Marija Gimbutas – arheolog de origine lituaniană şi profesoară la Universitatea Califoniei din Los Angeles: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului și fierului”

by “Prezentam cititorilor un volum al Marijei Gimbutas. Axata pe o problematica asemanatoare – originea si evolutia civilizatiilor europene, incepind cu paleoliticul superior pina la sfirsitul epocii bronzului – cartea de fata este rezultatul unor cercetari ale autoarei din ultimii ani, practic o sinteza a conceptiilor sale. In general, studiile […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Prezentam cititorilor un volum al Marijei Gimbutas. Axata pe o problematica asemanatoare – originea si evolutia civilizatiilor europene, incepind cu paleoliticul superior pina la sfirsitul epocii bronzului – cartea de fata este rezultatul unor cercetari ale autoarei din ultimii ani, practic o sinteza a conceptiilor sale.

In general, studiile Marijei Gimbutas se recomanda prin stilul clar si concis, prin originalitate si prin forta argumentatiei, autoarea refuzind numeroase clisee traditionale care au dus, nu rareori, la formularea unor ipoteze infirmate de cercetarile ulterioare. Pozitia adoptata de autoare este – contrar a ceea ce se credea pina nu de mult – ca cele mai vechi civilizatii ale Europei neolitice nu pot fi explicate exclusiv ca imigratii dinspre Anatolia ci, mai ales, prin difuziune de idei si de tehnologie, ceea ce a dus la domesticirea animalelor – mai intii oaia si capra, apoi porcinele si bovideele, nu insa si calul – precum si la aparitia ceramicii.

Este ceea ce s-a numit „revolutia neolitica”. Neolitizarea sud-estului european si, de aici, a intregii Europe s-a bazat asadar nu atit pe imigratii – desi au existat si miscari etnice, ca intotdeauna de-a lungul istoriei – ci, am spune astazi, pe transfer de tehnologie, pe know-how.

Pe de alta parte, aparitia unei scrieri sacre, in special in cadrul culturii Vinca-Turdas (in jur de 5300 i.e.n. ori poate chiar mai devreme), precede cu cel putin doua milenii scrierea sumeriana, considerata pina nu de mult – cea mai veche, fiind folosita ca argument de adeptii teoriilor ex oriente lux.

Aparitia unei scrieri in sud-estul european mult inainte de scrierile orientale este unul dintre agumentele folosite de Marija Gimbutas in sensul ca procesul civilizational european este mult mai complex decit si-l imaginau scenariile propuse de unii cercetatori.

Daca Anatolia a transmis Europei domesticirea animalelor si producerea ceramicii, europenii – in schimb – au inventat, independent de Orient si mult inaintea acestuia, „scrierea sacra”, de fapt o serie de grafeme ideografice cu rol religios, nu o scriere de tip modern, fonetica.

Astazi, teoria originii exclusiv orientale a neoliticului european nu mai poate fi sustinuta; ea trebuie inlocuita cu o viziune mai nuantata, in care Orientul si „vechii europeni” au dialogat. Fireste, Marija Gimbutas nu este singurul arheolog care adopta un asemenea punct de vedere asupra preistoriei europene in raport cu Anatolia si cu Orientul. Ar fi de citat aici colin Renfrew, Alojz Benac, M.M. Winn (un discipol al Marijei Gimbutas, care a catalogat grafemele neolitice) si altii. Argumentele lingvistice care privesc si clarifica problemele legate de fondul arhaic pre-indo-european („vechi european” in terminologia Marijei gimbutas) vor fi decisive, dar aceasta problema complexa nu poate fi aprofundata aici.

Marija Gimbutas abordeaza preistoria europeana si, in special, preistoria sud-estului european, in care teritoriul Romaniei acupa un loc central, opunind doua mari entitati culturale:

Vechea Civilizatie Europena sau „Vechea Europa” – un complex cultural ce a evoluat in intervalul 6500-3500 i.e.n, delimitat geografic de Carpati, Peninsula Italica si spatiul egeean. Vechea Civilizatie Europeana a fost un complex cultural ce a depasit repede stadiul imprumuturilor si asimilarilor, capatind o puternica originalitate.

Trasaturile esentiale ale Vechii Europe ar fi: spiritul pasnic, societatea egalitara matrifocala (cu rol predominant al femeii in societate), stapinirea unor tehnici avansate pentru producerea ceramicii si ulterior, pentru dezvoltarea tehnologiilor metalurgice, organizarea treptata in comunitati tot mai mari ce prefigurau structuri protourbane, dezvoltarea unei scrieri originale legate de credintele in divinitati feminine ale ciclurilor cosmice.

In mod hotarit, Vechea Europa depasise de mult stadiul unei societati primitive, fiind o societate dezvoltata si complexa, in care egalitatea membrilor sai era un rezultat al unei ideologii specifice.

Incepind cu circa 4400 i.e.n., Vechea Europa s-a vazut confruntata cu intruziunea unor grupuri net diferite din punct de vedere cultural: populatia kurganelor (sau a traditiei kurganelor) care trebuie sa fi reprezentat – faptul apare acum cert – pe indo-europenii nord pontici in expansiune.

Acestia aveau o ideologie de casta ce atragea stratificarea accentuata a societatii, de tip virifocal (cu rolul predominant al barbatului in societate), o societate razboinica si violenta, cu oameni ce venerau zei ai cerului senin si puterea armelor.

Amalgamarea treptata, in valuri succesive, timp de trei milenii, a celor doua componente – cea autohtona „veche europeana” si cea intrusiva indo-europeana – a dus la cristalizarea populatiilor europene asa cum le cunoastem din zorii epocii istorice pina astazi.

Raportul dintre componenta „veche europena” (pre-indo-europeana) si cea indo-europeana (sau „kurgan”) – analizabil atit arheologic, cit si lingvistic – a fost diferit: greaca are o puternica influenta autohtona pre-indo-europeana, latina ceva mai redusa, de tip etrusc; limbile baltice sint extrem de conservatoare din perspectiva indo-europeana, desi nu sint nici ele lipsite de o certa influenta ne-indo-europeana.

Autoarea nu raspunde direct la intrebarea daca si traca va fi fost un idiom puternic influentat de substratul autohton pre-indo-european („vechi european”), dar materialul arheologic prezentat aici (dar si in alte lucrari de specialitate) arata ca, intr-adevar, componenta autohtona a supravetuit pina tirziu in spatiul carpato-dunarean.

Ca atare, existenta unui bogat fond pre-indo-european in traca nu poate surprinde. Cercetarile privind rolul fondului pre-indo-european in conturarea profilului civilizatiei si al limbii trace vor trebui mult amplificate in viitor.

Secretul succesului cu care Marija Gimbutas reuseste sa convinga sau cel putin, sa provoace discutii aprinse, consta in faptul ca, pe linga materialul arheologic invocat, adesea ca rezultat al propriilor sapaturi efectuate in in situri neolitice din Iugoslavia, Grecia si Italia, autoarea apeleaza frecvent la datele mitologiei, folclorului si lingvisticii.

Dialogul interdisciplinar este, asadar, una dintre cheile cu care autoarea abordeaza problemele legate de descifrarea unor sensuri si unor fenomene ale preistoriei. Desi nu face apel la datele oferite de folclorul romanesc, nu putem sa nu observam ca acesta sprijina, pe alocuri decisiv ipotezele sale.

Astfel, rolul unei stavechi divinitati feminine a credintelor pre-indo-europene supravetuieste in cazul zinelor si Sinzienelor. Problema credintelor legate de „arborele vietii” ori de „pasarea maiastra” este relevanta demersului autoarei si, in general, numeroase date oferite de analiza comparativa a credintelor din Europa.

In ceea ce priveste aportul lingvisticii, trebuie semnalat si aici unul dintre punctele solide ale argumentatiei Marijei Gimbutas („patria primitiva indo-europeana a fost in stepele nord-pontice”) este sprijinit decisiv de datele lingvisticii comparate. Fara indoiala, indo-europenii nu au fost un popor compact, ci o comuniune de triburi ce convergeau spre o ideologie comuna a calaretului razboinic.

Asemanarile dintre proto-indo-europeana si proto-uralica nu se pot explica decit printr-o vecinatate teritoriala, iar cele dintre proto-indo-europena si unele limbi orientale nu se pot explica decit prin contactele cu zona caucaziana. Este explicabil de ce Marija Gimbutas critica ferm ipotezele care – fara argumentatia necesara – incearca sa mute patria primitiva indo-europeana intre Anatolia si Balcani (teoria Gamkrelidze-Ivanov, reluata apoi de Colin Renfrew, desi acesta din urma fusese initial un partizan al vechimii civilizatiilor ne-indo europene din sud-estul european).

Mesajul Marijei Gimbutas este clar: civilizatiile stravechi din sud-estul european, atit de rafinate si de originale, nu puteau fi indo-europene din simplu motiv ca tot ceea ce au acestea specific se opune asimilarii lor cu civilizatia razboinica a populatiilor kurganelor. Acest fapt era, in general, cunoscut atit arheologilor cit si lingvistilor, dar trebuie subliniat felul elegant, dar ferm, cu care Marija Gimbutas isi sustine teoriile.

Asa cum aratam si in cuvintul introductiv la volumul anterior, cercetarile Marijei Gimbutas conving ori provoaca discutii nu numai prin datele arheologice, ci si ale mitologiei si lingvisticii, pe care autoarea le invoca in argumentatia sa ori de cite ori este nevoie.

Ma imult decit s-a putut constata din volumul anterior, este clar ca viziunea Marijei Gimbutas asupra preistoriei si istoriei sud-estului european deschide larg portile filosofiei culturii, dar si istoriei politicii. Cele mai vechi civilizatii europene nu au fost violente. Ideologia razboinica a fost adusa in Europa de populatia kurganelor dinspre stepele nord-pontice, devenind apoi un loc comun al istoriei ulterioare.

Traducerea acestui volum s-a facut dupa manuscrisul pus la dispozitie de autoare, avind titlul initial Old Europe and the Advent of the Indo-Europeans (Vechea Europa si sosirea indo-europenilor). Dat fiind faptul ca traducatorul a fost martor al cristalizarii treptate a cartii – ultimele adaosuri si completari fiind din luna mai 1989 – sintem bucurosi sa vedem transpusa si tiparita in limba romana o lucrare de sinteza care, sintem convinsi, va avea ecoul cuvenit in rindurile specialistilor si, in general, al tuturor celor dornici sa cunoasca si sa inteleaga devenirea civilizatiei europene, care si-a avut inceputurile intre Marea Egee si Carpati.”[1]

Marija Gimbutas a afirmat urmatoarele:

“Romania este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa intre anii 6.500 – 3.500 i.Hr., axata pe o societate matriarhala, teocratica, pasnica, iubitoare si creatoare de arta, care a precedat societatile indo-europene patriarhale de luptatori din epocile bronzului si fierului.”[2]

“- Şi când plasezi tu acele începuturi extraordinare ale spiritualităţii poporului nostru? am întrebat, pentru a avea o idee aproximativă a vechimii ei.
– Nu putem spune cu exactitate, dar tradiţia şi sursele ezoterice par să indice unanim perioada de la sfârşitul glaciaţiunii, după ultimul mare potop. Asta înseamnă undeva pe la 9500-10.500 înainte de Hristos, deci acum vreo 12.000 de ani. Chiar dacă cifrele sunt relative, totuşi variaţia nu poate fi mai mare de 500-700 de ani în sus sau în jos.

– E un fel de a spune potop, pentru că există lucrări ce demonstrează că nu a existat niciodată un potop pe toată suprafaţa pământului deodată, aşa cum se spune în Biblie, ci doar local, am observat eu.
– Bineînţeles. S-au găsit dovezi arheologice de potopuri succesive care au avut loc la anumite intervale de timp. Evenimentele din Biblie se reduc în cea mai mare parte doar la peninsula Sinai, care la vremea respectivă s-a confruntat cu un astfel de potop. Deci trebuie să fi existat un mare potop cam cu 11.000 de ani înainte de Hristos, posibil corelat şi cu dispariţia Atlantidei. După aceea s-a început de la zero.

– Şi de unde a început totul? De unde a venit populaţia?
– De ce trebuie să vină de undeva? Nişte rămăşiţe de la ceea ce a fost înainte, de acolo a reînceput… I-a plantat cineva acolo? Nu. Oricum, creşterea spirituală se pare că a fost fulgerătoare şi la un nivel nemaiîntâlnit. Aşa se explică ideea de centru spiritual al lumii. Pe urmă, cum ţi-am spus, după câteva mii de ani au început să decadă.
Totuşi, ei au continuat să rămână pe aceleaşi meleaguri, care sunt chiar acestea din spaţiul carpatic. În special munţii şi Ardealul.

– Dar ei nu ştiau că acesta era centrul spiritual al lumii, am spus eu.
– E adevărat. Au rămas în principal pentru că beneficiau de resursele extraordinare ale locului; aici se găsea sare, era aur, aici aveau tot ceea ce le era necesar pentru a trăi, dar elementul spiritual a fost cel care i-a ţinut de fapt uniţi şi ataşaţi acestor locuri.

După 4000-5000 de ani poate că nu mai ştiau că locurile pe care se aflau fuseseră impregnate de acea forţă spirituală extraordinară a strămoşilor lor, că aici fusese centrul spiritual al lumii, dar în schimb perpetuaseră tradiţia în acest sens, care s-a transmis nealterată, în forma ei profund spirituală şi ocultă. Pentru că te întrebi de ce există folclorul extraordinar pe care îl avem chiar şi acum? Cum putea el să rămână de atâtea mii de ani, din tată în fiu? A rămas.

– Şi de ce nu a rămas şi în alte părţi atâta timp? am întrebat. În Finlanda sau în Malta?
– Nu avea cum să rămână, pentru că pe atunci, demult, practic nu existau popoare în Europa. Era tundră şi gheaţă până pe la mijlocul Germaniei de astăzi şi până în nordul Maramureşului la noi. Spaţial vorbind, civilizaţia umană începea de la aceste limite în jos, pentru că mai sus nu erau condiţii de trăit.

Glaciaţiunea abia se retrăgea. Primii şi singurii despre care se putea spune că formau o comunitate, o populaţie, au fost cei de aici, din spaţiul carpatic, mai ales din zona MunţilorApuseni, deci în Ardeal şi în zona aceasta, a Carpaţilor Meridionali. Aici a început şi s-a dezvoltat totul: popor, limbă, spiritualitate, obiceiuri.

Poate au mai existat şi alte pâlcuri de oameni în alte zone ale Europei, dar nesemnificative ca număr de indivizi şi în plus trebuie să fi fost nomade, fapt pentru care nu au rezistat. Pe atunci, datorită condiţiilor climatice, populaţia era foarte redusă ca număr. Când reuşeau să se strângă pe un anumit teritoriu câteva sute sau mii, atunci însemna că erau mulţi.

– Nu se puteau refugia în alte părţi ale Europei? Nu aveau alte variante? am întrebat nedumerit.
– Hărţile gladaţiunii întocmite de oamenii de ştiinţă arată că în Europa gheaţa acoperea Stockholm, Berlin sau Moscova. Deci nu putea nimeni să se refugieze în acele zone. E la limita Carpaţilor unde oricum nu se putea locui şi apoi începe zona din nordul Ardealului actual. În vest era glaciaţiunea montană, de la 1000-1500 de metri în sus nu putea fi vorba de aşezări, era gheaţă peste tot.

Glaciaţiunea se retrăgea în diferite faze spre nord. Cert este că lacul Panonic a început să se dreneze pe la 10.000 înainte de Hristos, odată cu retragerea glaciaţiunii, şi în locul lui a rămas ceea ce azi e cunoscut ca lacul Balaton din Ungaria. De fapt, în vechime denumirea lui era Bălătău, pentru că pe atunci limba vorbită era unică, româna. S-a transformat mai apoi în Balaton.

Dunărea a spart la un moment dat zona care acum e cunoscută la noi ca fiind Porţile de Fier şi a drenat lacul Getic, provenit din Marea Thetis, ce a acoperit toată România în urmă cu câteva milioane de ani. Existau deci lacuri de-a lungul Dunării, urme ale marelui lac Getic, care treptat s-au drenat şi ele, s-au uscat.

Astfel era asigurată o climă mai blândă, pentru că, până prin 11.000 înainte de Hristos, a fost era glaciară şi reminiscenţele ei. Putem spune deci că zona Ardealului era privilegiată în raport cu altele, deoarece clima o avantaja. În restul Europei erau doar licheni, muşchi şi, treptat până la poli, gheaţă.

Se aglomeraseră informaţiile. Urmăream să ţin pasul, dar abia atunci intram şi mă familiarizam cu acest domeniu. Doream, de asemenea, să înţeleg corect semnificaţiile acelor timpuri, felul în care a început totul. Percepţia îmi era uşurată de faptul că eu văzusem deja instantanee ale unor vremuri foarte asemănătoare cu cele despre care îmi vorbea Cezar, în hologramele din Sala Proiecţiilor. Se verifica totul, numai că acum intuiam că am şanse de a lega toate elementele într-un tot unitar.

– Bun. Deci a fost o reminiscenţă a unei populaţii în zona Ardealului şi în munţii din vestul ţării noastre, care a rămas aici. Dar poate au mai fost şi alte zone mai blânde, în sud.
– Poate. Dar nu a rămas nimic. Aici sunt condiţiile care se potrivesc cel mai bine. Munţii sunt necesari pentru o spiritualitate profundă şi durabilă, deoarece ei structurează altfel condiţia omului, psihicul şi fizicul său. Deşi era numită Ţara Neagră, preluând astfel simbolismul Timpului pe care îl adorau, locuitorii de aici nu erau deloc negri. Este vorba despre o negreală simbolică, deoarece, fizic vorbind, tradiţia ezoterică ne spune că erau blonzi cu ochi albaştri, înalţi şi cu pielea albă. Aceasta e tipologia aici, în spaţiul carpatin.
I-am replicat lui Cezar că şi vechii greci erau blonzi cu ochi albaştri, după cum scria Platon.

– Asta e pe la 2000 înainte de Hristos, mi-a răspuns el. Până atunci s-au petrecut însă multe lucruri. Strămoşii grecilor sunt plecaţi de aici, de pe aceste meleaguri. Ce ştim sigur este că între 10.000 înainte de Hristos şi prezent, cea mai veche civilizaţie este aici. Înainte de 10.000 nu ştim mai nimic, care să fie atestat în vreun fel.

– Şi de unde ştim că e cea mai veche?
– Pentru că nu există urme altundeva şi ştiinţa aşa lucrează. Noi, să zicem, mai avem acum şi alte metode de investigare, pe care le cunoşti, dar ele încă nu pot fi făcute cunoscute maselor. Dar cercetările în direcţia aflării celei mai vechi civilizaţii, de la care a pornit totul, au demarat încă de acum câteva zeci de ani. Au coroborat hărţile şi descoperirile arheologice şi au descoperit că aici, exact în Ardeal şi în spaţiul carpatic din România, este zona cea mai importantă. Oamenii nu au plecat de aici mii de ani, până când a început roirea de care am vorbit, cam pe la 3-4000 înainte de Hristos.

– Adică populaţia a rămas în Ardeal de la 9000-10.000 până la 3000 înainte de Hristos? am întrebat uluit.
– Da, ţi-am spus, n-aveau de ce să plece. Ţăranii de atunci nu se duceau, în excursie. Au păstrat această incredibilă stabilitate în locurile de baştină, până în zilele noastre. Nici chiar în prezent, ţăranii autentici nu prea ies din satele lor, nu se duc prin alte părţi. Aceasta este o civilizaţie ancestrală. Nu e că s-au dus cu trei bărci în America să vadă dacă pot fura ceva aur. E cam dur spus, dar la urma urmei, exprimă adevărul.
Am zâmbit faţă de modul voalat ironic prin care Cezar a făcut referire la expediţia lui Columb în America şi la cotropirile de mai târziu ale Spaniei.

– Aici sunt toate condiţiile: clima e bună, este sare la suprafaţă, sunt izvoare sărate, a continuat el să-mi explice. Pe tot arcul carpatic, România e singura ţară din Europa care are sare la suprafaţă. Adică dai cu unealta şi îţi ei din zlatnă, adică apă sărată. De aici vine şi numele localităţilor Slatina, în Oltenia, şi Zlatna în Ardeal. Găteau cu apă sărată, dar nu numai atât. Chiar şi acum unii vând bulgări de sare cu sacul. Sunt munţi de sare, cu exploatare la suprafaţă. Teritoriul acesta este numit “solniţa Europei”.

Prin comparaţie, în alte zone – în sudul continentului, de exemplu, că te-ai referit la el – sarea este destul de rară: Romanii primeau banii şi în sare, că de aici vine şi termenul de salariu, în caz că nu ştiai. Dacă vărsai sarea, ieşea ceartă. Asta nu înseamnă că erau superstiţioşi, ci are sensul că pentru ei era greu de făcut rost. Deci aici, la noi, existau resurse şi zona era privilegiată. Avea ape curgătoare cu peşti, avea lacuri, deci se putea pescui. Exista sare şi în felul acesta viaţa lor era mult mai calitativă, pentru că fără sare ea este foarte dificil de menţinut, aşa după cum ţi-am spus.

Existau de asemenea minereuri, existau pomi fructiferi. Puteau deci să facă grădinărit, care precede agricultura propriu-zisă. De asemenea, se ocupau cu păstoritul, pentru că aveau păşuni bogate. Tot aici existau şi condiţiile pentru a face transhumanţa: munte-câmpie. Unde mai ai această posibilitate? Căci numai în această zonă munţii nu erau sub gheaţă. Transhumanţa e cea mai bună formă de păstorit, este necesară, nu e o metodă inventată de acest popor. Datorită ei îţi asiguri hrana în mod continuu pentru turma de oi: iarna vii la câmpie şi vara pleci în munţi. În altă parte nu existau condiţii pentru aşa ceva.

– Dar până la urmă ai spus că au început să migreze, am observat eu.
– Da, e vorba de roirea indo-europeană, pentru că se considera că arienii au invadat iniţial India, iar mai apoi au migrat spre vest în Europa şi au civilizat-o. Este cam cum spuneau înainte de Evul Mediu că Pământul e în centru, iar Soarele şi celelalte planete se învârt în jurul lui.

– Dar de fapt cum este cu migraţia respectivă? am întrebat eu.
– Prima care face o investigaţie în acest sens este Universitatea Cambridge din Marea Britanie, cam acum 100 de ani. Îşi propuneau să facă o istorie a Indiei, pentru că India pe atunci era colonie britanică, şi se căutau în Vede argumente pentru a stabili spaţiul de plecare a arienilor.

– Şi cum au făcut?
– Au luat Vedele şi s-au uitat ce floră e descrisă, ce faună, ce ocupaţie au oamenii aceia. Şi au constatat: nu este cămilă, nu este elefant, nu este tigru; dar este ulm, de exemplu, şi este raţă. Şi atunci s-au uitat: avem în India? N-avem în India! Deci nu acolo se petreceau cele povestite în Vede şi în epopeile lor. Şi au căutat să vadă unde se întâlnesc toate acele elemente, astfel încât oamenii să poată face şi păstorit, şi agricultură, şi să aibă şi ulmul, de exemplu. Ideea este că au găsit tot felul de elemente care trimit la un spaţiu între Carpaţi şi Boemia aproximativ, că numai aici există aceşti arbori; numai aici poţi şi să păşunezi, şi să faci agricultură, numai aici există animalele menţionate în Vede, dar care nu există de fapt în India.

– Păi asta înseamnă că migraţia este de fapt inversată, că nu de acolo au venit şi au populat Europa, ci că de aici au plecat spre Asia şi au ajuns în India, am anticipat eu.
– Exact. După mult timp, Soarele stătea corect în centru, iar Pământul şi celelalte planete se învârteau în jurul lui. Asta ca analogie cu felul în care s-a petrecut cu adevărat roirea populaţiei. Dar să ştii că nici măcar în momentul de faţă nu se acceptă această variantă, cel puţin nu în mod complet. Manipularea este teribilă.

– De ce e situaţia asta? am întrebat mirat. De ce continuă ei să susţină o aberaţie? Asta comportă totuşi anumite riscuri şi un efort de menţinere a minciunii.
– Din aceleaşi motive pe care ţi le-am mai spus. Au fost concluziile Universităţii din Cambridge, care este cam cea mai serioasă, autoritară şi cu renume din întreaga lume, un fel de “pepinieră” a premiilor Nobel, însă chiar şi aşa au ţinut aceste studii pe margine, pentru că altfel ar fi trebuit să recunoască ideea finală că roirea popoarelor a început de fapt de aici, din spaţiul nostru carpatic, cu tot ceea ce ea implică despre primordialitate; asta nu le convenea deloc. Am discutat despre subiect.

– Da. Şi care a fost concluzia finală de la Cambridge?
– Au spus că de fapt vatra ariană este aceasta, care ţine de zona Ardealului; de la Carpaţi spre Ungaria, Austria, până în Boemia. Ei au spus că aici este flora şi fauna menţionată în textele hinduse de acum 3000-4000 de ani, însă acestea sunt singurele elemente pe care le-au luat în considera-ţie. Dacă vom considera şi elementele care ţin de descoperirile arheologice, atunci am delimitat clar zona.

– Păi nu s-au opus interesele statale faţă de aceste concluzii? am întrebat.
– Ba da, chiar dacă nu pe faţă, pentru că totuşi era vorba de autoritatea Universităţii Cambridge, peste care nu poţi trece aşa uşor. Există mai multe zeci de ipoteze în încercarea de a plasa matca arienilor, câteva de-a dreptul fanteziste. Unii au zis că arienii au venit din podişul Altai, unde se ştie că 11 luni pe an sunt 3C afară. Ce agricultură să faci în condiţiile astea? Ce faună şi floră crezi că poţi găsi acolo, ca să semene cu cele descrise în Vede? Ţi-am dat acest exemplu ca să vezi până unde pot merge cu speculaţia, numai să nu spună că totul a pornit de aici, din România.

– Acum, se găsesc mereu deştepţi care să te contrazică, indiferent cât de clare sunt dovezile pe care le prezinţi. Orgoliul şi prostia fac casă bună în astfel de cazuri, am spus eu cu oarecare năduf.
– Păi dovezile chiar există, perfect documentate, şi sunt încă multe. Ţi-am spus că vatra ariană a fost mutată de oamenii de ştiinţă peste tot, au încercat să-i aducă de oriunde, numai de aici nu.

Cei de la Cambridge au fost însă primii care au zis că acesta este spaţiul de pornire. E drept, au spus că din zona Ungariei, dar au descris geografic zona: Carpaţi, Balcani, nu e nici un dubiu. De altfel, e absolut firesc ca flora şi fauna să fie prezente pe o arie mai întinsă, învecinată cu spaţiul civilizaţiei respective, şi nu să fie o delimitare strictă. Dar asta este zona pe care ei o dau la începutul roirii, deci prin 3500 înainte de Hristos.

Teoria Cambridge sprijină pe deplin primordialitatea spaţiului carpatic, o întăreşte în mod evident. Pe măsură ce ne ducem însă mai înainte în timp, zona locuită se reduce doar la Ardeal. Nu este posibilă altă variantă. Chiar şi numele de ardeal oferă indicaţii în această direcţie. Ardeal trimite la ari… dealurile arilor, adică zona de unde veneau cei care îşi ziceau ari, cunoscuţi mai târziu ca arieni.

În limba veche găsim frecvent inversiunea literelor, astfel că ar devine ra. Unii cercetători zic că au găsit în Vede o populaţie numită ramania. Ra şi ma sunt radicali primordiali: ra-ma. Ra se referă la lumină, ţine de curgere; rază, soare… r în gerenal ţine de curgere, are sens de mişcare, de aceea este asociat cu activitatea solară. Pe de altă parte, cuvântul man înseamnă din vechime om, fiind de fapt inversiunea acestuia. Om-mo, ma; iar n este închiderea gurii; man.

Oricum, Manu este considerat Omul Primordial, cel puţin aşa zic vedicii hinduşi, deci şi aceasta este o dovadă indirectă a primordialităţii poporului din zona în care ne aflăm noi. Deci avem ra-man, lumină-om, adică “oamenii luminii”. Aşa ne defineam noi atunci, cu trimitere directă la excepţional a valoare spirituală a locuitorilor de pe aceste meleaguri. E posibil ca forma iniţială să fi fost ar-man, apoi prin inversiune ra-man, apoi prin transformare român.

– Decurge perfect logic şi se adaugă celorlalte dovezi, am spus.
– Da, alături de ceea ce a însemnat consfinţirea acestui spaţiu carpatic ca fiind matca primordială de unde mai apoi au luat naştere şi s-au răspândit toate celelalte popoare pe care le cunoaştem azi, indo-europenii. La asta s-a ajuns printr-o cercetare judicioasă realizată însă pe cu totul alte baze.

– La ce te referi? am întrebat.
– Prin anii ‘70, Marija Gimbutas – arheolog de origine lituaniană şi profesoară la Universitatea Califoniei din Los Angeles – este numită şef al unui vast proiect de cercetare în Europa, să se documenteze şi să facă harta descoperirilor ce ţin de perioada neoliticului de la 5000 înainte de Hristos. Ideea era cam aceeaşi, de a vedea de unde a plecat totul în civilizaţia umană cunoscută în prezent. Se duce la toate institutele arheologice mari şi la toate muzeele prestigioase din Europa şi întreabă: aveţi urme de la 5000 înainte de Hristos?
Şi cei din Franţa spun nu, cei din Italia spun nu; la fel şi cei din Germania, Suedia şi aşa mai departe.
Face apoi harta celor care răspund cu da şi numeşte ce rezultă: Vechea Europă. În rest, alb peste tot. Nimic, nicăieri.

– Faptul că ei au spus asta, că nu au urme arheologice, nu înseamnă că nu au şi existat, am presupus eu.
– Nu sunt urme de civilizaţie neolitică de la 5000 înainte de Hristos. Ţi-am arătat, pur şi simplu teritoriul nu era locuit, nu putea fi locuit; nu era nimic, doar pădure şi gheaţă, care s-a retras încet.
– M-am mai gândit, îmi pare incredibil că nu era chiar nimeni pe acele locuri. Păi şi prin 5-6000 înainte de Hristos, dacă tot căutau urme ale civilizaţiilor, unde era populaţia?

– Era restrânsă în spaţiul carpatic de la noi, cel mult ceva şi în pericarpatic, adică puţin în jurul munţilor: Panonia, Iliria, spre sud şi Sarmaţia spre nord, care e Polonia de astăzi. Dar nici pe departe Grecia, Creta sau mai ştiu eu ce. Astea au apărut mult mai târziu.
– Şi în rest ce era, înspre Franţa de azi, în Spania?
– Nu au nici o urmă de la 5000… nici un vas. Nimic.

– Cum, nu era nimeni pe tot acest continent? Dacă mergeam pe jos nu întâlneam pe nimeni?
– Poate că erau câţiva, dar foarte puţini. Populaţia era extrem de redusă. Însă aici, la noi, era focarul. Marija Gimbutas a scris mai apoi într-o carte că România a fost the heartland, “pământul originar”.

– Iar ştiinţa ne vorbeşte de Sumer ca fiind cea mai veche civilizaţie.
– Pe lângă civilizaţia românească ancestrală, Sumerul era în pruncie. S-au realizat mai multe hărţi cu privire la diferitele civilizaţii neolitice. Dacă sunt comparate cu teritoriile actuale ale statelor, se constată că toate cuprind România sau părţi din România, precum şi ceva din afara ei. Iar când se face suprapunerea, apare concluzia că toate aceste hărţi se extind dinspre interior spre exterior. Nu haotic, ci pornind în mod clar de la o anumită zonă, care este acest spaţiu carpatic de la noi.

– Şi ceilalţi de ce nu au făcut această observaţie? Că doar pare a fi destul de evidentă, după câte spui.
– Au interes să nu o facă. Revenim mereu şi mereu la aceeaşi problemă. Incompetenta şi superficialitatea se combină cu interesele politice ascunse şi manipularea. Oricât de mult s-ar revolta unii, acesta este adevărul. Noi o ştim prea bine şi din sursele noastre.

– Dar în momentul când le spui, când le prezinţi aceste dovezi? Sincer să fiu, mi se pare de domeniul absurdului. Cum să negi ceva care este evident şi deja demonstrat?
– Dacă discuţi cu diplomaţi, academicieni şi savanţi, îi reduci la tăcere pe moment, dar după aceea vor continua cu ce ţi-am spus: că au anumite ordine politice, că vor să-şi ţină scaunul şi chestii de acest gen.
– Măcar ştim că avem dovezile, am spus.

– Cele arheologice, cele de limbă, toate sunt zdrobitoare. Nu există nimic mai vechi în civilizaţia Europei, decât este aici. De exemplu, înainte ca insula Ada-Kaleh să fie distrusă prin realizarea lacului de acumulare a hidrocentralei de pe Dunăre, Ceauşescu a dat dispoziţie arheologilor să vadă ce mai descoperă, că oricum mare parte din dovezi sunt acum sub apă.

Au săpat în malurile Dunării, pe malul românesc şi pe cel fost iugoslav. Descoperirile făcute sunt în mod clar din aceeaşi civilizaţie, numai că puţin diferită, în sens cronologic. La noi sunt întotdeauna ceva mai vechi decât la ei, cu 1000-2000 de ani. Adică sunt despărţite de Dunăre. Şi la ei găsim unele chestii, dar cele mai vechi sunt la noi, chiar dacă ei vorbesc despre cultura denumită după numele localităţii de unde au reieşit acele dovezi, Lepenski-Vir.

Au încercat în felul acesta să impună un alt nume decât unul românesc, propriu acestui teritoriu, insinuând astfel ideea că aceea este cultura dominantă şi mai veche. Dar cei bine documentaţi ştiu că ceea ce am găsit noi pe malul românesc al Dunării, cultura Schela Cladovei, este mai veche decât cultura Lepenski-Vir.

– De unde se ştie? Dacă sunt îndoieli, probabil se vor agăţa de chestia asta şi o vor pune în fruntea tuturor celorlalte.
– Ştim că sunt mai vechi pentru că sunt datate toate radio-carbon. Totul este datat, aici nu este vorba de presupuneri. Şi boabele de cereale carbonizate pe care le-au găsit în aceste situri arheologice, în peşterilede pe malul Dunării, totul.

Le-au dat la trei laboratoare din străinătate, ca să nu fie probleme sau erori: în Olanda, în Germania şi în Anglia. Estimarea lor a fost 7800 înainte de Hristos. Deci făceau agricultură pe atunci, înseamnă că le cultivau. Au fost scrise lucrări pe baza descoperirilor arheologice ale acestei culturi şi a fost făcută o scală temporală a lor, care urcă până la 11.500 înainte de Hristos. Sunt 4000 de ani diferenţă faţă de ceea ce s-a găsit pe malul celălalt al Dunării, la foştii iugoslavi. Atât a durat ca să treacă civilizaţia dincolo. Este fenomenală această stabilitate şi continuitate a civilizaţiei pe teritoriul nostru. Şi bineînţeles că aceasta se reflectă şi în tradiţie.

– Dacă făceau agricultură încă de pe atunci, înseamnă că aveau un sistem clar de valori culturale, pentru că, din câte ştiu, agricultura implică ritmuri, cicluri, ritualuri, am observat eu.
– Prin aceasta au răsturnat iarăşi tot sistemul de concepţie despre cum şi de unde a apărut agricultura. Credeau că ea a fost adusă în Europa de undeva din Asia, dar de fapt ea era aici, pe teritoriul României, acum 8000-9000 de ani.

Oamenii au rămas aici şi au făcut agriculturâ până când au început să roiască, pe la 3500 înainte de Hristos, după cum spun cei de la Cambridge care au făcut studiul. Până atunci au rămas numai aici, în centru. Dacă te uiţi pe o hartă, vezi că zona aceasta, a spaţiului carpatic şi a Ardealului, este cam la aceeaşi distanţă faţă de Spania, de munţii Ural şi de extremitatea nordică.

Noi suntem în centrul Europei şi îi ironizăm pe “specialiştii” care au scris Enciclopedia Britanică, în care se spune că munţii Carpaţi reprezintă un lanţ muntos din centrul Europei, dar cu toate acestea nu ştiu cum se face că România este prezentată ca o ţară din sud-estul Europei. Când, de fapt, ţara noastră înglobează în cea mai mare parte spaţiul carpatic.

Europa, se termină la Ural, nu aici, ca să fie estul ei, deci suntem chiar în centrul Europei.
Este evident deci că au plecat radial pe astfel de direcţii: 2900 kilometri până la Ural, 2900 kilometri până în Spania. Dar au urmat întotdeauna “drumul sării”. Faptul că avem atât de multă sare şi chiar la suprafaţă este un alt punct forte pentru a demonstra că roirea a început de fapt de aici, s-a răspândit şi a format popoarele. Începusem dealtfel să-ţi vorbesc despre asta.

– Dar de ce spui “drumul sării”? Nu înţeleg.
– Când mergeau cu oile de la munte la şes, mergeau până în actuala Grecie.
– Păi dacă mergeau atât de mult, se schimba anotimpul până ajungeau ei acolo, am spus.

– Puteau să rămână să ierneze şi în alt loc, dar în orice caz, au ajuns până acolo. Ideea este că ei au început să se ducă cu desagii de sare pe măgari până ajungeau în acele zone, pentru că mai jos, în Balcani, nu era sare. Oile sunt infertile fără sare şi se duce turma. De aceea “drumurile sării” sunt făcute şi există de mii de ani.
– Dar de ce au început să meargă aşa departe? am întrebat eu. La urma urmei, era vorba despre o plecare de la centru. Cui i-ar fi convenit asta?
– Nu era vorba să le convină sau nu, ci se punea problema unei necesităţi care a început să apară tot mai evident în acea perioadă, pe la 3500-3000 înainte de Hristos. Probabil că a fost vorba de a merge numai pentru transhumanţă şi au căutat şi alte locuri mai joase de câmpie, spre sud. Dar în mod sigur începuseră deja să se suprapopuleze şi asta le crea probleme cu hrana, cu locuitul şi altele.
Aşa că au început să roiască, pentru a decongestiona zona.

– Bine, dar cum plecau? Fiecare aşa, la întâmplare, ieşea din casă şi se ducea unde vedea cu ochii?
– Nu. Aveau un sistem foarte simplu, acolo unde nu se puteau hotărî: trăgeau la sorţi, iar cel care era în plus pleca. Există chiar şi un poem în care se spune că, atunci când erau prea mulţi şi nu mai puteau asigura hrănirea din spaţiul în care se aflau, trăgeau la sorţi care să plece. Şi în felul acesta a început marea roire, din centru, radial, pe direcţiile principale şi pe “drumurile sării”.

– Dar de unde ştiau că nu mai pot asigura hrănirea? Doar nu măsurau cantitatea de mâncare. Şi pe urmă, chestia asta nu cred că merge aşa: într-un an ai ce să mănânci, în al doilea nu ai şi atunci pleci. Apoi iar ai ce să mănânci, apoi iar nu ai.
– Dar nici nu e prea departe de adevăr. În orice caz, au început să-şi dea seama că o duc din ce în ce mai prost, că nivelul de trai începea să scadă, că apăreau din ce în ce mai multe probleme. Şi au realizat că era din cauza numărului prea mare de indivizi. Atunci au început să plece şi sigur că asta a dus în timp la mari transformări de cultură, de neam şi de limbă.

Plecând de acasă, de la centru, au pierdut în primul rând coeziunea cu matca originară, adică s-au rupt cumva de unitatea primordială, care domnea aici şi fusese leagănul lor timp de mii şi mii de ani. Apoi, cum e şi firesc, limba originară a început şi ea să se sfărâme în dialecte, schimbându-se chiar foarte mult.

Asta s-a întâmplat pe diferite regiuni ale Europei, în directă corelaţie cu climatul de acolo, cu relieful şi cu anumite particularităţi vibraţionale ale spaţiului respectiv. La toate acestea se adaugă, desigur, perioadele diferite de roire, care sunt probabil cele mai determinante şi explică apariţia “limbilor” greceşti, celtice, latine, nordice şi a celorlalte. Toate acestea au influenţat în mod decisiv schimbarea limbii, iar faptul că ei nu puteau lua legătura cu centrul din care au plecat, a amplificat şi mai mult procesul.

– Bine, că nu au plecat toţi deodată, am spus eu. Probabil a fost o eşalonare, aşa după cum ai spus, pentru că, după câte înţeleg, acesta a fost un proces amplu, întins pe o perioadă mare de timp.
– Sigur, au plecat în valuri succesive şi în perioade diferite. Asta a contribuit şi mai mult ca ei să fie diferiţi, să se departajeze pe comunităţi specifice, fiecare cu caracteristicile ei. Chiar dacă fondul comun exista, ei erau totuşi diferiţi şi asta bineînţeles că s-a reflectat şi la nivelul limbajului.

Exemplul cel mai elocvent este cu engleza şi americana, ca să zic aşa. Au roit din Anglia în America acum 400 de ani şi vezi bine ce diferenţe au apărut în limbajul dintre cele două ţări. Accente, expresii, cuvinte, chiar dialecte. Şi ţine cont că e vorba doar de câteva sute de ani, iar comunicarea cu originea, cu punctul de plecare, Anglia, s-a făcut continuu în acest timp, ceea ce contează foarte mult.

– Totuşi, lucrurile în acest caz nu stau chiar aşa, pentru că americanii nu sunt deloc urmaşii englezilor, ei fiind cea mai pestriţă populaţie care există, am remarcat eu. Doar limba oficială, engleza, e singura legătură cu Anglia, datorită faptului că a fost colonie engleză. Este doar o convenţie, nu o limbă proprie populaţiei respective.

– Aşa este. Am vrut să mă refer doar la comunicarea dintre cei plecaţi şi spaţiul de origine.
Atunci, în Antichitate, când a început roirea, această comunicare nu exista practic deloc. De aceea am spus că s-a produs ca un fel de rupere, de separare de centru, cu consecinţe inevitabile asupra limbii, cunoştinţelor şi obiceiurilor.

Când pleci departe de casă nu mai există interesul pentru păstrarea limbii, nu mai există rigurozitate în menţinerea ei şi ea se transformă astfel după mediu, după necesităţi. Dar chiar şi aşa, limba română era vorbită peste tot, pentru că ea a stat la baza tuturor celorlalte limbaje care au apărut ulterior. Era vorbită în dialecte, avea particularităţi corespunzătoare zonelor respective, dar te puteai înţelege totuşi, exista un fond comun de cuvinte, chiar considerabil, care asigura fluenţa comunicării între oameni.

Până când au început să introducă limbile oficiale, care sunt de fapt fabricate, aşa după cum ţi-am spus. În Franţa, de exemplu, în provincia Occitaniei sunt bătrâni care nu ştiu franceza, dar vorbesc un fel de română stâlcită. În Anglia au impus o limbă care să semene cu ce era, dar forma scrisă a cuvintelor este mai aproape de cuvintele din limba română, pronunţia fiind modificată, pentru a-i da un caracter particular.

Peste tot s-a petrecut la fel, în afară de România, că aici n-ai de ce să impui nimic, pentru că este chiar limba mamă, originară, suficientă prin ea însăşi şi fără dialecte. În rest, au impus în şcoli limbi fabricate artificial. În unele locuri au reuşit, în altele nu, după cum ai văzut. Toate aceste disfuncţionalităţi de limbă au provenit din faptul că au încercat să transforme originalul, fără să aibă o bază proprie.

Cea mai apropiată de limba ţărănească românească este limba sanscrită, numită şi “limba zeilor”. Sunt multe cuvinte româneşti regăsite în sanscrită, unele chiar identice. Le vezi reflectate şi în toponime; de exemplu Deva, care în sanscrită înseamnă “zeu”, “zeitate”, sau Călimani, Călimăneşti şi numeroase alte derivate, care este redat în tradiţia orientală ca fiind Kali, Kala, zeiţa şi respectiv zeul Timpului în hinduism.

Descoperirea din Masivul Şureanu este extraordinară şi din acest punct de vedere, pentru că ne arată efectiv care este realitatea spirituală şi tradiţională pe acest teritoriu; Cronos, Kala şi Crăciun reprezintă acelaşi “personaj” în tradiţia spirituală a locului. De aici a plecat şi a ajuns în India, nicidecum invers. E evident că nu avea cum, atât din punct de vedere al perioadei de timp; cât şi al dovezilor arheologice.

– Şi dovezile nu au fost expuse în muzee? am întrebat. Cred că sunt destul de multe.
– Sunt multe culturi foarte vechi descoperite în România. Unele dintre ele sunt cele mai vechi, care au bulversat comunitatea ştiinţifică internaţională, dar toţi se fac că plouă. De exemplu, celebra cultură de la Cucuteni, din estul tării.

– Când e datată?
– Pe la 3500 înainte de Hristos, spun arheologii. În ceea ce priveşte culturile, nu le poţi data chiar cu exactitate, pentru că au faze succesive şi intervin aproximări de câteva sute de ani. Dar totuşi rămâne o idee clară despre când sunt plasate, cronologic vorbind. În ceea ce priveşte Cucuteni; au descoperit zeci de mii de statuete şi fragmente de ceramică şi se pare că această cultură merge înapoi în timp până pe la 7000 înainte de Hristos.

Mai e apoi cultura de la Tărtăria, tot pe lângă Şureanu; unii o consideră controversată, pentru că nu pot data cu precizie tăbliţele de lut inscripţionate, mai vechi cu vreo 2000 de ani decât scrierea care, chipurile, a fost inventată în Sumer. Asta plasează cultura Tărtăria pe la 5700 – 5500 înainte de Hristos. Şi mai sunt multe culturi descoperite, cu o mulţime de obiecte sau fragmente edificatoare.

Deci numărul statuetelor şi al urmelor arheologice neolitice din România nu poate fi ţinut. S-au aruncat saci întregi de descoperiri arheologice, nimeni nu poate să inventarieze atâtea. În Germania, dacă găsesc un os, un ciob, imediat îl periază şi îl pun la muzeu. La noi nu este nici cine să le ţină numărul, darămite să le mai şi depoziteze.

Şi toată această bogăţie de relicve arheologice demonstrează acelaşi lucru, că aici a fost centrul, matca, originea civilizaţiilor următoare. Desigur, s-au găsit şi în alte locuri, dar aici, în spaţiul carpato-dunărean sunt cele mai multe şi cele mai vechi.

– Şi mai este tradiţia şi limba, am spus. Dar revenind la roire, au ajuns până în India; au roit cel mai mult în partea asta. Nu e ciudat?
– Cu roirea spre est e ceva mai special. Ai văzut că a implicat arienii, Sumerul, civilizaţia hindusă. A fost o deplasare a unei părţi a populaţiei pe o distanţă de 5000 de kilometri, care a avut loc treptat. Ezoteriştii spun că roirea în India, adică spre est, nu a fost o roire propriu-zisă, ci a reprezentat o misiune spirituală care trebuia îndeplinită, adică pur şi simplu trebuiau să mute centrul spiritual de aici, acolo.

– De ce?
– Pentru a proteja tradiţia spirituală, mutând-o într-un loc mai ferit de cotropirile cumplite care au avut ca ţintă spaţiul românesc.
– Şi cu toate acestea au rămas urme şi nume de la atâtea zeităţi care acum sunt interpretate ca fiind orientale, am remarcat eu.
– Toate zeităţile principale sunt prezente, le găsim mai ales ca toponime. Chiar dacă au trecut atâtea mii de ani, ele sunt tot aici: Deva – Deva; Iaşi – Işa; Călimani – Kali, Kala; Mangalia – Mangala; Şîva – Şiva. Şi numele masivului muntos pe care s-a făcut această descoperire fenomenală este foarte semnificativ: Şureanu; dar iniţial a fost Sureanu, până când s să se înmoaie şi să treacă în “ş”.

Apoi, eanu este o adăugare târzie, un specific al ultimului mileniu, pentru că înainte a fost Surea, Muntele Surea. Iar acesta, la rândullui, a provenit din Suria, prin trecerea lui i în e, care este o vocală mai slabă, mai uşor de pronunţat. Or, în tradiţia orientală Surya este chiar zeul Soarelui, considerat lumina supremă, cel care dă viaţa, căldura, bogăţia, dar şi simbolul profund spiritual al nemuririi.

Dacă te gândeşti ce au descoperit în interiorul lui, că de fapt este un munte de aur, şi dacă ţinem cont că aurul a fost aproape pretutindeni considerat simbolul Soarelui, atunci îţi poţi face imediat o idee despre spiritualitatea şi cunoştinţele oculte ale vechilor locuitori de pe aceste pământuri. Pentru că, într-un fel sau altul, ei ştiau ce fel de munte este acesta, ce se găseşte în interiorul lui şi tocmai de aceea l-au numit astfel, pentru a simboliza în mod clar conţinutul său.

Cu timpul, însă, oamenii au uitat această semnificaţie ascunsă, pe care oricum din ce în ce mai puţini o cunoşteau, şi înţelegerea s-a estompat. Nici măcar legenda nu a putut rămâne, deoarece, fiind ceva foarte important şi secret, nu s-a petrecut niciodată ceva deosebit acolo, care să implice un număr mai mare de indivizi şi astfel să se răspândească vestea în masele de oameni.

Secretul absolut a dispărut probabil odată cu ultimii sacerdoţi. Doar numele a mai rămas, pe care oamenii îl păstrează, dar nu îi mai înţeleg semnificaţia reală.

– Ce popor mai suntem şi noi… aici sunt toate, aici se găsesc toate şi totuşi apare că nimic nu este al nostru, am observat eu amărăciune.
– Cam aşa este, prin forţa conjuncturilor şi a manipulării. Toate au început aici, dar se spune că au venit din altă parte. Se dovedeşte că agricultura a început aici, ei spun că a venit din Orientul Îndepărtat; metalurgia a început aici, ei spun că a venit din Antalia.

Dacia

– Despre asta nu ai vorbit nimic, l-am făcut atent pe Cezar.
– Cel mai vechi cuptor de topit metale s-a descoperit la Câmpeni, în Carpaţi şi datează de prin 4000 înainte de Hristos. L-au ridicat şi l-au dus la British Museum din Londra; dar se spune totuşi că cei din Antalia sunt primii care ne-au învăţat metalurgia. E ciudat să tragi concluzia că o populaţie care nu are zăcăminte bogate în metale ne învaţă pe noi, cei care avem aşa ceva din plin, cum să le prelucrăm.

La noi se găsesc practic toate tipurile de statuete, la ceilalţi câte una reprezentând o zeitate, ici şi colo, dar asta înseamnă că de acolo vine tradiţia în zeitatea respectivă, de parcă ni le-au aruncat toţi peste gard în curte, iar noi le-am păstrat intacte, fără să ştim ce e cu ele. Deci nu este numai una, ci mai multe zeităţi vedice prezente relicvar în acest spaţiu şi în obiceiuri.

Nu pot veni prin niciun fel de împrumut; nimeni nu poate să vină şi să facă chestia asta, să îţi aducă o tradiţie ezoterică în ţară.
Şi nu este doar atât. Noi le-am dat limba şi toate familiile de cuvinte, dar fiecare cuvânt românesc este explicat ca venind din altă limbă.

Din acest spaţiu s-a roit spre Orient şi în Europa, fapt atestat ştiinţific, dar se spune că noi am venit în Europa din Orient, ca triburi migratoare. După cum vezi, o inversiune totală de valori, care se caută să fie menţinută astfel, pentru a crea o idee cât mai falsă şi chiar defavorabilă în legătură cu spaţiul carpatic în care ne aflăm. În cel mai bun caz, ne alegem cu o completă ignorare.

– E uluitor cum se pune problema… dar nici ai noştri nu mi se pare că s-au zbătut prea mult pentru a demonstra adevărul. Aceeaşi lâncezeală şi lasă-mă să te las, de parcă ne-au dat cu ceva în cap şi ne-au tâmpit pe toţi, am răbufnit eu.
– Până acum mai multe sute de ani, situaţia nu era chiar aşa. Însă imediat după perioada conducătorilor demni, care erau oameni cu credinţă şi suflet puternic românesc, s-a produs o ruptură între pătura guvernatoare şi ţărani.

Ultimii au început să fie mai mereu consideraţi proşti, inculţi şi buni doar pentru făcut treabă, deşi sunt îmbrăcaţi în alb, sunt curaţi, iar când le vezi straiele de sărbătoare te simţi jenat cu hainele noastre “moderne”. I-au pus la muncă, i-au îndobitocit. Ei nu aveau nici o putere să riposteze, iar când o făceau, răscoalele erau înăbuşite în sânge. După ce s-a produs această ruptură, lucrurile nu au mai stat niciodată la fel ca înainte, nu au mai fost, ca să zic aşa, originare, ci şi-au pierdut din putere prin acest gen de opresiune.
Doar fondul primar există, el este sădit în noi prin tradiţia primordială pe care o reprezentăm.

– Şi aşteaptă să fie trezit din potenţialitate, am sugerat eu.
– Exact, are nevoie de un fel de trezire, de luare de poziţie, de interes şi iniţiativă pentru a deveni activ, a aprobat Cezar. Asta e valabil pentru orice neam, dar la noi cred că responsabilitatea este chiar mai mare, pentru că aici a fost centrul şi, după aceeaşi lege a ciclicităţii, va mai fi.

Am rămas pe gânduri, privind la fotografiile de pe ecranul monitorului. Chiar dacă ar fi fost numai acel loc descoperit în interiorul muntelui, şi ar fi fost suficient pentru a justifica ideea de centru spiritual al lumii. Aşa ceva transcende orice idee de bogăţie lumească, de parvenire sau comerţ. Cumulul inimaginabil de bogăţie fizică este transmutat într-o excepţională bogăţie spirituală, care fără îndoială că de-a lungul timpului a susţinut manifestarea spiritualităţii pe acest teritoriu.”[3]

SURSE

  1. Facebook/Dacia Noua – https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=178422565695732&id=178412405696748
  2. Marija Gimbutas – “Originea si evolutia civilizatiilor europene”.
  3. Radu Cinamar – “Pergamentul Secret”, Editura Daksha.
  4. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) – Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință.

Contact: office@dzr.org.ro