Mâna lungă a Institutului Elie Wiesel, Mircea Vulcănescu și o rapidă reglare de conturi în SNSPA

by “Gabriel Andreescu a fost dat afară de la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) după ce a intervenit în favoarea lui Mircea Vulcănescu acuzat de Institutul Elie Wiesel de antisemitism. Textul meu despre „Cîtă ideologie, cîtă cunoaștere în «cazul Mircea Vulcănescu»?“ din Observator cultural, care a fost semnalul pentru […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Gabriel Andreescu a fost dat afară de la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) după ce a intervenit în favoarea lui Mircea Vulcănescu acuzat de Institutul Elie Wiesel de antisemitism.

Textul meu despre „Cîtă ideologie, cîtă cunoaștere în «cazul Mircea Vulcănescu»?“ din Observator cultural, care a fost semnalul pentru scenariul „reglării de conturi“, era prin excelenţă rezultatul unei munci de cercetător. Astfel de investigaţii permit depăşirea opiniilor impresioniste şi sînt singura redută împotriva mistificării practicate de către cei care au transformat tema memoriei într-o întreprindere fondată pe interese personale şi politice. Or, tocmai universitatea să expulzeze un exerciţiu de cunoaştere? Care este valoarea unei dezbateri publice, dacă ea rămîne doar terenul părerilor şi manipulărilor?, a scris Andreescu în Observatorul Cultural.

 

PUBLICĂM INTEGRAL MĂRTURIA LUI GABRIEL ANDREESCU:

Planul îndepărtării mele din SNSPA cu acuza de antisemitism sau negaţionism fusese deja anunţat de dl Liviu Rotman. Îl citez: „este profesor universitar şi implicit are posibilitatea de a influența direct tînăra generație. Și, în acest sens… avem o problemă. Gravă!“. Teza a fost repetată de istoric în paginile Observatorului cultural (nr. 885, din 17 august 2017) şi la Şcoală.

Care a fost planul ales ca „să nu mai influen­țez direct tînăra generație“? Pe 14 septembrie 2017, Consiliul Facultăţii de Ştiinţe Politice (FSP) din SNSPA s-a întrunit pentru a exprima o opinie consultativă cu privire la cererile colegilor care, ajunşi la vîrsta de 65 de ani sau depăşind-o, doreau să continue activitatea. Unele universităţi importante – Uni­versitatea din Bucureşti, Universitatea de Vest din Timişoara – au adoptat practica de a pensiona toate cadrele didactice care au împlinit respectiva vîrsta. Totuşi, politica SNSPA a fost şi este să prelungească contractele anual, căci legea o permite.

La Facultatea de Ştiinţe Politice, ca şi la celelalte facultăţi, erau depuse mai multe cereri de acest tip. Printre ele, şi a mea. Decanul Facultăţii, Cristian Pîrvulescu, a anunţat-o, garnisind solicitarea cu o surpriză: ar exista reclamaţii privind atitudinile mele „negaţioniste“. Una ar veni „tocmai de la Washington“. Decanul a făcut referire explicit la textul din Observator cultural – „Cîtă ideologie, cîtă cunoaștere în «cazul Mircea Vulcănescu»?“ (nr. 881, 21 iulie 2017)

La acea şedinţă de Consiliu au participat opt membri. Deşi regula este votul deschis, decanul a cerut de astă dată unul secret. Au completat buletinele de vot doar cinci persoane. Trei dintre cei prezenţi au refuzat să semneze ce le propunea dl Pîrvulescu, un vot a fost pentru reînnoirea contractului meu, un altul abţinere, iar trei împotrivă.

După Consiliul FSP, s-a întrunit Consiliul de Administraţie al Şcolii (format din rector, prorectori, decani şi secretarul administrativ general). Domnul Pîrvulescu a transmis celor prezenţi că „votul solicitat este unul de recomandare, urmînd ca decizia finală să fie stabilită de CA şi Senatul SNSPA“ (citez din procesul verbal al şedinţei), apreciindu-l ca opoziţie la prelungirea angajării mele. Solicitarea pe care am depus-o „nu a fost supusă avizării Consiliului de Administraţie“ (răspunsul conducerii SNSPA), avîndu-se în vedere votul din Consiliul Facultății de Științe Politice. Pe aceeaşi logică, Senatul, veriga decizională, a adoptat ad-hoc o nouă metodologie care instituia regula preluării automate a opţiunilor exprimate de facultăţi, motivînd astfel neluarea în dezbatere a cererii pe care o făcusem.

În final, tuturor profesorilor din SNSPA, cît de în vîrstă (Teodor Meleşcanu are 76 de ani şi e oarecum ocupat ca ministru de Externe al României) şi cît de departe (George Maior, ambasador la Washington, şi el cu multe sarcini, şi el angajat al SNSPA), li s-a prelungit contractul. Am fost excepţia, vinovat fiind de aşa-zise „atitudini negaţioniste“.

Un plan ascuns perfect descoperit

Semnificaţia seriei de acţiuni şi intenţia sînt ridicol de transparente. La întrunirea Consiliului Facultății de Științe Politice nu a fost adoptată vreo regulă privind cvorumul şi interpretarea votului. Cel care stabileşte condiţiile luării unei decizii este statutul. În lipsa acestuia, se aplică principiile generale. În cazul în care situația nu are natura uneia care cere un vot calificat, regula este majoritatea simplă din persoanele prezente. Or, 3 din 8 nu formează o majoritate. O astfel de distribuţie a opţiunilor exprimate nu stabileşte o decizie de grup. Votul din Consiliul FSP înseamnă indecizie.

© 2014 www.vegeldaniel.com

Competenţa decizională aparţine Senatului SNSPA. Acesta este obligat, conform Legii educaţiei naţionale, să se pronunţe, luînd ca reper criteriile de performanţă profesională şi ţinînd cont de existenţa unor titulari cu ştiinţa de a preda cursurile universitarului care pleacă. Dezbaterea în Senat a fiecărui caz în parte cu luarea în considerare, explicită, a criteriilor nu este în nici un caz facultativă (vezi art. 289 (3) şi (6) ale Legii). Fiind „cel mai înalt for de decizie şi deliberare la nivelul universităţii“, Senatul poate introduce noi paşi ori noi criterii de evaluare, dar în nici un caz nu poate răsturna legea. Iar voinţa Legii educaţiei naţionale este clară: subiectul prelungirii contractelor de muncă nu poate fi hotărît la nivelurile de conducere inferioare ale universităţii.

Cum să înţelegi că, într-o universitate dedicată ştiinţelor şi administraţiei, se adoptă hotărîri care încalcă cu nonşalanţă ierarhia normelor?

Deci, Consiliul de Administraţie a refuzat să îşi dea avizul, deşi căpătase această competenţă în anul 2012; Senatul a evitat să discute cererile, deşi era obligat. Toate cadrele didactice din FSP care au solicitat prelungirea activităţii (ca şi din celelalte facultăţi) au primit acceptul, chiar dacă aveau indicatori academici sensibil mai mici decît ai mei. Sensul legii referitor la „performanţa profesională“ este şi demonstrarea „tonusului academic“ în anii de dinaintea pensionării. În ultimii patru ani, am publicat cinci volume importante (unele premiate), mi-au apărut cel puţin două studii ori capitole pe an în reviste sau edituri indexate în baze de date internaţionale, am participat constant la conferinţe internaţionale. Nu ştiu pe altcineva dintre solicitanţii prelungirilor din SNSPA cu o asemenea activitate. În sfîrşit, relativ la specificul cursurilor pe care le predau, nu există titulari.

Penibilul acuzaţiilor

Am prezentat mai sus viciul procedurilor. Ele pălesc însă în faţa fondului, a etichetărilor. Cum să numeşti „negaţionist“ (cum a susţinut dl Cristian Pîrvulescu, pe urma lui Liviu Rotman) şi, deci, antisemit pe un cercetător care promovează de un sfert de veac recunoaşterea Holocaustului transnistrean în articole, studii şi cărţi? Care numai în 2016 a publicat două cercetări, bazate pe documente din intervalul 1920-1944 privind antisemitismul şi Holocaustul românesc? Care a fost dat în judecată de două ori pentru condamnarea manifestărilor antisemite brutale (Ion Coja) sau a limbajului necontrolat care poate induce antisemitism (Paul Goma)? Care a introdus în facultate cursuri menite să îi adîncească pe studenţi în problematica antisemitismului? Cum să îl califici „extremist de dreapta“ (Liviu Rotman: „o poziție comună cu cele ale extremismului de dreapta, folosind de altfel și vocabularul acestuia“) pe autorul primei sinteze asupra extremismului de dreapta în România, des citată în publicaţii internaţionale? Care a tot fost invitat la dezbateri internaţionale pe temă şi a publicat pînă recent studii sau capitole (în 2015, la prestigioasa Editură Routledge) privind evoluţiile extremismului de dreapta din ţară?

În ce priveşte eseul meu despre Mircea Vulcănescu, a fost elaborat la aproape doi ani din momentul în care a început ampla dezbatere privind locul acestei victime a comunismului în memoria colectivă. În lungul interval de timp am făcut investigaţii care în final au dus la textul din Observator cultural. În ciuda limitei de argumentare şi a stilului care ţineau de cerinţele unei reviste de cultură săptămînale, cele scrise erau prin excelenţă analiză tehnică, la nivelul de detaliu necesar rectificării mistificărilor. Contrafaceri tot apăruseră, anterior eseului, au apărut şi după – precum reacţia lui Radu Ioanid, „reclamantul de la Washington“, care pe HotNews, luna august a.c., falsifica încă o dată faptele scriind că Vulcănescu a fost condamnat pentru „activitatea lui în cadrul guvernului Antonescu“. Sentinţa Curţii de Apel Bucureşti din 6 februarie 1948 e clară. Ca şi Tribunalul Poporului, Curtea nu a putut descoperi nici o „activitate“ care să motiveze condamnarea lui Vulcănescu, din contră, activitatea sa a fost tratată drept circumstanţă atenuantă. Judecătorii au motivat prin „răspunderea ce […] este legată exclusiv de participarea la guvern, al cărei efect se concretizează în fapte de militare pentru hitlerism“ şi „astfel a achiesat  la hotărîrea de  continuarea războiului în contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovie­tice…“ (Arhiva CNSAS, DP 000232, vol. 1, ff. 189-190). Şi faptele „de militare pentru hitlerism“ şi „achiesarea la continuarea războiului“ sînt etichete fără substanţă, prin ele însele dovada absenţei unor probe incriminante.

Or, ce universitate este aceasta care penalizează recursul la arhive, documente şi raţionamente? Şi ce universitari sînt cei care participă sau asistă pasivi la transformarea eforturilor menite să ne facă morali faţă de vii sau morţi într-o acuzaţie de imoralitate?

Actorii

Dintre argumentele că această poveste implică oamenii Institutului „Elie Wiesel“, în faţă, istoricul Liviu Rotman, în fundal, Radu Ioanid şi Alexandru Florian, amintesc aici acuzaţia de „antisemit“ pe care mi-a adus-o Radu Ioanid încă din anii 1990. „Coliziunea“ cu Ioanid şi Florian a început de la multele texte pe care le-am publicat, critice la adresa preşedintelui Ion Iliescu şi a Serviciului Român de Informaţii. Mai tîrziu, s-au adăugat confruntările directe pe terenul campaniei lor sistematice de denigrare a disidenţilor şi a opozanţilor anticomunişti, a iniţiativelor dedicate memoriei anticomuniste, în sfîrşit, de manipulare a informaţiilor implicate în construcţia unei etici a memoriei.

Mai greu este de înţeles cum a ajuns să fie preluată acuza la SNSPA. Stînd departe în cei zece ani de cînd sînt angajat al Şcolii de competiţia de poziţii şi resurse, am avut mereu relaţii cordiale cu colegii, inclusiv cu cei trei care au votat împotrivă. Îmi respect studenţii, nu doar prin faptul că le vorbesc politicos. Bănuiesc faptul că majoritatea colegilor mă consideră eventual un „pro-minoritar radical“, nicicum să-şi imagineze că pot fi asociat cu antisemitismul. Atunci? Reţin aici că acest plan perfect transparent a implicat o mînă de oameni, nu instituţia, ale cărei reguli au fost încălcate, şi nu comunitatea academică, a cărei voce a fost evitată. Dedesubturile fac parte dintr-o altă discuţie.

Ameninţările la viaţa universitară şi dezbaterea publică

Ca fapte ce ţin de viaţa mea personală, cele enumerate nu aveau de ce să ocupe paginile Observatorului cultural. Au fost descrise aici întrucît cred că au şi o certă relevanţă publică. Un astfel de precedent constituie un afront la adresa vieţii universitare: pune în discuţie libertatea academică, raporturile în interiorul comunităţii noastre care funcţionează pe colegialitate, respectarea unui nivel al regulilor cît de cît rezonabil. Astfel de evenimente diluează relevanţa universităţilor în societate. Mi se pare firesc ca universitarii să se simtă umiliţi cînd sunt puşi în faţa unor situaţii precum cea descrisă.

Instituţii universitare slabe duc în jos dezbaterea publică. Textul meu despre „Cîtă ideologie, cîtă cunoaștere în «cazul Mircea Vulcănescu»?“ din Observator cultural, care a fost semnalul pentru scenariul „reglării de conturi“, era prin excelenţă rezultatul unei munci de cercetător. Astfel de investigaţii permit depăşirea opiniilor impresioniste şi sînt singura redută împotriva mistificării practicate de către cei care au transformat tema memoriei într-o întreprindere fondată pe interese personale şi politice. Or, tocmai universitatea să expulzeze un exerciţiu de cunoaştere? Care este valoarea unei dezbateri publice, dacă ea rămîne doar terenul părerilor şi manipulărilor?”[1]

SURSE

  1. http://www.flux24.ro/mana-lunga-a-institutului-elie-wiesel-mircea-vulcanescu-si-o-rapida-reglare-de-conturi-in-snspa/
  2. Foto: Internet

Citiți și...

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) – Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință.

Contact: office@dzr.org.ro