Misiune în Sala Proiecțiilor din Munții Bucegi

by “Plecarea Dimineaţa, când am coborât în sala de instructaj, am fost îndrumat spre helioportul de afară, unde lângă un elicopter de dimensiuni mari am văzut trei bărbaţi tineri care discutau. Alături erau câteva lăzi speciale de serviciu ale armatei, precum şi alte genţi, obiecte şi aparate a căror folosinţă […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Plecarea

Dimineaţa, când am coborât în sala de instructaj, am fost îndrumat spre helioportul de afară, unde lângă un elicopter de dimensiuni mari am văzut trei bărbaţi tineri care discutau. Alături erau câteva lăzi speciale de serviciu ale armatei, precum şi alte genţi, obiecte şi aparate a căror folosinţă nu am putut să o identific. Am înţeles că acela era echipamentul expediţiei în care trebuia să plecăm.

După saluturile amabile pe care le-am schimbat, mi-am dat seama că doi dintre ei erau americani, iar cel de-al treilea era român. Un calcul simplu mi-a arătat că, dacă nu intervenea modificări, expediţia noastră avea să fie formată din cinci persoane, incluzându-mă pe mine şi pe Cezar, care era conducătorul ei.

Unul dintre cei doi străini era ofiţer profesionist în Marina Americană, având gradul de locotenent; celălalt era un civil care mi s-a recomandat cu numele de Aiden şi, ca să fiu sincer, prezenţa lui m-a contrariat puţin. Era un tip de statură medie, cu părul şaten spre blond, dezordonat şi cu privirea neas¬tâmpărată; m-a frapat în special pentru că era destul de slab şi mai mereu agitat.

Nu-i înţelegeam rolul în acea expediţie, dar bănuiam că voi primi ulterior unele lămuriri de la Cezar. A treia persoană era locotenentul Nicoară, ofiţer în cadrul Departamentului Zero, care după câte am înţeles mai târziu era considerat unul dintre oamenii de bază ai acelui serviciu secret.

Americanul s-a recomandat cu numele Trujo; făcuse parte, ca şi locotenentul Nicoară, din comandoul primei expediţii prin tunel, care avusese loc cu doi ani înainte. Avea origini mexicane şi, pentru că stăpâ-neam bine limba spaniolă, i-am dat câteva replici în limba lui natală. Aceasta l-a surprins în mod plăcut şi atmosfera a devenit imediat foarte prietenoasă.

Între timp, pilotul elicopterului venise cu nişte foi în mână din direcţia birourilor unde se afla şi Cezar, răsfoindu-le cu atenţie şi notând ceva. S-a urcat în aparatul de zbor şi curând am auzit primele mişcări ale rotorului, semn că mai era puţin timp până la decolare. Am văzut sosind patru soldaţi care au încărcat echipamentul în cala încăpătoare a elicopterului, iar noi am urcat în compartimentul din spatele pilotului, pentru a ne feri de curentul puternic de aer care începuse deja să se formeze.

Zgomotul devenise destul de puternic, astfel încât nu ne mai puteam auzi decât ţipând unii la alţii. De aceea am preferat să aşteptăm tăcuţi venirea lui Cezar. După aproximativ două minute l-am văzut ieşind grăbit pe uşa clădirii în care îşi avea biroul, îndreptându-se spre elicopter. înalt, foarte bine făcut, inspira o senzaţie de extraordinară siguranţă şi stăpânire de sine.

Am simţit atunci un val de afecţiune cum îmi inundă sufletul şi l-am îndreptat cu toată recunoştinţa către el. Eram conştient de faptul că des¬tinul mă legase prin nişte fire tainice de acest om şi eram decis să-1 ascult şi să-1 urmez oriunde mi-ar fi sugerat el. O experienţă de câţiva ani mi-a arătat cu pri¬sosinţă că era una dintre cele mai înţelepte persoane, iar probitatea, sinceritatea şi bunele lui intenţii făceau ca el să se bucure de cea mai mare încredere din partea celorlalţi.

Toate aceste calităţi erau dublate de o forţă subtilă extraordinară, care putea fi sesizată aproape imediat atunci când el se afla în preajmă.
Adeseori m-am întrebat cum a fost posibil să ajungă singur la acest nivel de evoluţie spirituală şi de înţelegere a unor fine aspecte ale societăţii. Din cele ce îmi erau deja cunoscute, puteam să intuiesc faptul că aceasta s-a datorat în mare parte unor merite deosebite pe care el le-a dobândit în alte existenţe, acum fiind relativ uşor să progreseze destul de repede.

Totuşi, aşa cum mi-a mărturisit odată, cheia succesului a fost mai ales perseverenţa în practica pe care şi-a impus-o, fără a se lăsa descurajat de insuccese. Atunci când totuşi simţea că apar astfel de gânduri, mi-a spus că nu se abandona niciodată lor, ci lupta şi mai mult pentru a-şi întări voinţa, concentrarea şi aspiraţia de a reuşi.

Cel mai important aspect pe care mi l-a sublini¬at a fost însă acela că şi-a focalizat mereu către Dumnezeu toate forţele sale lăuntrice şi s-a raportat neîncetat la tot ceea ce era mai pur, mai fin şi mai înalt în fiinţa lui. Cuvintele pe care le-a rostit atunci mi-au rămas întipărite cu litere de foc în memorie, ca fiind cele mai semnificative: „Nu uita nicio clipă că în fiecare dintre noi este ascunsă atât înălţimea, cât şi profunzimea misterioasă a eternităţii, care ţi se va dezvălui imediat când vei avea viziunea reală a lucrurilor.

Această idee m-a călăuzit mereu şi fără greş pe drumul corect, fără teama de a greşi. Şi îţi spun chiar mai mult decât atât: ea este singura care te poate face cu adevărat fericit.” Îmi aduc aminte că, în neştiinţa mea, l-am întrebat atunci dacă nu cumva acesta este totuşi apanajul doar al unor fiinţe alese şi foarte deosebite.

Cezar mi-a explicat cu răbdare că aceasta reprezintă o idee profund greşită, care nu face decât să limiteze accesul omului la starea de fericire eternă spre care el tinde. „Fiecare fiinţă umană există, printre altele, pentru a îndeplini o funcţie care îi este specifică. De cele mai multe ori, această funcţie nu este înţeleasă şi omul se pierde în hăţişul societăţii, uitând care este motivul principal pentru care el se află în viaţă.

Cei care nu caută să cunoască într-adevăr cine sunt ei în realitate, se ,sinucid’ în felul acesta în fiecare clipă. Nu poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu, care este unic, decât dacă tu însuţi eşti dintr-o singură şi unică realitate. Pentru aceasta, fiecare dintre noi trebuie să devină una cu sine însuşi, adică să se contopească în inimă chiar cu şinele său. Toate celelalte care se petrec în lume şi în viaţă sunt doar aspecte secundare.”

Mărturisesc că nu înţelesesem prea bine la acea vreme semnificaţia vorbelor lui, dar intuiam că în spatele lor se află totuşi un adevăr profund şi inson¬dabil cu mijloacele comune de percepţie sau analiză. Acum însă orizontul meu spiritual se lărgise conside¬rabil şi eram capabil să realizez, cel puţin teoretic, fap¬tul că aceasta era singura direcţie corectă pe care omul ar trebui sa meargă pentru a-şi echilibra viaţa şi a-şi găsi adevărata fericire, care este lăuntrică.

Profund cufundat în aceste amintiri şi reflecţii per¬sonale, am realizat cu întârziere că Cezar ajunsese lângă elicopter şi că îi făcuse semn pilotului să decoleze. S-a aşezat lângă mine şi mi-a înmânat o pereche de căşti speciale, antifonate, făcându-mi semn să mi le pun la urechi. Îşi puse şi el o pereche şi ime¬diat i-am putut auzi vocea, foarte clară pe fundalul zgo¬motului provocat de elicopter.

Căştile erau special con¬cepute pentru aşa ceva, având inclus un sistem intern de radio-amplificare cu o mică antenă. Cezar mi-a expli¬cat că făceau parte din dotarea americană care ne-a fost oferită, în baza parteneriatului încheiat cu doi ani în urmă. Acum puteam să vorbesc foarte simplu la braţul cu un microfon sensibil care îmi era lipit de zona gâtului, şi puteam folosi perioada de zbor pentru a afla de la Cezar unele detalii cu privire la expediţia noastră. Conform protocolului strict, nu fusesem înştiinţat despre nimic până în acel moment.

Mai întâi am aflat că Aiden este un expert, de fapt un geniu în domeniul computerelor şi mai ales al decriptărilor. Era angajatul permanent al Pentagonului şi viaţa lui se desfăşura exclusiv între zidurile şi pereţii diferitelor baze secrete de pe întreg cuprinsul globului, acolo unde interesele militare şi economice ale Statelor Unite o cereau. Eram uluit că această fiinţă umană putea să reziste la un asemenea ritm de viaţă şi mai ales în asemenea condiţii, dar privindu-1 mai atent am realizat că ea însăşi trăia parcă într-un univers aparte, cunoscut doar ei.

— A fost trimis de Pentagon pentru această misi¬une, în care trebuie făcute anumite măsurători spe¬ciale şi analize computerizate foarte complicate, ne-a lămurit Cezar. Ni s-a spus că este cea mai potrivită per-soană pentru a realiza aceasta. Ceilalţi doi sunt pentru asigurarea deplasării în cele mai bune condiţii şi pen¬tru situaţii neprevăzute.
— Şi eu ce rol am aici? am întrebat cu o anumită legitimitate şi în acelaşi timp destul de mirat.

— Oficial, în fişa deplasării te afli pe postul de con¬sultant pe probleme ezoterice şi aceasta nu e chiar departe de adevăr, ţinând cont de aportul tău în con¬tactarea doctorului Xien. În realitate însă am profitat de situaţia special creată pentru a cere prezenţa ta în echipă. Ştiu că aceasta te va ajuta mult în cele ce vei scrie şi crede-mă că vei fi foarte impresionat. După câteva ezitări „guvernamentale”, am primit în cele din urmă aprobarea de la eşalonul superior. În fine, ţi-am spus că de fapt lucrurile sunt mult mai complicate, dar nu voi intra în detalii.

O nouă “vizită”

După mai puţin de o oră de zbor am recunoscut de departe primele creste ale munţilor, care îmi aminteau de locaţia secretă din Bucegi. Am aterizat cu bine la aproximativ cincizeci de metri de intrarea în munte. Puteam deja să remarc modificări destul de radicale faţă de situaţia care era acum doi ani. Am coborât şi am privit cu atenţie în jur.

În primul rând dispăruse linia dublă de protecţie armată; rămăsese doar drumul forestier care permitea alimentarea bazei militare. În al doilea rând, în locul spaţiului de depozitare de afară se amenajase un helioport, unde am aterizat şi noi. Construcţiile modulare semisferice dispăruseră şi ele, iar intrarea în marele hangar de lângă traseul galeriei fusese finisată şi etanşeizată. Cezar mi-a explicat că în prezent hangarul folosea ca spaţiu de depozitare, labo¬ratorul din interiorul său fiind desfiinţat.

Toate probele de studiat erau acum trimise la un institut specializat din Bucureşti, ultradotat din fondurile armatei americane, care funcţiona în regim de acoperire. După o primă analiză, cele mai importante probe şi rezultate erau transferate în SUA pentru cercetări mult mai detaliate.

În general, zona locaţiei secrete din Bucegi fusese „simplificată”, în sensul că ea tindea să se con¬funde din ce în ce mai mult cu vegetaţia înconjurătoare. Cezar m-a informat că aceasta era însă doar o aparenţă; în realitate, acolo fuseseră montate mai multe sisteme redundante de alarmă şi protecţie, extrem de sofisticate. Nu am cerut însă lămuriri suplimentare şi nici Cezar nu s-a grăbit să-mi ofere alte explicaţii în această direcţie.

Am fost întâmpinaţi de un ofiţer american, care 1-a salutat pe Cezar. Mi-am dat seama că el conducea operaţiunile acolo, fiind reprezentantul militar cel mai important al părţii americane. Cu excepţia lui Cezar, am fost verificaţi toţi ceilalţi patru membri ai echipei după un tabel cu date pe care îl avea colonelul ameri¬can. O patrulă formată din trei soldaţi români şi trei americani ne-a încadrat şi ne-a condus spre hangarul din stânga, în timp ce colonelul şi Cezar au rămas afară să discute. Văzând din nou acel loc, amintirea celor câteva ore pe care le-am petrecut acolo, în urmă cu doi ani, a făcut inima să-mi bată cu putere.

Ne-am apropiat de uşa uriaşă a hangarului, inteligent camuflată în peretele muntelui. în perioada care trecuse de când vizitasem acel loc, fuseseră mon¬tate uşi gigantice atât la intrarea hangarului, cât şi la aceea a tunelului din munte; ele erau etanşe şi mi-am dat seama că se deplasau prin culisare, atunci când era nevoie.

Am pătruns toţi printr-o intrare secundară din dreapta, de mărimea unei uşi obişnuite. Hangarul era uriaş şi intens luminat. În partea stângă erau depozi¬tate lăzi gigantice şi logistică militară, iar în partea din spate am văzut două TAB-uri parcate cu faţa către ieşire. În dreapta erau aliniate mai multe vehicule elec¬trice pentru deplasarea uşoară în interiorul Marii Galerii şi în Sala Proiecţiilor, iar dincolo de ele am văzut o imensă prelată care, în opinia mea, acoperea tot nişte vehicule, însă acestea îmi păreau mult mai mari decât cele electrice.

La câţiva metri de la intrare, pe partea dreaptă, erau plasate cele trei construcţii lungi pe care le văzusem şi în urmă cu doi ani, în care fuseseră improvizate laboratoarele de cercetare. Mi s-a explicat că între timp ele fuseseră adaptate pentru a asigura odihna şi unele activităţi recreative pentru per¬sonalul care rămânea mai mult timp în acea locaţie, în mare parte de origine americană.

Gărzile româneşti erau schimbate zilnic cu un camion militar, care venea până la o anumită distanţă de bază. Printr-o convenţie militară la nivel de vârf se stabilise ca şeful operaţiu¬nilor în legătură cu Sala Proiecţiilor şi tunelurile sub¬terane să fie Cezar Brad, iar şeful pazei şi al administraţiei complexului să fie colonelul american pe care l-am văzut la sosire, al cărui nume însă nu îl ştiu.

Am intrat toţi patru în prima construcţie, care am constatat că era compartimentată în stil vagon, având cinci camere pe dreapta şi un hol relativ larg, cu fişete. Ni s-au arătat primele patru fişete şi am văzut cu uimire că fiecare avea câte o etichetă pe care era scris câte un nume. Fişetul meu era al treilea. înăuntru am găsit echipamentul special, în întregime de producţie americană, pe care trebuia să-1 îmbrac în vederea expediţiei.

Tot acolo mai era o geantă specială care aducea a rucsac, numai că ea se ţinea la spate printr-o curea lată pe care o treceam în diagonală peste piept. Era concepută ergonomie, dintr-un material ce semăna cu vinilinul, care se plia după poziţia spatelui şi a coloanei vertebrale. înăuntrul genţii am remarcat o mulţime de produse, strict compartimentate, de la alimente con¬centrate la trusa complexă de prim ajutor.

Costumul era asemănător cu cel al scafandrilor, dar mai modern şi dintr-un material care, deşi părea a fi neopren, totuşi era mai suplu şi totodată mai subţire. În picioare ni s-au dat nişte încălţări cu adevărat revoluţionare: erau ca nişte mocasini cu talpă groasă, înalţi până la glezne, care aveau nişte protuberante pe exteriorul tălpii. Această parte laterală avea o construcţie specială şi complexă, care permitea analiza continuă a unor para¬metri fiziologici esenţiali.

Mi s-a explicat faptul că această evaluare era realizată de două cipuri puternice inserate în interiorul tălpii, iar informaţiile erau trans¬mise prin intermediul unor senzori speciali. În funcţie de rezultatul analizei, parametrii erau reglaţi încontin¬uu, într-o buclă de feed-back, prin acţiunea automată a unor denivelări fine în talpă ce creau presiunea adec¬vată în anumite zone ale tălpii piciorului. În felul aces¬ta, rezistenţa fizică şi psihică a organismului la anu-mite solicitări era foarte mult crescută.

Am încălţat timid perechea de încălţări care îmi fusese repartizată şi am constatat uluit că mocasinii pur şi simplu s-au mulat perfect pe piciorul meu, fără să mă strângă sau să mă jeneze. Locotenentul Nicoară mi-a explicat că materialul folosit la confecţionarea lor era unul aşa-zis „inteligent”. La precedenta expediţie la care luase parte, modelul încălţărilor nu avea această particularitate, dar între timp aflase că americanii au proiectat acest nou tip de ghete, mult mai performant, pe care îl proba şi el acum.

Când am fost gata cu echiparea am ieşit cu toţii afară. în zona helioportului nu mai era nimeni, însă după puţin timp l-am văzut pe Cezar ieşind din tunel şi venind spre noi. Ne-a spus că acum totul era aranjat şi că vom pleca în câteva minute. Apoi a intrat în hangar, dar s-a dus la al doilea corp al structurii interioare. Foarte curând l-am văzut şi pe el ieşind, gata echipat.

În formaţie completă am ajuns la intrarea în marele tunel, a cărui uşă gigantică de oţel culisase cam un metru şi jumătate la dreapta, lăsând astfel spaţiul necesar pentru a pătrunde înăuntru. Cezar a intrat primul şi a primit un set de hârtii de la un ofiţer american, probabil adjunctul colonelului, pe care a început să le semneze. Între timp, noi am aşteptat lângă intrare şi aşa am avut puţin timp să observ mai în amănunt schimbările care fuseseră aduse în cei doi ani care tre¬cuseră de când fusesem acolo.

În afară de închiderea tunelului cu uşa de oţel camuflată şi culisantă, interiorul fusese dotat cu un sis¬tem mult mai bun de iluminare, care permitea obser¬varea fiecărui detaliu. Astfel, ceea ce mi-a atras imedi¬at atenţia a fost faptul că prima porţiune de aproxima¬tiv zece metri, care mai apoi cotea spre stânga şi care fusese practic forată în piatra muntelui, a fost perfect căptuşită cu un material absorbant special, dublat de o folie foarte subţire de metal argintiu. Mai târziu aveam să aflu că acela era titan şi că izolarea pereţilor fusese efectuată după o tehnologie americană modernă, uti¬lizată şi la vehiculele spaţiale.

Acum întregul ansamblu apărea curat, luminat şi primitor. Covorul gros de cauciuc fusese extins pe întreaga suprafaţă de sol a tunelului, iar pe pereţi, aproximativ în zona de mijloc a lor, era instalat un sis¬tem de balize luminoase de culoare roşie, despre care am aflat că se aprindeau succesiv atunci când apărea o problemă gravă, o violare a sistemului de securitate sau atunci când se pleca în expediţie prin unul dintre cele trei tuneluri din Sala Proiecţiilor.

Chiar la intrarea în tunel, după uşa metalică, aşezate direct pe covorul de cauciuc negru se aflau patru vehicule electrice de producţie americană, cu câte două locuri fiecare. Erau acelaşi model pe care îl văzusem şi acum doi ani, fiind folosite la deplasarea rapidă prin galerie.

După ce a semnat actele respective, Cezar a fost salutat de ofiţerul american, care s-a retras în mica gheretă situată în dreapta intrării, unde se mai afla un militar român. Apoi ne-am îndreptat spre vehiculele electrice şi ne-am urcat în trei dintre ele; cei doi ame¬ricani împreună, eu cu Cezar în alt vehicul şi locotenentul Nicoară singur, în al treilea.

Am fost impresionat de construcţia modernă a acestor vehicule foarte practice. Erau descoperite şi aveau o formă de elipsă; jumătate din lungimea lor era afectată habitaclului şi celor două scaune, iar jumătatea din spate putea fi folosită pentru încărcarea diverselor materiale. De altfel, Cezar mi-a spus că în timpul în care noi ne-am aflat în hangar, îmbrăcându-ne echipamentul şi discutând pe marginea plecării, o echipă de militari transportase deja logistica din elicopter în Sala Proiecţiilor cu ajutorul acestor vehicule.

Atunci când am urcat direct în spaţiul habitaclului, pentru că vehiculul nu avea uşi şi nicio altă parte mobilă, bordul s-a luminat instantaneu într-o superbă lumină albastră; toate comenzile s-au resetat, indica¬toarele arătând diferite mărimi la pornire. Aceste maşini erau ideale pentru a fi folosite în mod eficient în astfel de locaţii.

Aveau un sistem atât de performant de virare simultană cu toate cele patru roţi, încât puteau întoarce aproape pe loc. Din această cauză se puteau strecura chiar şi în spaţii foarte mici sau eco¬nomice. Odată urcat la volan, Cezar nu făcu decât să apese un singur buton de la bord şi apoi demară încet, fiind urmat de celelalte două vehicule. Am remarcat faptul că erau foarte silenţioase, deşi am văzut că rulau cu aproape douăzeci de mile pe oră.

Am virat spre stânga şi apoi am mers drept către intrarea în Marea Galerie. Imensa poartă de piatră era deplasată în stânga, dar înaintea ei era sistemul com¬plicat de senzori cu laser. Cezar a oprit vehiculul, s-a dat jos şi a îndeplinit aceleaşi formalităţi de semnare a documentelor. Apoi am fost din nou verificaţi cu atenţie după anumite date dintr-un tabel de către ofiţerul american de la acel post, care şi el era însoţit de un ofiţer român.

Sistemul de securitate rămăsese acelaşi; l-am văzut pe Cezar cum se plasează în punctul de citire a irisului, dezactivând sistemul de alarmă, însă numai după ce a fixat resetarea lui la jumătate de minut, pentru a ne da răgazul necesar trecerii dincolo de poartă. A revenit apoi la vehicul şi am pornit cu toţii prin Marea Galerie.

Conştient că trăiam intens emoţia revenirii în acel loc foarte special, Cezar conducea vehiculul cu viteză mică, pentru a-mi lăsa timpul necesar acomodării, într-adevăr, simţeam intens acel freamăt inconfundabil al misterului, al necunoscutului, care mă fascinase şi în urmă cu doi ani. Priveam bolta înaltă a galeriei şi pereţii ei perfecţi care luceau în acele superbe nuanţe atât de greu de definit.

Liniştea desăvârşită era tulbu¬rată doar de zgomotul discret al vehiculelor cu care ne deplasam şi al rulajului lor. Nimeni nu vorbea. M-am întors pentru o clipă şi l-am văzut pe Aiden în vehicu¬lul din spatele nostru privind şi el uluit imensitatea galeriei. Am remarcat că acum, când parcurgeam acelaşi drum dar nu pe jos, efectul era diferit.

Viteza vehiculului era mai mare decât a mersului obişnuit pe jos şi aceasta era de ajuns pentru a crea un fel de senzaţie hipnotică, datorită jocului de nuanţe ca nişte „ape” ale texturii cu care erau acoperiţi pereţii. Era o senzaţie extrem de plăcută şi liniştitoare, care îndem¬na la reverie şi, în final, nu mă îndoiesc că ea ar fi determinat şi somnul. De fapt, cred că acela a fost motivul principal pentru care Cezar a optat pentru o viteză redusă; în acest fel, experienţa probabil îi ară¬tase că efectul hipnotic era mult diminuat.

— A fost un caz în care un ofiţer american, care a accelerat destul de mult, a adormit aproape instanta¬neu la volan, mi-a explicat Cezar cu un zâmbet uşor. Norocul a fost că mă aflam în dreapta lui şi am putut replia imediat vehiculul, însă aceea a fost o experienţă importantă care ne-a mai desluşit un mister al tehnolo¬giei extrem de avansate pe care o aveau la dispoziţie constructorii acestui complex subteran. Sigur, am înţe¬les doar efectul, nu şi cauza, a râs el bine dispus.

Am ajuns în faţa scutului energetic al Sălii Proiecţiilor, care lumina într-o splendidă nuanţă de albastru. Cezar a oprit vehiculul mobil în dreptul lui, pentru ca şi celelalte maşini din spate să aibă loc şi să putem descărca echipamentul. Am rămas câteva clipe într-o atitudine de emoţie profundă şi de reculegere, îmi este greu să redau prin cuvinte senzaţia de măreţie şi totodată de mister care era impregnată în acel loc.

Pentru că mai fusesem înainte acolo şi ştiam ce se află înăuntrul Sălii, trăiam cu atât mai intens acea emoţie specială. S-a creat atunci un fel de legătură subtilă cu membrii civilizaţiei extrem de vechi care au construit acel ansamblu subteran şi, într-un fel misterios, m-am simţit parcă mai aproape de ei; era ca un flux subconştient care mă purta aproape fără voie către acele timpuri ancestrale, către întrebări rămase fără răspuns: cine au fost ei şi cum arătau, care a fost scopul acestei construcţii, cum au realizat totul din punct de vedere tehnologic, ce mesaj ascuns au dorit să ne lase…?

Există acolo, fără doar şi poate, o amprentă psihică specifică, un fel de trecere către o altă înţelegere a realităţii. Grandoarea şi subtilitatea acelei construcţii extraordinare din interiorul muntelui te îndemna aproape fără să vrei să păstrezi liniştea, să păşeşti încet, să începi să reflectezi asupra unor dimensiuni aparte ale sufletului… Cunoşteam aceste senzaţii încă de la vizita anterioară, însă acum le percepeam cu o mai mare intensitate şi bogăţie lăuntrică.

A fost însă nevoie să revin cu „picioarele pe pământ”, deoarece am intrat cu toţii prin zidul ener¬getic, în gigantica Sală a Proiecţiilor. Când am pătruns înăuntrul ei, o bucurie delicată mi-a inundat sufletul, creându-mi sentimentul că am revenit „acasă”. În acelaşi timp, simţeam un sentiment de adâncă recunoştinţă pe care aproape o asemănăm cu pioşenia, în liniştea desăvârşită a acelui loc pierdut în timp, aveam parcă impresia că mă aflu într-o catedrală imen¬să. Aproape nici paşii nu mi se auzeau pe sol, fiind înăbuşiţi de materialul absorbant.

Am privit mesele în T, podiumul cu cilindrul trans¬parent din mijlocul sălii, iar în depărtare am văzut gurile imense ale celor trei tuneluri, din care răzbătea o irizaţie de culoare verde pal. Am simţit cum mi se strânge puţin inima la gândul că voi pătrunde pe unul dintre ele, avântându-mă spre necunoscut. M-am îmbărbătat însă repede, spunându-mi că drumul a fost deja parcurs de Cezar şi de membrii expediţiei ante¬rioare, astfel încât exista totuşi o bază informaţională.

Totul era practic aşa cum ştiam de acum doi ani. Singura modificare ţinea de instalaţiile de avertizare care au fost montate de echipa de ingineri americani, precum şi sistemul adiţional de securitate, bazat pe lasere, care acum străjuia fiecare tunel. Surprinzător, în Sală era totuşi o anumită forfotă; nu era zgomot, dar era mişcare. Am numărat aproximativ opt militari care se deplasau repede şi cu mişcări precise prin faţa celor trei tuneluri şi mai ales prin faţa tunelului din stânga, părând să ştie foarte bine ceea ce au de făcut.

Unii din¬tre ei cărau anumite obiecte, iar alţii le luau şi dis¬păreau cu ele în acel tunel. Apoi reveneau şi procesul continua cu alţii. Unul dintre militari se afla în picioare, în dreptul consolei de comandă a primului tunel; în faţa lui era proiectată o holograma de dimen¬siuni nu prea mari, care îşi schimba periodic conţinutul, însă datorită distanţei nu am putut să văd bine ce anume reprezenta.

M-am aşezat pe una din treptele podiumului din mijlocul Sălii Proiecţiilor, în timp ce Cezar s-a îndrep¬tat către tunel, însoţit de cei doi locotenenţi. După câteva clipe Aiden se aşeză lângă mine, scoţându-şi computerul dintr-o cutie specială şi rotindu-şi pierdut ochii prin acel spaţiu imens. I-am spus că, deşi mai fusesem acolo o dată, eram cel puţin tot atât de impresionat ca şi el.

Apoi l-am întrebat ce fel de laptop are. Mi-a explicat că nu se despărţea vreodată de com¬puterul lui, care de fapt era un fel de unicat în dome¬niu, realizat după indicaţiile amănunţite pe care el însuşi le-a oferit. Concepţia specială a computerului a fost comandată de Pentagon unei renumite firme americane de cercetare şi include o tehnologie cu aproximativ douăzeci de ani în avans faţă de cea actuală.

L-am privit mai atent pe Aiden; nu cred că avea mai mult de treizeci de ani, dar se pare că era unul din¬tre cele mai strălucite genii de pe planetă. Scosese aparatul dintr-o cutie adaptată special pentru forma lui. Nu mai văzusem aşa ceva niciodată. Capacul nu se ridica, aşa cum este în cazul unui laptop obişnuit, ci culisa înainte printr-o simplă împingere, iar atunci suprafaţa sa se lumina discret în mai multe culori. Ceea ce era însă uluitor, consta în proiecţia tridimen¬sională a meniului şi a tuturor operaţiunilor efectuate.

Am văzut că Aiden „atingea” cu degetele proiecţiile holografice în anumite puncte şi rezultatul apărea practic instantaneu. Dexteritatea lui era formidabilă şi chiar de multe ori am putut să văd că el doar îndrepta mâna spre o zonă în relief şi efectul apărea deja. Uluit, l-am întrebat cum de era posibil aşa ceva.

— Nu ştiu nici eu prea bine, n-am făcut nimic altce¬va în viaţă până acum, mi s-a destăinuit el, în timp ce lucra în paralel la acel computer fabulos. Asta e lumea mea, singura în care mă simt cumva în siguranţă. Am o legătură specială cu ea, simt procesele din circuite şi chiar mă „înţeleg” telepatic cu ele, cu fluxurile de electroni. Iar ele mă urmează, parcă mi-ar cunoaşte intenţiile. „Văd” conexiunile, piedicile, criptările, văd totul dintr-o dată şi ştiu unde să acţionez şi cum să rezolv. Dar uneori au şi aceste funcţii unele „probleme”, ca un fel de „toane”. Aşa mi se pare mie, aşa le simt.

Mă uitam la el ca la un om de pe o altă lume. Credeam că văzusem multe, dar în mod cert mai aveam parte de surprize. Mi-a explicat faptul că acea tehnologie oferea o capacitate gigantică de stocare a datelor, care se baza pe un racord de cristale. Puterea de calcul era colosală, dar cel mai important era faptul că acel computer avea acces în mod straniu la o dimen-siune superioară a realităţii, imediat după cea fizică.

Mărturisesc că nu am înţeles prea bine acest lucru; dar din cele spuse de Aiden, principiul ştiinţific care îl făcea posibil era o combinaţie complexă între un tip nou de tensori matematici şi spaţiile Hilbert, la care se adăuga un aspect de concepţie constructivă pe care nu mi-1 putea împărtăşi, fiind ultrasecret. Datorită acestor caracteristici uluitoare, acel computer putea fi folosit cu succes în rezolvarea celor mai dificile situaţii, făcând realmente predicţii tridimensionale.

— Aceasta este varianta compactă a sa, folosită pentru astfel de situaţii, însă la cartierul general al Pentagonului şi în una dintre bazele sale secrete există varianta desktop, care este mult mai puternică, mi-a şoptit Aiden.

Tocmai începuse să-mi explice una dintre ideile sale noi cu privire la un pas tehnologic de anvergură, care să implice mult mai mult cristalele, când am fost chemaţi de locotenentul Nicoară la intrarea în tunel. Sosise momentul în care pentru prima dată aveam să pătrund în zona care îmi fusese interzisă până atunci. M-am îndreptat împreună cu Aiden spre gura tunelului din stânga.

795_444337275630561_817822985_n

Foto: Radu Cinamar – “Viitor cu cap de mort”

148293_444337315630557_1199769233_n

Foto: Radu Cinamar – “Viitor cu cap de mort”

224153_444337188963903_348024819_n

Foto: Radu Cinamar – “Viitor cu cap de mort”

224176_444337372297218_511470630_n

Foto: Radu Cinamar – “Viitor cu cap de mort”

252234_444337288963893_420396445_n

Cu toate acestea, privind gura uriaşă a tunelului, care era luminată discret în interior de o lumină verde deschis, pu¬terile parcă mă părăseau şi în picioare îmi apăruse o stranie senzaţie de slăbiciune. Persoana de la consola de comandă din dreptul tunelului îi transmitea lui Cezar, care se afla la intrarea în marea cavitate subte¬rană supraveghind transportul ultimelor bagaje, unele date tehnice oarecum lipsite de înţeles pentru mine.

Curând însă mi-am dat seama că ofiţerul american vorbea despre intensitatea unui câmp de deformare spaţio-temporală şi aceasta m-a pus într-adevăr pe gân¬duri. Am înaintat până la marginea de intrare în tunel, fiind prima dată când aveam accesul liber aici. Impresia cavităţii uriaşe în peretele muntelui era extra¬ordinară; aveam impresia că ameţesc, era ca şi cum o forţă enormă emana tainic din interiorul tunelului.

Pentru a mai diminua din acest prim şoc, am privit înapoi spre sala gigantică, însă atenţia mi-a fost atrasă de o modificare a imaginii holografice din faţa consolei la care se afla ofiţerul american. Aceasta înfăţişa ima¬ginea din interiorul unei galerii şi mi-am dat seama imediat că era vorba despre tunelul prin care urma să călătorim.

În interiorul galeriei puteam să observ un fel de „perdea” semitransparentă care vibra din ce în ce mai repede, luând forma unei pâlnii, având vârful paralel cu direcţia tunelului. În cele din urmă „pâlnia” s-a stabilizat, dar aspectul ei general sugera o pulsaţie rapidă. Apoi, brusc, distorsiunea a dispărut şi în spatele ei a apărut prelungirea tunelului.

— Şi pentru noi a fost o mare surpriză, mi-a confir¬mat Cezar uluirea. Imaginează-ţi ce miraţi am fost atunci când, pătrunzând în tunel pentru prima dată, am văzut că după cincisprezece metri el se întunecă brusc; chiar luminată puternic, „suprafaţa” neagră nu ne dădea nicio informaţie. Era un fel de „cod” pentru a pătrunde mai departe.

De altfel, nu se putea ajunge nici la ea, datorită unei bariere energetice aflate la mică distanţă în faţă. Soluţia am primit-o însă repede, activând comenzile de pe consolă. Imaginile ne-au ară¬tat cum să setăm parametrii de acces. Apoi echipa ştiinţifică a înţeles repede că era vorba despre o distor¬siune spaţială generată în mod artificial.

Normal, ne-am întrebat cu toţii de ce era necesar aşa ceva, dacă tot am ajuns până aici. Abia după un anumit timp s-a realizat faptul că cei care au construit acest ansamblu din interiorul muntelui foloseau o tehnică de călătorie prin tuneluri care ne este şi acum necunoscută. În spatele distorsiunii se află un sistem geometric de cristale de cuarţ extrem de pure, încastrate în materi¬alul izolator al tunelurilor. Vino să-ţi arăt.

Şi spunând acestea, Cezar porni înaintea mea prin tunel. Am inspirat adânc şi am păşit şi eu în interiorul lui. Am privit cu atenţie pereţii foarte înalţi şi boltiţi, care erau perfect finisaţi. Cred că lăţimea tunelului era de aproximativ şapte metri, iar înălţimea lui de zece metri. Materialul care tapeta pereţii părea asemănător cu cel din Marea Galerie, însă am observat că era mai lucios, iar culoarea sa era verzuie, fosforescentă.

Dacă priveam direct materialul, aproape că nu puteam să-i observ detaliile; strălucea într-un fel aparte, făcând să „alunece” cumva privirea. Şovăitor, l-am urmat îndeaproape pe Cezar. Tunelul mergea în linie dreaptă cam şapte-opt metri, apoi urma o curbă spre stânga destul de strânsă, după care am văzut că el se întindea în faţă fără nicio altă deviere. Senzaţia pe care am încercat-o atunci m-a tulburat profund.

Tunelul uriaş căpăta o altă culoare cam după opt-nouă metri de la curbură, devenind indigo-fosforescent. Apoi, mult mai în faţă, poate după câteva sute de metri, el se curba lin spre în jos, coborând în scoarţa terestră până când raza de curbură a devenit prea mare şi nu mai puteam să urmăresc traseul.

Totul crea o asemenea senzaţie intensă de mister nepământean, încât aproape nimeni nu mai vorbea.
Ultimele bagaje erau aduse şi aranjate de câţiva militari în trei vehicule cu o formă aparte, care mi-au atras imediat atenţia. Însă chiar atunci, Cezar a început să-mi explice, arătându-mi zona de pe lateralele tunelului:

— Distorsiunea spaţială intervine cam în acest loc, îmi spuse el şi îmi indică o linie imaginară de la care vedeam că încep, ca nişte şanţuri săpate în materialul special, nişte modele geometrice în formă de romb.
În adânciturile respective erau nişte locaşuri spe¬ciale în care se aflau încastrate mai multe cristale mari, de culori diferite, dar foarte pure. Am sesizat că atât dispunerea lor pe marginile tunelului, cât şi formele geometrice în care erau încastrate erau perfect simetrice.

După aprecierea mea, acest aranjament se întindea pe o lungime de aproximativ cinci metri şi el se afla exact în dreptul zonei de tranziţie de la culoarea verde pal a tunelului, la cea indigo fosforescent. M-am apropiat de cristale şi le-am privit cu atenţie. Erau egale ca mărime şi măsurau cam jumătate de metru înălţime şi doar vreo zece centimetri în lăţime.

La vârf, ele se terminau într-o formă de tetraedru şi erau atât de pure, încât la cele de culoare galben pal aproape că puteam să văd prin ele. Am numărat câte douăsprezece cristale de fiecare parte şi am remarcat că deasupra lor, cam la jumătatea fiecărui perete lateral al tunelului, exista un şanţ, cu o lăţime de aproxi¬mativ cinci-şase centimetri, pe lungimea modelului format de cristale.

— În mod sigur, aici a existat ceva, poate un dispo¬zitiv suplimentar, însă nu avem nicio dovadă, nicio informaţie despre aceasta, a continuat Cezar să-mi explice. Este evident că reprezintă o zonă critică şi probabil că ea era folosită la propulsia prin tunel a acelor fiinţe care au construit ansamblul.

Aiden, care între timp se apropiase de noi, a spus:
— Configuraţia cristalelor îmi evocă un tip special de legătură atomică. Cred că ei foloseau altă metodă pentru deplasare decât cea clasică pe care o vom aborda noi.

Cezar l-a aprobat:
— E adevărat, asta rezultă indirect şi din proiecţi¬ile holografice pe care ni le-au pus la dispoziţie, însă nicio imagine nu ne înfăţişează clar cum se petrecea aceasta. Nu înţeleg nici eu de ce s-au ocultat atât de mult. Oricum, distorsiunea spaţială avea un rol foarte important în acel proces, însă ei au creat pentru noi tunelul fizic.

— Da, e o tehnologie colosală, a intervenit Aiden în timp ce se uita cu atenţie la cristale. Aproape sigur recurgeau la un gen de teleportare sau cel puţin la călă¬toria în plan paralel. Probabil au considerat prea dificil de explicat aceasta prin proiecţie holografică sau pur şi simplu poate că structura noastră psiho-fiziologică nu este încă adaptată şi potrivită pentru aşa ceva.

— Şi ne-au lăsat în schimb proiecţia fizică a tunelu¬lui, am concluzionat eu.
Aiden era puţin sceptic.
— Dacă e aşa, atunci care ar mai fi fost rostul distorsiunii spaţiale? Este evident că au undeva pe aici, poate în subteran, o sursă extraordinară de energie. Eu cred că odată cu stabilizarea distorsiunii, dimensi¬unea fizică a tunelului apare oarecum „alterată”; mergem prin tunel de aici înainte, dar cu toate acestea suntem, într-un fel, „pe lângă materie”. În mod nor¬mal, la celălalt capăt ar trebui să fie un „convertor” analog cu cel de aici, adăugă el cu o voce mai slabă.

— Aşa este, spuse Cezar zâmbind. Echipa ştiinţifică a confirmat stranietatea tunelului indigo, în sensul că el are o consistenţă fizică, dar cu toate acestea nu trece efectiv prin pământ; e mai mult o replică „virtuală”, dar perfect viabilă pentru călătorie. Nu înţelegem cum este posibil acest lucru, deşi ne slujim de el.

Sunt încă multe enigme pe care nu le putem rezolva. De pildă, această situaţie este valabilă doar pentru acest tunel, care conduce sub platoul Gizeh, de lângă Cairo. Celelalte două tuneluri sunt săpate efectiv prin pământ către destinaţiile lor.

Un ofiţer român veni atunci lângă noi şi îi raportă lui Cezar că totul a fost încărcat în vehicule. Cezar ne-a spus să ne pregătim de plecare, în timp ce el merse din nou în Sala Proiecţiilor pentru a da ultimele dispoziţii. M-am apropiat curios de cele trei maşini; erau mai mari decât vehiculele electrice cu care ne-am deplasat prin Marea Galerie şi aveau o altă formă, foarte aerodinamică.

Spre deosebire de primele, aces¬tea aveau interiorul acoperit, iar în partea din spate erau plasate bagajele. Funcţionau tot pe bază de motoare electrice, însă acestea erau foarte puternice şi performante, ne-a asigurat Aiden, care cunoştea foarte bine tehnologia implicată în construcţia lor.
Cele trei vehicule erau aşezate în coloană, înaintea zonei cristalelor, şi semănau cu maşinile de cursă: botul lor era ascuţit şi foarte jos, în timp ce partea din spate era mult ridicată, în special pentru a permite depozitarea bagajelor.

Mi s-a explicat că această formă a vehiculului a fost proiectată de americani, imediat după ce a fost efectuată descoperirea complexului sub-teran din Bucegi, pentru a fi perfect adaptată condiţi¬ilor de deplasare prin tunel. Autovehiculul electric con¬stituia deja la acea vreme o premieră secretă a tehnolo¬giei militare americane, fiind folosit în alt scop.

Dar cu adaptarea care a fost realizată, el este considerat acum cel mai performant mijloc de deplasare silenţioasă şi rapidă prin tunelurile subterane care pornesc din locaţia subterană din Bucegi. Caroseria era din fibră de carbon, iar pe partea din faţă exista o fantă destul de lată, având o cutie în spatele ei, care făcea corp comun cu caroseria.

— Este sistemul laser de ghidare, mi-a explicat locotenentul Trujo, intuind nedumerirea mea. Deoarece suprafaţa este foarte lină şi fără denivelări, deplasarea poate fi în mare parte automatizată, permiţând să te odihneşti. Maşina este dotată cu pilot automat şi are implementat un computer de bord foarte puternic, care efectuează calculele pe baza infor-maţiilor primite.
În partea de sus, la mijloc, erau dispuse câte două proiectoare de lumină; deşi tunelul oferea propria lui luminozitate şi deşi în cea mai mare parte vehiculul cir¬cula pe pilot automat, totuşi mi s-a spus că experienţa călătoriei de acum doi ani a impus necesitatea mon¬tării acelor proiectoare de lumină albă.

Intre timp, Cezar revenise lângă noi şi, prinzând din zbor subiec¬tul discuţiei, îmi oferi următoarele lămuriri:
— Acesta este un tunel foarte special. Lumina indi¬go creează în timp o stare de dedublare mentală, ceva asemănător cu momentul trecerii de la veghe la somn. Relaxarea psihică este prea mare şi atenţia tinde să devină receptivă mai ales către aspectele esenţiale ale existenţei. Cred că îţi dai seama că nu ne puteam per¬mite ca cei din echipă să-şi piardă vigilenţa. Au existat mici incidente, ce-i drept, minore, dar era clar că trebuia să modificăm ceva.

Spunând acestea, Cezar a dat semnalul de plecare. Distribuţia echipei noastre în vehicule era aceeaşi: eu cu Cezar în vehiculul din faţă, apoi urma Trujo şi cu Aiden şi, la sfârşit, locotenentul Nicoară. Ne-am luat rămas bun de la cei din Sala Proiecţiilor şi s-a transmis semnalul plecării la intrarea din munte a galeriei. Emoţionat, m-am suit în vehicul lângă Cezar. Habitaclul arăta aproape ca bordul unui avion modern.

Erau multe butoane, câteva display-uri mici şi o plat¬formă centrală cu un ecran mare şi complex prin struc¬tura datelor şi schemelor pe care le prezenta. Nu exista volan, ci acesta era înlocuit de o manşă de condus, la fel cu cea a avioanelor, doar că aceasta avea implemen¬tate pe ea nişte butoane pentru anumite comenzi.

Atmosfera în interior era foarte plăcută. Afişajele aveau o culoare roşiatică-portocalie, iar în unele locuri mesajele aveau culoarea galbenă. De fapt, interiorul semăna mai mult cu o carlingă, deoarece accesul în vehicul se făcea prin ridicarea laterală a carcasei modu-lare. M-am aşezat comod în scaunul ergonomic, fiind surprins de spaţiul generos pe care îl aveam la dispoziţie înăuntru. Din exterior, habitaclul mi se părea mult mai mic.

Am privit înainte prin geamul etanş, securizat; vederea deschiderii misterioase a tunelului îmi dădea fiori reci pe coloană. Era un moment unic în viaţa mea, cel care avea să dea startul unor evenimente uluitoare prin specificul lor. Cezar a stabilit legătura audio şi video cu celelalte două vehicule. Apoi mă privi întrebă¬tor. Am inspirat adânc şi am încuviinţat din cap. Aproape brusc, lumina în interior deveni indigo şi spaţiul din faţă se întunecă…”[1]

P.S. Misiunea a avut loc in 2005.

SURSE

  1. Radu Cinamar – “Misterul din Egipt: Primul tunel”, pag. 71-108, Editura Daksha, 2007.
  2. Foto: Radu Cinamar – “Viitor cu cap de mort”, Editura Daksha.
  3. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro