Misterul oamenilor care merg pe jar

by Există printre noi fiinţe care fie s-au născut cu darul de a fi protejate de arsuri, fie au obţinut această putere paranormală printr-un antrenament sistematic. Ştiinţa modernă rămâne fără argumente în faţa acestor oameni care pot suporta pe piele temperaturi de până la 450 grade, fără fi afectaţi. În […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Există printre noi fiinţe care fie s-au născut cu darul de a fi protejate de arsuri, fie au obţinut această putere paranormală printr-un antrenament sistematic. Ştiinţa modernă rămâne fără argumente în faţa acestor oameni care pot suporta pe piele temperaturi de până la 450 grade, fără fi afectaţi.
În jurul anului 1890, în timp ce asistau la o demonstraţie de mers pe jăratic, realizată de un şaman din insula Raratoa, colonelul Gudgeon si doctorul T.M.Hochen, împreună cu doi prieteni ai lor, au decis să facă şi ei acelaşi lucru. Şamanul le-a oferit protecţia lui. Şi-au scos pantofii şi şosetele şi s-au îndreptat spre foc. În acest moment, colonelul Gudgeon are o ultimă urmă de îndoială: i se pare că pielea va ”exploda”. Dar tot ceea ce au simţit cei patru temerari traversând vatra încinsă au fost mici inţepături, senzaţii asemănătoare celor provocate de o mica descărcare electrică. Unul dintre ei a acuzat ulterior arsuri uşoare şi aceasta pentru că a privit în urma lui, asemeni soţiei lui Lot din Biblie. Aşa cum şamanul le-a spus, numai această atitudine a lui era responsabilă de rănile dealtfel foarte uşoare, superficiale.
După ce şi-a terminat “plimbarea”, doctorul Hochen  a devenit şi mai dornic să înţeleagă fenomenul petrecut. El a adus un termometru scalat până la 205 grade, pe care l-a suspendat deasupra vetrei. Mercurul a urcat rapid şi tubul de sticlă al termometrului ar fi explodat dacă doctorul nu şi-ar fi întrerupt testul. Atunci medicul a cercetat atent picioarele băştinaşilor Maoris, pentru care mersul pe jăratic nu era un lucru neobişnuit: pielea nu era dură, ci moale şi suplă, nu se întărise cum am fi putut presupune. Dr. Hochen a căutat în zadar să descopere vreun truc sau şiretlic. Totul era autentic, absolut natural.
Concluziile droctorului Hochen nu au fost însă acceptate de către toţi oamenii de ştiinţă ai epocii. Astfel, în 1895 Edward Clodd (Folklore Society din Londra) susţinea că toată această demonstraţie nu era decât o problemă de obişnuinţă: picioarele băstinaşilor Maori, obişnuite fără pantofi, erau atât de rezistente încât puteau suporta o astfel de probă. Pentru acest sceptic, picioarele indigenilor puteau deveni insensibile în urma unui “tratament” cu acid sulfuric diluat sau cu alaun. După părerea lui, atât timp cât suprafaţa pielii umane este umedă, există o barieră de protecţie care face orice căldură suportabilă.
Această poziţie a fost însă vehement criticată de către unul dintre străluciţii istorici ai epocii. Andrew Lang, care a amintit că există încă din antichitate mărturii despre mersul pe foc, iar apoi, în continuare, de-a lungul istoriei civilizaţiei aceasta continuă în numeroase cărţi. “De ce, spunea Andrew Lang, antropologia nu ar lua în considerare şi aceste fenomene?”, iar detractorilor şi lui Edward Clodd în special, Lang le sugerează să experimenteze o traversare pe jăratic după ce în prealabil s-ar fi supus unei “imunizări” cu acid sulfuric sau cu alaun.
De fapt, după mărturia doctorului Hochen au urmat o serie întreagă de depoziţii asemănătoare. In Tahiti, J.G.Hill examinează picioarele unui alb care a mers pe tăciuni; în timp ce pielea de pe faţă era afectată uşor de căldură, cea de pe picioare era intactă. În 1921, la o ceremonie organizată de Maharajahul Mysore, o întreagă orchestră a traversat o asemenea vatră de jăratic. Iar în septembrie 1935 câţiva cercetători ai Universitaţii din Londra au încercat să repete experienţa în Anglia, la Carlshalton. A fost săpată o groapă de şapte metri adâncime care a fost umplută cu cărbuni aprinşi; temperatura ajunsese la 430 grade. Un tânăr indian musulman, Kuda Bux, a acceptat să traverseze vatra de patru ori. Au fost luate toate măsurile pentru a se evita orice înşelatorie.
Experienţa nu i-a dezarmat însă pe sceptici. Ei au observat că picioarele tânărului nu rămâneau niciodată prea mult în contact cu solul, ceea ce explică, în viziunea lor, în mod hilar… absenţa arsurilor! “Oricine poate face acest lucru” au spus ei, dar când au fost invitaţi să o facă, au refuzat.
Este regretabil că experienţa nu a fost continuată mai des, sub aspectul transferului către terţe persoane a imunităţii împotriva focului. S-a pus frecvent problema dacă auto-hipnoza sau hipnoza de grup ar putea explica acest fenomen straniu. Pentru că în multe cazuri, cei care se supuneau unei astfel de experienţe erau într-o stare aproape extatică.
De asemenea, s-a remarcat faptul că imunitatea împotriva focului nu implică şi imunitatea la alte dureri. Această constatare s-a facut în repetate rânduri: înţepaţi cu ace, cei care merg pe foc resimt puternic durerea. Iar după ceremonie, ei nu suportă nici simpla caldură a unei ţigări aprinse. Iata deci cum se explică moartea Sfantului Policarp, un martir al bisericii de la începuturile perioadei creştine: Sfântul era imun la flăcări, dar a murit străpuns de lancea unui ostaş roman. În Europa, se practică ceremonii de imunizare colectivă împotriva focului: în fiecare an de ziua Sfântului Constantin, locuitorii satului Langadas în Grecia calcă pe jăratic purtând în mâini icoane!
Totuşi, cum poate fi explicată o asemenea sfidare a legilor fizice? Ea este un fel de înzestrare naturală? Unele scrieri susţin că da. Însă ceea ce este cu totul inexplicabil este faptul că şi hainele rămân intacte. Admiţând că omul poate scăpa efectelor flacărilor, faptul că hainele sunt intacte este tulburător: nu se poate vorbi de hipnoză în cazul pantalonilor!
Însă evidenţa nu poate fi negată: la Mysore, uniformele muzicanţilor Maharajahului au rămas neatinse; la fel şi hainele portocalii ale călugărilor budişti. Este deseori citat şi cazul Sfintei Catherina din Seine, care rămânea ore întregi în extaz, întinsă pe plita încinsă a cuptorului din bucătaria ei.
Aventura doctorului W.T.Brigham  de la British Museum este încă şi mai stranie. Se afla pe insula vulcanică Kona într-o perioadă în care vulcanul dădea semne că va deveni activ. Vrăjitorii insulei au organizat atunci mai multe ceremonii pentru a-l “linişti”. Printre acestea se afla şi ceremonia “mersului pe foc”. Doctorul Brigham a participat şi el la ceremonie, însă a refuzat să-şi scoată ghetele. Mare i-a fost surpriza când a constatat că încălţămintea i-a fost arsă, în timp ce picioarele i-au ramas intacte!
În fine, am putea da o explicaţie ocultă acestui fenomen? Nu dispunem la această oră de nici o altă explicaţie; numai puterea şamanilor sau a misticilor, care prin incantaţiile lor diminuează “forţa” focului, ar putea justifica aceasta. Un astfel de argument este însă de neconceput pentru un european. Cu toate acestea, este singurul pe care îl avem. După încheierea ceremoniei, puterea focului revine la intensitatea normală.
În acest moment lumea ştiinţei nu pare interesată de enigma mersului pe foc; singura pistă pe care o avem la îndemână este electro-encefalograma unui fachir mergând pe cărbuni încinşi: o puternică emisie de unde alfa, caracteristică unei stări de transă, de meditaţie sau declanşare a fenomenelor paranormale. Şi atât. Misterul celor care sfidează puterea de a arde a focului rămâne astfel intact.

SURSE

  1. Revista Misterelor
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro