Poveste de dragoste dacica !

by Dupa Marea Descoperire din Masivul Bucegi a Salii Proiectiilor, din August 2003, echipele de cercetatori romano-americani au inceput sa studieze o parte din istoria secreta a omenirii, respectiv istoria secreta a locuitorilor spatiului Carpato-Danubiano-Pontic. Hologramele din Sala Proiectiilor au aratat atat de multe informatii despre istoria celor ce au […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Dupa Marea Descoperire din Masivul Bucegi a Salii Proiectiilor, din August 2003, echipele de cercetatori romano-americani au inceput sa studieze o parte din istoria secreta a omenirii, respectiv istoria secreta a locuitorilor spatiului Carpato-Danubiano-Pontic. Hologramele din Sala Proiectiilor au aratat atat de multe informatii despre istoria celor ce au locuit pe acest teritoriu, incat ar necesita, cel putin, sute de pagini pentru a se face un rezumat.

Imaginile prezentate de holograme sunt atat de vii, incat te face sa crezi ca, chiar traiesti in acel moment. Datorita faptului ca informatiile despre geto-daci s-au inmultit in ultima vreme, pot fi furnizate alte informatii din istoria lor.

daci.jpg

De mult de tot, pe aceste meleaguri pe care ne aflăm poi acum, adică în Carpaţi, care de altfel sunt cei mai bătrâni munţi ai Planetei, trăia bravul popor dac. Erau oameni, drepţi, corecţi şi cu frică de Dumnezeu. Trebuie să îţi spun că spre deosebire de alte popoare, care se închinau la zei şi idoli, dacii erau monoteişti.

Aveau un singur Dumnezeu, pe care îl numeau Zamolxe. în mijlocul acestor munţi, era un cătun, puţin izolat de restul satelor, în care îşi duceau viaţa o mână de oameni. în noaptea aceea de iarnă, pe femeie o apucase durerile facerii. Bărbatul plecă grăbit după moaşa satului.

Tremura speriat, era primul lor copil, Zamolxe îi răsplătise pentru credinţa lor, „ce-i drept cu întârziere”, însă în sufletul lui răsunau obsesiv cuvintele bătrânului înţelept: „va fi ca o stea căzătoare”. Nu reuşise să înţeleagă încă tâlcul lor şi mai ales nu desluşea ce înseamnă furnicătura aceea ciudată din inimă.

Fata se născu a doua zi spre dimineaţă. Era un copil luminos, ce venise pe lume aducând cu ea flacăra iubirii lăuntrice. Toţi au văzut focul sacru al cunoaşterii, care se oglindea în ochii ei de culoarea cerului.. Se hotărâră să o numească Aegis. Aşa au spus înţelepţii. Copila crescu acolo sus pe munte, înconjurată de liniştea naturii, de frumuseţea plaiurilor dacice, de izvoare cristaline şi flori cu puteri tămăduitoare.

Anii trecură, iar copila deveni o fată frumoasă, după care toţi flăcăii locului îşi aruncau privirea, însă ea părea să nu-i vadă; o interesau mai mult animalele şi prefera să îşi petreacă timpul, ascultând poveştile şi sfaturile înţeleptului cel bătrân.

Niciodată nu a înţeles însă de ce ochii lui o priveau cu tristeţe şi de ce câteodată zâmbetul lui trist îi sfâşia sufletul. într-o seară însă, exact la lăsatul întunericului, se auzi un tropot de cal şi voci bărbăteşti. Tocmai când tatăl ei se pregătea să iasă pe uşă, în prag apăru chipul lui.

Era un flăcău obişnuit, însă privirea lui întunecată şi pletele ruginii care-i cădeau pe umeri, îi umplură ochii de lacrimi. Şi tot uitându-se aşa la el Aegis se întreba de ce oare sufletul ei părea să se sfâşie? Mai simţise acest lucru atunci când bunica ei trecuse la Zamolxe şi ştia că o va revedea abia după mult timp; dar acum? în momentul în care ochii lor se întâlniră, i se păru că vede în ei acelaşi licăr, sau să fi fost doar o părere?

„Sunt mesager”, zise flăcăul şi mai înainte ca tatăl ei să le poruncească să iasă afară, căci femeile nu aveau ce căuta la discuţii bărbăteşti, reuşi să-i audă numele: Dega. Deşi afară începuse să ningă, ea nu simţea răcoarea fulgilor ce îi cădeau pe obraji, din pricina focului acela lăuntric, care începuse să se aprindă. Nu o văzu nici pe mama ei, care încerca să priponească în grajd calul străinului, nu auzi nici când o chema pe nume, căci în urechi, ropotul inimii ei îi spunea: Dega, Dega.

îi păru tare bine când află că tatăl ei hotărâse ca străinul să rămână câteva zile acolo, până când ninsoarea avea să se oprească. Şi zilele începură a trece. Şi cu cât viscolul se înteţea, cu atât ea mulţumea mai tare lui Zamolxe pentru faptul că străinul nu putea pleca.

Şi aşa încet, zi după zi, schimbul timid de priviri se transformă în uşoare atingeri şi mai apoi în strângeri de mână, până când într-o zi, când se pregătea să plece în pădure pentru a duce fân animalelor sălbatice, Dega se oferi să o ajute. Şi acolo, în taina pădurii, înconjuraţi de crivăţul iemii se sărutară. La început mai timid, apoi din ce în ce mai apăsat, contopindu-şi parcă fiinţele.

Era ca şi cum universul se deschise, absorbindu-i în abisul său, făcându-i să uite de timp şi de spaţiu. Acolo, în faţa stihiilor naturii îşi jurară credinţă veşnică, dincolo de moarte. Şi iată că zăpada încetă să mai cadă şi flăcăul se văzu nevoit să plece înapoi pentru a duce răspunsul.

în noaptea dinaintea plecării, îşi mai jurară odată iubire şi îşi făgăduiră să se căsătorească în primăvară. Urma să ducă răspunsul şi să se întoarcă să o ceară de la tatăl ei. Cu inima tresăltând de bucurie, la gândul revederii, Dega înainta prin pădure.

Nu băgă de seamă urletul lupilor care se apropiau din ce în ce mai mult. Abia când era prea târziu, realiză pericolul. Calul speriat îl trânti la pământ. Văzu cum un lup se pregătea să sară la el. Trase pumnalul şi i-l implanta în inimă. Simţi sângele cald al animalului şiroindu-i printre degete. Mai simţi cum mâna stângă începuse să-i ardă şi înainte să leşine apucă să îşi vadă calul sfârtecat de lupi.

încet, încet simţurile începură să îi revină şi primul lucru pe care a reuşit să îl zărească a fost un licăr de lumină. „Oare acesta este focul sacru al lui Zamolxe” se întrebă el, „dar dacă da, atunci de ce simt miros de fiertură de ierburi?”. Nu reuşi să îşi răspundă, deoarece un somn obositor, aproape de leşin, puse stăpânire pe el. Mai apucă să simtă cum o mână aspră şi răcoroasă îi trecu peste frunte.

„Se va face bine”, zise bătrâna, mai mult pentru sine. „Are doar carnea sfâşiată, oasele sunt bine”. Aegis privea în zare. De acolo de sus, din vârful observatorului, iscodea cu ochii întreaga vale în speranţa că va vedea vreun călăreţ. însă zilele treceau nemiloase, făcând ca speranţa ei să scadă. Odată cu căderea frunzelor, simţi că în sufletul ei s-a sfâşiat ceva.

Se gândea la poveştile bătrânilor, la fetele frumoase din satul de la vale, la fiice de împărat şi chiar la ielele pădurilor. Când prima zăpadă sosi, peste sufletul ei se aşternu deznădejdea. Spaima iniţială se transformă în deznădejde. Cu fiecare zi care trecea ochii ei luminoşi deveneau tot mai trişti şi mai stinşi. Când în sfârşit părinţii ei au văzut transformarea, era deja prea târziu.

Aegis căzu la pat. îşi simţea sufletul pustiit, iar lacrimile vărsate, săpaseră adânci cearcăne. în inima ei se dădea bătălia finală. încet iubirea iniţială, începu să se transforme în ură, dar nu ură faţă de omul iubit, căruia îi căuta iertare, ci ură împotriva sorţii, a destinului. O furie mută îi sfâşia pieptul.

Nu înţelegea şi nu voia să creadă că tocmai ei, care nu greşise cu nimic, Zamolxe îi era potrivnic. Cu fiecare clipa, devenea tot mai slăbită. Degeaba chemaseră toţi vracii locului, degeaba i se făcuseră descântece şi fierturi. Focul mistuitor nu putea fi stins.

Doar bătrânul înţelept era singurul care nu făcuse nimic. De zile în şir stătea în faţa casei, privind cerul şi bolborosind cuvinte doar de el ştiute. în dimineaţa aceea, femeile se adunaseră în faţa porţii, şoptindu-şi vorbe în colţul năframei. Din casă se auzea doar plânsul de neputinţă al mamei.

în rest era o linişte atât de apăsătoare, încât părea că natura încremenise în aşteptarea cruntului deznodământ. Deodată, din zare, se făcu auzit ropotul unui cal. La început mai slab, apoi din ce în ce mai aproape, tot mai aproape, până când în dreptul casei opri un armăsar alb, plin de sudoare.

Dega descăleca şi mirat de neobişnuita adunare, dădu bineţe încercând să intre, însă bătrânul înţelept îl prinse de mână şoptindu-i: „Prea târziu!”. Flăcăul se repezi înăuntru. Nu băgă de seamă ochii înlăcrimaţi ai mamei şi nici mirarea tatălui, ci numai pe Aegis. Citi în privirea ei bucuria de a-1 revedea, însă trupul slăbit refuza să o asculte. O apucă de mână, însă ea doar tresări.

Părea o pasăre rănită în ultima zvâcnire a vieţii. O strigă pe nume, dar ea nu avu puterea să îi răspundă. Mâna ei încercă să îi mângâie părul şi oftă. Buzele lui se apropiara de ale ei, culegându-i ultima suflare. Simţi cum sufletul ei, în trecere, îi străbate fiecare fibră a corpului, învăluindu-l, îmbrăţişându-l, ca pentru o ultimă despărţire, apoi nu mai simţi nimic.

Rămase ore în şir aşa, îngenuncheat lângă patul ei. Nu auzi nici strigătele femeilor, nici chemările bărbaţilor, care îl încurajau, spunându-i că moartea înseamnă de fapt renaştere, că nu se cade să plângi. Privea în gol, orb şi mut, împietrit asemeni unei stânci.

Au hotărât să o îngroape pe creastă, locul este nu departe de aici, acolo unde stătea ore în şir vorbind cu norii. Dega rămase lângă mormântul ei. Degeaba îl chemaseră, degeaba îi spuseseră că nu e bine ce face, nimeni nu reuşi să îl facă să plece. Acolo în taina nopţii, jură în faţa lui

Zamolxe, chemând chezăşie stihiile pădurii, iubire veşnică pentru acel trup de lut. Pumnalul luci scurt, străbătând noaptea ca un ţipăt de pasăre. Şi-1 împlântă scurt. Cu sângele şiroindu-i din piept, se prăbuşi peste mormânt. Cu ochii larg deschişi, privind la cer îşi dădu ultima suflare. Atunci îl blestemă pe Zamolxe şi ceru dreptul, cu liberul său arbitru, de a fi în veşnicie alături de ea, să nu o părăsească niciodată.

Şi astfel cele două sărmane entităţi, ce veniseră pe acest pământ pentru a manifesta iubirea absolută, s-au trezit unite doar în veşnicie. Şi cum ei încă nu ieşiseră din legea karmei, legământul făcut i-a despărţit în viaţă. Şi astfel ei au trecut prin vâltoarea reîncarnărilor succesive, căutându-se, strigându-se.

Dar iată că la un moment dat, după mii de ani, în acel loc a poposit un suflet, o entitate care simţea că îşi caută perechea. Acum era mult mai evoluat. Şi ajungând acolo, a început să recunoască locul, sunetul munţilor şi şoaptele vântului. Şi sufletul lui a înţeles atunci legământul făcut. Trebuie să îţi spun, că oricât ai fi de evoluat, ţi se arată numai ceea ce poţi duce.

Şi s-a rugat Tatălui, cu toată fiinţa sa, cu toată puterea sufletului, iar prin această rugăciune a inimii, a cerut ca ceea ce fusese legat să se dezlege. Numai că sărmana entitate şi-a dat seama că în încarnarea aceea nu mai era timp ca ei să se reîntâlnească. Şi atunci a hotărât să îşi ridice o casă, acolo, în zonă, spre a fi aproape de locul acela, nu că ar fi contat, dar sufletul lui încerca să culeagă fiecare vibraţie a amintirii ei. Şi astfel se încheie povestea noastră.

Este o poveste simplă, de dragoste, povestea a două entităţi ce nu au înţeles că fuseseră trimişi pe pământ pentru a manifesta iubirea absolută.

Citiți și...

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro