Obsesia securității și deriva anti-democratică

by “Articolul 20 din Legea de planificare militară, promulgată pe 19 decembrie 2014, autorizează o supraveghere generalizată a informațiilor digitale, până într-atât încât îl putem numi „Patriot Act à la française”. Ridicată la rangul de prioritate absolută, nevoia de securitate invocă pretexte ce deseori se schimbă (subversiune politică, „terorism”), dar […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Articolul 20 din Legea de planificare militară, promulgată pe 19 decembrie 2014, autorizează o supraveghere generalizată a informațiilor digitale, până într-atât încât îl putem numi „Patriot Act à la française”.

Ridicată la rangul de prioritate absolută, nevoia de securitate invocă pretexte ce deseori se schimbă (subversiune politică, „terorism”), dar își păstrează obiectivul: a guverna poporul.

Formula „din motive de securitate” („pour raisons de sécurité”, „for security reasons”, „per ragioni di sicurezza”) funcționează ca un argument de autoritate, pentru a pune pumnul în gură în orice discuție și a impune perspective și măsuri care nu ar fi acceptate altfel. Noi trebuie să-i opunem analiza unui concept aparent inofensiv, dar care pare să fi înlocuit orice alt concept politic: securitatea.

S-ar putea crede că scopul politicilor de securitate este pur și simplu de a preveni pericole, probleme sau dezastre. Unele genealogii leagă originea conceptului de dictonul romanSalus publica suprema lex(„salvarea oamenilor este legea supremă”), și, prin urmare, o înscrie astfel în paradigma stării de urgență. Să ne gandim lasenatus consultum ultimumși la dictatura din Roma[1]; la principiul de drept canonicNecessitas non habet legem(„Necesitatea nu cunoaște legi”); la comitetele de salvare publică[2]din timpul Revoluției Franceze; la Constituția din 22 frimaire a anului VIII (1799), referindu-se la „agitațiile care amenință securitatea statului”; sau la articolul 48 din Constituția de la Weimar (1919), temeiul juridic al regimului național-socialist, care, de asemenea, făcea referire la „siguranța publică”.

Deși corectă, această genealogie nu ne ajută să înțelegem dispozitivele de siguranță contemporane. Procedurile excepționale țintesc o amenințare imediată și reală care trebuie să eliminată prin suspendarea, pentru o perioadă limitată de timp, a garanțiilor legii; „motivele de securitate” de care vorbim astăzi sunt, din contră, o tehnică normală și permanentă de guvernare.

Mai degrabă decât în situația excepțională, Michel Foucault[3]recomandă să se caute originea securității contemporane în începuturile economiei moderne, la François Quesnay (1694-1774) și la fiziocrați[4]. Dacă la scurt timp după Tratatul de la Westfalia[5], marile state absolutiste au introdus în discursurile lor ideea că suveranul ar trebui să vegheze asupra siguranței supușilor săi, a trebuit să așteptăm până la Quesnay pentru ca securitatea – sau mai degrabă „siguranța” – să devină conceptul central al doctrinei de guvernare.

Prevenirea tulburărilor sau canalizarea lor?

Articolul lui despre „grâne” din Enciclopedie rămâne, două secole și jumătate mai târziu, indispensabil pentru înțelegerea modului de guvernare actual. Voltaire spunea, de asemenea, că, o dată ce acest text a apărut, parizienii vor înceta să discute despre teatru și literatură pentru a vorbi despre economie și agricultură …

Unele dintre principalele probleme cu care trebuie, prin urmare, să se confrunte guvernele sunt penuria de alimente și foametea. Până la Quesnay, ei au încercat să le împiedice prin crearea jitnițelor publice și prin interzicerea exportului de cereale. Dar aceste măsuri preventive aveau efecte negative asupra producției. Ideea lui Quesnay a fost de a inversa procesul: în loc de a încerca să prevină foametea, o lăsa să aibă loc, prin liberalizarea comerțului exterior și interior, ca apoi să o guverneze după ce a avut loc. „A guverna” ia aici sensul său etimologic: un căpitan bun – care este la cârmă – nu poate evita furtuna, dar dacă aceasta apare, el ar trebuie să fie capabil să-și controleze corabia. O guvernare care plasează securitatea nu în prevenirea problemelor și dezastrelor, ci în capacitatea de a le canaliza într-o direcție utilă.

În acest sens trebuie să înțelegem formula atribuită lui Quesnay, dar pe care el, de fapt, n-a scris-o niciodată: „Laisser faire, laisser passer”. Departe de a fi doar deviza liberalismului economic, ea descrie o paradigmă de guvernare, care plasează securitatea (Quesnay amintește „siguranța agricultorilor și lucrătorilor”) nu în prevenirea problemelor și dezastrelor, ci în capacitatea de a le canaliza într-o direcție utilă.

Este necesar să se măsoare implicațiile filosofice ale acestei inversări care bulversează relația ierarhică tradițională dintre cauză și efect: din moment ce este zadarnic sau, în orice caz, costisitor să gestionezi cauzele, este mai util și mai sigur de a guverna efectele. Importanța acestei axiome nu este neglijabilă: ea domnește peste societatea noastră, de la economie la ecologie, de la politica externă și militară la măsurile interne de securitate și de poliție. Aceasta este, de asemenea, cea care ne ajută să înțelegem convergența altfel misterioasă între liberalismul absolut în economie și un control de securitate fără precedent.

Să luăm două exemple pentru a ilustra această aparentă contradicție. Cel al apei potabile, mai întâi. Deși știm că apa este pe cale de a lipsi pe o mare parte a planetei, nicio țară nu are o politică serioasă pentru a preveni risipa. În schimb, vedem cum cresc și se multiplica, pe întreg globul, tehnici și instalații pentru tratarea apei poluate – o mare piață în devenire.

Acum, să luăm în considerare dispozitivele biometrice, care reprezintă unul dintre aspectele cele mai preocupante privind tehnologiile de securitate actuale. Biometria a apărut în Franța în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Criminologul Alphonse Bertillon (1853-1914) s-a bazat pe fotografia signaletică și măsurătorile antropometrice pentru a alcătui un „portret vorbit”, care folosește un vocabular standardizat pentru a descrie persoanele pe o fișă signaletică. Curând după aceea, în Anglia, un văr al lui Charles Darwin și mare admirator al lui Bertillon, Francis Galton (1822-1911), a dezvoltat tehnica de amprentare. Dar aceste dispozitive, evident, nu permiteau prevenirea criminalității, ci identificarea recidiviștilor. Regăsim aici concepția de securitate a fiziocraților: doar după ce crima a fost comisă statul poate interveni în mod eficient.

Gândite pentru recidiviști și străini, tehnicile antropometrice au rămas mult timp rezervate acestora. În 1943, Congresul SUA încă refuza Citizen Identification Act, care avea ca scop acordarea tuturor cetățenilor de acte de identitate care să le includă amprentele digitale. Abia în a doua jumătate a secolului XX au fost larg răspândite. Dar ultimul pas a fost făcut doar recent. Scanerele optice pentru citirea digitală rapidă a amprentelor și a structurii irisului au făcut ca dispozitive biometrice să iasă din secția de poliție pentru a fi ancorate în viața de zi cu zi. În unele țări, intrarea la cantinele școlare este controlată de un dispozitiv de citire optică pe care copilul pune absent mâna.

S-au ridicat voci pentru a atrage atenția asupra pericolelor unui control absolut și nelimitat de către o putere care ar avea la dispoziție datele biometrice și genetice ale cetățenilor săi. Cu astfel de instrumente, exterminarea evreilor (sau orice alt genocid imaginabil), realizată pe baza unei documentări incomparabil mai eficientă, ar fi fost totală si extrem de rapidă. Legislația azi în vigoare în țările europene în domeniul securității este, sub unele aspecte, mult mai severă decât cea din statele fasciste ale secolului XX. În Italia, textul consolidat al legilor de siguranță publică (Testo Unico delle Leggi di sicurezza pubblica, Tulsp), adoptat în 1926 de către regimul lui Benito Mussolini, este în esență încă în vigoare; iar legile împotriva terorismului adoptate în timpul „anilor de plumb” (din 1968 până la începutul anilor 1980) au limitat garanțiile pe care le conținea. Și cum legislația franceză împotriva terorismului este încă și mai strictă decât corespondenta sa italiană, rezultatul unei comparații cu legislația fascistă nu va fi foarte diferit.

Multiplicarea continuă a dispozitivelor de securitate reflectă o schimbare de concepție politică, până acolo încât ne putem întreba în mod legitim nu numai dacă societățile în care trăim pot fi în continuare considerate democratice, ci, de asemenea și mai presus de toate, dacă acestea pot încă fi considerate societăți politice.

În secolul V î. Hr., după cum arată istoricul Christian Meier, o transformare a modului de a proiecta politica a avut loc deja în Grecia, prin politizarea (Politisierung) cetățeniei. În timp ce calitatea de membru al cetății (polis) fusese definită anterior de stare și condiție – nobili și membri ai comunităților de cult, fermieri și comercianți, stăpâni și clienți, capi de familie și părinți etc. – exercitarea cetățeniei politice a devenit atunci un criteriu de identitate socială. „S-acreat astfel o identitate politică specific grecească, în care ideea că indivizii ar trebui să se comporte ca cetățeni a găsit o formă instituțională”, a scris Meier.„Apartenența la grupuri, formate pornind de la comunitățile economice sau religioase, a fost retrogradată într-un plan secund. În măsura în care cetățenii unei democrații se dedicau politicii, ei se vedeau ei înșiși ca membri aipolis-ului.Polisși politeia, cetate și cetățenie, se defineau de acum reciproc. Cetățenia a devenit astfel o afacere și un mod de viață în carepolis-ul, orașul, a fost format dintr-o zonă clar distinctă deoikos, casa. Politica a devenit un spațiu public liber, opus ca atare spațiului privat, unde domnea nevoia[6]”. Potrivit lui Meier, acest proces de politizare specific grecească a fost lăsat moștenire politicii occidentale, în care cetățenia a rămas – cu suișuri și coborâșuri, desigur – factorul decisiv.

Pentru prima dată în istoria omenirii, identitatea nu se bazează pe persoană și recunoașterea socială, pe nume și renume, ci pe datele biologice.

Or, este tocmai acest factor care este atras treptat într-un proces invers: un proces de depolitizare. Odată prag de politizare activ și ireductibil, cetățenia devine o condiție pur pasivă, în care acțiunea și inacțiunea, publicul și privatul se estompează și se confundă. Ce se materializa odată prin activitatea de zi cu zi și o formă de viață este în prezent limitat la un statut juridic și la exercitarea unui drept de vot din ce în ce mai asemănător cu un sondaj de opinie.

Dispozitivele de securitate au jucat un rol decisiv în acest proces. Extinderea treptată la toți cetățenii a tehnicilor de identificare odată rezervate criminalilor le afectează inevitabil identitatea lor politică. Pentru prima dată în istoria omenirii, identitatea nu se bazează pe „persoană” și recunoașterea socială, pe „nume” și „renume”, ci pe datele biologice care nu pot menține nicio relație cu subiectul, cum ar fi arabescurile fără logică pe care degetul mare înmuiat în cerneală le-a lăsat pe o foaie de hârtie sau ordonarea genelor în dublul helix al ADN-ului. Lucrul cel mai neutru și mai privat devine astfel vehiculul de identitate socială, lipsindu-l de natura sa publică.

Dacă criteriile biologice care nu depind deloc de voința mea vor determina identitatea mea, atunci construirea unei identități politice devine problematică. Ce tip de relație pot stabili cu amprentele mele sau cu codul meu genetic? Zona de etică și politică pe care ne-am obișnuit să ne-o reprezentăm își pierde sensul și cere a fi regândită de la zero. În timp ce cetățeanul grec a fost definit de opoziția dintre privat și public, dintre casă (sediul vieții reproductive) și cetate (locul politicii), cetățeanul modern pare mai degrabă să evolueze într-o zonă nediferențiată între public și privat, sau, pentru a folosi cuvintele lui Thomas Hobbes, între corpul fizic și corpul politic.

Supravecherea video, închisoarea din stradă

Suspendarea acestei diferențieri se materializează prin supravegherea video a străzilor din orașele noastre. Acest dispozitiv a avut aceeași soartă ca și amprentele digitale: conceput pentru închisori, a fost extins treptat la locurile publice. Iar o zonă sub supraveghere video nu mai este o agora, nu mai are niciun caracter public; este o zonă gri între public și privat, între închisoare și forum.

O astfel de transformare provine dintr-o mulțime de cauze, printre care deriva puterii moderne spre biopolitică ocupă un loc aparte: este vorba de guvernarea vieții biologice a indivizilor (sănătate, fertilitate, sexualitate etc.) și nu doar exercitarea suveranității asupra unui teritoriu. Această deplasare a noțiunii de viață biologică spre centrul politicii explică preferința pentru identitatea fizică față de identitatea politică.

Dar nu putem uita că alinierea identității sociale cu identitate corporală a început cu scopul de a identifica recidiviștii și persoanele periculoase. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că cetățenii, tratați ca infractori, sfârșesc prin a accepta ca de la sine înțeles că relația normală întreținută de ei cu statul să fie suspiciunea, colectarea datelor cu caracter personal și controlul. Axioma tacită, pe care trebuie să ne asumăm riscul de a o afirma aici, este: „Fiecare cetățean – cât trăiește – este un potențial terorist”. Dar ce este un stat, ce este o societate guvernată de o astfel de axiomă? Pot fi încă definite ca democratice, sau chiar politice?

În prelegerile sale de la Collège de France, ca și în cartea saSurveiller et punir[7], Foucault descrie o tipologie a statelor moderne. Filosoful arată modul în care statul Vechiului Regim, definit ca un stat teritorial sau de suveranitate, al cărui motto a fost „Faire mourir et laisser vivre” se îndreaptă treptat spre un stat de populație, în care populația demografică înlocuiește poporul politic, și spre un stat al disciplinei, a cărei motto este inversat „Faire vivre et laisser mourir”: un stat care se preocupă de viața subiecților pentru a produce corpuri sănătoase, docile și ordonate.

Statul în care trăim acum în Europa nu este un stat al disciplinei, ci – în cuvintele lui Gilles Deleuze – un „stat de control”: nu urmărește să ordoneze și să disciplineze, ci să gestioneze și să controleze. După reprimarea violentă a protestelor împotriva summitului G8 de la Genova, în iulie 2001, un funcționar al poliției italiene a declarat că guvernul nu vrea ca poliția să mențină ordinea, ci să administreze dezordinea: el nu credea același lucru. La rândul lor, intelectualii americani care au încercat să reflecteze asupra modificărilor constituționale introduse de Patriot Act și de legislația post-11 septembrie[8]preferă să vorbească despre „statul securității” (security state). Dar ce înseamnă aici „securitate”?

În timpul Revoluției Franceze, această noțiune – sau cea de „siguranță”, cum a fost numită – se împletește cu cea de poliție. Legea din 16 martie 1791 și apoi cea din 11 august 1792 au introdus în dreptul francez ideea, ce se va bucura de o lungă istorie în modernitate, de „poliție de siguranță”. În dezbaterile care au precedat adoptarea acestor legi era clar că poliția și siguranță se defineau reciproc; dar oratorii – printre care Armand Gensonné, Marie-Jean Hérault de Séchelles, Jacques Pierre Brissot – nu sunt capabili de a defini nici una, nici alta. Discuțiile s-au concentrat pe relația dintre poliție și justiție. Potrivit lui Gensonné, este vorba de „două puteri perfect distincte și separate”; și totuși, în timp ce rolul puterii judiciare este clar, cel al poliției pare imposibil de definit.

Analiza discursurilor deputaților arată că locul de poliției este imposibil de decis, și trebuie să rămână astfel, pentru că în cazul în care ar fi complet absorbită de sistemul judiciar, poliția nu ar mai putea exista. Aceasta este faimoasa „marjă de apreciere” ce încă și acum caracterizează activitatea ofițerului de poliție: în raport cu situația concretă care amenință siguranța publică, acționează ca suveran. În acest sens el nu decide și nici nu pregătește – așa cum se repetă eronat – decizia judecătorului: orice decizie implică cauze, iar poliția acționează asupra efectelor, adică asupra a ceva imposibil de decis. O indecidabilă care nu se mai numește, ca în secolul al XVII-lea, „rațiune de stat”, ci „motive de securitate”.

Despre cum a devenit imposibilă o viață politică

Astfel,security stateeste un stat polițienesc, chiar dacă definiția poliției este o gaură neagră în teoria de drept public: atunci când, în secolul XVIII, apar în Franța Tratatul Poliției al lui Nicolas de La Mare și în GermaniaGrundsätze der Policey-Wissenschaftde Johann Heinrich Gottlob von Justi, poliția a revenit la etimologia depoliteiași tinde să indice politica autentică, termenul „politică” desemnând în același timp numai politica externă. Von Justi a numit astfelPolitikraportul unui stat cu altele și Polizeiraportul unui stat cu el însuși: Poliția este raportul de putere al unui stat cu el însuși”.

Plasându-se sub semnul securității, statul modern iese din domeniul politicii pentru a intra într-o țară a nimănui, a cărei geografie și frontiere nu sunt ușor observabile și pentru care nu există conceptualizare. Acest stat, al cărui nume trimite etimologic la lipsa de interes (securus: sine cura), nu poate în schimb decât să ne facă să  fim mult mai preocupați de pericolele care apar în democrație, deoarece viața politică nu mai este posibilă; iar democrația și viața politică sunt – cel puțin în tradiția noastră – sinonime.

Confruntați cu un astfel de stat, trebuie să regândim strategiile tradiționale de conflict politic. În paradigma de securitate, orice conflict și orice tentativă mai mult sau mai puțin violentă de a răsturna puterea oferă statului posibilitatea de a guverna efectele în favoarea propriilor interese. Acest lucru este demonstrat de dialectica ce asociază strâns terorismul și răspunsul statului într-o spirală vicioasă.

Tradiția politică a modernității a gândit schimbările politice radicale sub forma de revoluție care acționează ca putere constitutivă a unei noi ordini. Trebuie să renunțăm la acest model, pentru a gândi mai degrabă o putere pur destituentă, care nu poate fi prinsă în dispozitivul de securitate și precipitată în spirala vicioasă a violenței.

Big Brother

Dacă vrem să oprim deriva anti-democratică a statului de securitate, problema formelor și a mijloacelor la dispoziția unei astfel de puteri constituie întrebarea politică esențială la care trebuie să ne gândim în anii care vor veni.

Giorgio Agamben
Filosof, autorul, printre altele, a «L’Homme sans contenu, Circe, Belval (Vosges)», 2013.”[1]

SURSE

  1. http://anonimus.ro/2015/02/obsersia-securitatii-si-deriva-anti-democratica/
  2. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro