Pădurea Todorușelor din Buzău – sferele luminoase și tunelurile subterane ale uriașilor – locul unde se află tezaure vechi de 6.000 de ani

by „De 21 de ani locuiesc la oraş, dar aceste două decenii nu m-au făcut să uit nici satul meu natal, frumuseţea lui, şi nici unul dintre cele mai ciudate locuri pe care le-am întîlnit vreodată. M-am născut în Stroeasca, un sat de munte din nordul judeţului Buzău. De la […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

„De 21 de ani locuiesc la oraş, dar aceste două decenii nu m-au făcut să uit nici satul meu natal, frumuseţea lui, şi nici unul dintre cele mai ciudate locuri pe care le-am întîlnit vreodată.

M-am născut în Stroeasca, un sat de munte din nordul judeţului Buzău. De la noi, din curte, în dimineţile limpezi, se vede Vîrful Siriu. Şi despre acesta există o mulţime de legende şi de credinţe ciudate, dar locul straniu despre care m-am decis să vă scriu este altul. La nord de Stroeasca, peste o culme muntoasă căreia i se spune Casa Hoţilor, începe un drum forestier. Este singura legătură cu lumea a unui cătun, Puţul Vechi aflat la nu mai mult de 3 kilometri de sat. Pe vremea copilăriei mele, acolo nu mai locuiau decît vreo 20 de familii.

Cînd eram puşti, cea mai mare distracţie a băieţilor din sat erau excursiile pînă în Puţul Vechi, dar nu pe drumul forestier, ci de-a dreptul prin locul cel mai periculos din împrejurimile noastre, Codrul Todoruşelor. Cîte poveşti n-am auzit despre această pădure… Bunicul îmi spunea că, pe vremurile străbunicului său, codrul primise acest nume, deoarece în noaptea de Todoruşe a unui an din secolul trecut, deasupra pădurii fuseseră văzute lumini ciudate şi toţi sătenii fuseseră convinşi că erau Sîn Toaderii, care se întîlneau cu Rusaliile. «Măi băiete, îmi mai spunea bunicul, tu, dacă ai de gînd să te duci pe acolo, să mergi doar la amiază şi să ai mereu o cruce la tine… Noaptea, să nu calci prin codrul acela, cum fac copiii fără minte! Unchiul tău era om în toată firea şi tot s-a dus noaptea în pădure, să pună capcane; nu s-a mai întors…» Am fost şi eu un copil fără minte.

Încă de pe la 8, 9 ani, am început să intru cu băieţii în pădurea cu pricina. Treceam de Casa Hoţilor, unde se află ruinele unui adăpost al haiducilor şi, în loc să o luăm pe cărare, coboram în valea în care se întinde codrul. Este cea mai stranie pădure pe care am văzut-o în viaţa mea. Aşezată într-o căldare stîncoasă, locul cel mai misterios şi, în acelaşi timp, cel mai periculos este mijlocul ei. Dar surprizele nu lipsesc nici pînă acolo: în primul rînd, de fiecare dată cînd am intrat în el, codrul era de o tăcere înspăimîntătoare. Parcă nici o vieţuitoare, nici măcar o pasăre n-ar fi vrut să locuiască sub crengile sale. Fie vară, fie iarnă, cu cît te apropii de centru, temperatura este tot mai puţin influenţată de exterior, iar în mijloc, în plină lună decembrie, noi, copiii, eram nevoiţi să ne scoatem cojoacele din pricina căldurii. Acolo, în miezul pădurii, este o văiugă în care se află o porţiune stîncoasă; nu există nici un izvor, dar se aude în permanenţă şipotul unor ape subterane.

Printre acele stînci, eu şi Nicu, prietenul meu cel mai bun din copilărie, am descoperit intrarea în lumea misterioasă de sub pădure. Era într-o zi de primăvară, în 1974 sau ’75… În noaptea dinainte avusesem parte de-o furtună zdravănă. Pe la prînz, am ajuns în văiugă şi am găsit un stejar doborît de vînt. O parte din trunchi, în cădere, mutase un bolovan şi, în locul acestuia, am găsit un puţ. Era de fapt o groapă, cu diametrul de aproape 3 metri, mascată pînă atunci de acea piatră uriaşă. Aveam vreo 14 ani şi eram amîndoi curioşi din fire. Ne-am holbat ce ne-am holbat, apoi, a doua zi, am venit cu o frînghie din sat şi ne-am coborît în puţ. Şi acum îmi amintesc scena: pe măsură ce coboram, se făcea tot mai cald, de parcă eram acasă, lîngă sobă. Dar cel mai ciudat era faptul că o lumină – verzui-fosforescentă aş spune astăzi – părea să izvorască de-a dreptul din pereţii puţului; aceştia, n-am să uit niciodată, erau săpaţi în stîncă, dar atît de bine săpaţi, încît n-am găsit nici o asperitate de care să ne agăţăm.

La vreo 4-5 metri adîncime, am dat de o galerie şi am pornit-o la dreapta ei. Aceeaşi lumină ne înconjura, venind de peste tot şi de nicăieri. Am mers mai bine de 100 de metri pînă am dat de o sală imensă. Vă rog să mă credeţi, nu exagerez cu nimic, nu era deloc mai mică decît sala Amfiteatru a Teatrului Naţional din Capitală. Şi era toată săpată în piatră, dar cu zidurile finisate uimitor de bine. În aceeaşi lumină verzuie am văzut, pe ambele laturi ale sălii, un fel de mese, tot în piatră săpate. Pe fiecare dintre ele era aşezat un schelet… Atunci am îngheţat de frică: erau schelete, păreau umane, numai că… aveau cel puţin 3-4 metri lungime. Altfel spus, fiinţele acelea avuseseră de două ori înălţimea unui om normal. Nu mai ţin minte dacă eu sau Nicu am luat-o primul la fugă.

În orice caz, am urcat pe frînghie cu o viteză demnă de un soldat al trupelor de elită…Cînd am ajuns acasă, eram prea îngrozit ca să tac din gură. Eu credeam că găsisem scheletele haiducilor şi i-am povestit totul tatei. După ce am încasat o bătaie zdravănă, l-am văzut pe tata îmbrăcîndu-se şi plecînd către unchiul meu Vasile, care era şeful postului de miliţie din sat. A doua zi a început nebunia. Unchiul Vasile ne-a descusut, pe mine şi pe Nicu. După ce i-am povestit tot şi am mai încasat cîteva palme, ne-a trimis acasă şi ne-a zis că, dacă vrem să nu le facem necazuri părinţilor, să uităm tot ce am văzut în codru.

În dimineaţa următoare, m-a trezit zgomotul unor camioane. Cînd am ieşit în grădină, nu mi-a venit să-mi cred ochilor; aproape 100 de soldaţi, înarmaţi şi încolonaţi, porniseră către pădure. Pe la prînz au început să apară Dacii din acela negre, despre care tata îmi spusese că-s ale «securiştilor». Doar în cîteva săptămîni, Casa Hoţilor a fost împodobită cu un radioreleu. Acesta era pretextul sosirii securiştilor la noi în sat: ridicau un «obiectiv strategic». De la unchiul Vasile n-am reuşit să aflăm decît că accesul în toată zona din nordul satului fusese interzis şi că urma să sosească un grup de arheologi de la Bucureşti. Cele cîteva familii din Puţul Vechi au fost strămutate în Stroeasca în acelaşi an. În toamnă, eu am plecat la Buzău, unde am urmat liceul. Prin sat veneam doar în vacanţe: lucrurile nu se schimbaseră în nici un fel. Nimeni nu mai intra în pădure, toată zona fiind îngrădită cu sîrmă ghimpată şi păzită zi şi noapte. În plus, teama pusese stăpînire pe toată lumea: rarele discuţii despre cercetările făcute în pădure se făceau în şoaptă, de parcă securiştii ar fi pus microfoane pînă şi în cîrciuma satului.

În 1981, am intrat la Politehnică, în Bucureşti. În anul III, am fost prieten cu o colegă de grupă, Narcisa Dragnea. Într-o seară, m-a invitat la ea acasă şi, cu acea ocazie, i-am cunoscut pe ai ei. Ca să nu fac vreo gafă în discuţii, mi-a spus că tatăl ei e ofiţer de Securitate. Domnul Dragnea era un tip la vreo 55 de ani, înalt şi slab, foarte politicos şi foarte interesat de persoana mea. Cînd i-am spus că sînt născut în Stroeasca, a rămas blocat: „Stroeasca… din Buzău? – Da. Aţi fost pe la noi? – Da, de cîteva ori…“. După mai multe pahare de palincă, îmbujorat şi înveselit, mi-a mărturisit că mă place foarte mult, că ar vrea să mă văd mai mult cu Narcisa… Apoi a schimbat subiectul şi mi-a povestit că a fost la Stroeasca cu prilejul construirii radio-releului. După alte pahare de palincă, mi-a spus adevărul: „Măi, băiete, acolo, la voi în sat s-a descoperit ceva uluitor. În pădurea aia a voastră e o reţea de galerii subterane, săpate în granit, care însumează 8 kilometri pătraţi! Sînt săli de 200 de metri lungime!

Şi ştii care-i problema? Nu le-a săpat nici Burebista, nici Decebal, nici Traian! Sînt mult mai vechi, băiete! S-au făcut teste: datează de mai bine de 6 milenii! Sînt îngropaţi acolo cîţiva din constructori: nici în basme n-ai întîlnit asemenea fiinţe! Aveau mai bine de 3 metri înălţime… N-ar trebui să vorbesc despre aşa ceva, dar oricum n-ai să mă crezi: nu erau oameni, băiete! Semănau cu noi în aceeaşi măsură în care semănăm noi cu cimpanzeii. Şi sub galeriile alea ştii ce se află? Nu? Nici noi nu ştim, fiindcă sub piatră se află un planşeu făcut dintr-un fel de metal pe care încă nu l-am străpuns… Dar ce se află acolo, sub galerii, este radioactiv…

Vezi în ce sat interesant te-ai născut? Nici nu ştii tu cît e de interesant…“. Bineînţeles că m-am arătat uimit, apoi chiar neîncrezător, ca să nu devină suspicios. M-am despărţit de Narcisa în 1988. Pe domnul Dragnea l-am mai văzut o singură dată, în 1994: firma la care lucram pe atunci a avut legături cu un S.R.L. patronat de nimeni altcineva decît de tatăl fostei mele prietene. Am stat la o cafeluţă, dar, cînd i-am amintit discuţia noastră despre uriaşii din Stroeasca, a negat totul: „Cred că mă confunzi, băiete… Eu nu ţi-am spus niciodată asemenea tîmpenii! Mă vezi pe mine, om serios, să îndrug basme cu extratereştri îngropaţi pe sub sate?! În sate nu mai creşte nici grîu, darămite extratereştri!“ Pădurea Todoruşelor e în continuare un teritoriu interzis. Astăzi însă, „băieţii cu ochi albaştri” au devenit mai rafinaţi: au abandonat povestea cu radio-releul şi au trecut la «prospecţiuni geologice». La ieşirea din sat dai de-un ditamai gard cu sîrmă ghimpată, pe care, din 20 în 20 de metri, e atîrnată o plăcuţă: «Accesul strict interzis! Zonă de prospecţiuni geologice»“.

SURSE

  1. http://www.ziartricolorul.ro/teritorii-interzise-romania-codrul-todoruselor/
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro