşit să scape niciodată din lumina reflectoarelor. Toate mişcările ei erau urmărite pas cu pas. Viaţa alături de Windsor-i a fost un coşmar. Privind retrospectiv, Diana şi-a dat seama că afecţiunea prinţului Charles pentru ea nu a fost niciodată sinceră. Ea şi-a dat seama chiar înainte de nuntă că el trăia o aventură cu adevărata lui dragoste, Camilla Parker-Bowles, care a continuat şi după căsătoria lor. Charles şi Camilla comunicau folosind numele de cod „Gladys şi Fred”. La fel ca şi Windsor-ii, Camilla este foarte apropiată de Rothschild-zi, iar la prima aniversare a morţii Dianei, ea s-a aflat pe insula Corfu, în compania Lordului Jacob Rothschild. Acesta a cheltuit 16 milioane de lire sterline pentru a restaura reşedinţa veche din secolul XVIII a Spencer-ilor care dă către Green Park, în Londra, fiind situată în apropiere de Buckingham Palace.

Windsor-ii şi-au dorit-o pe Diana pentru ca moştenitorii lor să poarte genele familiei Spencer. Pentru ei, ea nu a reprezentat altceva decât un incubator. La o săptămână după logodna ei cu Charles i s-a declanşat celebra ei bulimie. Această boală este o tulburare alimentară în care ţi se face rău ori de câte ori mănânci. Diana voma de 3-4 ori pe zi şi a slăbit îngrozitor. Aşa cum spuneam într-un capitol anterior, numeroase victime ale abuzurilor sataniste în copilărie suferă mai târziu de bulimie. Ea a povestit mai târziu că bulimia i s-a declanşat când Charles i-a pus mâna pe talie, spunându-i: „O, suntem cam durdulie, nu-i aşa?” La fel ca majoritatea bolilor, bulimia este o tulburare emoţională, iar dezechilibrele emoţionale ale Dianei au început încă înainte de nuntă şi nu s-au mai terminat niciodată. Iată cum a descris ea atitudinea lui Charles:

„Într-un fel era obsedat de mine, căci vedea în mine un miel de sacrificiu, o fecioară. Dar era când pasional, când rece, când pasional, când rece. Nu ştiai niciodată în ce stare îl vei găsi, când exaltat, când deprimat… Era speriat de maică-sa, intimidat de taică-său, iar eu eram întotdeauna a cincia roată la căruţă”.

De aceea, Diana s-a întâlnit cu surorile ei şi le-a spus că nu poate merge mai departe cu căsătoria, în special cu Camilla în coastă. Acestea i-au răspuns însă: „Nu mai ai ce face, acum, că până şi chipul ţi-a fost imprimat pe prosoape”. Înaintea nunţii, Diana a locuit la Clarence House, reşedinţa din Londra a reginei-mamă. Când a ajuns aici, nu a întâmpinat-o nimeni, aşa că s-a simţit ca la un hotel. Diana şi Charles s-au căsătorit la catedrala St Paul, pe data de 29 iulie 1981. În dimineaţa acelei zile, povesteşte ea, a simţit o stare de calm, calmul morţii: „Mă simţeam ca un miel dus la tăiere. Ştiam acest lucru, dar nu puteam face nimic”. Ce cuvinte profetice… Tinerii căsătoriţi şi-au petrecut prima noapte a lunii de miere la reşedinţa familiei Mountbatten de la Broadlands, în Hampshire, după care au navigat către insulele greceşti pe iahtul regal Britannia (Barati). Bulimia Dianei s-a accentuat şi ea s-a gândit chiar la sinucidere, până într-atât se simţea de nefericită. „Soţul meu m-a făcut să mă simt atât de nelalocul meu, din toate punctele de vedere; ori de câte ori reuşeam să mă ridic cu capul deasupra apei, mă împingea înapoi. Ajunsesem să mă urăsc”. În anul 1982, una din îndatoririle princiare ale Dianei a fost aceea de a o reprezenta pe regină la funeraliile prinţesei Grace de Monaco, o altă victimă asasinată de Frăţie prin slăbirea frânelor de la maşină. Prinţesa Grace, fosta actriţă Grace Kelly, a fost iniţiată în Ordinul Templului Solar de către Jean Louis Marsan, prietenul apropiat al soţului ei, prinţul Rainier de Monaco.

Windsor-ii au obţinut ce şi-au dorit de la Diana atunci când aceasta l-a născut pe prinţul William. Dianei i s-a spus că naşterea trebuie programată pentru a se potrivi cu orarul jocului de polo al lui Charles, aşa că prinţul William s-a născut pe data de 21 iulie 1982, cu ocazia solstiţiului de vară. Mai întâi de toate, ce fel de soţ şi de tată îi dă soţiei sale medicamente inutile pentru a naşte în funcţie de programul său de polo? În al doilea rând, cine poate crede că acesta a fost motivul real? Windsor-ii sunt într-o asemenea măsură obsedaţi de astrologie şi de ştiinţele ezoterice încât mama unui prieten de-al meu, care se ocupă cu astrologia şi are însuşiri mediumice, poate prezice cu o acurateţe care nu dă niciodată greş ce culori vor purta în ziua respectivă regina şi regina-mamă. Ea nu se înşeală niciodată, căci cunoaşte culorile atribuite zilelor de către legile ezoterice. Chiar puteţi crede că naşterea forţată a moştenitorului unei familii atât de obsedată de satanism, de misterele ezoterice şi de cultul soarelui, chiar de ziua solstiţiului de vară, când soarele se află la apogeul puterii sale, este o simplă coincidenţă? Niciodată. Copilul a fost botezat William (după numele lui William Cuceritorul, eroul Nobilimii Negre) Arthur (după simbolul regelui soare Arthur) Philip (după ducele de Edinburgh) Louis (după Louis Mountbatten). Prima prietenă serioasă a prinţului William, potrivit presei britanice, a fost Emma Parker-Bowles, nepoata iubitei tatălui său, Camilla. Prinţul Harry s-a născut în septembrie 1984, după care Diana a devenit inutilă pentru clanul Windsor-ilor. „Cum s-a născut Harry, cum s-a terminat cu căsnicia noastră”, i-a povestit ea lui Andrew Morton. Diana şi Charles s-au separat în anul 1992 şi au divorţat pe 28 august 1996. Un an mai târziu era moartă.

Diana a locuit în apartamentele din Kensington Palace, sau „KP”, după cum îi spunea ea. Tot acolo se află şi locuinţa prinţului Michael de Kent, marele maestru al francmasoneriei engleze. Maşinăria Frăţiei/Windsor-ilor a încercat să distrugă credibilitatea Dianei şi respectul opiniei publice pentru ea. În anul 1992 a fost dată publicităţii o conversaţie înregistrată între ea şi dealer-ul ei de maşini, James Gilbey. În ea, Diana afirmă că Charles a fost o adevărată tortură. Ea i-a spus lui Gilbey: „Am să cuceresc singură această lume, în felul meu, şi am să uit de el”.

În pofida tuturor eforturilor de a-i ştirbi credibilitatea, popularitatea ei a continuat să crească. Combinaţia unică de compasiune, profil public şi dorinţa intensă de a se răzbuna pe Windsor-i pe care o reprezenta Diana punea în pericol însăşi supravieţuirea monarhiei britanice. Compasiunea ei naturală şi empatia cu suferinţele oamenilor îi puneau în umbră pe Windsor-i, cu lipsa lor de sentimente, făcându-i să pară depăşiţi de istorie. Tânăra naivă de 19 ani care a fost atrasă în capcana Windsor-ilor devenise între timp o femeie matură, care îşi dădea seama de puterea ei şi era pregătită să se folosească de ea. Diana s-a implicat în chestiunea minelor anti-personal, care a devenit cap de afiş în toate ziarele lumii, şi avea puterea de a face acelaşi lucru cu orice subiect ar fi dorit. Era evident că devenea un pericol major pentru Frăţie, căci ştia prea multe secrete ale Windsor-ilor şi ale Establishment-ului. Ştia unde sunt îngropate cadavrele (după cum se spune) şi era pregătită să reveleze o parte din aceste locuri, aşa cum a demonstrat în faimosul ei interviu de la BBC, difuzat în emisiunea Panorama în noiembrie 1995. Acel interviu, în care a spus lucrurilor pe şleau, dezvăluind relaţia ei nefericită cu Windsor-ii, le-a făcut foarte mult rău acestora, aşa că este imposibil ca ei să nu se fi întrebat ce va urma. În călătoriile mele prin lumea întreagă am cunoscut o persoană care a primit un telefon de la Diana în martie 1997, cu câteva luni înainte de a muri. Omul a rămas uimit când de la celălalt capăt al firului i s-a spus că vorbeşte cu prinţesa de Wales şi a refuzat să o creadă, mai ales când i-a spus că sună de la un telefon public dintr-un supermarket din Anglia. Cert este că Diana avea un prieten comun cu această persoană. Cât despre faptul că suna de la un telefon public, am înţeles că făcea deseori acest lucru, îndeosebi atunci când dorea să fie sigură că convorbirile ei telefonice nu îi sunt urmărite. Diana îl admira pe acest om pentru înţelepciunea şi cunoaşterea lui. I-a spus că dorea să reveleze nişte informaţii care vor cutremura lumea şi că dorea să îi ceară sfatul dacă este bine să facă acest lucru sau nu. Omul a refuzat să îmi spună despre ce a fost vorba, iar când i-am spus că ştiu că Diana cunoştea implicarea Windsor-ilor în traficul mondial de droguri mi-a răspuns: „O, nu, e ceva mult mai grav decât asta”. Veţi afla despre ce ar fi putut fi vorba mai târziu în acest capitol. Diana ştia mult mai multe decât cred oamenii. Aceasta a fost însă numai una din motivaţiile complotului care a dus la asasinarea prinţesei. La nivelul cel mai înalt al magicienilor negri care controlează Frăţia, nu am nici o îndoială că moartea ei a fost planificată cu mult timp înainte, conform ritualurilor lor străvechi şi îngrozitoare. Cele două niveluri, cel pe care îl cunosc iniţiaţii de grad inferior (nevoia de a o înlătura din cauza informaţiilor pe care le deţinea şi pe care ameninţa să le facă publice), şi cel pe care îl cunosc numai iniţiaţii de grad foarte înalt (sacrificiul ritual al „zeiţei Diana”), nu se contrazic, ci merg mână în mână, la fel ca şi în cazul preşedintelui Kennedy.

Suita finală de evenimente care a condus la moartea ei îl are în centrul ei pe Mohamed Al Fayed, „proprietarul” egiptean al magazinului de lux Harrods, la care îşi fac cumpărăturile oamenii din Knightsbridge. Mohamed a fost tatăl lui Dodi Al Fayed, cel care a murit în accidentul de maşină, alături de Diana. Al Fayed deţine de asemenea în proprietate hotelul Ritz din Paris. Acest om nu mai conteneşte cu invocarea aflării „adevărului” despre cazul morţii Dianei, dar ori de câte ori s-a împiedicat de acest adevăr, a preferat să se ridice şi să meargă mai departe. Este foarte uşor să-ţi dai seama când minte Mohamed Al Fayed, căci buzele sale încep să tremure. El a dus o bătălie publică de lungă durată cu Tiny Rowland, un alt exponent al Frăţiei, pentru controlul magazinului Harrods şi pentru cel al House of Fraser. Rowland este preşedintele Lonrho, compania London-Rhodesia, responsabilă în mare parte pentru manipulările din Africa. La un moment dat, Departamentul Comerţului şi Industriei a făcut o anchetă privind preluarea magazinului Harrods de către Mohamed Al Fayed şi a ajuns la concluzia: „Minciunile lui Mohamed Al Fayed şi succesul lui în manipularea presei au creat o nouă realitate: aceea în care minciuna devine adevăr, iar adevărul minciună”. Pare un epitaf perfect pentru cel pe care Private Eye, revista satirică britanică, l-a numit „Faraonul fals”. Printre altele, raportul a scos la iveală faptul că Al Fayed a minţit în legătură cu familia sa. El a pretins că provine dintr-o familie egipteană bogată şi că se foloseşte de propriii săi bani pentru a cumpăra magazinul Harrods. În realitate, el provine dintr-o familie destul de modestă şi nu avea nici pe departe atâţia bani. S-a născut pe data de 27 ianuarie 1929 în Alexandria, fiind fiul unui inspector şcolar. A vândut coca cola pe străzi, iar mai târziu a devenit comis voiajor, bătând din uşă în uşă pentru a vinde maşini de cusut Singer. Cel care i-a schimbat viaţa a fost Adnan Khashoggi, cel mai faimos dealer de arme la ora actuală în lume. Khashoggi a fost fiul medicului personal al regelui Arabiei Saudite. Cei din familia sa l-au folosit pe „Al” Fayed (pe numele său real Mohamed Abdel Moneim Fayed) în afacerile lor. Mai târziu, a căzut în dizgraţia familiei Khashoggi, dar a continuat să îşi croiască drum în lumea afacerilor prin intermediul minciunilor, făcând o grămadă de bani din comisioane. Una din principalele sale surse de venit în acele zile de început a fost compania de construcţii Costain. Cert este că nu a avut niciodată atât de mulţi bani cât a pretins pentru a obţine Harrods. Pentru detalii suplimentare, vă invit să citiţi cartea lui Tom Bower, Fayed: o biografie neautorizată. Implicarea lui Al Fayed alături de dictatorul haitian Papa Doc a atras interesul CIA asupra sa. Unul din rapoartele CIA referitoare la el spune: „Te izbeşte prin aerul său prietenos şi malefic în acelaşi timp”.

Deşi a devenit un om bogat prin comparaţie cu marea majoritate a oamenilor, Mohamed Al Fayed nu avea banii necesari pentru a cumpăra magazinul Harrods, aşa că s-a folosit de averea sultanului din Brunei, unul din cei mai bogaţi oameni de pe glob. Sultanul i-a împrumutat banii necesari, în timp ce Al Fayed l-a ajutat să cumpere câteva hoteluri prestigioase din Londra, printre care Savoy şi Dorchester. Deşi încearcă să pozeze într-un mare magnat, în realitate Al Fayed nu este decât un om de paie care primeşte ordine de la alţii şi face ce i se spune. Acest lucru mi se pare cu atât mai fascinant cu cât se încearcă să se acrediteze ideea că el şi regina Angliei sunt foarte diferiţi, fiind în tabere opuse mai ales în ceea ce priveşte accidentul Dianei şi al fiului său. Cu atât mai ciudat pare că Al Fayed este subalternul sultanului din Brunei, cu care regina este atât de bună prietenă. De pildă, în anul 1998 i-a făcut o vizită de patru zile, între 16-20 septembrie. Ce se întâmplă de fapt? Ziarul care l-a susţinut cel mai mult pe Al Fayed a fost Daily Mirror, care a acţionat ca un fel de buletin informativ al lui. Daily Mirror a făcut eforturi disperate să îmi ia un interviu în anul 1998, în pofida refuzului meu iniţial. Când în sfârşit am acceptat să îmi expun gândurile despre Mohamed Al Fayed, articolul a fost oprit de la publicare de redactorul Piers Morgan, cel care realizează personal toate interviurile referitoare la Al Fayed.

Obedienţa în faţa celor puternici şi bogaţi şi folosirea metodelor cele mai lipsite de scrupule cu putinţă au fost extrem de profitabile pentru Mohamed Al Fayed. La ora actuală, el deţine în proprietate o flotă de Mercedes-uri securizate împotriva gloanţelor, un elicopter Sikorski în valoare de 3,5 milioane de lire sterline, un avion cu reacţie Gulfstream în valoare de 13 milioane, un iaht în valoare de 15 milioane, numit Jonikal, castele şi 50.000 de acri de pământ în Scoţia, precum şi nenumărate case în Gstaad, New York, Dubai, Geneva, Verona, Londra, Surrey şi Los Angeles, toate mobilate şi înzestrate cu personal. Balnagown, castelul său din Scoţia, este situat în apropiere de Loch Ness. Atât timp cât face ce i se spune şi este util Frăţiei, va continua să se îmbogăţească. Dacă va încerca să se împotrivească, va dispărea. Probabil că îl vor spânzura, sau ceva de genul acesta. O altă sursă de venit pentru Mohamed Al Fayed, legată tot de sultanul din Brunei, este traficul de arme. Fostul cumnat al lui Al Fayed şi unchiul lui Dodi, Adnan Khashoggi, infamul traficant saudit de arme, face tranzacţii (legale şi ilegale) cu armament în valoare de multe miliarde de dolari. Multe din discuţiile sale cu partenerii de afaceri se realizează la hotelul Ritz din Paris, aflat în proprietatea lui Mohamed Al Fayed (sau poate a sultanului?). Acesta este unul din motivele pentru care Al Fayed a umplut hotelul cu microfoane, spionându-şi oaspeţii VIP. De fapt, practica plasării de microfoane este o obişnuinţă veche a lui, după cum vom vedea. Al Fayed este profund implicat în vânzările de armament, iar Dodi a făcut multe tranzacţii neoficiale de tip arme contra petrol între statele din Golf şi americani. Adnan Khashoggi este un partener de afaceri apropiat al lui George Bush, coordonând o parte din operaţiunea Iran-Contra a acestuia, arme contra droguri, din anii 80. La rândul lui, George Bush este prieten la cataramă cu regina şi cu prinţul Philip. Mohamed Al Fayed este implicat în numeroase tranzacţii subterane şi în diferite comploturi, al căror secret doreşte să-l păstreze cu disperare. Cu siguranţă, nu este un om în care să ai încredere. Doresc să subliniez de asemenea că elita islamică, din care face parte inclusiv sultanul din Brunei, reprezintă jucători importanţi în piramida Frăţiei, Marea Lojă din Cairo fiind unul din cele mai puternice centre ale societăţilor secrete de pe glob. Acest lucru nu este deloc surprinzător, dată fiind obsesia Frăţiei pentru Egiptul antic, cu ritualurile şi simbolurile sale. Deşi liniile genealogice reptiliene sunt cu predilecţie ariene, aceasta nu este o regulă absolută. Ele au reprezentanţi în interiorul tuturor raselor, inclusiv – şi mai ales – printre arabi şi „evrei”. Una din cele mai importante societăţi secrete din lumea arabă este Ordinul Mormântului Mistic. Membrii acestuia sunt în legătură cu cavalerii templieri şi cu francmasoneria de rit scoţian. Printre membrii săi în Statele Unite s-au numărat preşedintele Franklin Delano Roosevelt şi succesorul acestuia, preşedintele Harry S. Truman. Există şi un Ordin al Mormântului pentru negri, din care face parte inclusiv purtătorul de cuvânt al comunităţii de culoare din Statele Unite, Jesse Jackson.

Al Fayed a slujit în diferite feluri interesele Frăţiei şi ale establishment-ului, deşi a oferit opiniei publice o faţadă anti-establishment. Spre exemplu, el a fost cel care i-a expus pe cei doi parlamentari conservatori, Neil Hamilton şi Tim Smith, care primeau mită pentru a pune diferite întrebări în Camera Comunelor. Mohamed Al Fayed ştia cu siguranţă acest lucru, căci el a fost unul din cei care le-au oferit bani celor doi! Această dezvăluire a făcut foarte mult rău Partidului Conservator, dar a contribuit decisiv la alegerea preferatului Frăţiei, Tony Blair, şi a Partidului său Laburist. Al Fayed a scăpat până acum de punerea sub urmărire penală în pofida plângerilor mai multor tinere care fac parte din personalul de la Harrods, care l-au acuzat de hărţuire sexuală. Obsesia lui faţă de sex este legendară. Una din fete, Samantha-Jane Ramsay, în vârstă de 17 ani, a povestit că atunci când i-a spus directorului de departament că a fost agresată de Mohamed Al Fayed, acesta a oftat: „Încă una!” În urma plângerii, Al Fayed a concediat-o, la fel cum procedează cu toate fetele care dezvăluie molestările şi stilul său de „management”. John Monks, secretarul general al Congresului Sindicatelor din Comerţ, a afirmat că la Harrods domneşte „un regim de teroare şi teamă”. Când Samantha-Jane a făcut plângere la secţia de poliţie locală din Marylebone, ofiţerul de serviciu i-a spus: „Nu eşti prima care vine la noi. Avem dosare până la tavan despre domnul Mohamed Al Fayed, dar nici o dovadă. Ar fi cuvântul tău împotriva cuvântului lui”. După părerea mea, un munte de dosare până la tavan cu plângeri ale unor fete despre aceeaşi agresiune ar putea reprezenta „o dovadă”. Şi totuşi, nimeni nu se atinge de Al Fayed, omul despre care ni se tot spune că Establishment-ul ar dori să-l distrugă.  Nu putem decât să tragem concluzia că acest satanist, mincinos notoriu, violator şi om de paie al sultanului din Brunei este un fruntaş al Frăţiei. El a fost cel care a asigurat securitatea Dianei în acele zile de dinaintea sfârşitului ei. Personal, nu aş avea încredere să-i las pe mână nici măcar securitatea pisicii mele. De altfel, Tom Brower a prezentat în cartea sa atât de bine documentată inclusiv un caz în care Al Fayed le-a ordonat oamenilor săi să împuşte o pisică ce îi displăcea.

Mohamed Al Fayed s-a apropiat de familia Spencer prin tatăl Dianei, contele „Johnny” Spencer, şi prin mama sa vitregă, Raine. El l-a ajutat pe „Johnny” când acesta avea dificultăţi financiare şi i-a spus că îl consideră ca pe un frate. I-a oferit lui Raine, cea pe care Diana nu o putea suferi, un loc în comitetul director al Harrods. Al Fayed a sponsorizat diferite evenimente regale de prestigiu, precum Spectacolul cu Cai al Casei Regale Windsor şi competiţiile de polo, dar a sprijinit mai ales cauzele pentru care a luptat Diana. Bob Loftus, şeful securităţii de la Harrods între anii 1987-1996, a povestit într-un interviu luat de Canalul Patru Britanic în iunie 1998, în cadrul programului Dispatches, că avea ordin să îi comunice imediat lui Mohamed Al Fayed dacă Diana intra în magazin. Al Fayed se grăbea apoi să se ducă la departamentul în care îşi făcea prinţesa cumpărăturile, întâlnindu-se „accidental” cu ea. De fiecare Crăciun, o dubă verde cu însemnele magazinului Harrods oprea în faţa casei Dianei şi lăsa daruri pentru ea şi pentru copii, din partea „unchiului Mohamed”. Este evident că a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a obţine prietenia prinţesei de Wales. Pe data de 3 iunie 1997, a invitat-o să petreacă un week-end la vila sa de pe malul mării din San Tropez, în sudul Franţei. Pe 11 iunie, prinţesa a acceptat. A doua zi, el a cumpărat iahtul în valoare de 15 milioane de lire sterline, Jonikal, prin intermediul companiei sale din Bermude Mohafa Shipping. Acesta a fost vasul pe care s-a înfiripat nu peste mult timp idila dintre Diana şi fiul său, Dodi.

Pe data de 11 iulie, Diana a sosit la San Tropez împreună cu fiii săi, William şi Harry, fiind cazată într-un apartament de lux cu opt dormitoare de pe domeniul lui Al Fayed situat în exclusivistul Le Parc. La momentul respectiv, Dodi Al Fayed se afla încă în apartamentul său din Paris, împreună cu logodnica sa Kelly Fisher, top-modelul american. Dodi, în vârstă de 41 de ani, trăia din averea tatălui său, deşi avusese la un moment dat un oarecare succes în industria cinematografică, atunci când a produs filmul britanic de mare succes Chariots of Fire, desigur, tot cu ajutorul banilor tatălui său. Avea o reputaţie de playboy şi îi plăcea să arunce cu banii. De pildă, cu o anumită ocazie a cheltuit 100.000 de dolari cu cartea de credit în numai două luni. Era dominat în întregime de tatăl său, şi chiar şi atunci când a făcut filmul, fiecare decizie trebuia aprobată mai întâi de Mohamed. Dodi făcea numai ce îi spunea taică-său. Era logodit cu Kelly Fisher de opt luni, aşa că aceasta se aştepta să îşi petreacă la rândul ei sărbătoarea pe iahtul Jonikal. În seara zilei de 14 iulie, Dodi a primit un telefon de la tatăl său, care i-a ordonat să plece imediat la San Tropez pentru a o însoţi pe Diana. Iată cum a descris Kelly Fisher ce s-a întâmplat într-un interviu luat în cadrul aceluiaşi program Dispatches:

„Dodi mi-a spus că se duce la Londra, după care se va întoarce şi vom merge împreună la San Tropez. Seara nu m-a sunat însă şi abia am reuşit să-l prind pe telefonul mobil. L-am întrebat: ‚Dodi, unde eşti?’ Mi-a răspuns că se află la Londra. I-am spus: ‚Bine, te sun imediat în apartamentul în care eşti’. Mi-a răspuns imediat: ‚Nu, nu mă suna’. Am insistat: ‚Dodi, unde eşti de fapt?’ şi a recunoscut că se află în sudul Franţei. Acum ştiu de ce: tatăl lui i-a spus să vină singur şi să nu mă aducă şi pe mine”.

Două zile mai târziu, Dodi a trimis un avion particular să o aducă pe Kelly la San Tropez. În timp ce el se afla cu Diana, Kelly a fost obligată să rămână pe un alt vas al lui Al Fayed. „Eu eram blocată pe bărcuţa aceea, a povestit ea ulterior, iar el era ocupat cu seducerea Dianei, după cum am aflat mai târziu”. Pe 31 iulie, Diana s-a întors la San Tropez pentru un alt week-end petrecut cu Dodi, de data aceasta fără copii. Kelly Fisher se afla în Los Angeles, pregătindu-se pentru nunta cu Dodi, care ar fi trebuit să aibă loc pe 9 august. Cu numai două zile înainte de nuntă, în întreaga mas-medie mondială a apărut ştirea-bombă a idilei dintre Dodi şi Diana. Kelly a aflat de la o prietenă care a văzut o fotografie în ziar. Iată cum îşi aminteşte ea scena:

„Am încercat să-l sun la Londra, căci aşteptam să sosească a doua zi. L-am sunat pe linia particulară, dar nu mi-a răspuns nimeni. De aceea, am sunat-o pe secretara sa şi am rugat-o să îi spună că îl caut, dar a refuzat să îmi dea legătura. În schimb, a intrat pe fir Mohamed, care mi-a spus într-o manieră extrem de jignitoare să nu îl mai caut niciodată pe Dodi. I-am spus: ‚Bine, dar este logodnicul meu. Ce tot spui acolo?’ Mi-a trântit telefonul în nas. Am sunat-o din nou pe secretară, care mi-a spus să nu o mai deranjez vreodată. A fost oribil”.

Ironia sorţii a făcut ca după ce a locuit atâta vreme în Kensington Palace, un loc împânzit cu dispozitive de ascultat, Diana să ajungă în ghearele unui om obsedat de microfoane. Tot ce spunea Diana era ascultat. Bob Loftus, fostul şef al securităţii de la Harrods, a povestit că magazinul era înţesat cu microfoane aflate sub controlul direct al lui Mohamed Al Fayed. Henry Porter, redactorul londonez al revistei Vanity Fair, a petrecut doi ani făcând investigaţii asupra lui Al Fayed. Concluzia lui a fost că acesta era de-a dreptul obsedat de ascultarea telefoanelor şi a conversaţiilor din camere, inclusiv ale vedetelor de cinema. Prin nişte prieteni comuni, Porter a avertizat-o pe Diana de activităţile subterane ale lui Al Fayed. „Eram convinşi că se afla într-o situaţie periculoasă, din motive evidente”. Diana a fost de părere că se poate descurca, considerând că Al Fayed nu reprezintă o ameninţare pentru ea, deşi ştia că „uneori poate fi un mare ticălos”. În realitate, el este ceva mai mult decât un simplu „ticălos”, şi cu siguranţă că este tot timpul, nu doar „uneori”. Se pare că Diana le-a spus prietenilor ei: „Ştiu că poate fi răutăcios, dar asta este tot”. Redactorii programului Dispatches au afirmat că deţin dovezi scrise potrivit cărora Al Fayed a plasat microfoane în hotelul Ritz. De mirare ar fi să nu fie aşa, dat fiind istoricul său şi afacerile care se învârt la Ritz. La rândul ei, Kelly Fisher povesteşte că tot timpul cât s-a aflat pe proprietăţile lui Al Fayed, a fost sigură că locurile erau împânzite cu microfoane. „De fapt, a spus ea, când l-am întrebat care este adevărul în legătură cu Diana, mi-a răspuns: ‚Nu pot să-ţi spun la telefon. Vorbim când ajung la Los Angeles’. Ştiam foarte bine ce însemna acest lucru”. Aşadar, în momentul „accidentului” ei, Diana se afla în maşina „securizată” a lui Al Fayed, chiar şi cele mai intime conversaţii ale ei fiind monitorizate de acesta.

Diana a plecat împreună cu Dodi la reşedinţa elisabetană a lui Al Fayed numită Barrow Green Court, din Oxted, Surrey, aflată anterior în proprietatea satanistului Lord MacAlpine. Mohamed Al Fayed a decorat întreaga casă cu statui ale zeiţei Diana, pe jumătate goale. Pe data de 21 august, în pofida avertismentului primit de la Henry Porter, Diana s-a întors la San Tropez pentru un alt week-end petrecut alături de Dodi. Al Fayed savura situaţia, dând conferinţe de presă şi cerând sfatul publicistului Max Clifford. Maşinăria lui Al Fayed se folosea de mult mediatizata idilă pentru a stoarce cât mai multă publicitate. După accident, Al Fayed s-a plâns că jurnaliştii şi fotografii nu au lăsat-o niciodată în pace pe prinţesă. Afirmaţia i-a impresionat pe mulţi naivi. Idila dintre Diana şi Dodi se afla la apogeu, iar Al Fayed făcea presiuni asupra fiului său să urgenteze lucrurile. Şi ce spunea Al Fayed tatăl, Dodi executa. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Melodia preferată a Dianei, muzica din Pacientul englez, a fost pusă de nenumărate ori în timpul croazierei celor doi pe iahtul Jonikal. Diana şi Dodi aveau foarte multe lucruri în comun. Amândoi erau născuţi în familii bogate, dar au avut părinţi distanţi. Amândoi au asistat la destrămarea căsniciei părinţilor lor şi au fost părăsiţi de mame. Chiar şi şcolile pe care le-au urmat în Elveţia erau foarte apropiate una de cealaltă. Nu putem exclude nici posibilitatea ca amândoi să fi fost manipulaţi prin programe de control mental. Am cunoscut personal mai mulţi sclavi controlaţi mental reabilitaţi care au fost programaţi să se îndrăgostească nebuneşte de persoane la care în mod normal nici nu s-ar fi uitat şi există nenumărate exemple de „vrăji de dragoste” făcute de magicieni negri pentru a sili un partener de sex opus să se îndrăgostească de ei. Prietenul meu, omul de ştiinţă Brian Desborough, mi-a povestit că sentimentul iubirii romantice depinde de o substanţă produsă de creier, feniletilamina. Între altele, această substanţă reduce capacitatea de discriminare, de unde şi expresia: „Iubirea este oarbă”. Secreţia acestei substanţe este susţinută de endorfine.

 

 

Secreţia acestei substanţe este susţinută de endorfine, substanţe chimice naturale asociate cu memoria, procesul de învăţare, suprimarea durerii, impulsul sexual şi reglarea secreţiei de hormoni. Dacă aceste substanţe ar putea fi stimulate simultan la doi oameni, aceştia s-ar îndrăgosti automat unul de celălalt.

După părerea mea, este posibil ca acest lucru să se fi întâmplat în cazul celor doi. Se vorbea foarte mult de logodnă, dar este greu de spus cât de iminentă era aceasta, căci mărturiile diferă în această privinţă. Personal, am mari îndoieli că se intenţiona într-adevăr ca cei doi să se logodească. Diana şi Dodi au părăsit sudul Franţei de pe aeroportul Olbia pe data de 30 august, ora 1:30, şi s-au îndreptat către Paris cu avionul personal al lui Al Fayed. După toate aparenţele, intenţia lor era să rămână o noapte în apartamentul lui Dodi, ale cărui ferestre dădeau către Arcul de Triumf, iar apoi să plece la Londra, unde Diana urma să îşi vadă cei doi copii. Aceasta avea să fie ultima zi din viaţa ei. Avionul a aterizat pe pista aeroportului Le Bourget din Paris la ora 3:20, iar cei doi au fost întâmpinaţi de circa 20 de fotografi amatori de celebrităţi (paparazzi – cuvânt italian care înseamnă „insecte care bâzâie”). La poarta aeroportului îi aştepta un Mercedes, care trebuia să fie urmat de un Range Rover verde. Aceasta este procedura normală de securitate şi minimumul necesar pentru o personalitate atât de faimoasă cum era Diana. Împreună cu Diana şi Dodi, în Mercedes se mai afla bodyguardul lui Dodi, Trevor Rees-Jones, un bărbat în vârstă de 29 de ani, fost membru al regimentului britanic militar de elită numit Regimentul Paraşutiştilor (sau Paras). Alături de SAS, paraşutiştii sunt cei mai bine antrenaţi militari din armata britanică (şi implicit cei mai puternic controlaţi din punct de vedere mental). În Range Rover se aflau şoferul Henri Paul, şeful securităţii de la Ritz, şi un alt bodyguard, Kes Wingfield. Convoiul a pornit de la aeroport către Vila Windsor de pe Bois de Boulogne, fosta reşedinţă a ducilor de Windsor, care s-au stabilit aici după ce regele Edward VIII a abdicat de pe tronul britanic în urma neacceptării căsătoriei sale cu americanca divorţată Wallis Simpson de către guvernul şi estabilishment-ul din ţara sa. Cei doi s-au mutat la Paris sub numele de ducele şi ducesa de Windsor. Casa lor se află astăzi în proprietatea lui Mohamed Al Fayed şi se spune că acesta intenţiona să le-o dăruiască lui Dodi şi Dianei drept cadou de nuntă. După părerea mea, toate aceste discuţii despre nuntă nu aveau o bază reală, oricât de mult a încercat să promoveze această idee Al Fayed. Mijloacele mas-media au încercat să creeze opiniei publice ideea că cei doi au discutat aici despre decorarea casei, dar bodyguardul Kes Wingfield a afirmat răspicat că ei nu au stat decât zece minute la Vila Windsor, după care au plecat la Hotelul Ritz, unde au ajuns la ora 4:20 după-amiază.

Hotelul Ritz este situat în Place Vendome. Întreaga piaţă este înconjurată de simboluri ale soarelui şi ale crucii, foarte asemănătoare cu cele folosite de antici pentru a simboliza „călătoria” anuală a soarelui pe care am descris-o într-un capitol anterior al acestei cărţi. Între altele, soarele era simbolul regelui Ludovic XIV, cunoscut şi sub numele de „regele-soare”. Acesta şi-a decorat o parte din camerele palatului său de la Versailles (construit în secolul XVII) cu simboluri ale lui Apolo, zeul soarelui, şi ale Dianei, zeiţa lunii. Versailles-ul include şi astăzi o statuie a zeiţei Diana. În centrul pieţei Vendome se află o coloană imensă având în vârf statuia lui Napoleon, construită ca o copie a faimoasei Coloane a lui Nelson din Trafalgar Square, Londra. Diana avea şi acum acelaşi nivel de securitate ca şi cel care i s-a acordat la aeroport, deşi acesta ar fi putut creşte considerabil dacă ar fi fost cerut ajutorul Serviciului de Protecţie şi Securitate (SPHP – Service de Police pour la Haute Protection) al poliţiei franceze, creat special pentru protecţia VIP-urilor, dar căruia trebuie să i se adreseze în cerere formală în acest scop. Dacă cei doi ar fi solicitat protecţia acestui serviciu, Diana ar fi fost în viaţă şi astăzi. Din păcate, întreaga securitate a prinţesei de Wales a fost asigurată integral de Dodi Al Fayed. Când celebrităţi precum Madonna vizitează Parisul, poliţia franceză le asigură o maşină în faţa şi alta în spatele maşinii personale, la care se adaugă două motociclete (în faţa şi în spatele convoiului). Maşinile sunt conduse de şoferi antrenaţi şi sunt pline cu gărzi de securitate înarmate. Potrivit rapoartelor, SPHP a făcut trei sau patru oferte de a o proteja pe Diana, dar toate au fost refuzate de Dodi. Nu putem să nu ne punem întrebarea dacă nu cumva primise instrucţiuni să facă acest lucru, din partea unui personaj pe care nu îl putea refuza. Un ofiţer de la SPHP i-a spus lui Dodi: „Dacă nu veţi folosi maşinile noastre, vă recomandăm cel puţin să fiţi însoţiţi de două maşini ale poliţiei, oriunde aţi merge în oraş”. Şi acest sfat a fost însă ignorat.

Diana şi Dodi s-au îndreptat direct către Apartamentul Imperial al Hotelului Ritz, un apartament decorat în stilul secolului al XVIII-lea, care costă 6000 de dolari pe noapte. De aici, Diana şi-a sunat un prieten, pe ziaristul de la Daily Mail Richard Kay, căruia i-a spus că intenţionează să se retragă din viaţa publică în luna noiembrie. Acesta a declarat mai târziu că nu a auzit-o niciodată atât de fericită ca atunci. Cuplul a rezervat o masă la restaurantul Chez Benoit pentru ora 8:45 şi şi-a propus să îşi petreacă noaptea în apartamentul lui Dodi. La 6:30, Dodi a traversat Place Vendome şi a intrat în magazinul de bijuterii Repossi, unde i-a cumpărat Dianei un inel cu diamant, livrat ceva mai târziu la Hotelul Ritz. Puţin după ora 7.00 seara, cuplul a fost condus cu Mercedes-ul de-a lungul bulevardului Champs Elisees până la apartamentul lui Dodi de pe Rue Arsene-Houssaye, în apropiere de Arcul de Triumf. Aici, cei doi şi-au despachetat bagajele şi s-au pregătit pentru cină. Ca de obicei, au fost însoţiţi de Range Rover-ul din spate, la care s-a adăugat o altă maşină cu bodyguarzi, pentru o protecţie suplimentară. Este curios de ce a fost considerat necesar acest nivel de securitate seara, dar nu şi spre dimineaţă, când s-a produs accidentul de maşină. Apartamentul lui Dodi este cunoscut sub numele de „Apartamentul Etoile”, după numele pieţei Place de l’Etoile, acel cerc în formă de stea sau de soare care înconjoară Arcul de Triumf. Ruta pe care s-au îndreptat către apartament a fost dinspre Place Vendome pe Rue de Rivoli, către Place de la Concorde, după care au făcut dreapta spre Champs Elisees (vezi Figura 52), de unde au ajuns drept la apartamentul lui Dodi. Reţineţi această rută, căci este de o importanţă vitală. Când convoiul de maşini a ajuns la apartament (la ora 7:15), bodyguarzii au ieşit din maşini şi au împiedicat şase paparazzi să se apropie. Diana şi Dodi au început să-şi facă probleme dacă vor putea cina liniştiţi la restaurantul Chez Benoit, care nu beneficia de protecţie, aşa că au decis să se întoarcă la Hotelul Ritz pentru a lua masa acolo. S-au întors la hotel pe aceeaşi rută, pe Champs Elisees, iar apoi înconjurând Place de la Concorde. Însoţit de bodyguarzii Wingfield şi Rees-Jones, cuplul a intrat în hotel la ora 9:47 (imaginile, ajunse faimoase, au fost înregistrate de camerele de luat vederi ale hotelului). Afară se strângea un număr din ce în ce mai mare de paparazzi, datorită zvonurilor legate de iminenta logodnă a celor doi. Aşa au început ultimele trei ore din viaţa Dianei. Cine a alimentat toate aceste zvonuri de-a lungul întregii zile, atrăgându-i astfel pe paparazzi, al căror asalt a determinat toate mişcările lui Dodi şi ale Dianei din acea noapte? Nu este foarte greu de ghicit: Al Fayed. Şi cine credeţi că erau o parte din aceşti „paparazzi” care i-au îngreunat atât de mult viaţa Dianei, schimbându-i inclusiv planurile pentru cină? Camerele de luat de vederi de la Ritz au surprins un număr de imagini cu mulţimea care a aşteptat toată ziua afară.

 

Figura 52: Traseul către apartamentul lui Dodi Al Fayed în seara zilei de 30 august. Un traseu cât se poate de simplu, care nu presupunea nici o nevoie de a o lua prin Tunelul Pont de l’Alma.

 

Şi astfel, complotul începe să prindă contur. După ce a vorbit la telefon cu tatăl său, aflat la reşedinţa din Oxted, Surrey, Dodi Al Fayed a venit cu un plan absolut uimitor. Pentru a-i evita pe paparazzi, Mercedes-ul care i-a transportat toată ziua, având în spate acelaşi Range Rover, urma să fie scos în faţa hotelului, servind drept momeală pentru paparazzi. Simultan, un alt Mercedes urma să fie adus la intrarea din spate a hotelului, pentru a duce cuplul înapoi la apartamentul de pe Champs Elisees. Dodi l-a sunat pe telefonul mobil pe Henri Paul, şeful serviciului de securitate de la Ritz, în vârstă de 41 de ani, căruia i-a spus să se întoarcă la hotel. Acesta îşi terminase ziua de muncă la ora 7:00 seara. Când s-a întors, era ora 10:00. Nimeni nu ştie unde a fost Paul în aceste trei ore. Dodi a declarat că tatăl său, Mohamed Al Fayed, l-a autorizat personal pe Henri Paul să conducă Mercedes-ul. Este limpede că întregul plan i-a aparţinut tatălui lui Dodi. Henri Paul nu era şofer calificat şi nu avea licenţă de conducere pentru maşini închiriate. L. Fletcher Prouty, fost colonel în forţele aeriene ale Statele Unite ale Americii, care a cooperat strâns cu serviciile de securitate, a declarat odată:

„Un asasinat nu trebuie neapărat controlat direct. El pare să se petreacă de la sine. Rolul activ este ţinut secret, iar accidentul se petrece ‚întâmplător’, deşi ar fi putut fi împiedicat. Acesta este marele secret. Cine ar puterea de a împiedica sau de a reduce măsurile de securitate obişnuite?”

Avea perfectă dreptate. Dacă aplicăm această regulă în cazul Dianei şi ne întrebăm cine a avut puterea de a reduce în acea noapte măsurile de securitate uzuale, răspunsul este de-a dreptul interesant: Mohamed Al Fayed. În aceste condiţii, acesta ar trebui să răspundă la întrebarea evidentă: de ce a redus măsurile de securitate? Când Preşedintele Kennedy a fost asasinat, în maşina sa nu exista nici un bodyguard. În schimb, în maşina din spate erau înţesate patru gărzi de securitate (vezi secţiunea cu ilustraţii). Preşedintele se afla într-o maşină deschisă, într-o perioadă tulbure şi într-un oraş periculos. Când Martin Luther King a fost împuşcat mortal în Motelul Lorraine din Memphis, Tennessee, pe data de 4 aprilie 1968, ofiţerul de culoare însărcinat cu securitatea lui King a fost trimis acasă, împotriva voinţei sale, cu numai câteva ore înainte de asasinat. Cei doi bodyguarzi aflaţi la post în imediata apropiere a motelului au fost trimişi la un alt post de pază, dar numai pentru acea zi. Ţapul ispăşitor al asasinatului a fost un individ pe nume James Earl Ray. Nici măcar membrii familiei lui King nu au crezut vreo clipă că acesta era adevăratul responsabil de moartea lui Martin Luther. De altfel, câţiva ani mai târziu, aceştia au participat chiar la înmormântarea lui Ray, ca să demonstreze faptul că nu credeau că acesta era adevăratul ucigaş. Când Bobby Kennedy a fost asasinat după discursul ţinut la HNotelul Ambassador din Los Angeles, pe data de 4 iunie 1968, cineva a dat peste cap întreaga securitate a senatorului. Planul era ca acesta să coboare de pe scenă şi să treacă prin mulţime către ieşire. Imediat după discurs, „gărzile” lui Kennedy, în special Frank Mankiewicz, au insistat că ar fi mai sigur ca acesta să iasă prin bucătăria hotelului. Aici, a fost întâmpinat de Sirhan Sirhan, o victimă a programului de control al minţii, cu o armă în mână. Cel mai probabil, Bobby Kennedy a fost împuşcat chiar de membrii echipei sale de „securitate”, în principal de Thane Eugene Caesar, un „bodyguard” angajat în ultima clipă care avea nesfârşite conexiuni cu extrema dreaptă şi cu comunitatea serviciilor secrete. Sirhan Sirhan a fost doar un ţap ispăşitor controlat mental, menit să scoată castanele din foc. Acesta a participat la un curs de „expansiune a minţii” organizat de rozicrucieni cu numai câteva săptămâni înainte de a fi implicat în moartea lui Kennedy (vezi Şi adevărul vă va face liberi). Frank Mankiewicz, bodyguardul care l-a sfătuit pe Kennedy să o ia prin bucătărie, era un fost purtător de cuvânt al Ligii Anti-Defăimare, o organizaţie condusă din umbră de Mossad. Mai târziu a ajuns director de marketing al filmului lui Oliver Stone, JFK, care avea pretenţia că reprezintă o expunere a asasinării Preşedintelui Kennedy. Nimic mai departe de adevăr. Când primul ministru israelian Itzhak Rabin a fost împuşcat mortal de un asasin la Tel Aviv, în anul 1995, o înregistrare video de excepţie făcută de un amator arată cum întreaga gardă de securitate a lui Rabin a făcut un pas înapoi pentru a-l lăsa pe asasin singur cu victima sa. După cum vedeţi, tiparul este de fiecare dată acelaşi. Să revenim la moartea Dianei. Ce s-a întâmplat în ultimele minute, atât de cruciale, din viaţa prinţesei? Securitatea acesteia a fost retrasă la ordinul lui Mohamed Al Fayed, prin intermediul fiului acestuia, Dodi. Acest fapt nu poate fi contestat de nimeni. Întreaga zi, Diana a călătorit în acelaşi Mercedes, având în spate un Range Rover. Când a părăsit hotelul Ritz, ea a fost transferată într-un alt Mercedes, fără nici o maşină în spate. Trebuie să recunoaştem că această decizie este ieşită din comun, cu atât mai mult cu cât a venit din partea unui om obsedat de propria securitate. Bob Loftus, fostul şef al serviciilor de securitate de la Harrods, a spus:

„Prin comparaţie cu protecţia pe care Al Fayed şi-o acordă sieşi, extrem de profesionistă şi de un standard foarte înalt, cea acordată mamei viitorului rege al Angliei a fost un fel de operaţiune gen Mickey Mouse”.

El a adăugat că: „Al Fayed era absolut paranoic în ceea ce priveşte propria sa protecţie”. Numai pentru a umbla prin propriul său magazin, era însoţit de trei sau patru membri ai echipei sale de securitate, înarmaţi până în dinţi, care nu îl părăseau niciodată, la care se adăugau alţi patru bodyguarzi în uniformă, creând astfel două inele de securitate în jurul lui. Şi asta în propriul lui magazin! Să fie oare o simplă paranoia, sau o cunoaştere aprofundată a lumii în care operează dealerii de armament şi ucigaşii profesionişti ai Frăţiei, cu care Al Fayed era cât se poate de familiarizat? El ştia foarte bine că acestor oameni nu le pasă nici măcar dacă ucid în masă copii, ce să mai vorbim de yes-meni bogaţi de teapa lui! Cu siguranţă, nu întâmplător era obsedat Dodi Al Fayed de propria lui securitate. Ce-i drept, o mare parte din dimensiunea aparatului său de securitate era inspirată şi de mărimea egoului său. Cei mai mulţi din bodyguarzii săi erau recrutaţi din SAS şi din Regimentul de Paraşutişti, la recomandarea Control Risks, una din organizaţiile Frăţiei. Tom Bower povesteşte în cartea sa despre Al Fayed cum în tufişurile reşedinţei de la Oxted se ascund gărzi înarmate până în dinţi, cu feţele vopsite în negru. Ori de câte ori Al Fayed călătorea în Mercedes-ul său, spatele îi era asigurat de un Range Rover în care se afla echipament medical de urgenţă şi membri ai gărzilor de securitate. Şi totuşi, de această dată el a eliminat acest mijloc de protecţie pentru Diana. Mai mult, a acceptat să urce într-o altă maşină, închiriată de la o companie numită Etoile Limousines, deci cu acelaşi nume ca şi apartamentul lui Dodi. Sediul companiei Etoile Limousines se află la Ritz, aşa că aceasta depinde în întregime de contractele pe care le are cu hotelul şi de oaspeţii acestuia. Altfel spus, este controlată în întregime de Mohamed Al Fayed (şi implicit de cei care îl controlează pe acesta). Noul Mercedes era un S-280, mai puţin blindat decât cel din seria 600 pe care cuplul l-a folosit întreaga zi şi fără ferestre opace. În parcul de maşini al companiei existau şi alte limuzine, şi totuşi a fost aleasă aceasta. Unul din directorii de la Etoile, Niels Siegel, a povestit în timpul anchetei referitoare la moartea Dianei că a livrat personal maşina la intrarea laterală de la Ritz, dar emisiunea de televiziune Dispatches a demonstrat că acesta a minţit. Maşina a fost livrată de un şofer pe nume Frederic Lucard, care apare pe casetele video. Lucard a declarat că i s-a părut extrem de ciudat că i s-a permis lui Henri Paul, un om fără calificare ca şofer autorizat, să conducă una din maşinile companiei. Cum de a fost posibil acest lucru? Pentru că a fost autorizat direct de Mohamed Al Fayed. Brian Dodd, fost şef al serviciilor de securitate ale lui Al Fayed în anii 80, a declarat pentru programul Dispatches:

„Maşina era nouă, deci era imposibil ca ea să fi fost atent verificată. Ar fi putut foarte bine să conţină o bombă. Întregul plan a fost extrem de stupid conceput. De pildă, maşina din spate nu are numai rolul de a feri maşina principală de paparazzi, ci şi de un eventual motociclist care s-ar putea apropia şi trage cu arma, sau plasa o bombă ataşată magnetic. Acesta este principalul rol al maşinii din spate. Numai Dumnezeu ştie de ce s-a renunţat în acel moment la maşina din spate (cred că eu pot furniza un motiv cât se poate de pertinent, fără a mai apela la inspiraţia divină!).

Personal, aş fi apelat la ajutorul a 6-8 bodyguarzi profesionişti. Cât despre Trevor Rees-Jones şi Kes Wingfield, după ceea ce s-a întâmplat, aceştia nici nu ar fi trebuit să se afle la Paris în acea seară”.

Mercedes-ul condus de Henri Paul a demarat în viteză de la intrarea laterală a hotelului Ritz la ora 12:20 noaptea. Paul le-a spus chiar paparazzi-lor să nu-şi piardă timpul urmărindu-i, căci nu îi vor prinde niciodată. Diana şi Dodi se aflau pe scaunele din spate. În faţă se mai afla Trevor Rees-Jones, fostul membru al Regimentului Paraşutiştilor, care avea reputaţia că nu se teme de nimic. Rees-Jones afirmă că s-a opus schimbării de plan. În momentul accidentului nu purta centură de siguranţă, lucru normal, căci bodyguarzii trebuie să aibă mişcările libere, pentru a putea reacţiona rapid. Maşina a fost condusă în viteză pe Rue Cambon, după care a cotit către dreapta, pe Rue de Rivoli, intrând în Place de la Concorde, unde a făcut o scurtă oprire la semafor. Fotograful Romuald Rat, aflat pe o motocicletă, a ajuns în dreptul maşinii, dar afirmă că Henri Paul a trecut pe roşu, intrând pe Cours la Reine, o şosea care merge în paralel cu râul Sena. Maşina a intrat într-un tunel, a revenit la suprafaţă, după care a intrat aproape imediat în tunelul foarte scurt cunoscut sub numele de Pont de l’Alma. Aici şoferul a pierdut controlul asupra maşinii şi s-a izbit de cel de-al 13-lea stâlp din centrul tunelului, susţinut de bare de beton neprotejate. Henri Paul şi Dodi Al Fayed au murit pe loc. Potrivit autopsiei, Diana s-a aflat în moarte clinică timp de 20 de minute, cu mult timp înainte să ajungă la spital. Trevor Rees-Jones a supravieţuit accidentului pentru că purta centura de siguranţă, în timp ce Dodi şi Diana nu o purtau. Acest lucru pare extrem de semnificativ. La plecarea din hotelul Ritz Rees-Jones nu purta centura, conform practicii normale pentru bodyguarzi. Atunci când Romuald Rat a făcut o fotografie la semaforul din Place de la Concorde, Rees-Jones încă nu avea ataşată centura de siguranţă. Peste mai puţin de un minut, când maşina s-a izbit de stâlpul din tunelul Pont de l’Alma, el purta centura de siguranţă. Cum a fost posibil? Dacă şi-a pus centura pentru că a intuit apariţia unui pericol, de ce nu le-a strigat celor din spate să şi-o pună la rândul lor? La urma urmei, gestul nu durează mai mult de o secundă, iar unicul motiv pentru care se afla în acea maşină era să îi apere pe cei doi. Rees-Jones ar avea motive serioase să dea câteva răspunsuri, dar deocamdată refuză să le dea. Unii bodyguarzi îşi pun într-adevăr centura atunci când călătoresc cu mare viteză, dar Rees-Jones nu afirmă acest lucru. Unicul lucru pe care îl recunoaşte este că nu ştie de ce şi-a pus centura de siguranţă. Dacă este adevărat că maşina se îndrepta către apartamentul lui Dodi, drumul în condiţii de mare viteză nu avea cum să dureze mai mult de un minut. Rees-Jones susţine că erau urmăriţi de două maşini, dintre care una albă, şi de o motocicletă, relatare care corespunde perdelei de fum oficiale care ni s-a servit. Toate articolele de ziar, din reviste, toate documentarele de televiziune pe care le-am văzut afirmă la unison că în momentul accidentului, maşina în care se aflau Dodi şi Diana se îndrepta către apartamentul lui Dodi de lângă Arcul de Triumf. Nimeni nu a reuşit însă să explice un lucru elementar:

Tunelul Pont de l’Alma nu este situat pe drumul care conduce către apartamentul lui Dodi; dimpotrivă, el se îndepărtează de zona respectivă.

Am fost personal la Paris şi am reluat pe jos traseul pe care s-a aflat maşina celor doi în acea noapte de groază. Drumul care duce către apartamentul lui Dodi este cel pe care a mers cuplul ceva mai devreme în acea seară: către Place de la Concorde, apoi la dreapta către Champs Elisees, bulevard care duce direct către apartamentul lui Dodi situat lângă Arcul de Triumf (vezi Figura 53 de la pagina anterioară). La acea oră din noapte drumul nu avea cum să dureze mai mult de câteva minute. Henri Paul nu a urmat însă acest traseu. El a trecut pe roşu de intersecţia care dădea în Champs Elisees şi s-a îndreptat în cea mai mare viteză către tunelul Pont de l’Alma, ÎNDEPĂRTÂNDU-SE astfel de apartamentul lui Dodi. Am auzit varianta că Paul ar fi ales acest traseu pentru a evita fotografii şi traficul, dar este evident că fotografii i-ar fi aşteptat oricum în faţa apartamentului, indiferent când ar fi ajuns acasă. Un lucru este cert: traseul ales de Henri Paul nu numai că nu ducea la apartamentul lui Dodi Al Fayed, dar conducea drept către tunelul Pont de l’Alma, a cărui semnificaţie simbolică este uluitoare, aşa cum vă veţi da seama în curând. Interesant este şi faptul că Rees-Jones nu şi-a pus centura de siguranţă decât după ce Paul a trecut de ieşirea în bulevardul Champs Elisees, îndreptându-se către Pont de l’Alma. Deşi astăzi afirmă că nu-şi dă seama de ce a făcut acest lucru, eu aş avea câteva sugestii de făcut. Nu pot exista decât două motive care să justifice acest gest: fie ştia dinainte ce urma, fie şi-a dat seama că se întâmplă ceva grav atunci când Henri Paul a trecut pe roşu, aşa că şi-a pus centura de siguranţă din precauţie. Repet însă întrebarea de mai sus: dacă şi-a dat seama de un pericol iminent, de ce nu le-a strigat celor din spate să facă acelaşi lucru? Pe de altă parte, dacă Rees-Jones şi-a putut da seama de iminenţa unui pericol, cum se face că Dodi şi Diana nu au realizat acest lucru şi nu au reacţionat corespunzător pentru a se proteja? Acestea sunt întrebările la care ar trebui să răspundă Rees-Jones şi asupra cărora nu pot să nu insist, oricât de tare i-ar deranja ele pe membrii familiei bodyguardului.

 

Figura 53: Schimbarea rutei care a costat-o pe Diana viaţa: în loc să o apuce direct pe traseul care duce către apartamentul lui Dodi Al Fayed, Henri Paul a pornit în viteză maximă într-o direcţie care îi îndepărta de destinaţie. Varianta oficială este că intenţia lui a fost să îi evite pe paparazzi, dar este greu de crezut că intrarea în tunelul Pont de l’Alma, unul din cele mai sacre temple ale zeiţei Diana aparţinând Frăţiei Babiloniene, a fost o simplă „coincidenţă”!

 

După realizarea crimei, era nevoie de un ţap ispăşitor. Metodele Frăţiei sunt foarte previzibile, dar funcţionează de fiecare dată, aşa că nimeni nu-şi bate capul să le schimbe. În cazul asasinării Dianei, rolul lui Lee Harvey Oswald, Sirhan Sirhan şi James Earl Ray a fost jucat de şoferul Henri Paul. În următoarele zile de după accident, după ce atenţia opiniei publice a fost focalizată pe paparazzi, s-a anunţat că alcoolemia lui Paul era de 3-4 ori mai ridicată decât limita acceptată de autorităţile franceze pentru condus. În plus, sângele şoferului conţinea urme de medicamente antidepresive, inclusiv Fluoxetine, ingredientul activ al medicamentului de tristă reputaţie Prozac. „Cauza accidentului a fost cât se poate de simplă, afirmă comunicatul oficial: şoferul a fost beat”. Schimbarea analizelor sângelui sau introducerea de alcool în sânge este o joacă de copii pentru serviciile secrete, inclusiv administrarea în organism a unor „pungi” minuscule care eliberează treptat alcoolul în sânge. Cu siguranţă, atunci când maşina a părăsit hotelul Ritz Paul nu a dat nici un semn că ar fi fost atât de beat (potrivit analizelor, alcoolemia din momentul accidentului corespundea unui număr de opt pahare de whisky băute pe stomacul gol). Un psiholog behaviorist prezentat în documentarul independent pentru televiziune intitulat Diana- secrete accidentului a studiat casetele video de la hotelul Ritz şi nu a descoperit în ele nici cel mai mic semn că Paul ar fi fost beat. Ar putea exista totuşi o explicaţie pentru acest lucru, la care am să mă refer imediat. Cu numai două zile înainte, Henri Paul şi-a făcut investigaţii medicale complete pentru a-şi reînnoi licenţa de pilot, iar acestea nu au indicat nici un semn al unui abuz de alcool, aşa cum pretinde propaganda oficială. Dimpotrivă. A mai existat de asemenea şi o altă anomalie bizară, scoasă în evidenţă de acelaşi documentar independent, în anul 1998. Analizele sângelui lui Henri Paul au revelat faptul că hemoglobina acestuia conţinea 20,7% monoxid de carbon, iar nivelul acestui gaz ar fi trebuit să fie chiar mult mai ridicat anterior, ştiut fiind că acest indicator se înjumătăţeşte la fiecare 4-5 ore după încetarea expunerii organismului la sursa de monoxid de carbon. Hemoglobina este acea substanţă care transportă oxigenul din sânge. Debbie Davis de la Grupul de Susţinere al Monoxidului de Carbon afirmă că cu acest nivel în sânge, Henri Paul nu avea cum să facă deosebirea între mâna sa stângă şi cea dreaptă, din cauza conţinutului foarte redus de oxigen din creier. Dr. Alastair Hay, un expert în otrăvirea cu monoxid de carbon, a fost de acord cu Davis şi a declarat că nu înţelege de ce nu a prezentat Paul simptomele specifice ale acestei otrăviri, deşi ele ar fi trebuit să fie evidente:

„Mi se pare foarte dificil de crezut. Un nivel al monoxidului de carbon în sânge de 20%, la care se adaugă o alcoolemie extrem de ridicată, sugerează că ar fi trebuit să aibă un timp de reacţie mult mai lent şi să prezinte anumite dureri, dar nici unul din aceste simptome nu apare în imaginile surprinse de camerele de luat vederi. Este o enigmă imposibil de soluţionat”.

Există foarte multe lucruri interesante de aflat despre Henri Paul. Cel mai bun prieten al lui, Claude Garrec, le-a spus celor care au făcut documentarul TV că Paul avea contacte cu serviciile secrete franceze şi străine, pe care le-a întreţinut inclusiv în perioada cât a lucrat la Ritz. Acest lucru nu este deloc surprinzător, căci serviciile secrete racolează membrii personalului de securitate de la toate marile hoteluri, iar Ritz-ul, cu clientela sa VIP şi cu reputaţia sa legată de spionaj şi de traficul cu armament, trebuie să fi fost una din cele mai importante ţinte ale lor. Cu siguranţă, Paul avea surse de venit pe care nu le putea justifica. La Ritz câştiga circa 20.000-25.000 de lire sterline pe an, dar era un pilot bine antrenat, având 605 ore de zbor la activ, plătite cu 300 de lire sterline ora. Avea diverse conturi bancare, dintre care două la o bancă în afara Parisului şi trei la Banque Nationale de Paris, situată lângă Ritz. Mai avea trei conturi la filiala din imediata apropiere a Băncii Barclays, plus un cont curent şi patru conturi de depozit la Caisse D’Epargne din Paris. În cele opt luni de dinainte de accident a depus aici sume de 4000 de lire sterline, în cinci ocazii separate. În total, avea în bănci 122.000 de lire sterline (1,2 milioane de franci), dar nimeni nu ştie de unde proveneau aceşti bani. Există apoi marea enigmă referitoare la locul în care s-a aflat Paul în cele trei ore cât a lipsit de la Ritz: între ora 7:00, când a ieşit din tură, şi ora 10:00, când Dodi l-a sunat pe telefonul mobil şi l-a chemat din nou la hotel. Această absenţă reprezintă un mister, şi încă unul din cele mai semnificative.

Pentru a înţelege felul în care operează Frăţia este nevoie de o muncă de cercetare asiduă pe o mare varietate de subiecte care se interconectează între ele: de la istoria antică la simbolismul şi ritualismul satanic, la reţeaua magnetică a pământului, la puterea soarelui, la sistemul bancar şi la tehnicile de control al minţii. Ziariştii care au scris articole şi documentare pe tema accidentului de maşină al Dianei au abordat subiectul din afara sistemului şi nu au înţeles nici o clipă ce s-a întâmplat de fapt, pentru că nu ştiau cu cine au de-a face. Viziunea lor asupra adevărului este limitată de însăşi perspectiva lor îndoctrinată asupra realităţii în care trăim. Spre exemplu, ei nu-şi dau seama că există organizaţii în cadrul organizaţiilor, ceea ce înseamnă că aceeaşi forţă poate opera prin agenţii aparent fără legătură una cu alta, cum ar fi serviciile secrete franceze şi cele britanice, poliţia şi serviciile medicale din Paris, sau comisia de investigare a cauzelor accidentului. La urma urmei, nu cred că trebuie să aduc prea multe dovezi în acest sens. Este suficient să examinăm asasinarea lui Kennedy. Doar lipsa viziunii de ansamblu i-a putut conduce pe reporteri precum Martyn Gregory, din cadrul programului de televiziune Dispatches, la concluzia că „nu există dovezi credibile care să confirme o teorie a conspiraţiei” şi că însăşi sugestia implicării prinţului Philip ar fi „ridicolă”. Mă întreb, după toate dovezile pe care le-am adus până acum – şi vor mai urma multe altele –, ce idee vi se pare mai ridicolă: aceea că a existat un complot pentru a o ucide pe Diana, sau afirmaţia lui Martyn Gregory? Altminteri, programul a adus informaţii interesante despre Al Fayed, în pofida acestui comentariu nefericit. A mai existat apoi „investigaţia” pe marginea accidentului făcută de John Stalker, fostul şef al poliţiei din Manchester, comentată în ziarul News of the World, în care acesta a respins orice posibilitate ca Diana să fi fost ucisă. Culmea ironiei a făcut ca Stalker să se plângă mai târziu – pe bună dreptate – că a fost victima unei conspiraţii prin care a fost înlăturat de la conducerea poliţiei şi dat afară din aceasta după ce a vorbit despre politica poliţiştilor nord-irlandezi de a împuşca oamenii pe care îi considerau terorişti, punând întrebările abia după aceea (aşa-numita politică „împuşcă cu intenţia de a ucide”). În momentul când a respins orice posibilitate ca Diana să fi fost ucisă în urma unei conspiraţii, Stalker s-a întrebat retoric: „Ce interes ar fi avut poliţia franceză să acopere uciderea unei englezoaice?” Naivitatea acestei întrebări îţi taie respiraţia. Când am auzit-o, am simţit pur şi simplu nevoia să beau un pahar cu apă. Pe de altă parte, Stalker şi-a pus într-adevăr câteva întrebări pertinente legate de accident şi de urmările sale: „De ce a fost redusă securitatea din jurul prinţesei şi a lui Fayed la un singur om, fără alţi agenţi de susţinere? De ce nu a solicitat poliţia ajutor din partea opiniei publice? De ce nu s-a făcut o autopsie post-mortem asupra trupului lui Dodi Al Fayed?” Răspunsul este unul singur: din cauza conspiraţiei în care nu credeţi, domnule Stalker!

Unul din cele mai importante subiecte care merită să fie cercetate dacă dorim să înţelegem cum a fost ucisă Diana este cel al puterii şi potenţialului metodelor de control al minţii. Să vă dau câteva exemple. Prin anii 80, o bună parte din 30 de oameni de ştiinţă care lucrau în proiecte top secret (îndeosebi programatori de calculatoare) au murit în condiţii extrem de ciudate, rămase neexplicate până astăzi. Principala companie implicată în acel studiu era Marconi, dar au mai existat şi altele, precum Plessey sau British Aerospace. În anul 1986, Vimal Dajibhai, un specialist care lucra pentru Marconi Underwater Systems, s-a îndreptat cu maşina de la Londra la Bristol, un oraş în care nu cunoştea pe nimeni, şi s-a aruncat de pe faimosul pod cu suspensie din acest oraş. Cu câteva luni înainte, Arshad Sharif, un programator de la compania Marconi Defence Systems, s-a îndreptat la rândul lui cu maşina de la Londra la Bristol, unde s-a spânzurat. De ce tocmai la Bristol? Acest oraş este un fost port al templierilor, numele său evoluând de la cel al lui Barati, zeiţa feniciană. Întâmplarea face ca o unitate de elită a serviciilor secrete britanice numită Comitetul celor 26 să îşi aibă sediul în acest oraş, folosind pista complexului British Aerospace pentru a-şi trimite agenţii în afara ţării prin zboruri secrete. Am primit odată un telefon (care părea dat din avion) de la un tip care susţinea că vorbeşte în numele CIA. Acesta mi-a spus că zboară către pista lui Briotish Aerospace cu scopul de a mă elimina. „Cei de la Companie (CIA) nu sunt deloc fericiţi din cauza activităţilor dumneavoastră”, mi-a spus el. Vai, îmi pare rău, m-am gândit eu, sper să le revină cât de curând starea de bună dispoziţie. M-am îndreptat către pista de încercări pentru a-i ieşi în întâmpinare tipului, dar acesta nu a apărut. Probabil că era un insomniac oarecare, sau poate că Agenţia dorea să vadă cum reacţionez la ameninţări. Cert este că cu aeroportul au nimerit-o. În acea perioadă din anii 80 s-au produs nenumărate „sinucideri”, nu doar în Bristol, ale unor oameni care lucrau în domenii de vârf din industria „de apărare”.

Ce motiv ar putea determina un om să se urce în maşină, să conducă două ore până la podul suspendat din Bristol şi să sară de pe el? La prima vedere este greu de stabilit vreo legătură între această sinucidere şi asasinarea Dianei; şi totuşi, aceasta există. Elementul de legătură este programul de control al minţii. Un om de ştiinţă care lucrează pentru CIA mi-a spus odată că după încheierea fiecărui proiect la care lucrează este trecut prin diferite programe de control al minţii, cu scopul de a-l împiedica să-şi mai aducă aminte cunoaşterea ştiinţifică astfel dobândită. Vă voi da un exemplu de control al minţii într-o situaţie foarte asemănătoare cu cea care s-a petrecut la Paris. David Sands a fost un savant de frunte care a lucrat într-un domeniu foarte sensibil al industriei de apărare. La vârsta de 37 de ani el s-a gândit să îşi dea demisia şi să îşi schimbe modul de viaţă. Avea o căsnicie fericită şi doi copii minori, un fiu în vârstă de şase ani şi o fiică în vârstă de trei ani. Întors dintr-o vacanţă superbă petrecută la Veneţia împreună cu soţia sa, Sands a murit în condiţii misterioase (nu însă şi pentru cei care înţeleg mecanismul controlului mental). Sands lucra pentru Easams, o companie care avea contracte cu Ministerul Apărării. În timp ce Sands şi nevastă-sa se aflau în Veneţia, compania a primit vizita câtorva membri ai unei unităţi de elită a poliţiei britanice (Serviciile Speciale). Pe data de 28 martie 1987, într-o sâmbătă, David Sands i-a spus soţiei sale că iese ca să umple rezervorul maşinii cu benzină. Nu s-a întors decât după şase ore. Nimeni nu ştie unde a dispărut în acest interval de timp. Eu am însă o anumită bănuială. Soţia sa, Anna, a sunat la poliţie. De aceea, atunci când Sands s-a întors, la ora 10:20 seara, un agent de poliţie pe nume John Hiskock, se afla acasă la el. Când i s-a pus întrebarea elementară: „Unde ai fost?”, Sands a răspuns că a condus maşina şi s-a gândit. Soţia sa a declarat că nu-i stătea în obicei să lipsească de acasă perioade atât de lungi de timp, aşa că probabil nu-şi dădea seama cât timp a trecut. Când s-a întors, părea confuz, dar fericit. Două zile mai târziu, pe data de 30 martie, s-a urcat în excelenta sa maşină Austen Maestro şi a pornit pe traseul său obişnuit, de la casa sa din Itchen Abbas, lângă Winchester, către sediul companiei Easams din Camberley, Surrey. Soţia sa a declarat mai târziu că nu părea să fie într-o stare ieşită din comun, iar condiţiile de trafic erau excelente. După numai 30 de minute de condus de-a lungul autostrăzii 33, în dreptul localităţii Popham, lângă Basingstoke, Sands a întors brusc maşina şi s-a îndreptat în mare viteză într-o direcţie opusă destinaţiei sale. Mergând cu 120 de kilometri pe oră pe un drum alunecos, el a condus drept către o cafenea dezafectată, omorându-se astfel în explozia care a urmat impactului. Nu au existat urme de frâne. Este absolut evident că în timpul celor şase ore cât a dispărut de acasă mintea i-a fost programată, fiind nevoie doar de un cuvânt-cheie, de un semn, un sunet sau o acţiune pentru ca programul mental să fie activat ulterior. Instantaneu, el s-a transformat dintr-un om normal într-un om obsedat să conducă drept în clădirea cafenelei, omorându-se. Programarea subconştientă este mai puternică decât mintea conştientă a omului, care devine astfel un robot.

Personal, nu am nici cea mai mică îndoială că exact acest lucru s-a întâmplat şi cu şoferul Henri Paul la Paris. Sands a lipsit timp de şase ore înainte de a intra în cafenea. Paul a lipsit timp de trei ore înainte de a intra în cel de-al 13-lea stâlp din tunelul Pont de l’Alma. Asta este, în viziunea mea, ceea ce s-a întâmplat la Paris. Reţelele Frăţiei au lucrat prin nenumărate agenţii pentru a se asigura că în acea noapte Diana se va afla la Paris, căci de la bun început, planul a fost să fie realizat un ritual satanic în condiţii aranjate până la cel mai mic detaliu. Diana a fost monitorizată în toată acea perioadă de reţeaua de securitate a lui Al Fayed. Conversaţiile ei au fost ascultate prin sistemul de microfoane ale lui Al Fayed. În timpul celor trei ore cât a lipsit, Henri Paul, agentul serviciilor secrete franceze şi britanice, a fost programat să joace acest rol, sau poate a fost doar activat, programul fiindu-i instalat cu mult timp înainte. Ritualul morţii Dianei a fost organizat chiar de la vârful Frăţiei, iar prin comparaţie, oameni precum Al Fayed sunt simpli pioni insignifianţi într-un joc pe care nu îl înţeleg. Mercedes-ul adus lângă intrarea laterală de la Ritz fusese furat cu câteva săptămâni mai devreme – înainte chiar ca relaţia dintre Dodi şi Diana să înceapă –, iar după ce a fost recuperat a intrat în reparaţii capitale. În momentul furtului, se afla la intrarea în selectul restaurant Taillevent, când portiera s-a deschis brusc, iar şoferul a fost silit să iasă din maşină de trei indivizi înarmaţi care vorbeau araba. După două săptămâni, când a fost descoperit, automobilului îi lipseau roţile, portierele erau rupte, iar sistemul electronic şi echipamentul de control al frânelor dispăruseră. Pe de altă parte, aşa cum am văzut, Al Fayed controla compania Etoile Limousines, cea care a furnizat autovehiculul. Nu este de mirare că autorităţile franceze au refuzat oferta făcută de experţii de la compania Mercedes de a examina maşina după accident.

Când Henri Paul s-a întors la serviciu în acea noapte, comportamentul său li s-a părut întru totul normal observatorilor, ceea ce înseamnă că programarea era profund infiltrată în subconştientul său, aşteptând să fie activată. Poate că a băut un pahar sau două la barul de la Ritz, dar nimic din atitudinea sa nu a corespuns cu raportul medical de mai târziu. Afirmaţiile că ar fi fost un alcoolic nu corespund nici ele stării ficatului său. Dacă însă, aşa cum cred eu, Henri Paul era un „multiplu” cu mintea controlată, ar fi putut foarte bine să fie beat într-un anume compartiment al personalităţii sale şi perfect treaz în altul. Am auzit cazuri de persoane cu personalităţi multiple aflate în recuperare care au trecut prin astfel de experienţe. Cineva apropiat de Paul, controlorul său, trebuie să fi declanşat această schimbare între compartimente. În acest fel, chiar dacă avea o cantitate apreciabilă de alcool în sânge, fiind beat mort într-unul din compartimentele personalităţii sale, este foarte posibil ca într-un alt compartiment să fi rămas neafectat de alcool. La fel stau lucrurile şi cu monoxidul de carbon. La scurt timp după ce Mercedes-ul a demarat în trombă, Henri Paul trebuie să fi primit semnalul care i-a declanşat programul. Ar fi putut fi un sunet, o culoare, un semn, dar cel mai probabil a fost un cuvânt-cheie sau o frază. Ascultând de vocea programată în mintea sa, Paul trebuie să fi condus în viteză către Place de la Concorde, iar apoi către tunelul Pont de l’Alma. Lângă el, Rees-Jones şi-a pus centura de siguranţă, dar fără să-i avertizeze pe Dodi şi Diana de pericolul iminent care îi păştea. Când a intrat în tunel cu o viteză aproximată la 130 de kilometri pe oră, Paul a accelerat la maxim şi s-a îndreptat direct către cel de-al 13-lea stâlp. Acesta a fost cel care a trădat întregul scenariu. Obsesia Frăţiei faţă de numărul 13 de-a lungul istoriei a fost atât de mare încât a crede că totul a fost o simplă coincidenţă ar însemna să confundăm şansa cu fantezia cea mai neverosimilă. În tunel există circa 30 de stâlpi, iar maşina s-a izbit de cel de-al 13-lea pentru că aşa era scenariul. Diana avea o aversiune faţă de numărul 13. În luna iunie a anului în care a murit, şi-a vândut o parte din haine la o licitaţie ţinută la Casa de Licitaţii Christies, dar nu a acceptat să existe şi un articol cu numărul 13. Dacă ar fi fost adevărat că Mercedes-ul a fost izbit de Fiatul alb care îi urmărea sau dacă şoferul ar fi fost orbit de o lumină puternică emisă de un motociclist, aşa cum au sugerat unele voci, probabilitatea de a izbi exact cel de-al 13-lea stâlp ar fi scăzut considerabil. În schimb, un om cu subconştientul programat poate conduce fără probleme o maşină în mare viteză către o destinaţie precisă.

Mark Philips a fost cel care a de-programat-o pe Cathy O’Brien pe vremea când aceasta era o sclavă controlată mental a CIA. A lucrat o mare parte din viaţa sa de adult în acest domeniu, aşa că după ce am ajuns la concluzia de mai sus în privinţa evenimentelor de la Paris, l-am sunat şi l-am întrebat dacă ar fi fost posibil ca Henri Paul să fi fost programat mental pentru a se izbi cu maşina aflată în mare viteză de acel stâlp. Mark mi-a dat un răspuns categoric: „Da, cu siguranţă”. Mi-a explicat că subconştientul lucrează mult mai rapid decât mintea conştientă, aşa că o viteză de 130 de kilometri la oră pare de-a dreptul lentă pentru viteza de reacţie a acestuia. Nu este exclus nici ca viteza maşinii să fi fost în realitate mai mică, aşa cum sugerează anumite rapoarte, ceea ce ar fi făcut sarcina subconştientului său încă şi mai uşoară. „Există numeroase tehnici pe care le-ar fi putut folosi controlorii săi pentru a-i programa mintea în timpul celor trei ore cât a lipsit”, mi-a explicat Mark. Ar fi putut fi folosite o multitudine de mijloace pentru a provoca accidentul: un alt vehicul, un dispozitiv explozibil, arme psihice, etc. Am putea umple o carte întreagă numai prezentând aceste posibilităţi, dar nici unul din acestea nu ar fi asigurat cu o certitudine absolută izbirea maşinii de cel de-al 13-lea stâlp. Pentru aceasta, aveau nevoie de un şofer cu subconştientul programat.

După părerea mea, poveştile legate de Fiatul alb şi de motociclistul înzestrat cu un dispozitiv de iluminare foarte puternic sunt simple poveşti menite să-i îndepărteze pe adevăraţii cercetători de adevăr. Echipa de investigaţii a lui Al Fayed a cheltuit o grămadă de timp şi de energie pentru a descoperi urma Fiatului, dar în zadar. Ori de câte ori se petrec astfel de asasinate, există întotdeauna o serie de „indicii” false menite să distragă atenţia. De pildă, în cazul asasinării lui Kennedy au existat o sumedenie de astfel de indicii. O altă posibilitate de a cauza accidentul ar fi putut fi controlul din exterior al autovehiculului. Randulph Fiennes, faimos pentru expediţiile sale polare, a fost un ofiţer al Royal Scots Greys şi a făcut parte din trupele de elită SAS. El a scris o carte despre un grup secret de asasini numit Clinica, ce omorau oameni făcând crimele lor să pară simple accidente. Moartea maiorului Michael Marman este cu deosebire relevantă pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla la Paris. În noiembrie 1986, maiorul conducea un Citroen 2CV pe autostrada A303, în apropiere de Stonehenge, când un BMW venit de pe partea opusă a trecut de linia de demarcaţie între cele două benzi şi l-a izbit frontal, ucigându-l pe loc. Fiennes susţine că sistemul de frâne al BMW-ului era controlat de la distanţă printr-un sistem cu aer comprimat ascuns în compartimentul motorului. Echipamentul de control de la distanţă era operat dintr-un Volvo care urmărea BMW-ul. Acesta era condus de Sir Peter Horsley, un general de aviaţie la pensie, care a supravieţuit accidentului. Fiennes mai spune că organizaţia numită Clinica ştia că Horsley urma să călătorească pe autostradă simultan cu ţinta sa. În autobiografia sa, intitulată Sunete dintr-o altă cameră, Horsley povesteşte că tocmai accelera la viteza de 90 de kilometri pe oră, când maşina a început să se comporte ciudat. Mai spune că în spatele său se afla un Volvo de culoare cenuşie, care se apropia rapid, şi tocmai când era pe punctul de a-i face semn cu mâna să îl depăşească, BMW-ul său a deviat brutal către stânga, cu frânele scrâşnind, apoi către dreapta şi din nou către stânga. Similitudinea este uimitoare cu ceea ce s-a întâmplat cu Mercedes-ul în care se afla Diana înainte de a se izbi de cel de-al 13-lea stâlp. Horsley făcea eforturi disperate să îşi controleze maşina. Iată ce povesteşte el în continuare:

„Am văzut cu privirea periferică cum Volvo-ul cenuşiu accelerează şi mă depăşeşte în mare viteză. Între timp, maşina mea nu mai asculta deloc de comenzile mele. Brusc, a intrat pe porţiunea verde care separă cele două sensuri de drum ale autostrăzii şi a trecut pe partea opusă. Abia am avut timp să văd apropiindu-se din faţă o maşină micuţă. Ne-am izbit frontal, cu o forţă enormă. Pentru o fracţiune de secundă am văzut faţa îngrozită a şoferului, apoi am auzit zgomotul bubuiturii”.

Nu este deloc exclus ca Mercedes-ul Dianei să fi fost controlat din exterior în aceeaşi manieră ca şi BMW-ul lui Horsley. Cu siguranţă, un operator perfect antrenat ar fi putut ghida maşina către cel de-al 13-lea stâlp. Afirmaţia că nu au existat alte maşini implicate în accidentul Dianei îi aparţine lui Eric Petel, care susţine că a văzut tot ce s-a întâmplat. Petel povesteşte că tocmai se îndrepta cu motocicleta sa către tunel, când a fost depăşit de Mercedes. El afirmă că în apropierea acestuia nu mai exista nici o altă maşină.

„Am văzut în oglinda retrovizoare o maşină care făcea semn cu farurile. I-am făcut loc să treacă şi m-a depăşit cu uşurinţă, deşi mergeam cu o viteză de circa 100 de kilometri pe oră. O clipă mai târziu am auzit o bubuitură îngrozitoare şi am văzut întregul accident. Maşina se învârtea încă sub forţa impactului. Am oprit… Puteam vedea întregul tunel. Nu mai existau alte maşini sau motociclete în interiorul acestuia. Mercedes-ul era făcut armonică. Portiera era deschisă, aşa că am putut vedea o femeie aruncată în faţă din locul din spate, cu capul între scaunele din faţă”.

Petel afirmă că sângele îi curgea din urechea dreaptă, şi după ce i-a dat părul de pe faţă, sprijinindu-i capul de spătarul din spate, şi-a dat seama că este vorba de prinţesa Diana. Genele îi zvâcneau, dar nu şi-a deschis nici o clipă ochii. Petel estimează că a rămas la locul accidentului timp de un minut înainte de a urca din nou pe motocicletă pentru a suna la poliţie. Le-a spus poliţiştilor că prinţesa Diana a suferit un accident de maşină, dar aceştia au început să râdă şi i-au cerut să nu le mai consume degeaba timpul. În disperare de cauză, s-a îndreptat către secţia de poliţie de pe Avenue Mozart. Avocatul său, Antoine Deguines, afirmă că Petel a fost lăsat să aştepte timp de 25 de minute, după care a fost introdus într-o cameră separată şi i s-au pus cătuşe la mâini. Pentru simplul fapt că raporta un „accident”? Când a fost eliberat în cele din urmă, i s-a spus să urmeze o maşină de poliţie până la o altă secţie, unde i s-a dat să semneze o declaraţie pe care nu a fost lăsat să o citească. „Eram indignat, povesteşte Petel. Nu părea să le pese deloc de accident”. Nu a mai fost chemat luni de zile de autorităţi, până când nu şi-a angajat un avocat pentru a-l ajuta să-şi spună povestea, contribuind astfel la ancheta oficială.

Ori de câte ori se petrece un asasinat într-un loc public, se petrec două lucruri. Omul desemnat a fi responsabil de el este un „ţap ispăşitor”, de cele mai multe ori aflat sub impactul unui program de control al minţii. În al doilea rând, sunt create tot felul de diversiuni menite să îi îndepărteze pe investigatorii serioşi de adevăr. Prima metodă le permite oficialilor să facă o arestare pe loc, expunând imediat persoana vinovată, astfel încât să nu mai fie necesară o investigaţie ulterioară, de vreme ce toată lumea ştie cine este responsabil pentru crimă. Această tehnică a fost aplicată în cazul lui Lee Harvey Oswald, Sirhan Sirhan, Timothy McVeigh, iar acum în cel al lui Henri Paul. Şi exemplele pot continua la infinit. Cea de-a doua metodă, cea a diversiunii, asigură pierderea orelor şi zilelor cruciale imediat după eveniment, oamenii fiind preocupaţi să urmărească tot felul de indicii şi de piste false. Aceasta a fost tehnica folosită la Paris cu paparazzi-ii, lumina orbitoare emisă de motociclist, iar mai târziu povestea cu Fiat-ul alb. Când oamenilor li se spun tot felul de poveşti şi teorii contradictorii, ei devin confuzi şi îşi pierd treptat interesul faţă de aflarea adevărului. De pildă, iniţial li se spune că vinovaţi sunt paparazzi-ii, după care li se spune că aceştia nu au avut nici o vină. Apoi li se spune că acul vitezometrului era blocat la 180 de kilometri pe oră, după care li se spune că era blocat la zero.

Extrem de ciudat mi s-a părut cât de mulţi martori americani ai accidentului au putut fi localizaţi într-un timp foarte scurt. Înainte de moartea Dianei, piaţa şi tunelul Pont de l’Alma nu erau deloc locuri populare printre turişti. Nu ai ce să vezi acolo, cu excepţia unui restaurant sau două, a unui tunel şi unei intersecţii foarte mari. Şi totuşi, la ora 12:25 dimineaţa, mai mulţi turişti americani pretind că au văzut ce s-a întâmplat. Oricum, numărul de martori ar fi fost neobişnuit de mare, dată fiind ora târzie şi faptul că în acea perioadă a anului majoritatea parizienilor îşi iau vacanţă şi se îndreaptă către staţiunile de la mare. Aş înţelege ca şoferii aflaţi în cele câteva maşini care circulau la acea oră târzie să vadă cum s-a petrecut accidentul, dar trecătorii aflaţi la suprafaţă, pe trotuar, nu ar fi putut vedea în interiorul tunelului. Am umblat personal pe acest traseu şi pot să vă confirm acest lucru. Pe de altă parte, poliţia nu a controlat imediat locul accidentului, conform procedurii normale, aşa că foarte multe dovezi importante s-ar fi putut pierde cu uşurinţă. Poliţiştii au refuzat să interogheze martori importanţi, au lăsat să se scurgă anumite informaţii, în timp ce au păstrat un secret absolut în alte domenii ale investigaţiei. Pe scurt, afacerea miroase de la o poştă a fraudă.

Camerele de luat vederi situate în anii din urmă de-a lungul traficului din toate marile oraşe încurcă întrucâtva planurile eventualilor asasini şi complotişti. Ar fi fost imposibil să se păstreze secrete metodele şi persoanele folosite pentru asasinarea Dianei dacă aceste camere video ar fi funcţionat. Când eşti însă ditamai Frăţia, cu conexiuni în toate sferele înalte ale politicii, poliţiei şi agenţiilor de securitate, camerele de luat vederi nu mai reprezintă o problemă chiar atât de mare. Tot ce trebuie să faci este să le închizi! De-a lungul traseului dintre hotelul Ritz şi Pont de l’Alma există 17 camere de luat vederi (inclusiv cele din interiorul tunelului). Dacă acestea ar fi funcţionat în noaptea respectivă, nu ar mai fi existat nici un mister, căci tot ce s-a întâmplat ar fi fost înregistrat pe video. Una din camere este orientată către intrarea în tunel şi ar fi înregistrat imediat eventualul Fiat alb sau motociclistul cu faruri puternice. Dar şi această cameră, la fel ca toate celelalte, era închisă în momentul accidentului. Niciodată până atunci nu s-a mai întâmplat ca sistemul să nu funcţioneze, iar poliţia să refuze să dea vreo explicaţie. Sistemul este alimentat cu curent electric furnizat de un generator independent de reţeaua principală a oraşului, dar controlat de poliţie, şi în ultimă instanţă de serviciile secrete franceze, căci scopul camerelor este acela de a monitoriza mult mai multe aspecte, nu doar cele legate de trafic. Exact în momentul în care sistemul de supraveghere video a cedat, la fel s-a întâmplat şi cu frecvenţa radio prin care comunicau poliţiştii în întregul centru al Parisului. În excelenta sa carte, Cine a ucis-o pe Diana?, Simon Reagan citează o persoană de contact numită André, căreia, la fel ca multor altor radioamatori, îi place să asculte mesajele radio ale poliţiştilor. În noaptea în care a murit Diana, André stătea pe o bancă în apropiere de Turnul Eiffel, la numai câteva minute de mers pe jos de Pont de l’Alma. Ca de obicei, monitoriza frecvenţa poliţiei pe un receptor radio. Subit, la ora 12:20 toate liniile de comunicare radio au murit. Pana a durat circa 20 de minute, după care semnalul radio a revenit. Zgomotul era infernal, căci toţi poliţiştii doreau să vorbească simultan despre ceea ce s-a întâmplat. „Nu am mai auzit niciodată un trafic radiofonic atât de haotic, povesteşte André. A fost ceva extraordinar”. Exact când comunicarea radio a fost întreruptă, Diana părăsea hotelul Ritz, în ultimele sale minute de viaţă. Când comunicarea a fost restabilită, zăcea deja în tunel, fiind resuscitată de echipa de medici de pe ambulanţa trimisă la faţa locului. Potrivit raportului autopsiei, se afla deja de câteva minute în moarte clinică. Şi mai spun unii că nu există dovezi credibile ale unei conspiraţii!! Orb să fii, şi tot le-ai vedea! Şi totuşi, la zece zile de la accident, poliţia franceză a emis un raport preliminar de 350 de pagini în care emitea ipoteza că a fost un simplu accident şi că nu se întrevedea nici o altă posibilitate.

Vorbind de echipa de pe ambulanţă, mi-am adus aminte de un alt aspect important. Aşa cum mi-a explicat cineva din interiorul serviciilor secrete britanice, să provoci un accident este uşor, dar nu poţi fi absolut sigur că ţi-ai ucis în acest fel victima. De aceea, trebuie să controlezi neapărat echipa de medici. Principala sarcină a acestora este să se asigure că victima nu va supravieţui cu nici un chip, indiferent de condiţiile în care este găsită. Chiar şi cei care nu cred în ideea că Diana a fost ucisă şi-au pus întrebarea legitimă de ce a întârziat atât de mult echipa de pe ambulanţă să o ducă pe aceasta la spital, în condiţiile în care, conform rapoartelor medicale oficiale, suferea de răni care ar fi necesitat o intervenţie chirurgicală de urgenţă. Medicii afirmă că vena pulmonară a prinţesei era secţionată în apropierea inimii, umplându-i plămânii cu sânge. Dacă această informaţie este corectă, înseamnă că Diana zăcea în tunel, cu o hemoragie care i-ar fi putut cauza moartea. Singura modalitate de a-i salva viaţa ar fi fost o intervenţie chirurgicală de urgenţă. Atunci de ce a durat mai bine de o oră şi jumătate ca ea să ajungă la spital? La numai un minut de la impact, medicul Frederic Mailliez şi „prietenul” său american Mark Butt se aflau în tunel, venind din direcţia opusă. Un investigator particular pe care îl cunosc personal a făcut cercetări ample legate de Mailliez şi Butt. Deşi investigaţiile sale continuă şi la ora actuală, rezultatele obţinute până acum sugerează cu putere că cei doi ascund mai multe lucruri decât ni se spun în mod oficial. Accidentul s-a petrecut la ora 12:25 dimineaţa, iar la ora 2:26 doctorul Mailliez pretinde că a văzut Mercedes-ul avariat, a oprit maşina, a aprins luminile de avertizare, a alergat către Mercedes şi a constatat că în acesta există doi morţi şi doi răniţi, după care a sunat la serviciile de urgenţă. După toate aparenţele, trebuie să fie un om foarte operativ. Este unul din cei 160 de medici din Paris chemat în permanenţă pentru urgenţe în spitale şi instituţii medicale private, făcând parte din sistemul francez de asigurări medicale SOS Medecins. Pe vremea când era membru SAMU, serviciul francez de ambulanţe pentru urgenţe medicale, a tratat numeroase cazuri de victime ale unor accidente rutiere. Şi totuşi, un medic chemat tot timpul pentru situaţii de urgenţă susţine că nu avea altceva în maşină pentru a o ajuta pe Diana decât o mască şi un tub de oxigen! Cel care a deţinut controlul total asupra stării de sănătate a Dianei în cele 15-20 de minute de dinaintea sosirii echipei SAMU a fost Mailliez. Deşi pretinde că Diana nu i-a spus nimic în acest interval de timp, această afirmaţie o contrazice pe aceea pe care a făcut-o în ziarul londonez Times, potrivit căreia: „Mi-a spus cât de tare o doare în timp ce i-am pus masca de resuscitare pe gură”. Bodyguardul Trevor Rees-Jones afirmă la rândul lui că îşi aminteşte o voce de femeie strigând din partea din spate a maşinii. „La început s-a auzit un geamăt. Apoi cineva a strigat numele lui Dodi… Nu putea fi decât vocea prinţesei Diana”, le-a spus el celor de la Daily Mirror. Credibilitatea acestei afirmaţii rămâne însă discutabilă. Un lucru este clar: Diana era conştientă sau cel puţin semi-conştientă atunci când a sosit Mailliez. Invitat la show-ul lui Larry King, acesta a spus: „Arăta destul de bine, cel puţin din exterior. În interior rănile începeau însă să lucreze… Partea pe care stătea era singura care rămăsese intactă”. Mailliez a declarat unei reviste medicale franceze că: „Am crezut că viaţa îi poate fi salvată”. Cu o altă ocazie, el a afirmat însă că: „Era nu caz fără speranţă. Nu am fi putut face nimic pentru a o salva”. Lui King i-a spus că deşi Diana era o femeie foarte mediatizată, iar paparazzi făceau fotografii chiar în timp ce se afla cu ea în tunel, habar nu a avut că era vorba de prinţesa Diana până când nu a văzut ştirile, a doua zi dimineaţa. Pardon?! Când a sosit echipa ambulanţei, Mailliez afirmă că a părăsit scena accidentului, căci nu mai avea nimic de făcut.

Explicaţia oficială a incredibilei întârzieri cu care a fost dusă Diana la spital este că ar fi fost blocată în maşina avariată. Aceasta este o minciună sfruntată. Un membru al echipei de pe ambulanţă a declarat într-un interviu luat de ziarul francez Le Parisien că atunci când au ajuns la faţa locului, Diana zăcea pe jos, cu corpul ieşit în afara maşinii. Doar picioarele îi rămăseseră pe locul din spate. „Era agitată, în stare de şoc, dar conştientă… Gemea şi se chinuia să iasă din maşină, dar nu avea putere. A murmurat de câteva ori: ‚O, Doamne’”. Într-o investigaţie publicată pe data de 11 septembrie 1997, ziarul The Scotsman afirmă că Diana a fost scoasă din maşină la scurt timp după sosirea primei echipe de salvare şi că pretextul că ar fi fost „blocată” în maşina avariată nu se susţine. Un alt pretext oficial al întârzierii este acela că medicii de pe ambulanţă au fost nevoiţi să îi facă o transfuzie de sânge. Aceasta este o altă minciună sfruntată. Echipele SAMU nu au echipament pentru transfuzii, căci nu au de unde să ştie grupa de sânge a victimei. Când ambulanţa a părăsit tunelul, şoferului i s-a ordonat să nu meargă cu o viteză mai mare de 40 de kilometri la oră şi există rapoarte care afirmă că ambulanţa a făcut nu mai puţin de 40 de minute pentru a acoperi distanţa de şase kilometri până la spitalul La Pitié-Salpetrière. Existau alte patru spitale care i-ar fi putut oferi asistenţă medicală Dianei, mai apropiate de scena accidentului. În plus, ambulanţa a oprit de două ori pe traseu, pentru „intervenţii medicale delicate”, una dintre ele făcându-se în imediata apropiere a spitalului. Diana a ajuns la La Pitié-Salpetrière în jurul orei 2:10, la o oră şi 45 de minute după ce s-a petrecut accidentul. După toate criteriile medicale, această întârziere este aberantă. Singura explicaţie rezonabilă ar fi aceea că a fost comandată de la un centru de decizie. Desigur, deşi incompetenţa medicilor este evidentă, nimeni nu a făcut vreo investigaţie legată de intervenţia lor în acea noapte. La spital aştepta o echipă de medici condusă de profesorul Bruno Riou, chirurgul de serviciu, despre care ni se spune că a aflat pentru prima oară de accident în timp ce îşi făcea rondul de noapte. Oare numai mie mi se pare ciudat că un chirurg renumit „îşi face rondul” la o oră atât de târzie din noapte? La sosirea Dianei, alături de Riou mai aşteptau profesorul Pierre Coriat, anestezistul-şef, profesorul Alain Pavie, un specialist în cardiologie, şi profesorul Pierre Benazet, un alt chirurg experimentat. Întreaga echipă s-a aflat într-o comunicare continuă cu cei de pe ambulanţă, încă de când aceştia se aflau în tunel. Raportul oficial afirmă că medicii i-au deschis Dianei cavitatea toracică, i-au reparat vena secţionată şi „s-au luptat să o salveze” timp de o oră şi jumătate înainte de a-şi recunoaşte înfrângerea. Aceste afirmaţii mi se par cu totul remarcabile, dat fiind că raportul autopsiei susţine că prinţesa se afla în moarte clinică încă de la ora 12:45, pe când zăcea încă în tunel. Rezultă că a rămas în stare de moarte clinică încă o oră şi 25 de minute, până când a ajuns la spital, la care se adaugă cele trei ore până când profesorii au anunţat în mod oficial că este moartă. Examinarea corpului victimei într-un loc pe care îl controlezi este absolut vitală în cazul unor asasinate de acest tip. Corpul Preşedintelui Kennedy a fost dus imediat cu avionul la Bethesda Naval Center de lângă Washington DC, unde i s-a făcut autopsia. Aici, creierul său (sau al celui care a fost prezentat drept cadavrul său) a dispărut, iar raportul autopsiei a fost ars.

Cine s-a ascuns aşadar în spatele asasinării Dianei? Este important să subliniem că cei care au dat ordinul şi cei care l-au executat sunt părţi complet distincte în acest complot. La urma urmei, avem de-a face cu Frăţia, o reţea uriaşă de organizaţii în formă de pânză de păianjen, aşa că în timp ce ordinul trebuie să fi fost dat de păianjenul (sau păianjenii) de la centru, de executarea sa s-au ocupat muştele de la periferie. Este puţin probabil ca el să fi fost îndeplinit de serviciile secrete britanice, întrucât realitatea ar fi fost prea evidentă în acest caz. Serviciile secrete contractează de regulă asasini plătiţi pentru a ucide concetăţeni de-ai lor, ţinându-se astfel la distanţă de incident, ceea ce le permite să „conteste în mod plauzibil” faptul că ar avea vreo legătură cu el. Spre exemplu, există dovezi greu de contestat că Preşedintele Kennedy a fost împuşcat de membri ai unei echipe de trăgători de elită din cadrul unei unităţi a serviciilor secrete franceze numită OAS, sau cel puţin că au fost implicaţi în complot. Olof Palme, primul ministru al Suediei, membru al Grupului Bilderberger, a fost asasinat la Stockholm în anul 1986, printre altele la ordinele lui George Bush. Asasinatul a fost realizat de membri ai BOSS, serviciile secrete sud-africane (vezi Şi adevărul vă va face liberi). Ministerul britanic al Afacerilor Externe îşi are propria brigadă de asasini numită Grupul celor 13 (din nou acest număr), iar serviciile secrete britanice au la activ o lungă serie de asasinate politice şi economice dintre cele mai murdare. Serviciile secrete britanice sunt alcătuite din MI5 (Military Intelligence 5), un serviciu responsabil pentru securitatea internă, şi MI6, serviciul extern. În anul 1988, MI5 a anunţat că membrii săi nu comit asasinate. Nici vorbă: doar îi pun pe alţii să le comită! Această declaraţie oficială penibilă a fost cauzată de revelaţiile unui fost agent MI5, David Shayler, care a dezvăluit că MI6 a organizat un complot de asasinare a colonelului Gaddafi, conducătorul Libiei. Tentativa de asasinare a eşuat numai pentru că bomba a fost pusă sub o altă maşină. Shayler a coordonat departamentul referitor la Libia de la MI5, aşa că probabil ştie foarte bine ce spune. Robin Cook, ministrul afacerilor externe, a afirmat că a primit asigurări că nu se va petrece aşa ceva. O, ce bine! Procurorul general i-a interzis lui David Shayler să apară în programul independent de televiziune Diana – secretele accidentului. Mai târziu, Shayler a fost arestat şi închis la Paris, aşteptând să fie extrădat la Londra. De ce ar fi fost arestat dacă nu a spus decât minciuni? Tocmai pentru că afirmaţiile sale au fost reale. Apropo, legământul de credinţă pe care îl fac ofiţerii serviciilor secrete britanice nu este adresat guvernului, ci monarhului. La fel stau lucrurile şi cu membrii Parlamentului şi cei ai forţelor armate. În ultimă instanţă, şeful tuturor este regina, cel puţin în mod oficial, căci în realitate adevăraţii lor şefi sunt cei care o controlează pe regină, ştiut fiind că nu ea se află în vârful piramidei puterii.

La nivel operaţional, tipul de organizaţie implicat cel mai probabil în moartea prinţesei Diana, este ilustrat de Cercul Pinay sau „Le Cerde”, care numără printre membrii săi un număr important de personalităţi ale establishment-ului britanic. Le Cerde este o filială a unei organizaţii încă şi mai selectă, Safari Club, înfiinţată de contele Alexander de Maranches, director în anii 70 al Serviciului Francez pentru Documentaţie Externă şi Spionaj. Safari Club a fost cel care a aranjat alianţa între compania Group Bull, controlată de serviciile secrete franceze, şi gigantul Honeywell (specializat în computere), care este – o să vă miraţi – cel mai mare producător mondial de mine de teren. Această alianţă a furnizat minele de teren ambelor părţi implicate în conflictul bosniac. Safari Club a fost înfiinţat ca un consorţiu al poliţiei secrete a Şahului din Iran, numit SAVAK, al poliţiei lui Saddam Hussein din Irak, al poliţiei lui Anwar Sadat din Egipt şi al serviciilor secrete arabe saudite. Clubul a fost implicat în numeroase lovituri de stat din Africa şi în comerţul cu arme. Din Safari Club s-a născut organizaţia numită Cercul Pinay sau Le Cerde, numită astfel după primul ministru francez Antoine Pinay, care a participat la prima şedinţă inaugurală a Grupului Bilderberg de la Oosterbeek, din Olanda, ţinută în luna mai a anului 1954. Printre personalităţile implicate în Le Cerde se numără şi membrii familiei Habsburg. Pentru a vă face o idee despre influenţa acestei organizaţii, vă pot spune că din rândurile ei au făcut parte de-a lungul vremii: Nicholas Elliot, unul din şefii de departament de la MI6; William Colby, un fost director al CIA; colonelul Botta de la serviciile secrete elveţiene; Stefano Della Chiaie, un membru marcant al serviciilor secrete italiene; Giulio Andreotti, fostul prim ministru al Italiei, care a făcut parte din faimoasa lojă francmasonică P2 şi omul care a acordat Mafiei o protecţie oficială; Silva Munoz, fost ministru al dictatorului spaniol fascist Franco şi membru al societăţii secrete a Elitei Opus Dei; Franz Josef Strauss, ministru al apărării în guvernul german; şi monseniorul Brunello, un agent al Vaticanului. Una din acoperirile organizaţiei Le Cerde în America este Fundaţia Heritage de la Washington, susţinută de CIA. Vă puteţi imagina potenţialul pe care îl are o astfel de organizaţie ca forţă coordonatoare între diferite agenţii şi ţări pentru a atinge un scop comun al Frăţiei. Reţeaua Safari Club – Le Cerde acoperă perfect conexiunea arabo-britanică-franceză necesară pentru a aranja prezenţa Dianei la Paris la momentul oportun, retragerea securităţii acesteia, realizarea asasinatului şi ştergerea urmelor. Ce spunea John Stalker? „Ce interes ar avea francezii să acopere crima unei englezoaice?” Interesant este că în cartea sa, Cine a ucis-o pe Diana?, Simon Reagan afirmă printre altele că organizaţia care a asigurat destabilizarea guvernului australian al lui Gough Whitlam, în anul 1975, a fost Le Cerde. Cu siguranţă, implicată a fost şi regina. Aşa cum am explicat mai devreme, cel care l-a înlocuit în cele din urmă pe Whitlam a fost John Kerr, guvernatorul reginei în Australia. Dacă Windsor-ii şi Le Cerde au cooperat atât de bine pentru a da jos un guvern australian legitim ales, mă întreb ce i-ar fi putut împiedica să o elimine pe Diana?

Parisul, cu nenumăratele sale organizaţii ale Frăţiei, vechi de secole, a fost dintotdeauna una din locaţiile favorite ale crimelor şi comploturilor acesteia. Aici a fost ucis în camera sa de hotel Amschel Rothschild, din ramura engleză a familiei, în anul 1996, într-unul din războaiele fratricide din interiorul Frăţiei. Pentru o organizaţie ca Le Cerde (sau una din numeroasele ei filiale londoneze) ar fi fost uşor să îşi plaseze oamenii la locurile potrivite. Securitatea lui Mohamed Al Fayed este împânzită de foşti membri ai elitei militare britanice şi de foşti poliţişti care ştiu foarte bine ce înseamnă să spui „nu” Frăţiei, chiar dacă nu doresc să se implice. În mod similar, aceste structuri în formă de pânză de păianjen au grijă ca cei care investighează asasinatele lor să fie chiar propriii lor oameni. Cazul cel mai faimos în această direcţie este cel al asasinării lui Kennedy. Investigaţia personală a morţii Dianei făcută de Mohamed Al Fayed a fost condusă de Pierre Ottavoili, un fost şef al Brigăzii Criminale, departamentul de investigaţii a crimelor din cadrul poliţiei franceze. Aceeaşi organizaţie a făcut şi investigaţia oficială. Principalul avocat al lui Al Fayed la Paris este John MacNamara, şeful securităţii sale şi fost intendent şef al poliţiei metropolitane londoneze, Scotland Yard. În primăvara anului 1998, MacNamara a făcut parte dintr-o operaţie în care au fost implicate FBI, CIA şi posibil Mossadul (serviciile secrete israeliene/ale lui Rothschild), cu scopul de a aresta un fost agent CIA pe nume Oswald Le Winter, un american în vârstă de 67 de ani născut în Austria. Le Winter l-a contactat pe Al Fayed, afirmând că deţine documente de vânzare care dovedesc implicarea serviciilor MI5 şi MI6 în uciderea Dianei. A cerut pentru ele 10 milioane de dolari, şi după o întâlnire cu MacNamara a primit un avans de 15.000 de dolari. A fost aranjată o nouă întâlnire la Viena, în Austria, pentru a face schimbul între documente şi restul banilor. Între timp, Al Fayed şi-a sunat un prieten de la FBI, care a contactat CIA. Le Winter a fost urmărit, spionat şi ademenit într-o cursă la hotelul Ambassador din Viena, unde a fost prins de o echipă de agenţi FBI, CIA şi posibil Mossad, cu sprijinul poliţiei austriece. Ar fi fost toată această desfăşurare de forţe necesară dacă documentele sale nu ar fi fost într-adevăr compromiţătoare? Povestea ar fi trebuit să rămână secretă, dar a fost descoperită de Peter Groling, un ziarist de la ziarul austriac Kurier. Acesta a povestit ce s-a întâmplat, inclusiv faptul că atunci când camera lui Le Winter a fost percheziţionată, au fost găsite patru documente, dintre care două codificate, care păreau să fie documente CIA autentice. Între timp, CIA a recunoscut că a urmărit telefoanele date sau primite de Diana din America şi că a transmis conţinutul acestora serviciilor secrete britanice. Le Winter a fost arestat şi închis. Relatarea lui Grolig l-a silit pe Al Fayed să recunoască faptul că întreaga poveste era adevărată. Este greu să ne imaginăm în aceste condiţii că documentele pe care le avea de vânzare Le Winter era nişte falsuri. Există şi un alt membru din interiorul serviciilor secrete care afirmă că accidentul Dianei nu a fost întâmplător. Richard Tomlinson, un fost agent al serviciului britanic MI6, a depus mărturie în cadrul investigaţiei franceze referitoare la moartea Dianei. În anul 1997, Tomlinson a executat o sentinţă cu închisoarea de şase luni, sub incidenţa Legii Secretului Oficial, pentru încercarea de a-şi vinde memoriile. În august 1998 a fost arestat din nou la Paris, la cererea guvernului britanic, preocupat de asocierea sa cu trădătorul MI5 David Shayler, care a fost la rândul lui arestat şi închis. După toate aparenţele, Tomlinson i-a spus lui Hérvé Stephan, judecătorul însărcinat cu „investigaţia” oficială, că Diana a fost ucisă. Potrivit unui raport al agenţiei de ştiri BBC, difuzat în data de 28 august 1998, el i-ar fi spus judecătorului că Henri Paul era agent al serviciilor secrete britanice, la fel ca şi „unul dintre bodyguarzi” (nu se precizează cine). În tot acest timp, Hérvé Stephan, un agent al Frăţiei, face tot ce îi stă în puteri pentru a susţine varianta oficială a accidentului.

Cea mai importantă întrebare care trebuie pusă atunci când încerci să îi identifici pe cei responsabili pentru o crimă este: „Cine are de beneficiat de pe urma ei?” Aşa cum spunea scriitorul roman Seneca: „Cel care are cel mai mult de beneficiat de pe urma unei crime este cel mai probabil autorul ei”. Ei bine, cei care au avut numai de câştigat de pe urma asasinării Dianei au fost chiar Windsor-ii. Prin acţiunile ei şi prin cunoaşterea secretelor familiei regale, Diana punea într-un pericol continuu credibilitatea acesteia, discreditând-o în ochii opiniei publice. În plus, îi influenţa în permanenţă pe moştenitorul tronului britanic, prinţul William, şi pe fratele acestuia, prinţul Harry. La ora actuală, clanul Windsor are un control desăvârşit asupra celor doi prinţi, putându-i modela după chipul şi asemănarea sa. Înainte acest lucru era dificil, căci personalitatea Dianei era prea puternică. Speranţa mea este că amintirea acesteia îi va determina pe cei doi prinţi să opună rezistenţă îndoctrinării la care sunt supuşi. La ora actuală, prinţul Charles se poate însura liniştit cu Camilla Parker-Bowles, fără să mai aibă parte de complicaţii din partea Dianei, şi asta în condiţiile în care şi-a făcut datoria de a produce moştenitori ai tronului împreună cu cineva din clanul Spencer, deşi, aşa cum vom vedea, s-ar putea ca William să nu fie copilul său. S-au făcut sugestii că Diana ar fi fost ucisă din cauza campaniei împotriva minelor anti-personal. Acest lucru este greu de crezut, căci producătorii de mine au avut numai de câştigat de pe urma campaniei ei, scoţând mult mai mulţi bani din deminare decât din producerea propriu-zisă a minelor. Producerea unei mine costă circa 30 de lire sterline, în timp ce neutralizarea unei mine deja plantate costă circa 3000 de lire sterline. Procesul de neutralizare a tuturor minelor plantate la ora actuală în lume este estimat la o valoare totală de 330 de miliarde de lire sterline. Nu putem decât să tragem concluzia că producătorii de mine de genul lui Honeywell au susţinut din răsputeri campania Dianei împotriva minelor. Pe de altă parte, carisma şi puterea ei de a scoate la lumină chestiuni ascunse, punându-le pe tapet şi incitând opinia publică mondială nu le-a convenit deloc mai-marilor acestei lumi. Întrebarea firească pe buzele tuturor era: „Ce va face în continuare?” Dar care era marele secret al Dianei, cel care, aşa cum mi-a spus persoana de contact care o cunoştea foarte bine, avea „să scuture lumea din temelii”? Henry Kissinger, unul din cei mai mari manipulatori ai Frăţiei din secolul XX, s-a întâlnit cu Diana în câteva ocazii şi a participat chiar la funeraliile ei. Într-un interviu luat după moartea prinţesei, el a declarat că: „Era necontrolabilă din punct de vedere politic şi diplomatic”. În traducere liberă: „Am avut motive foarte puternice să o ucidem”. La fel ca în cazul lui Kennedy, din perspectiva nivelului operaţional al Frăţiei existau foarte multe motive care ar fi justificat uciderea Dianei. Aşa cum am repetat de mai multe ori până acum, acesta nu reprezintă însă decât un singur nivel. La vârful Elitei se află magicienii negri şi liniile genealogice reptiliene, directe şi încrucişate. Pe nivelul cel mai înalt al Frăţiei, moartea Dianei a fost un ritual de magie neagră, la fel ca şi moartea lui Kennedy. Ambele crime au fost îndelung planificate, datorită efectelor pe care le-ar fi avut asupra opiniei publice şi asupra câmpului magnetic al pământului, dar şi ca un simbol al începerii Noii Ordini Mondiale. Nu subestimaţi nici o clipă fantastica putere a ritualurilor şi simbolismului în influenţarea psihicului uman şi a câmpului magnetic al pământului. Nu degeaba sunt obsedaţi de ele aceşti oameni.

Simbolismul satanic al Frăţiei legat de moartea Dianei este nesfârşit. Pentru a înţelege mai bine fundalul acestei crime rituale trebuie să ne întoarcem din nou în istorie. Diana a fost una din cele mai mari zeiţe ale antichităţii, simbolizând energia feminină, cunoscută şi sub numele de Barati, Britannia, Isis, Artemis, Afrodita, etc. Toate acestea sunt nume diferite pentru aceeaşi energie. Dacă ne întoarcem suficient de mult în timp, constatăm că ele o simbolizează pe Ninkharsag. Diana era cunoscută şi ca zeiţa lunii. Unul din triburile liniilor genealogice ale Elitei care se închinau zeiţei Diana au fost francii sicambrieni, care au migrat dinspre Troia către Asia Mică (la ora actuală Turcia), apoi către Munţii Caucaz şi în sfârşit către Europa. La un moment dat au ajuns într-o zonă la vest de Dunăre şi s-au stabilit în Germania, fiind numiţi sciţi de către romani, după numele „adevăraţilor” sciţi, stabiliţi în regiunea Cologne. Francii au invadat o parte din Galia cucerită de romani, regiunea cunoscută astăzi sub numele de Belgia şi nordul Franţei, de unde au provenit mai târziu familiile „nobile” ale Scoţiei. De la numele francilor sicambrieni se trage inclusiv numele actual al Franţei. În vremea regelui Meroveus, care a fost numit „Gardian al francilor” în anul 448, acest popor a devenit cunoscut sub numele de merovingieni. Prin linia genealogică a Stuart-ţilor, Diana era înrudită cu ei. Mulţi oameni cred că merovingienii descind din linia genealogică a lui Iisus, dar aceasta este doar o diversiune. Reprezintă în schimb o linie genealogică a Elitei care se trage din rasa ariană din Orientul Mijlociu şi din cel Apropiat, care a împânzit în cele din urmă planeta. Merovingienii au fost regi vrăjitori, recunoscuţi pentru cunoaşterea lor ezoterică şi pentru puterile lor magice, pe care le-au moştenit de la strămoşii lor, păstrate în cadrul organizaţiilor secrete de către iniţiaţi. Francio, fondatorul francilor, pretindea că se trage direct din Noe şi că strămoşii săi au fost cândva rezidenţi ai faimoasei cetăţi a Troiei. Oraşul francez Troyes, în care s-au înfiinţat în mod oficial templierii, a fost numit astfel de către francii sicambrieni, după numele căminului lor de altădată. Iliada povesteşte că Troia a fost fondată de Dardanus, fiul zeului grec Zeus, ilustrat ca şarpe şi vultur în acelaşi timp. Se spune că Zeus s-ar fi născut în Arcadia, o regiune din Sparta, şi că cei care au migrat în Franţa au fost spartanii. Acestea sunt adevăratele linii genealogice cu care avem de-a face, nu cele ale lui Iisus.

Oraşul Paris a fost fondat de francii sicambrieni în secolul VI, după ce au devenit cunoscuţi sub numele de merovingieni. În mod evident, numele său provine de la cel al prinţului Paris, fiul regelui Priam al Troiei. Motivul izbucnirii războiului troian a fost relaţia amoroasă dintre Paris şi Elena a Spartei. Cei care au învins au fost spartanii, în urma infiltrării calului troian în interiorul cetăţii. În realitate, atât spartanii cât şi troienii au fost ramuri ale aceluiaşi popor arian, în interiorul căruia se ascundeau liniile genealogice reptiliene. În acele vremuri, oraşul Paris se limita la o insuliţă din mijlocul Senei, cunoscută astăzi sub numele de Ile de la Cité. Catedrala Notre Dame, construită de templieri pe locul unui fost templu de adoraţie a Dianei, este situată chiar în mijlocul lui Ile de la Cité. Tot aici a fost ars pe rug Jacques de Molay, marele maestru al templierilor. Merovingienii au fondat oraşul Paris pe un vortex energetic major, situat chiar sub Catedrala Notre Dame. Meroveus, fondatorul dinastiei merovingiene, era un adept al cultului Dianei, lucru deloc surprinzător, căci epicentrul acestui cult se afla în faimosul templu din Efes, în Asia Mică, nu departe de Troia. Templul era considerat una din cele şapte minuni ale lumii antice. La fel ca şi Semiramida, Diana era cunoscută sub numele de Regina Cerului. În exteriorul zidurilor originale ale Parisului (dar în interiorul centrului modern al oraşului), merovingienii au creat un loc subteran pentru adorarea zeiţei Diana, unde se făceau inclusiv sacrificii umane şi ritualuri însângerate în onoarea ei. Acest loc datează cel puţin din anii 500-750 e.n. Aici îşi reglau conflictele regii care îşi disputau diferite proprietăţi, prin luptă. Potrivit legendei, oricine este ucis în acest loc ajunge direct în cer şi stă la dreapta lui Dumnezeu. Ei bine, locul modern care corespunde acestui sit sacrificial subteran al zeiţei Diana este chiar tunelul Pont de l’Alma!

Cuvântul pont provine de la Pontifex, marele preot roman, şi înseamnă trecere sau pod. Alma provine de la Al-Mah, un nume folosit în Orientul Mijlociu pentru… Zeiţa Lunii. Pont de l’Alma se traduce astfel prin „Podul Zeiţei Lunii”, care nu era alta decât Diana. Expresia mai poate fi tradusă şi ca „Punte a Sufletului”. Preotesele virgine ale zeiţei Diana erau numite chiar Al-mah! Aşa se explică de ce a fost programat Henri Paul să depăşească intersecţia care ducea către apartamentul lui Dodi Al Fayed şi să conducă maşina direct către tunelul Pont de l’Alma. Aşa se explică de ce au ţinut-o cei de la serviciul de ambulanţă pe Diana atât de mult timp în tunel, în loc să se grăbească cu ea către spital, unde i-ar fi putut salva viaţa. Scopul nu era însă ca viaţa Dianei să fie salvată, aşa că tot ce a făcut echipa de medici a fost să îi transporte cadavrul aflat în moarte clinică, aşa cum a confirmat mai târziu autopsia. Potrivit ritualului satanic al Frăţiei, Diana trebuia să moară în camera subterană a vechiului sit sacrificial. Ritualul trebuia să aibă loc la lumina lunii, în luna august (luna zeiţei), guvernată de versiunea romană a zeiţei Isis, Diana sau Junona Augusta. Datoria sataniştilor din echipa de „salvare” era de a se asigura că Diana nu va părăsi vie tunelul (camera sacrificială). Martorii declară că Diana a murit din cauza hemoragiei, iar dacă acest lucru este adevărat, atunci totul s-a petrecut în conformitate cu vechile ritualuri. Ceea ce nu ştim este dacă hemoragia a fost provocată de accident, sau prin alte mijloace, chimice. Ceea ce ştim sigur este că Diana se afla în moarte clinică în jurul orei 12:45, şi totuşi a fost dusă la spitalul La Pitié-Salpetrière, unde a fost ţinută pe masa de operaţie timp de o oră şi jumătate, în care echipa de medici alcătuită din profesorul Bruno Riou, profesorul Pierre Coriat, profesorul Alain Pavie şi profesorul Jean Pierre Benazat i-a deschis cavitatea toracică şi s-a „luptat să-i salveze viaţa”. Cum poţi salva o femeie moartă de o oră şi 15 minute atunci când a fost adusă la spital?! Când echipa de medici a terminat, ministrul francez de interne, Jean-Pierre Chevenement, a decretat – în deplin acord cu consultantul său, Sami Mani – că nimeni nu poate intra în camera în care este depozitat trupul neînsufleţit al prinţesei. Chevenement a fost unul din VIP-urile care a alergat în tunel şi a putut observa la scenă deschisă operaţia medicală efectuată pe vechiul loc sacrificial. Zeiţa-mamă a Frăţiei, Arizona Wilder, afirmă că Guy de Rothschild i-a vorbit la începutul anului 1998 despre moartea Dianei, când a încercat să o re-programeze într-o casă din Sherman Oaks, Los Angeles. Rothschild folosea în acestea vreme un pseudonim: dr. Barrington. El i-a spus că s-a aflat în tunel în acea noapte, pentru a-i „fura” sufletul Dianei prin acea privire hipnotică pe care o folosesc reptilienii în momentul morţii victimei lor. Am vorbit despre acest lucru mai devreme, când am discutat despre Pindar. O persoană de contact din Danemarca mi-a spus că în timpul ultimului an de studii medicale pe care le-a efectuat la Universitatea din Copenhaga, în 1983, a observat că pacientele cu boli psihice grave erau supuse unor experimente, fiind inseminate cu spermă modificată genetic. Sarcinile care rezultau erau foarte dureroase şi de cele mai multe ori nu aveau succes. Uneori, pacientele mureau, iar fetuşii erau disecaţi în secret. „Doctorii care conduceau aceste experimente erau profesori, şefi de departamente, doctori în filozofie, pe scurt, erau cele mai mari personalităţi ştiinţifice din domeniu. Aveau un fel de Frăţie a lor… Mulţi dintre ei erau mediumi şi se ocupau cu magia neagră. Erau finanţaţi cu sume incredibil de mari de bani”. Aceeaşi poveste se repetă în mii de locuri din lumea în care trăim.

Un alt nume al zeiţei Diana era Hecate. Una din „triadele” sau „trinităţile” antice era aceea dintre Diana, Luna şi Hecate, considerate a fi trei aspecte diferite ale aceleiaşi energii feminine, numită Diana pe pământ, Luna în cer şi Hecate în iad. Hecate este una din cele mai importante divinităţi ale satanismului, fiind o versiune a Afroditei sau a lui Venus. După moartea soţului ei, Jackie Kennedy a călătorit în insula greacă Delos, situată în sud-vestul mării Egee şi considerată legendarul loc de naştere al Dianei şi al lui Apolo, precum şi tărâmul de referinţă al lui Hecate, zeiţa „artelor infernale”. Din acest motiv, Delos mai este cunoscută şi sub numele de „Insula Morţii”. Hecate era ilustrată ca o fecioară şi ca o prostituată în acelaşi timp, motiv pentru care intersecţiile sunt considerate locuri sacre ale zeiţei Diana-Hecate. De aceea, vrăjitoarele, magicienii şi marii maeştri ai francmasoneriei îşi realizează întotdeauna ritualurile în puncte de intersecţie ale mai multor drumuri. Intersecţiile simbolizează inclusiv vortexurile energetice care se produc atunci când se încrucişează mai multe linii telurice. În ritualurile de magie sexuală, purtarea hainelor sexului opus şi actele bisexuale sunt considerate „rituri ale intersecţiilor”. Tot în intersecţii se făceau ritualurile umane şi animale, iar Hecate era cunoscută ca „zeiţa sexului şi a morţii”, dar şi a vrăjitoriei. Chiar în locul în care a murit prinţesa Diana, şoseaua din interiorul tunelului se intersectează la suprafaţă cu o altă şosea, care duce către podul Pont de l’Alma. De fapt, întregul loc este o încrengătură de intersecţii. Peste toate, Diana a murit în dimineaţa zilei de 31 august. Ziua lui Hecate în calendarul satanist este 13 august, dar conform legii satanice a simbolismului inversat, ziua de sacrificiu a lui Hecate devine… 31 august!

Este suficient să privim simbolismul întregii scene pentru a intra la idei. Diana, numită după numele antic al zeiţei lunii, a fost luată de la hotelul Ritz şi condusă prin Place de la Concorde, unde a trecut pe lângă un obelisc egiptean vechi de 3200 de ani, adus la Paris de la Luxor; vârful său aurit simbolizează penisul lui Osiris. În acest loc situat la numai un minut de locul în care a murit Diana a fost ghilotinată cu două secole în urmă regina Marie-Antoinette în timpul Revoluţiei Franceze (una din marile opere ale Frăţiei) – ca un alt sacrificiu simbolic sângeros pe altarul energiei feminine. Diana a fost condusă apoi cu mare viteză către tunelul Pont de l’Alma, Puntea Zeiţei Lunii, unde maşina în care se afla s-a izbit de cel de-al 13-lea stâlp. Simbolismul acestui număr este uriaş, din motivele pe care le-am expus, şi din altele, la care mă voi referi în continuare. Prinţesa a fost lăsată apoi să moară în locul precis în care a fost situat pe timpuri situl sacrificial al zeiţei Diana, murind din cauza hemoragiei, conform ritualului satanist. A murit la o intersecţie de drumuri, unul subteran şi altul la suprafaţă, ceea ce corespunde locului sacru al zeităţii satanice Hecate, un alt aspect al energiei „Dianei”. Totul s-a petrecut în ziua sacrificială a lui Hecate, pe data de 31 august. Se mai poate îndoi cineva că avem de-a face cu o crimă rituală? Şi încă nu am terminat cu simbolismul care îi înconjoară moartea! Vă mai amintiţi cum îi descria pe cei implicaţi în reţelele satanice David Berkowitz, ucigaşul în serie satanist din New York, cunoscut şi sub numele de „Fiul lui Sam”?

„Sataniştii [cei autentici] sunt oameni particulari. În nici un caz nu sunt ţărani ignoranţi sau nativi semi-analfabeţi. Dimpotrivă, printre ei se numără doctori, avocaţi, oameni de afaceri, şi în general toţi cei care deţin funcţii de răspundere… Nu este în nici un caz vorba de un grup oarecare, capabil să facă greşeli. În schimb, sunt foarte secreţi şi uniţi de nevoia comună de a crea haos în societate. Aleister Crowley a declarat cu gura lui: ‚Doresc blasfemii, crime, violuri, revoluţii, tot ce poate fi mai rău pe lume”.

Merită să insistăm din nou asupra relaţiei sataniştilor cu energia feminină. Oamenii obişnuiţi încearcă să creeze o stare de echilibru între energia masculină şi cea feminină, bucurându-se astfel de aspectele armonioase ale acestora, şi nu de cele extreme. În schimb, sataniştii nu caută decât extremele, creând astfel dizarmonie şi conflict. Ei se folosesc de expresiile malefice, extrem de negative, ale energiei feminine (cum ar fi manipularea din culise) pentru a crea evenimente şi circumstanţe adecvate formelor extreme ale energiei masculine (machism, soldaţi, terorism), astfel încât acestea să se poată manifesta în public. Din cauza acestui joc, lumea pare guvernată de energia masculină, o „lume a bărbaţilor”; în realitate, ea este o lume a extremelor ambelor energii, atât a celei feminine cât şi a celei masculine. Când spun acest lucru, nu mă refer neapărat la femei sau la bărbaţi, ci la energia feminină şi la cea masculină, care pot fi manifestate de ambele sexe. Spre exemplu, marii manipulatori ai Frăţiei de genul lui Henry Kissinger nu folosesc niciodată arme de foc. Ei nu luptă niciodată din punct de vedere fizic (energia masculină) în războaiele pe care le orchestrează. Tot ce fac ei este să manipuleze evenimentele din culise, în spatele uşilor închise, aspect al energiei feminine negative simbolizat perfect de calul troian. Între altele, energia feminină este inclusiv o putere creatoare, iar creaţia poate lua ambele ipostaze: atât cea pozitivă cât şi cea negativă. Pe cât de rele sunt intenţiile Frăţiei, pe atât de creatoare se dovedeşte ea. Din acest motiv, energiei feminine i s-au dat diferite nume, care ilustrează felurite aspecte ale ei (Barati, Diana, Semiramida, Isis, Britannia). Egiptenii o ilustrau pe Isis în alb, dacă doreau să insiste asupra aspectului ei pozitiv, şi în negru dacă doreau să simbolizeze aspectul ei negativ. Similar este şi simbolismul Diana (energia feminină pozitivă) / Hecate (energia feminină negativă). Cele două nume simbolizează aspecte diferite ale aceleiaşi energii feminine. Sataniştii Frăţiei operează cu energia lui Hecate, motiv pentru care se închină acestei zeităţi. Ei adoră cu adevărat aspectul extrem negativ al energiei feminine, motiv pentru care o mare preoteasă este considerată în satanism cu mult mai importantă decât un preot. La centrul satanismului din Belgia, supranumit Castelul Întunericului, despre care am vorbit într-un capitol anterior, poziţia cea mai înaltă din ierarhie nu este cunoscută sub numele de Regele, ci de Regina-Mamă. Din această perspectivă, sacrificiul făcut în tunelul Pont de l’Alma simbolizează eliminarea aspectului pozitiv al energiei feminine (iubirea, compasiunea, intuiţia), întruchipat de prinţesa Diana, de către aspectul negativ al aceleiaşi energii (manipulare, moarte rituală), întruchipat de Hecate şi de intersecţia drumurilor.

Moartea lui Dodi Al Fayed a fost de asemenea crucială pentru simbolismul satanic. Date fiind circumstanţele morţii sale, nu pare deloc o coincidenţă faptul că numele său real, Emad El Din, înseamnă în arabă „Stâlpul Credinţei”. Dodi nu era decât o poreclă primită pe când era copil de la familia sa. Chiar şi aceasta este interesantă, fiind foarte apropiată de Dido, porecla pe care i-a dat-o el Dianei. În mitologia greacă, Dido a fost legendara fondatoare şi regină a Cartaginei (cartaginezii erau o ramură a arienilor înrudită cu fenicienii). Era fiica lui Belus, regele oraşului fenician Tir. Când soţul lui Dido a fost ucis de fratele acesteia, Pygmalion, regina a fugit împreună cu supuşii rămaşi credincioşi ei în Africa de nord, unde a cumpărat Cartagina de la conducătorul nativ al acestui oraş, Larbus. Mai târziu, acesta a ameninţat-o pe Dido cu războiul dacă nu era dispusă să îl ia în căsătorie. Dido nu l-a luat şi s-a sinucis. Dar cele mai autentice simboluri pentru moartea lui Dodi Al Fayed pot fi găsite în Egipt, ţara natală a acestuia. Frăţia este literalmente obsedată de simbolismul Egiptului antic, în special de trinitatea Osiris-Horus-Isis (Nimrod-Tammuz-Semiramida), exprimată în creştinism sub forma Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Între altele, ea simbolizează inclusiv fuziunea energiei masculine cu cea feminină şi crearea unei a treia forţe, adică a unei vieţi noi. Pentru egipteni, şi implicit pentru Frăţie, fiul lui Dumnezeu a fost Horus. Cea care i-a dat naştere a fost Isis, după ce soţul său, Osiris, a fost ucis de Set. Isis a adunat cele 14 părţi ale trupului ciopârţit al acestuia, dar nu i-a putut găsi penisul. De aceea, a creat un penis prin puterea ei creatoare şi s-a lăsat inseminată de acesta, concepându-l astfel pe Horus, Zeul Soare. Horus era considerat o reîncarnare a lui Osiris. Ceea ce s-a întâmplat la Paris a fost o reluare a acestui ritual. Maşina în care se aflau Dodi (care îl simboliza pe Osiris) şi Diana (un simbol al lui Isis) a trecut pe lângă obeliscul egiptean cu vârful de aur – penisul lui Osiris –, după care a intrat în Place de la Concorde. Numeroase surse afirmă că Diana era însărcinată la acea vreme. În mod evident, fătul nenăscut îl simboliza pe Horus, Regele Soare. Egiptenii antici credeau că Osiris trebuia să moară pentru ca Horus să se nască. Această poveste li se poate părea greu de crezut multor oameni, dar dacă veţi studia incredibila obsesie a Frăţiei pentru ritualuri şi simbolistică, lucrurile vor începe să se lege. Nu este sigur nici măcar dacă Diana ştia că este însărcinată. Poate că cele câteva ore petrecute de medicii de la spitalul Pitié-Salpetrière pentru a „încerca să o salveze” (deşi era deja moartă din punct de vedere clinic) au fost necesare de fapt pentru a extirpa fătul din abdomenul ei. Am auzit chiar sugestii cum că celulele fătului ar fi folosite pentru a clona copii din acest amestec genetic. Potrivit ritualurilor Frăţiei, aceşti copii ar fi „zei ai soarelui”. Clonarea umană este cunoscută de foarte mult timp, aşa cum a indicat clonarea oilor de la Institutul Roslyn, de lângă Capela Roslyn din Scoţia. Ştiinţa secretă a Frăţiei a fost întotdeauna mult mai avansată decât cea recunoscută oficial. De aceea şi este atât de greu de crezut pentru omul obişnuit ce poate face Frăţia cu ajutorul drogurilor şi tehnologiei. La fel se petrec lucrurile şi cu programele de control al minţii, şi personal am convingerea că Diana şi Dodi se aflau de cel puţin câteva săptămâni sub influenţa unui asemenea program, pentru ca manipulatorii să fie siguri că ritualul pus la cale cu atâta migală se va desfăşura aşa cum şi-au propus. La urma urmei, un simplu hipnotizator poate lua minţile unui spectator din sală. Imaginaţi-vă ce pot face oamenii special antrenaţi în această direcţie.

Pont de l’Alma este unul din cele mai sacre locuri din lumea Frăţiei. La fel ca în cazul planurilor rutiere din toate marile oraşe, membrii Frăţiei au avut grijă să umple acest loc cu o sumedenie de simboluri corespunzătoare: podul, camera subterană, intersecţia şi numele propriu-zis. De la trezirea mea spirituală, în anul 1991, am fost ghidat de intuiţia mea către multe locuri de putere de pe planeta noastră. De multe ori nici măcar nu eram conştient de acest lucru la vremea respectivă, dându-mi seama abia mai apoi că am fost atras (pe un nivel supraconştient) către unul din vortexurile majore din reţeaua magnetică a pământului, de regulă către cele de importanţă majoră pentru Frăţie. În anul 1994 mă aflam împreună cu familia mea într-o vacanţă lângă coasta Normandiei, aşa că ne-am hotărât să vizităm Parisul. Era un drum destul de lung, dar nu văzusem niciodată acest oraş până atunci. Am condus o maşină închiriată până la Versailles, în afara Parisului, după care am luat trenul până la staţia de la Turnul Eiffel. Era o zi caniculară şi umedă, iar zona era înţesată de turişti şi de trafic. Combinaţia era atât de neplăcută încât ne-am decis să nu stăm prea mult şi să luăm trenul înapoi până la Versailles, dar mai întâi am hotărât să facem o scurtă plimbare. Am traversat pe jos râul Sena pe un pod din apropierea Turnului Eiffel şi am făcut câţiva paşi pe malul opus. Ne-am odihnit câteva minute, după care am traversat din nou Sena pe podul din apropiere, îndreptându-ne către gară, cu intenţia de a părăsi oraşul. În total, ne-am plimbat mai puţin de o oră. Aceasta a fost singura mea experienţă legată de Paris până când m-am decis să vin şi să investighez personal moartea prinţesei Diana, pentru a scrie această carte.

Când am revenit la Paris, am trăit un adevărat şoc, căci am descoperit că locul în care ne-am odihnit cu ani în urmă era situat chiar deasupra tunelului Pont de l’Alma, în dreptul celui de-al 13-lea stâlp! În imediata apropiere se află imaginea uriaşă a unei torţe aprinse (vezi secţiunea cu ilustraţii). Aceasta este cea mai cunoscută semnătură a Frăţiei. După uciderea rituală a preşedintelui Kennedy, francmasonii au dispus ridicarea unui obelisc în Dealey Plaza, având în vârf o torţă aprinsă. O altă torţă a fost plasată pe mormântul său. Cea de deasupra tunelului Pont de l’Alma este amplasată pe o pentagramă neagră (cel mai puternic simbol satanist între toate). Teoretic ar trebui să fie o „flacără a libertăţii” (o copie a torţei ţinute de Statuia Libertăţii), pentru a-i comemora pe soldaţii morţi în cel de-al Doilea Război Mondial, dar locaţia sa a făcut să devină un altar al Dianei. Un ziar francez a afirmat că autorităţile intenţionează să ridice chiar un memorial permanent al Dianei la Pont de l’Alma – un fel de continuare la suprafaţă a celui de-al 13-lea stâlp subteran! Cu greu mi-aş putea imagina un simbol mai evident şi mai grotesc ca acesta. Ultima oară am auzit că autorităţile doresc să ridice o grădină în memoria ei, intenţionând chiar să dărâme o clădire în acest scop. Diana nu prea se omora după grădini şi nu a vizitat niciodată parcurile din Paris. De unde până unde atunci această idee? Mai întâi de toate, aş fi în stare să pariez pe orice că grădina va fi amplasată pe un alt sit străvechi; pe de altă parte, un astfel de memorial bizar şi neadecvat va permite păstrarea torţei aprinse de deasupra tunelului Pont de l’Alma.

Flacăra Libertăţii a fost plasată la intrarea în tunel în anul 1987. Personal, am convingerea că asasinarea Dianei în acel loc a fost planificată cu mult timp înainte de acel moment. Date fiind planificarea pe termen foarte lung a Frăţiei şi atenţia riguroasă acordată detaliilor rituale şi simbolice, putem crede că acest act ritual suprem a fost planificat de câteva decenii, chiar înainte ca victima sacrificiului să intre în familia Windsor, prin măritişul cu Charles. Acelaşi simbolism al Frăţiei a făcut ca nunta princiară să se ţină la catedrala St. Paul. Aceasta are un dom imens şi a fost construită de marele iniţiat al Frăţiei, Sir Christopher Wren. Designul său este imitat de Clădirea Congresului din Washington DC şi de Panteonul din Paris. Cel care a fondat „Noua Troia”, cunoscută actualmente sub numele de Londra, a fost Brutus, troianul care a devenit primul rege al britonilor în jurul anului 1103 î.Ch. A fost şi el un adorator al zeiţei Diana şi se spune că i-a ridicat un templu acesteia în locul numit astăzi Ludgate Hill, unde se afla un cerc străvechi din pietre. Acest loc este situat chiar în centrul City-ului londonez, cartierul general al Frăţiei. Exact în acest loc a fost construită catedrala St. Paul… În Paris, catedrala Notre Dame se află la rândul ei pe un loc sacru antic consacrat zeiţei Diana. În timpul bizarei ei călătorii către spital, ambulanţa care ducea trupul neînsufleţit al prinţesei a trecut prin imediata apropiere a acestei catedrale. Astfel, putem spune că Diana s-a măritat într-un loc situat deasupra unui sit sacru străvechi consacrat zeiţei omonime şi a murit într-o cameră sacrificială străveche consacrată aceleiaşi zeiţe. Windsor-ii au vânat-o literalmente, punând-o să le conceapă moştenitori, iar Diana era zeiţa antică a vânătorii, fertilităţii şi copiilor.

Când prinţul Charles şi surorile Dianei au ajuns la Paris pentru a escorta trupul neînsufleţit către Londra, sicriul a fost învelit cu stindardul regal, steagul Windsor-ilor, pe care se află simbolul soarelui: leul. De remarcat că sicriul nu a fost înfăşurat cu steagul ţării, ci cu cel al Windsor-ilor. O altă coincidenţă ciudată s-a petrecut la morga Hammersmith din Londra. Exact când sicriul Dianei intra în morgă, cel al lui Dodi tocmai era scos, aşa că cele două sicrie s-au intersectat la intrare. Ce probabilitate statistică putea să existe ca acest lucru să se întâmple, în condiţiile în care cele două sicrie au venit pe drumuri diferite de la Paris? Potrivit religiei musulmane, trupul lui Dodi trebuia înmormântat la 24 de ore de la moarte, aşa că tatăl său s-a grăbit teribil ca să respecte acest termen (aşa sună explicaţia oficială, cel puţin). De aceea, nu s-a mai făcut nici o autopsie a trupului acestuia, ci doar o examinare externă sumară.

În acest moment apare în scenă fratele Dianei, contele Spencer, în vârstă de 33 de ani, abia întors de la domeniul său din Cape Town, în Africa de Sud. Când şi-a ţinut discursul inaugural în Camera Lorzilor, în anul 1993, contele Spencer (finul reginei) a ales un subiect de-a dreptul bizar: Satanismul pe domeniul Althorp al familiei Spencer din Northamptonshire. El a recunoscut că acest fenomen era consacrat în regiune, dar a promis că va face tot ce-i va sta în puteri pentru a-l eradica. Oricum, trebuie să recunoaştem că şi-a ales un subiect cu totul remarcabil pentru discursul său inaugural în Parlament. Zeiţa-Mamă a Frăţiei, Arizona Wilder, afirmă că i-a văzut pe Spencer şi pe tatăl acestuia la câteva din ritualurile sacrificiale pe care le-a condus. Contele a fost cel care a anunţat oficial că, în pofida dorinţei Dianei, trupul acesteia nu va fi înmormântat în cavoul familiei din cadrul bisericii din Great Brington, un sat situat chiar lângă domeniul Spencer-ilor. El şi-a explicat decizia prin faptul că doreşte să evite transformarea satului într-un obiectiv turistic, aşa că a hotărât ca Diana să fie înmormântată pe o insuliţă artificială situată în centrul lacului de pe domeniul Althorp. Lacul este numit Ovalul, iar dacă este privită de sus, insuliţa arată exact ca un punct în centrul unui cerc – unul din simbolurile soarelui. Pe mormântul lui Kennedy se află un alt simbol al soarelui: torţa în interiorul unui cerc. La mormântul Dianei a fost de asemenea instalată, ceva mai târziu, o torţă aprinsă. Mohamed Al Fayed a anunţat la rândul lui că doreşte să instaleze o „flacără eternă” pe magazinul Harrods, pentru a marca prima aniversare a morţii lui Dodi şi a Dianei, în august 1998.

Insulele fac şi ele parte integrantă din legendele legate de zeiţa Diana, despre care se spune că s-ar fi născut pe insula Delos, în Marea Egee. Insula este cunoscută şi sub numele de Insula Morţii (datorită lui Hecate, aspectul negativ al energiei feminine a Dianei şi patroana „artelor infernale”). Un alt nume al Dianei este Brito-Martis, zeiţa Cretei, o insulă colonizată de fenicieni, care au creat aici civilizaţia minoică. Brito-Martis era de fapt o zeiţă feniciană, potrivit legendelor greceşti şi romane. Era „fiica” divină a lui Phoinix, regele Feniciei, şi umbla înarmată, la fel ca Diana, cu arme de vânătoare. Legenda spune că Brito-Martis (Diana) a navigat din Fenicia până la Argos, în sudul Greciei, iar apoi a ajuns pe Creta, unde a fost urmărită de admiratorul ei nedorit, Minos. A scăpat de acesta fugind pe mare şi a ajuns la Aegina, o insulă din Marea Egee unde se află un templu al Artemisei sau Dianei. Insulele apar în toate legendele legate de Diana. Contele Spencer a aşezat mormântul Dianei printre copacii de pe insulă, într-un simbolism clasic, căci anticii credeau că zeiţa Diana trebuie adorată printre copaci, locul ei cel mai sacru. În cartea sa, Creanga de aur, Sir James Frazer descrie ritul Dianei cunoscut sub numele de Regele Pădurii practicat în zona lacului Nemi. Doamna Lacului face de asemenea parte integrantă din simbolismul Frăţiei. Frazer afirmă că pe malul nordic al lacului Nemi, lângă Aricia, se află mormântul sacru şi sanctuarul lui Diana Nemorensis, sau Diana a Pădurii, zeiţa vânătorii. Lacul Nemi este cel mai celebru altar al Dianei. Aici, povesteşte Frazer, se afla un copac în jurul căruia se învârtea un preot cu o sabie în mână. Un candidat la preoţie în cultul Dianei nu putea să obţină statutul de preot decât dacă îl ucidea pe actualul preot, şi nu urma să-şi păstreze acest statut decât până când avea să fie omorât de un nou candidat. Preotul purta titlul de Rege al Pădurii. Un lung şir de astfel de preoţi-regi ai Dianei au avut parte de un sfârşit violent. De aceea, zeiţa era asociată cu insulele şi cu lacurile, fiind adorată printre copaci. Iar contele Spencer a aşezat mormântul Dianei printre copaci, pe o insulă aflată în mijlocul unui lac!

Avem apoi de-a face cu ciudata poveste a lebedelor negre. În luna iunie 1998, contele Spencer a dat un interviu pentru BBC în care a povestit că ar fi avut un vis între accidentul de la Paris şi funeraliile Dianei. În vis i s-a spus să aducă patru lebede negre pe lacul din jurul insulei. Când şi-a chemat administratorul a doua zi dimineaţă ca să-l întrebe unde ar putea găsi patru lebede negre, acesta i-ar fi ripostat: „Deci aţi auzit!” „Ce să aud?” l-a întrebat Spencer. „Tocmai ni s-au oferit patru lebede negre”. Poate că istoria este adevărată, dar după părerea mea este doar o poveste de adormit copiii. Lebedele negre au o simbolistică ocultă profundă, fiind folosite în ritualuri. Erau simbolul satanistei de sinistră amintire Caterina de Medici, o încarnare anterioară a reginei-mamă, din câte afirmă Arizona Wilder. Lebăda neagră apare în baletul Lacul lebedelor de Ceaikovski, ca simbol al energiei feminine negative, unde ucide lebăda albă, simbolul energiei feminine pozitive. Altfel spus, Hecate o ucide pe Diana. Ce simbolism mai bun poţi crea decât să aduci câteva lebede negre pe lacul de la Althorp? Sclavilor creaţi prin Proiectul Monarch care se revoltă li se spune că vor fi „transformaţi în lebede”, iar Diana s-a revoltat împotriva Windsor-ilor. Chiar şi numărul lebedelor are un anumit rost. Programul Monarch include o expresie numită „Cele Patru Porţi ale Cerului”. Cifra ar putea simboliza şi cele patru faze ale lunii. Contele Spencer a ridicat un „templu” al Dianei pe malul lacului de pe domeniul Althorp. De altfel, numeroşi membri ai aristocraţiei britanice au temple şi locuri sacre consacrate Dianei. Printre aceştia se numără familia Marlborough (la Blenheim Palace) şi familia Cavendish sau ducii de Devonshire (la Chatsworth House). Ambele familii sunt înrudite cu Spencer-ii. Diana a fost înmormântată într-un sicriu de plumb, acesta fiind metalul asociat în ritualurile magice cu Saturn (nu este exclus ca de la acesta să provină numele de Satan). Culoarea asociată cu Saturn şi cu satanismul este negrul. Însăşi moartea Dianei s-a produs la cumpăna dintre ziua lui Saturn şi cea a soarelui (n.n. în limba engleză: satur(n)-day = sâmbătă şi sun-day = duminică). Doctorul filozof Marsiho Ficino, care a trăit în Florenţa în secolul al XV-lea, obişnuia să creeze talismane pentru protecţie, iar cel care corespundea lui Saturn era gravat pe plumb. Se spunea despre el că îl protejează pe cel care îl poartă împotriva morţii prin asasinare şi prin complot, precum şi că le protejează pe femei la naştere. În timpul funeraliilor, pe sicriul de plumb al Dianei au fost aşezaţi crini, florile lui Lilith, o altă versiune a lui Hecate şi un simbol al liniilor genealogice. Crinii au fost aleşi personal de Spencer, fratele Dianei. Crinul era floarea sacră a lui Astarte, o altă divinitate asociată cu Diana. În creştinism, a fost folosit pentru a simboliza impregnarea Fecioarei Maria. Se spune că Junona, „fecioara binecuvântată” care guverna luna august, şi-a conceput fiul mântuitor, pe Marte, pe un crin magic. Crinul este unul din principalele simboluri ale liniilor genealogice reptiliene. În anul 656, cel de-al zecelea Conciliu de la Toledo a integrat oficial legendara concepţie a lui Marte de către Junona în festivalul creştin al Mamei lui Dumnezeu, sau Ziua Fecioarei, afirmând că această zi comemora miraculoasa concepţie a lui Iisus cu ajutorul unui crin. În Franţa, sărbătoarea era cunoscută sub numele de Notre Dame de Mars. Simbolismul crinului asociat cu o zeiţă însărcinată care dă naştere unui zeu mântuitor (la fel ca în cazul lui Isis şi Horus) este absolut fascinant dacă ţinem cont de faptul că prinţesa Diana era însărcinată atunci când a fost asasinată şi de legăturile pe care le putem face cu legenda lui Osiris, Isis şi Horus.

Nu se ştie nici măcar dacă Diana este cu adevărat înmormântată pe insulă. În vara anului 1998, revista Star din Statele Unite a citat o „sursă importantă” de la Buckingham Palace, potrivit căreia Diana a fost arsă în secret într-un crematoriu, iar ziarul Los Angeles Times a afirmat că oamenii din satul Great Brington nu cred că prinţesa este înmormântată pe insulă. Eu ştiu că aceste informaţii sunt adevărate, din propriile mele surse. O martoră citată de LA Times povesteşte că în noaptea în care sicriul Dianei a fost adus la Althorp pentru înmormântare, satul a fost „invadat” de forţe militare, de poliţie şi de unităţi ale forţelor speciale, care i-au silit pe săteni să nu iasă din case. Femeia a declarat că în noaptea aceea, crematoriul local a lucrat până târziu. Betty Andrews, fosta bucătăreasă şi îngrijitoare de la Althorp, este citată la rândul ei de revista Star: „Sătenii au sentimentul ciudat că nu li se spune întregul adevăr”.

În timp ce făceam cercetări pentru această carte, am cunoscut-o pe Christine Fitzgerald, o vindecătoare foarte talentată, care a fost prietena apropiată şi confidenta Dianei timp de nouă ani. Christine înţelegea aspectele ezoterice, aşa că Diana i-a putut povesti lucruri pe care nu îndrăznea să le spună nimănui altcuiva, legate de adevărata natură a istoriei genetice a familiei regale şi despre controlul reptilian. Poreclele pe care le acorda Windsor-ilor erau: „şopârlele” şi „reptilele”, şi obişnuia să spună deseori, cu toată seriozitatea, că „nu sunt oameni”. Există un motiv foarte serios pentru care Diana i-a descris în acest fel pe Windsor-i. În timp ce era de-programată, Arizona Wilder şi-a amintit cu claritate de un ritual la care a participat la Clarence House, reşedinţa reginei-mamă de lângă Buckingham Palace, în care Dianei i s-a arătat cine sunt de fapt Windsor-ii. Ritualul a avut loc în primele şapte zile ale lunii iulie 1981, cu puţin timp înainte ca Diana şi Charles să se căsătorească (pe data de 29 a aceleiaşi luni). Potrivit tradiţiei ezoterice, aceste şapte zile încheie Ciclul Stejarului, ritualul fiind numit Trezirea Miresei. La el participă toate femeile din cele 13 linii genealogice care urmează să ocupe poziţii publice înalte, măritându-se cu reptilieni şi producând astfel noi generaţii de conducători. Arizona afirmă că regina-mamă, regina, prinţul Philip, Lady Fermoy, Contele Spencer (tatăl Dianei), prinţul Charles şi Camilla Parker-Bowles erau prezenţi în cameră atunci când a fost adusă Diana. Aceasta purta o rochie albă şi se afla sub influenţa unui drog administrat de Lady Fermoy. Dianei i s-a spus că trebuie să considere uniunea cu Charles ca o simplă modalitate de a concepe moştenitori, şi nimic mai mult. Adevărata consoartă a prinţului era Camilla Parker-Bowles, nu ea. Arizona mai povesteşte că prinţul Philip şi regina-mamă şi-au schimbat formele în reptile, arătându-i astfel Dianei cine erau în realitate. „Diana a fost îngrozită, dar a păstrat tăcerea”. Prinţesa a fost avertizată că dacă va revela vreodată adevărul despre ei, va fi ucisă (vă mai amintiţi de cel care a primit un telefon de la Diana în luna martie, cu puţin înainte de moartea acesteia, şi căruia i-a cerut sfatul în legătură cu revelarea anumitor informaţii despre familia regală care „ar cutremura lumea”? În timpul ritualului, regina-mamă i-a spus Dianei că orice va spune vreodată va fi ascultat şi orice va face va fi supravegheat. Aceasta este una din tehnicile clasice de inoculare a ideii că „Nu ai unde să fugi” care li se aplică tuturor sclavilor controlaţi mental. În aceste condiţii, mai poate crede cineva că Diana ar fi putut intra sub influenţa lui Mohamed Al Fayed dacă acesta nu se află la rândul lui sub controlul familiei regale? Ritualul a implicat de asemenea folosirea unui penis de aur (simbol al lui Osiris) pentru „deschiderea pântecului” Dianei. Arizona afirmă că acesta avea o formă reptiliană şi avea ţepi meniţi să provoace răni superficiale la nivelul vaginului, producând astfel o hemoragie. După acest ritual, Dianei i s-a spus că nu i se va mai face vreodată „onoarea” de a fi lăsată să participe la ritualurile lor şi că nu trebuie să pună niciodată întrebări despre acestea. Vi se mai pare greu de crezut că a suferit de bulimie şi de tulburări emoţionale grave după ce s-a măritat cu prinţul Charles?

Diana i-a spus Christinei Fitzgerald că adevărata putere din spatele familiei Windsor era deţinută de regina-mamă, alături de prinţul Philip (chiar şi acesta fiind un subordonat al reginei-mamă). Regina-mamă are legături cu o listă interminabilă de grupuri şi societăţi secrete ale Frăţiei, conducând Templul Interior, o societate secretă a super-elitei din profesia juridică, cu sediul la Temple Bar din Londra (fostul sediu al templierilor). Cele care au manipulat-o pe Diana, făcând-o să accepte căsătoria cu prinţul Charles, au fost regina-mamă şi prietena apropiată a acesteia, Lady Ruth Fermoy, bunica Dianei. În săptămânile de dinaintea nunţii, Dianei i s-a oferit găzduire în apartamentele reginei-mamă de la Clarence House, pe care nu le-a părăsit decât după ce s-a măritat cu Charles la catedrala St Paul. „Diana obişnuia să-mi spună că regina-mamă este foarte rea, povesteşte Christine Fitzgerald. A folosit chiar acest cuvânt: rea. Mi-a spus că o ura de moarte şi că regina-mamă o ura la rândul ei”. Celor mai mulţi dintre britanici li se va părea foarte greu de crezut acest lucru, căci propaganda oficială a transformat-o pe regina-mamă într-o bunicuţă a naţiunii, bună, delicată şi blândă. Realitatea este însă cu totul alta. Nu voi obosi niciodată să repet acest lucru. În timpul perioadei pe care a petrecut-o la Clarence House, înainte de nuntă, Dianei i s-au administrat medicamente anti-depresive precum Valium, pentru a fi tratată de bulimie. „Au drogat-o de la bun început, afirmă Christine Fitzgerald. Sunt absolut convinsă de acest lucru”. Christine a avut numeroase conversaţii cu Diana, care şi-a deschis inima în faţa ei după viaţa de coşmar pe care a trăit-o alături de Windsor-i. Munca de medium a Christinei i-a permis acesteia şi accesul la alte surse care cunoşteau familia Windsor din interior. Aceasta este prima ocazie în care Christine a acceptat să vorbească public despre experienţa ei alături de Diana şi despre agenda reptiliană. Iată ce mi-a spus:

„Regina-mamă este o mare vrăjitoare. În primul rând, este mult mai bătrână decât cred oamenii. Ca să fim sinceri, nimeni din familia regală nu a murit de foarte mult timp. Tot ce fac ei este să se metamorfozeze. Este un fel de clonare, dar după un altfel de procedeu. Ei au capacitatea de a-şi construi un corp pornind de la o bucăţică foarte mică. Sunt şopârle cu sânge rece, deci pot face lucruri inaccesibile pentru oameni. Diferitele corpuri pe care şi le asumă sunt simple vibraţii electrice, iar ei cunosc secretul micro-curenţilor (sau frecvenţelor radio) care creează un corp. Acestea sunt energiile cu care lucrez eu atunci când fac vindecări. Reptilienii cunosc vibraţia vieţii, dar fiind reptile cu sânge rece, nu doresc să facă din pământ un loc al armoniei perfecte sau să vindece planeta de răul făcut până în prezent, deşi le-ar sta în putinţă acest lucru. De milioane de ani, pământul a fost atacat de extratereştri din rase diferite. A fost ca un teren de fotbal pentru aceştia, ca un fel de staţie inter-galactică. Aceşti extratereştri au o cunoaştere ştiinţifică foarte avansată, putându-se descurca în orice mediu, inclusiv într-un mediu cu gaze toxice. Aterizează tot timpul pe pământ, venind din spaţiul cosmic sau din măruntaiele pământului. Iniţial arătau ca nişte reptilieni, dar la ora actuală au capacitatea de a arăta la fel ca noi, manipulând vibraţiile electrice de care vorbeam mai devreme. Se pot manifesta oricum doresc. Din cauza lor, oamenii nu mai au de mult acces la adevărata cunoaştere, care a fost distorsionată şi le-a fost prezentată pe dos. Regina-mamă este „liderul suprem” în această parte a Europei, şi au oameni ca ea pe toate continentele. Marea majoritate a oamenilor nu au nici o idee despre existenţa reptilienilor. Ei se tem şi îi ascultă pe aceşti oameni, pentru că sunt atât de puternici.

Balmoral-ul este un loc cu o vibraţie foarte negativă. Dacă s-ar face săpături în acest loc, s-ar descoperi fosile de reptile, atât de veche este istoria lor. Oameni ca regina-mamă sau regina Victoria nu trebuie priviţi ca fiind diferiţi, ci aceiaşi oameni în haine diferite. Când corpul moare, energia vitală se mută rapid într-un alt corp. Sunt un fel de vampiri; de fapt, sunt mai răi decât vampirii, căci nu atacă pe nimeni pentru a-i suge sângele, ci se hrănesc cu vibraţia fricii. Au chiar capacitatea de a transforma această vibraţie în ceva tangibil. Secretul pe care îl stăpânesc este controlul energiei. Cu ajutorul acestuia, ei pot manifesta orice doresc. Tehnica este întrucâtva asemănătoare cu cea a hologramelor. În ultimă instanţă, noi suntem o sumă de minerale şi de molecule de apă aflate în vibraţie. Realitatea pe care o vedem este iluzorie. Ei cunosc acest secret. Chiar dacă monarhia britanică ar cădea, acest lucru nu ar însemna sfârşitul acestor oameni, căci ei se vor manifesta într-o altă formă. Până în prezent, reptilele nu au fost învinse niciodată. Motivul pentru care sunt atât de agresive la ora actuală este că pământul trece printr-o transformare profundă, iar oamenilor le revine puterea mentală. Este o perioadă teribilă pentru reptilieni, dar ea nu-i va anihila cu totul. Vor mai trece secole până când totul se va sfârşi. Până atunci, reptilienii vor trebui să se mulţumească cu mai puţin, iar oamenii vor primi în sfârşit ceva mai mult. De fapt, reptilienii nu sunt decât nişte animale penibile, în timp ce oamenii se îndreaptă cu paşi repezi către lumină. În acest război subtil, reptilienii sunt predestinaţi să piardă. Nu-mi pot permite să vorbesc deschis despre aceste lucruri, căci mi-ar spune imediat: ‚Christine, pune-ţi o robă albă, îmbrac-o pe dos şi haide cu noi’. Pe de altă parte, doresc ca această poveste sinistră să se termine odată”.

Am rămas uimit să aud pe altcineva povestind despre aceste subiecte, ştiind că sunt adevărate din propriile mele cercetări. Când mi-a relatat aceste lucruri, Christine nu ştia nimic despre cercetările mele referitoare la reptilieni. Graţie contactelor ei din interior şi cunoştinţelor pe care le are despre reptilieni, Christine este unul din puţinii oameni care cunosc marele secret: că reptilele dintr-o altă dimensiune controlează lumea în care trăim, operând prin trupuri fizice cu aparenţă umană. Una din cele mai importante linii genealogice reptiliene este cea a Windsor-ilor. Christine mi-a spus că ştie şi despre ritualurile satanice pe care le practică aceşti reptilieni, despre riturile lor sexuale şi despre practica larg răspândită a sacrificării copiilor. A adăugat că ceea ce îşi doresc aceşti oameni este esenţa pură a copiilor de vârstă pre-puberă. „Dacă vei privi locurile în care sunt construite castelele lor şi dacă te gândeşti la toţi copiii străzii din ţările lumii a treia, vei înţelege ce se întâmplă. La ora actuală, au ajuns să răpească în masă aceşti copii. Mi-a mai spus că reptilele doresc esenţa vieţii copiilor pentru că nu pot să se manifeste în lumea noastră fără această energie pură. „Esenţa contaminată a adulţilor nu valorează nimic în ochii lor. Toate ritualurile, cuţitele, sodomia, etc., sunt menite să extragă energia sufletului acestor copii”. Christine mi-a descris inclusiv ritualurile sexuale şi orgiile practicate de Windsor-i. Cuvântul „orgie” provine din grecescul orgia, care înseamnă „adorare secretă”, fiind asociat cu riturile sexuale ale vechilor religii ale misterelor. Christine a adăugat:

„Există un cerc select care obişnuieşte să ia parte la orgiile organizate la Palatul Buckingham. Mi-a confirmat acest lucru chiar unul dintre participanţi. La ritualuri nu iau parte decât cupluri. La un moment dat, luminile se sting, după care începe orgia. Ştiai că majordomul sună clopoţelul exact la ora 6:00 dimineaţa, pentru ca toată lumea să se ducă la culcare? Aceşti oameni sunt foarte ciudaţi, dragule, crede-mă, foarte ciudaţi. Nici nu-ţi poţi imagina cât de ciudaţi sunt. Diana obişnuia să-mi spună că dacă oamenii ar şti cum arată în realitate, nimeni nu i-ar mai dori în preajmă, dar eu ştiam foarte bine acest lucru. Numai auzind despre orgiile care se petreceau la palat, faţa mi s-a lungit de-un cot. Gândul că aceşti oameni aparent atât de serioşi se ocupă cu asemenea prostii mă făcea să mă cutremur. Sexul joacă un rol hotărâtor în ritualurile lor, căci el trezeşte energia kundalini, care reprezintă principalul nostru generator de putere. La ora actuală orgiile au încetat, căci unul din membri a murit, aşa că au rămas în număr impar şi nu doresc să îl înlocuiască pe cel dispărut cu altcineva. La ei, totul are o semnificaţie rituală: toate acele însemne heraldice, toată pompa şi toate ceremoniile lor. Energia negativă atrage întotdeauna aceeaşi energie negativă”.

Multe femei aflate pe lista de aşteptare a Însoţitoarelor Reginei i-au povestit Christinei despre afacerile necurate ale prinţului Philip. „Familia regală îşi procură foarte mulţi copii negri din ţările lumii a treia”. În cartea ei, Mulţumesc pentru amintiri, fosta sclavă controlată mental Brice Taylor povesteşte cum a fost forţată să facă sex cu prinţii Philip şi Charles. Nu degeaba a afirmat fostul ofiţer al serviciilor secrete britanice Peter Wright în controversata sa carte Spycatcher că: „Palatul regal a ascuns secole la rând scandalurile petrecute aici”. Christine mi-a spus că o altă carte controversată, Familia regală, scrisă de autoarea americană Kitty Kelly, este adevărată, „deşi Kelly a avut amabilitatea să lase foarte multe lucruri pe care le ştia pe dinafară”. Mi-a povestit şi despre alţi membri ai clanului regal, inclusiv despre unchiul lui Philip, Lord Mountbatten, un alt satanist notoriu. „Lordul Mountbatten a fost şi el un mare mahăr. El a fost cel care i-a luat minţile lui Charles, atrăgându-l pe o cale greşită”. Aşadar, aceasta este familia care a atras o fată nevinovată de 19 ani, folosind-o ca pe o „iapă de prăsilă”, ca să folosim chiar cuvintele Dianei, pentru a produce moştenitori ai clanului Windsor cu gene ale clanului Spencer. Lucrurile sunt însă departe de a se opri aici.

Cu numai câteva săptămâni înainte de a trimite la tipar această carte şi respectiv cu câteva luni după ce am primit informaţiile de mai sus de la Christine, am fost contactat de un prieten din Statele Unite care tocmai de-programa o sclavă de nivel foarte înalt în ierarhia Proiectului Monarch. Acesta mi-a spus că după părerea lui, femeia ocupă rangul suprem în ierarhia satanică din Statele Unite, fiind una din cele trei Zeiţe-Mamă din lume. Este vorba de Arizona Wilder, pe numele ei adevărat Jennifer Greene. La vremea aceea, prietenul meu şi Arizona nu ştiau nimic din ce mi-a povestit Christine Fitzgerald. Arizona a fost programată şi antrenată din copilărie pentru a deveni o Zeiţă-Mamă şi pentru a conduce ritualuri satanice pe nivelele cele mai înalte ale Frăţiei din întreaga lume. Ea i-a descris prietenului meu interiorul multor clădiri secrete şi subterane pe care le-a văzut personal. Toate descrierile ei s-au dovedit absolut corecte. Amicul meu i-a verificat relatările cu ajutorul altor persoane de contact, iar informaţiile au fost din nou confirmate. Cele spuse de Arizona prietenului meu, iar mai târziu mie personal (lucruri înregistrate pe bandă audio şi video), confirmă informaţiile altor sclavi şi cele furnizate de Christine Fitzgerald despre Windsor-i şi despre adevărata lor natură. Arizona ne-a povestit că a oficiat ritualuri satanice la Glamis Castle din Tayside, Scoţia, reşedinţa în care a copilărit regina-mamă, care deţine şi astăzi această proprietate, şi la Balmoral, reşedinţa scoţiană a reginei. Ne-a explicat că obsesia Frăţiei pentru Scoţia are legătură cu numeroasele intrări subterane care există aici şi care fac legătura cu interiorul pământului, locul în care trăiesc majoritatea reptilienilor. Castelul Glamis este construit pe locul unei foste loji de vânătoare a familiei regale din secolul XI, clădirea actuală datând din anul 1687. Castelul este menţionat inclusiv în Macbeth, opera lui „Shakespeare”. Arizona ne-a mai spus că regina, prinţul Philip, prinţul Charles şi prinţesa Anne sunt întotdeauna prezenţi la aceste ritualuri, la fel ca şi iubita lui Charles, Camilla Parker-Bowles. Lucrurile încep să prindă contur, nu-i aşa?

Arizona ne-a mai spus că în timpul ritualurilor sacrificiale, regina poartă un ceas din aur încrustat cu rubine şi onix negru. La fel ca şi Charles, ea are propriile ei pocale rituale, încrustate cu pietre preţioase, care atestă rangul lor înalt în rândul ierarhiei Iluminaţilor. Zeiţa-Mamă afirmă că regina face comentarii sarcastice la adresa iniţiaţilor de rang inferior, dar se teme de omul cu numele de cod „Pindar” (marchizul de Libeaux), aflat mai presus decât ea în ierarhia satanică. Această informaţie se suprapune cu o mărturisire pe care mi-a făcut-o o altă sclavă mentală recuperată, care mi-a spus că a asistat la o scenă în care regina a fost bătută fizic de cineva mai înalt decât ea în rang. Din descrierile făcute, Pindar seamănă la înfăţişare cu prinţul Charles, iar Arizona susţine că el este adevăratul tată al prinţului. Majoritatea victimelor sacrificiale folosite în ritualurile de la Castelul Glamis sunt copii cu vârste mai mici de cinci ani. Ceremoniile rituale sunt păzite de membrii Gărzii Negre Scoţiene. Arizona ne-a confirmat de asemenea că Lordul Mountbatten a fost un pedofil şi că Windsor-ii sunt reptilieni cu formă umană. Interviul pe care mi l-a acordat a fost înregistrat pe bandă video şi audio, la fel ca şi cele pe care i le-am luat Christinei Fitzgerald. Interviul cu Arizona este disponibil pe piaţă, putând fi procurat conform indicaţiilor de la sfârşitul acestei cărţi. Repet ce am spus mai devreme: atunci când i-am luat interviul, această Zeiţă-Mamă nu ştia nimic despre comentariile Christinei Fitzgerald, dar informaţiile lor s-au suprapus aproape identic. Arizona afirmă că Diana ştia cu siguranţă că Windsor-ii sunt reptilieni care îşi schimbă forma, lucru confirmat de Christine Fitzgerald. Se pare că i-a văzut schimbându-şi forma în timpul somnului. Iată un scurt rezumat al câtorva informaţii oferite de Arizona despre familia regală:

Regina-mamă: „Este rece, rece, rece, o persoană foarte neplăcută. Nimeni nu are încredere în ea. Numele unuia dintre altare (programe de control al minţii) este dat după numele ei. Este numită Regina Neagră. Am văzut-o personal sacrificând oameni. Îmi amintesc o scenă în care a implantat un cuţit în rectul unei persoane, într-o noapte în care au fost sacrificaţi doi băieţi. Unul era în vârstă de 13 ani, iar celălalt de 18 ani. Deşi pare o bătrânică fragilă, este departe de aşa ceva. Când îşi schimbă forma, se schimbă într-o reptilă foarte înaltă şi puternică. Unii dintre ei sunt atât de puternici încât pot sfâşia o inimă. Atunci când îşi schimbă forma, toţi cresc cu cel puţin un metru în înălţime”. [exact ce a afirmat doamna care l-a văzut pe Edward Heath schimbându-şi forma]

Regina: „Am văzut-o sacrificând oameni, mâncând din trupul lor şi bându-le sângele. Odată, a devenit atât de excitată de mirosul sângelui încât nu a mai tăiat gâtul victimei de la stânga la dreapta, conform ritualului obişnuit, ci a înnebunit pur şi simplu, înjunghind-o de nenumărate ori cu pumnalul, după ce şi-a schimbat forma într-o reptilă. Când îşi schimbă forma, devine o reptilă cu faţa lungă, aproape ca un cioc, de culoare albă. Regina-mamă arată în esenţă la fel, dar există câteva diferenţe. [Această descriere corespunde multor ilustraţii ale zeilor şi „zeilor-păsări” din Egiptul antic şi nu numai]. Ea are nişte proeminenţe pe frunte, iar ochii ei sunt de o răutate înspăimântătoare. Este extrem de agresivă”.

Prinţul Charles: „L-am văzut schimbându-şi forma într-un reptilian şi făcând aceleaşi lucruri ca şi regina. L-am văzut sacrificând copii. Există o mare rivalitate între ei legată de părţile corpului pe care le vor mânca şi de cel care are dreptul să absoarbă ultima respiraţie a victimei, furându-i astfel sufletul. Ştiu sigur că Andrew obişnuieşte să participe de asemenea la ritualuri, la fel ca şi prinţul Philip şi sora lui Charles [Anne], dar nu au participat pe vremea când eram eu acolo. Când Andrew îşi schimbă forma, arată mai mult ca o şopârlă decât ca un om. Între toţi reptilienii, cei mai răi sunt cei din familia regală, cărora le place să ucidă, să facă sacrificii umane şi să mănânce carnea victimelor lor. Nu le pasă dacă sunt văzuţi la aceste ritualuri, ba chiar le place să arate cine sunt în realitate. La urma urmei, cine poate povesti asemenea lucruri fără să fie crezut nebun? Ei ştiu că acesta este dreptul lor prin naştere şi se bucură la nebunie de el”.

Date fiind dovezile prezentate în acest capitol despre contextul în care a fost ucisă Diana, nu am fost deloc surprins să o aud pe Zeiţa-Mamă povestind următoarele despre Mohamed Al Fayed:

„L-am văzut pe Mohamed Al Fayed la un ritual la castelul Mamei Întunericului din Belgia, prin anii 80. Regina şi regina-mamă erau de asemenea prezente. Regina-mamă vorbea cu el, iar el privea în jur ca şi cum nu i-ar fi venit să îşi creadă ochilor. Era noaptea de 24 decembrie, în care se sărbătoreşte plecarea fostului rege şi naşterea noului rege. Nu l-au lăsat să participe la ritual, aşa că nu a văzut partea cea mai rea a acestuia. I s-a permis doar un fel de prezentare generală. Probabil că a asistat totuşi la naşterea unui copil, prezentat ca noul rege, şi la sacrificarea unui bătrân. La ritual luau parte regina-mamă, regina, Pindar, cei din familia Rothschild, mulţi oameni pe care nu-i cunosc şi un tip pe nume Tony Blair. Se pare că acesta era pregătit pentru o poziţie înaltă în societate. Nimeni nu poate fi numit în astfel de poziţii dacă nu cunoaşte realitatea şi supremaţia acestor Illuminati, inclusiv faptul că reptilienii sunt cei care conduc lumea. Atitudinea lui Tony Blair era a unui om care se simţea în largul lui. Tatăl lui Dodi Al Fayed părea foarte tulburat, dar nu şi Tony Blair. Îmi amintesc că la un moment dat acesta vorbea cu membrii familiei regale despre ceva. I-am văzut de asemenea pe Blair, pe Al Fayed şi pe membrii familiei regale inclusiv la ritualurile ţinute la Balmoral”.

Pentru cel care înţelege tot acest context, motivaţiile şi felul în care a fost asasinată Diana devin limpezi ca apa de izvor. Toţi aceşti oameni sunt implicaţi până în vârful unghiilor. Uciderea Dianei a fost planificată de foarte multă vreme, posibil încă de la naşterea ei, iar torţa aprinsă a fost plasată deasupra tunelului Pont de l’Alma încă din anii 80, cam în perioada în care Mohamed Al Fayed s-a aflat în castelul Mamei Întunericului din Belgia, împreună cu Tony Blair şi cu familia regală. Arizona mi-a spus că Diana era produsul unui program pentru crearea unei personalităţi multiple, care a început pe vremea când avea doar cinci ani. A adăugat că prinţesa era însărcinată în luna a treia atunci când a murit. Este posibil să nu-şi fi dat seama de acest lucru, căci Frăţia dispune de tehnici care le permit femeilor să îşi continue menstruaţia încă timp de câteva luni, înainte de a le fi confirmată oficial sarcina. Arizona mi-a povestit că atunci când a fost inseminată ea însăşi în mod artificial, în timp ce se afla într-o stare de control mental, cu sperma lui Pindar, a continuat să aibă ciclu timp de trei luni înainte ca un doctor să-i spună că este însărcinată. Nu este exclus, a sugerat ea, ca însuşi copilul Dianei să fi fost copilul lui Pindar, şi nu al lui Dodi Al Fayed. „Uciderea unei femei însărcinate reprezintă un sacrificiu extrem de puternic”. Dacă este adevărat că Diana a fost produsul unui program de control al minţii, aşa cum putem bănui, cei care au complotat să o ucidă au avut posibilitatea să asigure toate detaliile, pentru a-şi îndeplini ritualul la perfecţie. Diana ar fi putut fi silită să accepte la timp invitaţia lui Dodi Al Fayed, să se îndrăgostească de acesta, să se ducă cu el la Paris, şi aşa mai departe. La fel ca şi Arizona, ar fi putut fi inseminată artificial, fără să-şi aducă aminte de acest lucru. Arizona afirmă că ştie din sursă sigură că Diana a fost inseminată cu sperma lui Pindar atunci când l-a conceput pe William, copilul blond cu ochi albaştri născut în ziua solstiţiului de vară. Ea susţine că nu are nici o îndoială că Diana avea o personalitate multiplă:

„Felul în care îşi dădea peste cap ochii şi alte gesturi sunt specifice multiplilor. Uneori era foarte timidă, după care îşi dădea drumul şi devenea extrem de sociabilă. Acestea sunt altare [programe] diferite care ies la suprafaţa mentalului conştient. Mai există şi dovada oscilaţiilor ei în greutate. Bulimia şi tăieturile personale sunt semne clare ale personalităţii multiple. După părerea mea, nu pot exista îndoieli în privinţa faptului că Diana suferea de acest sindrom. Cei care prezintă asemenea simptoame nu le anunţă lumii în gura mare. Dimpotrivă, îşi petrec întreaga viaţă încercând să le ascundă”.

O altă sclavă controlată mental şi supusă unui program de recuperare, Brice Taylor, confirmă faptul că Diana suferea de sindromul personalităţii multiple în cartea ei, Mulţumesc pentru amintiri. Ea afirmă acelaşi lucru şi despre prinţii William şi Harry. Înclin să cred că şi Dodi suferea de acelaşi sindrom. În aceste condiţii, „îndrăgostirea” Dianei de el devenea o simplă joacă de copii. Simbolismul legat de Osiris, Isis şi Horus, din noaptea în care s-a produs crima, a fost de asemenea confirmat de Arizona. „Diana o reprezenta pe Isis, Dodi Al Fayed pe Osiris, iar copilul pe Horus. Nu cred că simbolul se referea în primul rând la naşterea unui copil, cât la naşterea unei ere – Era lui Horus, care va începe în anul 2000. Asta înseamnă Noua Ordine Mondială – Era lui Horus, copilul teribil”. Arizona a adăugat că fătul trebuie să fi fost împărţit între diferiţi lideri de rang înalt ai Iluminaţilor/Frăţiei şi consumat în timpul unui ritual. Din experienţa ei îndelungată legată de ritualuri, este sigură că şi anumite părţi din trupul Dianei au fost consumate. Revine astfel întrebarea dacă trupul ei se află într-adevăr îngropat în insula de pe domeniul Althorp, ca să nu mai vorbim de vizita pe care au făcut-o la Balmoral Tony Blair şi membrii familiei regale imediat după moartea Dianei. Un alt aspect important pentru ritualurile Frăţiei se referă la părul blond şi la ochii albaştri ai Dianei. Aceleaşi trăsături fizionomice le au şi Cathy O’Brien şi Arizona, deşi aceasta din urmă şi-a vopsit recent părul care să elimine acest blestem. Din câte mi-a spus, chiar şi atunci când Elita sacrifică pisici, acestea sunt alese cu blana galbenă şi ochii albaştri. Se pare că există un aspect vital pentru reptilieni în legătură cu această structură genetică, acesta fiind unicul sânge de care au nevoie pentru a putea supravieţui în această dimensiune. „Până la venirea extratereştrilor, pe această planetă nu au existat oameni cu ochii albaştri”, mi-a spus Arizona.

În anul 1989, Diana i-a spus CHristinei Fitzgerald că membrii familiei regale intenţionează să o ucidă. „La vremea aceea, mi s-a părut neverosimil, povesteşte Christine, căci tocmai născuse băieţii, care erau mici şi aveau nevoie de o mamă”. Au existat însă numeroase indicii care atestau că Diana se afla în pericol, fiind vânată de Windsor-i şi de Frăţie în general. Pe la sfârşitul anilor 80, în timp ce căsnicia cu Charles nu mai însemna decât o faţadă de ochii opiniei publice, Diana a avut o relaţie amoroasă cu detectivul ei particular, Barry Mannakee. În anul 1988, acesta a murit într-un „accident” de motocicletă. La începutul anului 1990, în preajma izbucnirii Războiului din Golf, Diana a avut o nouă relaţie amoroasă, cu căpitanul James Hewitt. Odată, ea a apărut la centrul unde făcea Christine vindecări, părând complet răvăşită. Iată cum povesteşte Christine incidentul:

„Plângea isteric, cu suspine. Am întrebat-o: ‚Ce s-a întâmplat?’ I-am dat un remediu ca să se calmeze, am îmbrăţişat-o şi am mângâiat-o, după care am rugat-o să-mi spună ce s-a întâmplat. ‚Nu-mi vine să cred! Nu-mi vine să cred! L-au omorât! L-au omorât!’, a suspinat ea. ‚Pe cine au omorât?’ Mi-a povestit atunci de relaţia ei anterioară cu Barry Mannakee, decapitat în urma unui accident de motocicletă. La vremea respectivă, a crezut că a fost un simplu accident, dar acum a aflat direct din gura şefului securităţii lui Charles că cei care l-au omorât au fost membrii familiei regale şi că dacă nu se potoleşte cu Hewitt, acesta va împărtăşi aceeaşi soartă. A adăugat chiar că nici ea nu este absolut indispensabilă”.

În mod oficial, Barry Mannakee a murit într-un „accident rutier”. Adevărul este că drumurile publice devin extrem de periculoase dacă se întâmplă să nu fii simpatizat de familia regală. Christine mi-a spus că Diana a fost foarte îndrăgostită de Mannakee şi că îi făcea vizite regulate la mormânt. În ziua când acesta a fost ucis, Diana se afla în maşină cu prinţul Charles, în drum spre aeroport, unde trebuiau să participe la Festivalul de Film de la Cannes. Când să coboare din maşină, în faţa fotografilor care aşteptau, prinţul i-a spus în treacăt:

„Apropo, am auzit de la Unitatea de Protecţie că bietul Barry Mannakee a murit. Se pare că a suferit un accident de motocicletă. Mare păcat, nu-i aşa?” Diana a izbucnit în lacrimi, dar Charles i-a spus sarcastic: „Haide, dragă, să mergem. Ne aşteaptă presa”. Doresc să repet faptul că ameninţarea directă la adresa Dianei şi confirmarea faptului că Mannakee a fost ucis au venit direct de la şeful securităţii lui Charles. Crede cineva că acesta ar fi făcut astfel de afirmaţii fără aprobarea directă a prinţului? Nici vorbă. În anul 1998, James Hewitt a declarat pentru documentarul independent de televiziune Diana – secretele accidentului că şi el a fost avertizat să nu se mai vadă cu Diana, dacă nu doreşte să suporte consecinţele:

„Primeam telefoane anonime, din care rezulta clar că ei ştiau care este situaţia. Ameninţările pe care le primeam nu erau deloc voalate: îmi spuneau că nu este bine pentru sănătatea mea să continui această relaţie”.

Alte avertismente le-a primit direct de la ofiţerii de poliţie care asigurau protecţia oficială a Dianei, precum şi de la un membru al familiei regale, pe care nu a dorit să-l numească:

„Acesta mi-a spus că se ştie totul despre relaţia noastră. Aceasta nu era tolerată, aşa că trebuia să îi punem capăt, dacă nu doream să suport consecinţe dintre cele mai neplăcute”.

James Hewitt a fost citat şi de cotidianul londonez Times în legătură cu aceste ameninţări, iar comentariile sale se suprapun perfect cu ceea ce i-a spus Diana Christinei Fitzgerald. Hewitt afirmă că cel mai clar avertisment a fost cel în care i s-a spus că va suferi aceeaşi soartă ca şi Barry Mannakee. Mai crede cineva că Windsor-ii şi reţelele lor nu au fost implicaţi în uciderea prinţesei Diana, ştiind dinainte şi jucând un rol activ în luarea deciziei de a o asasina pe mama prinţilor William şi Harry? Potrivit unor rapoarte din Statele Unite, Susan Barrantes, mama lui Sarah „Fergie” Ferguson, le-a povestit prietenilor că este de părere că Diana a fost asasinată. După numai câteva săptămâni a fost găsită decapitată într-un misterios accident de maşină petrecut în Argentina, pe data de 19 septembrie 1998. Pe vremea când Diana încă mai trăia, poşta sa confidenţială îi era înmânată Christinei Fitzgerald. Printre alte colete se numărau şi câteva pachete primite de la un fost ofiţer de elită SAS, însărcinat cu siguranţa Dianei. „Jumătate din MI6 a fost de partea Dianei, ştii?” mi-a spus Christine. Într-o zi, o clientă care avea legături cu serviciile secrete a asistat la livrarea acestor pachete. Iată cum descrie Christine ceea ce a urmat:

„Mi-a spus: ‚Sunt foarte îngrijorată pentru tine; nu ştii în ce te bagi. Diana este nebună. Te va trage şi pe tine în prăpastie. În final vei fi omorâtă, la fel şi copiii tăi, şi pisica, iar afacerea îţi va fi distrusă din temelii’. Nu-mi venea să cred. Avea o voce plină de ură. Diana a venit a doua zi şi i-am dat poşta. I-am spus: ‚Ai grijă, căci nu toţi cei care se înclină în faţa ta te iubesc’. I-am povestit ce s-a întâmplat şi s-a înroşit la faţă de furie. Când Diana a murit, toată lumea a fost unanim de acord că a fost ucisă. Numai acea clientă a rămas scandalizată de această sugestie. Am fost verificată de MI6. Telefoanele mi-au fost ascultate, casa mi-a fost răscolită de sus până jos. Pe scurt, casa regală m-a supravegheat în permanenţă pe vremea când eram prietena Dianei”.

Christine şi apropiaţii ei nu au nici cea mai mică îndoială legată de ceea ce s-a întâmplat la Paris. „A fost ucisă şi lăsată să moară pe marginea drumului. Cei responsabili de această crimă sunt mai înalţi în grad decât elita armatei şi decât ‚veveriţele secrete’ [serviciile secrete britanice]. În ‚prostia lui jalnică’, Mohamed Al Fayed doreşte să facă parte din lumea reptiliană, pentru că ‚îi place’”. Christine crede că întreaga poveste de dragoste dintre Diana şi Dodi a fost o inginerie:

„Diana se îndrăgostea imediat, iar Dodi era un maestru al zâmbetului. Poveştile ei de iubire se terminau întotdeauna prost, căci din cauza nenorocirilor prin care a trecut, dorea întotdeauna să-i salveze pe alţii. De aceea, bărbaţii de care se simţea atrasă erau schilozi din punct de vedere emoţional. La fel ca şi mine, avea şi ea puteri vindecătoare. Majoritatea bărbaţilor care au ieşit cu Diana s-au folosit de ea. Cred că acelaşi lucru l-a făcut şi Dodi. Probabil că avea nevoie de ea pentru a-şi gâdila egoul, pentru contactele ei şi pentru familia din care provenea. Familia regală a ucis-o din cauza energiei ei luminoase, mai ales după ce a rămas însărcinată. Nu cred nici o clipă că a fost atât de grav rănită cum s-a spus. Dacă i s-ar verifica trupul, s-ar constata că cicatricea lăsată de intervenţia chirurgicală a început în zona pubisului şi a continuat până la gât. I-au scos chiar şi timusul, glanda prin care se realizează comunicaţiile interstelare. Ştiu din surse sigure că era însărcinată şi că i s-a scos copilul din pântec. Acesta a fost ciopârţit şi livrat la diferite adrese. La ora actuală oamenii lor de ştiinţă pot clona copii pornind de la câteva celule. O parte din corpul ei a fost folosită pentru ritualurile lor. Diana îşi punea întotdeauna oamenii să cureţe palatul Kensington de microfoane, dar ei i-au pus microfoane lui Dodi, aşa că ştiau tot timpul ce se petrece. Nu era prima oară când a crezut că este însărcinată. S-a întâmplat şi înainte, pe vremea relaţiei cu Hewitt, dar atunci s-a înşelat”.

Christine Fitzgerald cunoştea viaţa Dianei în cele mai intime detalii. Ea a cunoscut-o pe prinţesă aşa cum puţini oameni au reuşit. De aceea, nu putem trece cu vederea incredibilele ei revelaţii legate de tratamentul la care au spus-o Windsor-ii de-a lungul anilor, ameninţările şefului securităţii lui Charles, sacrificiile rituale şi confirmarea faptului că familia regală a fost responsabilă pentru uciderea lui Barry Mannakee. Ar trebui iniţiată o campanie de presă care să îi silească pe Windsor-i să răspundă la aceste întrebări, la fel ca şi Al Fayed, Trevor Rees-Jones, contele Spencer, şi ceilalţi pe care i-am numit în această carte. Windsor-ii trebuie deposedaţi de putere, dinastia lor regală trebuie detronată, iar crimele lor împotriva umanităţii trebuie expuse în faţa opiniei publice. Toţi cei implicaţi alături de ei, politicieni, medici, agenţi ai serviciilor secrete, trebuie expuşi la rândul lor. Familia regală, contele Spencer şi Tony Blair au dezminţit public că Diana ar fi fost ucisă, făcând chiar apel la încetarea acestor zvonuri „de dragul băieţilor”. Aceste întrebări nu trebuie însă ignorate, căci altfel vom asista cât de curând la un nou asasinat al Frăţiei, în timp ce cei responsabili vor rămâne liberi. Contele Spencer a mers până acolo încât a emis un comunicat al familiei, în februarie 1998, în care s-a întrebat retoric: „Cui folosesc aceste speculaţii? Întreb pentru că este evident că ele fac foarte mult rău. Tot ce cerem noi, familia ei, este ca memoria Dianei să fie respectată şi să se renunţe la speculaţiile senzaţionale, ajutându-ne astfel să ne revenim după pierderea grea pe care am suferit-o”. Ce poate crede cel care are acces la dovezile prezentate în acest capitol, în timp ce contele Spencer şi Tony Blair declară sus şi tare că nu există dovezi ale unei conspiraţii? Dacă Diana ar fi fost sora dumneavoastră, nu aţi fi făcut toate eforturile ca să aflaţi ce s-a întâmplat în realitate? Dacă aţi fi prim ministru al unei ţări a cărei prinţesă atât de iubită de public a fost ucisă, nu aţi încerca să stabiliţi care este adevărul? De ce nu fac aceşti oameni nimic? Relaţia Dianei cu fratele ei era cel puţin dizarmonioasă, ca să nu spunem mai mult. De aceea, discursul ţinut de conte la înmormântarea ei nu poate fi considerat decât ca un monument de ipocrizie, la fel ca şi condamnarea în bloc a mas-mediei într-o afirmaţie pe care a făcut-o acasă la el, în Cape Town, imediat după moartea sorii sale, şi care a alimentat convingerea că paparazzi-ii erau vinovaţi de producerea accidentului. Iată cum îl descrie pe conte Christine Fitzgerald:

„Charles Spencer este un mare ticălos, un om demn de tot dispreţul. Când Diana a trecut prin toată acea traumă legată de căsnicia ei cu Charles, el i-a spus: ‚Te rog să nu vii la mine cu problemele tale. Îmi ajung ale mele’. Nu a fost nici măcar de acord să-i cedeze una din casele sale. Altminteri, nu este deloc un om puternic. Adulmecă în schimb situaţiile periculoase, capabile să confere putere, şi este atras de ele. Pe domeniul său au loc acte de satanism. Diana ştia acest lucru”.

Diana era iubită de milioane de oameni (lucru vizibil mai ales după moartea ei), deşi aceştia nu cunoşteau nici jumătate din tot ce a suferit ea din cauza Windsor-ilor. În multe privinţe, Diana a semănat cu Marilyn Monroe, fiind folosită de establishment, iar apoi alungată şi ucisă. Marilyn a avut o relaţie amoroasă cu preşedintele Kennedy, şi după toate aparenţele şi cu fratele acestuia, Bobby, iar atunci când a devenit periculoasă, a fost ucisă, căci ştia prea multe. Printr-un alt exemplu de sincronicitate remarcabilă, există numeroase coincidenţe între viaţa ei şi cea a Dianei. Amândouă s-au născut pe data de întâi a lunii şi au murit la vârsta de 36 de ani, în luna august. Amândouă s-au măritat pe data de 29 cu bărbaţi mai în vârstă cu 20 de ani decât ele. Lui Marilyn i s-a spus „Regina Diamantelor”, iar Dianei „Regina Inimilor”. Amândouă au reprezentat subiectul cântecului lui Elton John, Candle in the Wind, pe care acesta l-a cântat la funeraliile Dianei. După ce Christine a vorbit cu mine, ameninţarea mai veche cu distrugerea afacerii ei a fost pusă în practică. Peste noapte, telefonul ei a început să sune mult mai rar, iar când am întâlnit-o din nou, avea într-o săptămână tot atâţi clienţi câţi avea înainte într-o zi. Acest mister este greu de explicat, dat fiind că este una din cele mai talentate vindecătoare din centrul Londrei. Desigur, este greu de explicat pentru cine nu cunoaşte povestea reală. Oricum, mi-a spus că este hotărâtă să scoată adevărul la lumină, orice i-ar face autorităţile: „Nu doresc un război, dar doresc ca această porcărie să se termine odată”. Privind retrospectiv la viaţa Dianei şi la conversaţiile pe care le-au avut împreună, ea spune:

„Biata făptură! Trăia într-o casă în care nimănui nu-i păsa de ea şi acesta este un lucru teribil pentru oricine. Locuia singură într-un cuib de vipere. Tot ce făceam eu era să-i ridic moralul. După ce m-a cunoscut, obişnuia să mă viziteze frecvent. Am lăsat-o să aştepte două săptămâni înainte să-i fac un control. S-a spus despre mine că o tratam pentru crize de mânie, dar acest lucru este departe de adevăr. Tot ce făceam era să o ascult şi să mă cutremur în faţa poveştilor ei. Nu am crezut însă nici o clipă că o vor ucide. Nu-mi vine să cred că acest lucru este atât de evident, şi totuşi nimeni nu doreşte să-l recunoască. Cabinetul meu este un templu al adevărului, un loc în care lumea se simte în siguranţă şi oamenii îmi povestesc problemele lor. Eu nu judec niciodată pe nimeni şi de aceea nu am vorbit până acum despre acest subiect. Sărmana era foarte tulburată, iar dacă este să spunem adevărul, trebuie să-l spunem până la capăt. Nu era nebună, dar a suferit foarte multe abuzuri fizice şi psihice, încă de pe vremea când era mică. Atât tatăl, cât şi mama ei erau doi ticăloşi.

Familia regală a început să se teamă de ea, căci îndepărta opinia publică de ei. De aceea, mult timp i-au recunoscut valoarea şi i-au furat energia prin acte de vampirism psihic. Tot ce dorea sărmana era să se mărite şi să aibă copii, să trăiască viaţa pe care nu a avut-o niciodată. Opinia publică ar fi acceptat-o oricum, căci aşa nevrotică cum era, era o fiinţă de lumină, care manifesta iubire oriunde s-ar fi dus. În această privinţă era uimitoare. Din păcate, nu ştia că are această putere şi simţea nevoia să primească asigurări şi confirmarea propriei sale valori. Drama este că cei de la care aştepta această confirmare nu erau oamenii cei mai potriviţi să i-o acorde. Când a încercat să se rupă de trecut, a ieşit în lume şi a început să facă lucruri normale. De pildă, a făcut kung fu timp de cinci ani cu soţul meu. Dorea să fie o femeie normală, să se poată plimba pe stradă, la fel ca oricare alt om. A fost într-adevăr o femeie uimitoare”.

Diana a afirmat că nu-i vine să creadă cât de reci erau Windsor-ii, iar cea mai plastică dovadă a acestui lucru i-a fost oferită opiniei publice în zilele de după moartea ei. Toţi membrii clanului s-au retras la Balmoral, în Scoţia, în timp ce zeci de milioane de oameni o plângeau pe Diana, într-o explozie de durere fără precedent. Numai presiunea opiniei publice (prin intermediul mas-mediei) a făcut-o pe regină să îi aducă Dianei un „tribut” public televizat, altminteri rece şi neinspirat, cu o noapte înaintea înmormântării. Toţi cei care îi cunosc pe membrii familiei regale îi descriu ca fiind „reci”. Acesta este profilul mental şi emoţional al Frăţiei şi al reţelelor sale. Bill Cooper spunea că iniţiaţii pe care i-a cunoscut în timp ce lucra pentru serviciile secrete navale ale SUA „nu aveau conştiinţă, nu ştiau ce înseamnă morala, regretele, sentimentele şi emoţiile în general”. Acesta este exact profilul Windsor-ilor şi respectiv profilul reptilienilor din regiunea inferioară a celei de-a patra dimensiuni (conform descrierilor tuturor celor care s-au întâlnit vreodată cu ei). Există o explicaţie a acestui lucru.

Oamenii de pe această planetă au fost înşelaţi de mii de ani. Li s-a falsificat istoria şi prezentul, astfel încât nimeni nu mai ştie cine sunt cu adevărat şi care este adevărata natură a vieţii. Umanitatea este minţită pe faţă în ceea ce priveşte agenda reală a celor care o conduc. Deloc întâmplător, termenul de „înşelare/amăgire (n.n. hoodwink în original)” este definit astfel de istoricul dr. Albert MacKey, francmason de grad 33 şi cel mai important istoric al francmasoneriei din secolul XIX, în lucrarea sa, Enciclopedia francmasoneriei: „Simbol al secretului, tăcerii şi întunericului în care trebuie păstrate misterele artei noastre de privirile nevrednice ale profanilor”.

Într-adevăr, rasa umană a fost amăgită.”[1]

SURSE

  1. David Icke – “Secretul suprem”, editura Daksha.
  2. Foto: dailystar.co.uk
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro