Lupii Geto-Daci – razboinicii care se transformau in fiare dupa ritualuri oculte de initiere ! Erau descrisi ca fiind de neinvins in lupta !

by “Lupul”, ca de altfel si “dragonul”, sunt simboluri fundamentale ale geto-dacilor, ale caror simbolistica o veti vedea in continuare. Draco (sau Dracon) a fost stindardul armatei dacilor , a costobocilor și tyrageților de pe actualul teritoriu al Moldovei precum și a traco-dacilor moesi de la sud de Dunăre.   […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Lupul”, ca de altfel si “dragonul”, sunt simboluri fundamentale ale geto-dacilor, ale caror simbolistica o veti vedea in continuare. Draco (sau Dracon) a fost stindardul armatei dacilor , a costobocilor și tyrageților de pe actualul teritoriu al Moldovei precum și a traco-dacilor moesi de la sud de Dunăre.

646x404 627x0

 

Avea forma unui cap de lup cu gura deschisă, care se continua cu un corp de balaur, confecționat din material textil sau din piele care se umfla în bătaia vântului iscând un zgomot care imita urletul lupilor îngrozind dușmanul și alcătuia o flamură serpentiformă orizontală.

Capul de lup, cu gura deschisă, făcut din bronz sau argint, era fixat cu gâtul într-o prăjină. Printr-un ingenios sistem interior, sub acțiunea curenților de aer, stindardul dac producea un șuierat puternic, ce avea ca efect îmbărbătarea luptătorilor proprii și panicarea celor inamici. De asemenea, inducea o stare de nervozitate cailor inamicului, care nu mai auziseră un asemenea sunet.

Draconul (Dragonul), are si o alta simbolistica subtila, avand legatura cu celebrii reptilieni Anunnaki, despre care geto-dacii in mod sigur cunosteau, altfel nu ar fi folosit simboluri reptiliene ca stindarde in lupte.

De pe pagina Adevarul.ro aflam mai multe despre ritualurile de initiere oculte, care-i faceau pe geto-daci niste fiare in lupte, starnind teama adversarilor:

“Dacii aveau frăţii războinice, de iniţiaţi, despre care se spune că transformau ritualic în lupi şi aveau comportament de fiară în război. Erau neînfricaţi în luptă şi îşi băgau în sperieţi inamicii cu atitudinea lor de animal sălbatic. Lupul era animalul totemic al războinicilor geto-daci, ei înşişi numindu-se „daos“ adică lupi. Majoritatea popoarelor antice, în special indoeuropenii, inclusiv grecii sau romani, credeau în existenţa unui animal mitic, totemic, din care se trag.

Popoarele barbare, printre care celţii, ilirii, tracii sau germanii, aveau grupuri de războinici care credeau că pot împrumuta din ferocitatea animalului totemic, fie urs, lup sau mistreţ. Aceştia se preschimbau ritualic în acel animal şi dădeau dovadă de o ferocitate ieşită din comun pe câmpul de luptă. Cea mai mare notorietate o au războinicii germanici, ”berserkir”, adică în traducere, ”războinici în blană de urs”, iniţiaţi care credeau că se pot transforma în urs şi ”turbau” în faţa inamicului.

Nu mai simţeau durere şi teamă, fiind capabili să-şi sfâşie la propriu adversarul. Specialiştii în istoria religiilor, printre care şi renumitul Mircea Eliade, cred că războinicii daci nu făcea excepţie. Din contră, aceştia ar fi venerat lupul şi o ”frăţie” secretă de războinici ar fi făcut ritualuri pentru a se transforma în lupi, devenind animale feroce pe câmpul de luptă, fără teamă, dornici doar să-şi anihileze adversarul.

Războinicii-lup ai dacilor, obligaţi să trăiască din pradă !

Ferocitatea războinicilor geto-daci a fost consemnată în numeroase izvoare antice. Herodot, părintele istoriei, vorbea despre ei ca despre ”cei mai viteji şi cei mai drepţi din neamul tracilor”. Nu avea frică de nimic, arată Herodot, descriind episodul în care geţii au stat în mod inconştient, dar demn de laudă împotriva uriaşelor armate persoane ale lui Darius.

Apoi este amintită bravura numeroaselor căpetenii războinice, precum Oroles, Rubobostes sau Dromihetes, care a zdrobit renumitele falange macedonene. Totodată curajul extrem al dacilor a fost dovedit în sângeroasele bătălii de la Tapae, unde, spun legendele, Traian şi-a sfâşiat simbolic cămaşa pentru a oferi bandaje răniţilor din ce în ce mai mulţi. De altfel, în aceea trecătoare a fost un adevărat carnagiu.

Aceşti luptători feroce şi neînfricaţi, fără teamă de moarte şi cu apetit războinic, spun specialiştii, îşi spuneau ”lupi” şi făceau parte dintr-o ”frăţie” războinică ce venera lupul; ei se transformau în fiară, în urma unor ritualuri şi inţieri secrete. Tatuaţi cu însemne magice, cuprinşi de turbarea ritualică, aceştia intrau probabil în luptă fără scut sau orice altă protecţie, mânuind falx-uri care amputau mâini, picioare sau secereau capete.

”O ipoteză are în vedere transformarea, rituală în lup, caracteristică confreriilor secrete de războinici, prezente la numeroase popoare indo-europene( germani, iranieni, celţi, romani)”, spune istoricul Ioan Horaţiu Crişan în lucrarea sa ”Spiritualitatea geto-dacilor”. Mircea Eliade explică acest fenomen. Eliade spune că ritualul de transformare în lup, animalul venerat şi considerat deosebit de puternic de triburile geto-dace, era complex.

Era o iniţiere îndelungată prin care tânărul dac, aspirant la acest contingent războinic de elită, era obligat să rătăcească asemenea unei fiare sălbatice, departe de satele locuite de oameni şi să trăiască din pradă. Dacă supravieţuia urma un ritual secret magico-religios de transformarea a acelui tânăr războinic, care trebuia să dovedească şi calităţi deosebite de luptător, în animalul totemic, devenea o fiară. ”Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară.

Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate”, preciza Mircea Eliade, în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.

Mircea Eliade foloseşte în acest sens comparaţii etnografice şi antropologice, dintre daci şi alte triburi indo-europene, celţi, germani, iliri, greci şi chiar iranieni, unde sunt semnalate acelaşi gen de ritualuri. Nu se ştie ce conţineau şi cum se desfăşurau acele ritualuri magico-religioase de transformare a tinerilor războinici.

Războinicul-lup ”nu mai avea nimic omenesc” !

Nu se cunosc ritualurile, dar sunt bănuite efectele acestora. Pe lângă consemnările anticilor despre bravura ieşită din comun a războinicilor daci, Mircea Eliade, prin studii şi paralele comportamentale, spune că aceşti războinici-lup devenea nişte fiare pe câmpul de luptă, fără teamă, ignorând durerea.

”Atât timp cât războinicul era îmbrăcat în pielea animalului, el nu mai era om, era carnasierul însuşi: nu numai că era un războinic feroce şi invicibil stăpânit de furor heoricus, dar nu mai avea nimic omenesc; pe scurt, nu se mai simţea legat de legile şi obiceiurile oamenilor”, preciza Mircea Eliade. Pe aceşti războinici îi înfăţişează şi poetul roman Ovidius, exilat în Pont şi pe care i-a văzut cu ochii lui.

„Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,/ Văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi./ Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei/ Şi zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele./ Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,/ Iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung./

La puţini dintre ei se mai păstreaza urme ale limbii greceşti,/ iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic./ În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte”, arată poetul Ovidius în ”Tristele”. Tot Ovidius, ne mai oferă într-un pasaj din ”Tristele” o imagine a acestor războinici, probabil din ”frăţia lupilor” de care amintea Eliade. ”Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte.

Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată”. Echipaţi, se presupune, cu falx-uri (săbii mari,curbe, mânuite cu două mâini) şi probabil ritualic, acoperiţi cu piei de lup, aceştia făcea ravagii în rândurile armatei adverse. Până şi Traian nota în 114 d. HR, amintindu-şi de înfruntările cu dacii: ”În războiaiele cu parţii, când ostaşii noştrii erau atacaţi de arcaşii parţi cu celebrele lor arcuri cu săgeţi, acestea erau nimic pe lângă săbiile curbate ale dacilor, care au provocat pagube foarte mari trupelor noastre”.

Stindarde şi simboluri cu lupi descoperite de arheologi !

Venerarea lupului şi existenţa unui posibil cult al lupului ca şi a unor confrerii războinice dedicate acestui animal totemic este atestată şi de numeroase descoperiri arheologice. Astfel este vorba de statueta de la Cârlomăneşti care reprezintă un lup, acelaşi animal apare pe un pocal din mormântul princiar de la Agighiol, lupul este reprezentat şi pe falera găsită la Surcea, stând la picioarele unui călăreţ.

Lista poate continua cu o fibulă având drept ornament un cap de lup, scoasă din pământ la Cândeşti sau pe plăcuţele de la Letniţa, unde un lup atacă o căprioară. Totodată stindardul de luptă geto-dac, aparţinând probabil unei astfel de unităţi de elită, este atestat pe columna traiană, având cap de lup şi corp de balaur. Un stindard asemănător, cu un lup imprimat de această dată, a fost descoperit şi la Budureasca, pe un vas.

”Balaurul dacic reprezentat pe Columna Traiană ca stindard al strămoşilor noştri are cap de lup şi corp de şarpe. Analizând aceste stindarde Vasile Pârvan, ajunge la concluzia că lupul este un animal sacru la geto-daci, un animal simbolic al locuitorilor din Carpaţi şi din jur încă din hallstatt. Descoperirile arheologice vin să demonstreze rolul important pe care l-a jucat lupul în mitologia daco-geţilor”, scrie şi Ion Horaţiu Crişan.

Cei ce şi-au spus ”lupi” !

Totodată, Mircea Eliade, dar şi o serie de istorici, cred că aceste trupe feroce de iniţiaţi războinici au dat numele întregii populaţii. Practic, „dac“ ar fi echivalat cu „daos“, ceea ce însemna „lup“. Există însă şi varianta ca numele de lupi să fi fost primit de la un grup de proscrişi, care au reuşit să obţină dominaţia în rândul triburilor. ”Pare destul de probabil că numele etnic al dacilor derivă, în ultimă instanţă, de la epitetul ritual al unei confrerii războinice.

Etapele procesului, prin care apelativul ritual al unui grup a devenit numele unui întreg popor, ne scapă. Dar ne putem prezenta lucrurile în două feluri: 1. Fie că datorită eroismului şi ferocităţii tineretului războinic al unui trib epitetul lor ritual-”lupii”- a devenit numele întregului trib. 2. Fie că epitetul ritual al unui grup de tineri imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii învinşi şi supuşi”, scria Mircea Eliade, în ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.

De asemenea, Strabo arată că dacii îşi spuneau ”lupi”, adică ”daoi”. Această variantă este acceptată şi de reputatul arheolog şi istoric Hadrian Daicoviciu. Învăţatul bulgar V.I. Gheorghiev pune în legătură numele de dac cu cuvântul daos, însemnând ”lup în graiul înrudit al frigienilor”, după cum scria acesta în ”Dacii”. Daicoviciu se gândeşte însă şi la varianta preluării numelui de la o armă, o sabie numită ”daca”.”[1]

De pe pagina Efemeride aflam mai multe despre “legenda lupului dacic”:

“Acum vom patrunde in lumea ce ne va duce pe urmele Marelui Lup Alb, strasnica fiara a Daciei, mana dreapta a zeului din munti si paduri. Dar sa luam firul de la un capat si sa pornim a-l depana.

Se povesteste ca in muntii ce-l adaposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea parul alb ca neaua. Preotul nu era batran, era chiar un barbat in floarea varstei, si cu mare putere, dar care pur si simplu asa se stia de cand era pe lume, cu plete lungi si albe ca omatul.

La inceput, el umblase din sat in sat, si vorbise cu oamenii, convingandu-i de adevarata credinta, de puterea si bunatatea marelui Zamolxis. Aceasta ii era menirea de preot si o indeplinea cu sarg deosebit si bucurie, pentru ca era convins de ceea ce facea.
Preumblarile sale intre hotarele tarii au durat pana in clipa in care Zeul a aflat, ca are in el un slujitor puternic si demn de incredere, asa ca l-a chemat in munti mai aproape de el. Acum, preotul cu parul alb ca neaua nu mai era nevoit sa ceara in fiecare noapte adapost si mancare taranilor. Avea propria sa coliba la intrarea intr-o pestera. Fructele padurii erau hrana sa , iar un izvor din apropiere ii dadea cea mai dulce apa din cate fusese vreodata pe pamant.

Preotul nu statu degeaba in padure. Pentru ca nu avea aproape oameni carora sa le vorbeasca, incepu cat era ziulica de lunga, sa glasuiasca vietuitoarelor codrului. Mai mult: stand cat era ziulica de lunga singur, si avand ca tovarasie doar fiarele si vietuitoarele padurii, le-a prins graiul. La inceput era mai greu, doar le intelegea, apoi, inectul cu incetul a inceput sa le vorbeasca pe limba lor, sa le ajute si sa le ceara sfatul cateodata. Nu de putine ori a facut in asa fel incat animalele sa nu se mai ucida intre ele.
Preotul cu parul alb ca neaua ajunsese in cativa ani conducator al padurii, dar dintre toate vietuitoarele de acolo, mari si mici, cel mai bine se intelegea cu lupii, acestia fiind mai aproape de sufletul sau. Haitele veneau mereu la coliba din gura pesterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci cand foamea mistuitoare le cerea sa omoare vreo ciuta, omul nostru mergea chiar in fruntea lor la vanatoare, invatandu-i pe lupi sa aleaga pentru hrana animalele bolnave sau batrane. Le spunea:
-Cu totii ne-am nascut pe acelasi pamant si traim pentru bunul nostru stapan, Zamolxis, atotputernicul.
Si eu, si voi, dar si bietele ciute. Fiecare lucru are un rost pe lume, asa ca sa nu ucideti decat caprioarele care, dintr-o pricina sau alta, nu mai sunt de trebuinta.

Haitele ascultau cu luare aminte de vorbele sale. Atunci cand nu intelegeau intrebau. Se mai certau din cand in cand, dar totdeauna dupa atfel de clipe veneau la preot si-I cereau iertare daca il suparasera cu ceva. Il iubeau ca pe unul din fratii lor si-l respectau ca pe o capetenie. Viata preotului nostru continua multi ani asa, dar soarta sa avea sa se schimbe in curand..
In vremurile in care ne aflam,nu numai preotul, dar intreg poporul Geto-Dac traia in buna intelegere cu jivinele de prin paduri si munti, si mai ales se intelegeau cu haitele de lupi care cresteau si se inmulteau sub obladuirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu parul alb ca neaua se apropiase atat de mult de ei… sau poate fusese mana lui Zamolxis, asta nu o mai stim, caci pierdut pe veci in negura vremii ramane acest lucru. Dar daca Geto-Dacii traiau uniti prin credinta in Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducator care sa le adune si sa le indrume. Fara de foame, nimic nu le tinea impreuna.

Zamolxis intelesese cat de mare ajutor ii pot aduce lupii in vremurile de izbeliste ce se vesteau, asa ca se hotari asupra unui gand ce de multa vreme il framanta. Il chema la el pe preotul cu parul alb ca neaua.
-Preotule, spuse Zamolxis, am urmarit pas cu pas tot ce ai facut de la venirea ta in munti si pana acum. Stiu cat de bine te intelegi cu salbaticiunile padurii si mai cunosc si faptul ca haitele de lupi te asculta orbeste.

Sufletul ti-l stiu de mai demult pe de-a-ntregul. Iata acum de ce te-am chemat la mine si pentru ce ti-am spus mai intai toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele si a sosit clipa ca sacrificial tau sa ajute neamul Dacilor. Esti gata sa te supui, sa urmezi calea destinului tau?

In timp ce graia, Zamolxis se uita in ochii si in sufletul preotului cu parul alb ca neaua. Isi dadu seama inca o data, ca are in fata un supus ce s-ar fi aruncat si-n flacari pentru fericirea tarii sale.

Preotul cazu in genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu si vorbi apoi, molcom, la fel cum o facea odinioara taranilor pe care-i povatuia despre adevarata credinta si puterea ei:
_Stapane, nu cunosc nimic sa-mi fie mai drag decat meleagurile acestea , libertatea si fericirea nemului meu. Vointa ta pteabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar daca sacrificial meu poate fi de ajutor, nu pot decat sa-ti multumesc ca m-ai ales. Porunceste sa mor si asa voi face, daca asta trebuie. Sunt la picioarele zeului meu si ma supun.
-Nu, preotule cu parul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta nu-mi este de nici un folos, iar in inimile dusmanilor tarii ar aduce o mare usurare pentru ca soarta gliei noastre va depinde, de aici inainte, si de tine. Asa sa stii!

Zamolxis tacu prêt de cateva clipe parand ca se gandeste la ceva anume, apoi il privi adanc in ochi pe preot si continua:
_Te voi transforma prin puterea mea si a Pietrei Sacre, intru Gloria vesnica a Dacilor Liberi, intr-un lup… dar nu intr-unul obisnuit. Parul ti-e alb ca neaua si asta iti arata gandirea ta adanca. Bratul ti-e puternic, iar asta dovedeste forta ta. Iti voi darui nemurirea si vei deveni Marele Lup Alb, conducatorul in lupta si pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca si pana acum, supusul meu.

Preotul cu parul alb ca neaua, avea lacrimi in ochi atunci cand vorbi din nou:
-Stapane, nu sunt demn de aceasta cinste!
-Asta nu tu o hotarasti, raspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotararea mea este luata.
-Ma voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.

-Stiu. Dar iata ce trebuie sa faci: prima ta menire este aceea sa unesti toti lupii sub cuvantul si porunca ta, astfel incat sa fie gata de lupta, iar la cel mai mic semn al tau sa se adune pentru a-mi asculta porunca. Cand acest lucru va fi bine dus la indeplinire, vei veni alaturi mie, in Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai parasi, afara doar de cazurile de primejdie grava pentru tara.

Dupa ce termina ce avea de spus, Zamolxis se ridica de pe tronul sau de granit si se indrepta spre Piatra, o ridica de la locul ei si o inalta spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o raza de lumina ce invalui dintr-o data pe preot intr-o ceata orbitoare. Orice muritor de rand si-ar fi pierdut vederea in fata acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu parul alb ca neaua se transforma in lup, dar nu intr-unul ca toti ceilalti ci intr-unul asa cum nimeni n-a mai vazut unul asemanator nici pana atunci nici dupa aceea.. Lupul nou ivit era unic in toata semintia sa. Mare de statura cat un urs, avea ochii precum jaraticul, labele puternice, ghearele si coltii lungi si ascutiti ca sabiile, iar blana era alba, alba, mai alba ca lptele.
Prin vrerea si puterea bunului Zamolxis, se nascuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipa, destinul patriei avea inca un aparator de temut.

Misiunea Marelui Lup Alb incepu imediat si nu a fost nevoie de vreme prea indelungata pentru ca toate haitele de lupi din tara, de la catalandri abia nascuti si pana la cei mai batrani si neputinciosi, sa se afle sub conducerea sa.. Pasamite, lupii asteptasera si ei indelung momentul in care vor avea un stapan demn,un ales al Zeului.

Marele Lup Alb a avut grija sa invete haitele sa nu mai atace casele si gospodariile oamenilor pentru a le prada, iar la strigatul sau trebuiau sa se adune cu totii, pentru a porni la lupta. In acest timp Zamolxis le-a cerut dacilor, sa-si ajute fratii de sange, cum erau considerati lupii, sa le ofere hrana si adapost ori de cate ori aveau nevoie. Acesti l-a, la randul lor aveau datoria invatata de la conducatorul lor si trebuiau sa-i ajute pe geto-daci in lupta si in apararea Muntelui Sacru.

Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, aducandu-i vesti aflate de la lupii ce erau cata frunza si iarba prin muntii si luncile Daciei. Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fara ca fiarele sa aiba de stire, anuntandu-si imediat carmuitorul. In momentele de cumpana, cand oamenii erau atacati si libertatea si viata le era pusa in pericol, ei mergeau in lupte alaturi de armate si loveau dusmanii de unde acestia se asteptau mai putin. Nenumaratele victorii ale Dacilor au fost castigate cu ajutorul lupilor, care-si ofereau ofranda de sange pentru apararea minunatului tinut al Daciei.

Tot ei erau aceia care patrundeau nestiuti de nimeni in taberele dusmane aducand informatii nepretuite Marelui Lup Alb, pe care acesta la randul lui, le transmitea comandantilor de osti. Marele Lup Alb avea si sarcina de a aduce in fata Zeului, la judecata tradatorii si lasii. Dupa ce netrebnicii erau judecati dupa faptele lor, erau oferiti fara mila lupilor, caci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau sa aiba o moarte cat mai injositoare si nedemna, pentru a fi dati exemplu celorlalti.
Toti cei care se simteau vinovati se temeau de Marele Lup Alb, care era fara de mila in astfel de cazuri, dar cei drepti si bravi, atunci cand auzeau din mijlocul muntilor mugetul sau de lupta, simteau cum se infioara pana in strafundul finitei de mandrie si curaj, pornind la lupta cu gandul ca nimeni nu-i poate invinge. Mana protectorate a Zeului era deasupra lor si ii apara. Atunci cand dusmanii se simteau impresurati de haite si oameni, si auzeau cantecul de lupta al Marelui Lup Alb, intelegeau pe data ca sfarsitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scapare ce le mai ramanea fiind rusinoasa fuga.

Vrasmasii capturati in lupta si tradatorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplita soarta. Totusi, in acele vremuri, in randurile Dacilor erau putini tradatori, si cei mai multi proveneau din multimea strainilor adapostiti din mila caestui popor brav, dar care in micimea lor nu se multumeau intotdeauna cu ceea ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Daca pe tradatorii pripasiti ii devorau lupii, pe nenorocitii din randurile poprului lui Zamolxis, ii lasau dupa judecata, sa moara de foame in chinuri groaznine. Sila ce o aveau lupii fata de ei,nu ii lasa nici macar pe ei sa se apropie de lesurile lor.

Intr-o vara, pe cand Zamolxis privea cerul instelat in fata intrarii in Muntele Ascuns si se gandea la poprul sau drag, Zeul il intreba pe Marele Lup Alb:
-Spune-mi prietene credincios, crezi ca ar trebui sa te fac din nou om? M-ai slujit secole la rand si poate ti s-a facut dor de ceea ce erai candva.

Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis si grai:
– Stapane, gandurile mele nu stau la ceea ce mi-as putea dori eu. Destinele Daciei si fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.

– -Stiu asta., spuse Zeul zambind cu caldura, dar daca ai vrea te-as putea intoarce la fiinta muritoare ce erai.
– Marite Zeu, Dacii au nevoie de mine asa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am facut-o pe cand umblam prin sate, asa cum sunt,, haitele s-ar destrama sin nu ar mai ajuta in lupte. Apoi in scurta vreme ar incepe iarasi sa atace oamenii si gospodariile lor. Lasa-ma rogu-te asa cum ma aflu,pentru ca hotararea de atunci a fost inteleapta.
– Bine, Mare Lup Alb. Am sa-ti respect voia, si-ti multumesc pentru credinta ta,dar totusi iti voi spune de ce te-am intrebat aceasta.
– Urechile-mi sunt ciulite, bunule Zamolxis.
– Se apropie vremea cand n-am sa te mai pot face om iarasi. In curand va veni momentul greu cand ne vom retrage in Munte si de acolo vom veghea.

– Eu insumi simt asta, marite, ofta Marele Lup Alb. Stiu insa ca de mare folos iti pot fi asa decat ca om.
– Bine, Mare Lup Alb. Asa va fi, precum ai grait.
– Stapane! Relua usor lupul.
– Da, prietene, ce te framanta?
Marele Lup Alb statu putin in cumpana intrebandu-se daca era mai bine sa taca sau sa deschida gura. Zeul fu cel care hotari:
-Graieste, nu ai teama! Spune ce ai pe suflet!
-Marite Zamolxis, iata ce ma tot intreb de ceva vreme incoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de gresala pe care o vor savarsi?
Zamolxis se incrunta usor la gandul negru ce-i trecuse prin minte si spuse ferm:
-Nu, Mare Lup Alb! Nu exista leac, oamenii singuri trebuie sa-si traiasca viata asa precum aleg. Sa vada unde gresesc si apoi sa se caiasca. Noi nu avem nimic a face, nu ne sta in putiinta.
-Inteleg, stapane.

-Acum hai sa mergem! Mai adauga Zeul.
Cei doi se retrasera in inima Muntelui Sacru care avea sa devina, nu peste multa vreme, pentru totdeauna Muntele ascuns. Pentru asta, insa, vor mai trebui sa treaca secole, pe care noi le vom parcurge ca si pana acum. Nu ne mai ramane decat un singur lucru de facut, si anume acela de a reinoda firul povestii din locul in care a fost intrerupt.

Legatura Marelui Lup Alb si, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profunda, dar se pare ca,de multe ori, mai bine intelegeau lupii decat oamenii ce se intampla.
Cateodata, parca, tot ei erau mai aproape de credinta stramoseasca in Zamolxis. Si asta pentru ca fiarele aveau o singura dorinta: sa se apere, de era nevoie cu pretul vietii lor, Muntele Sacru si tara acestuia. Cateva secole fericite haitele Marelui Lup Alb si Geto-Dacii au trait in buna intelegere, se ajutau unii pe altii in viata de zi cu zi si in lupta, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate vointa lupilor ce-i erau supusi, la fel cum Zamolxis facea cu oamenii.

Toate bune si frumoase, numai ca oamenii sunt nestatornici, iar cand este asa, fericirea si intelegerea nu pot dura la nesfarsit. Marea invazie era din ce in ce mai aproape de Hotarele Daciei, iar o parte din supusii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, incepusera sa se indoiasca de puterea Marelui Zeu, indreptandu-si rugaciunile si ofrandele spre alte zeitati. Se vede treaba ca frica roade sufletul omului, sau poate ca acei tradatori sperau la avutii tot mai mari. Miseii nu s-au multumit numai cu tradarea si, de teama ca nu care cumva sa ajunga in fata Marelui Lup Alb, incepura sa omoare in nestire orice lup care le iesea in cale. Pacea Dacilor incepea sa se clatine datorita fricii si pierderii credintei stramosesti.

Din haitele numeroase ce populau tara, ramaneau pe zi ce trece tot mai putine animale, iar lupii, infricosati de moarte, se retrageau tot mai adanc in munti si paduri din calea asupritorilor, incercand sa sde furia dezlantuita a celor care le fusesera, nu cu mult timp in urma frati. Putini la numar mai erau cei care ascultau acum de conducatorul lor, Marele Lup Alb.

Mai intai cativa, razleti, apoi din ce in ce mai multi tradatori isi luau armele la spinare si cutreierau codri pentru a ucide lupi. Numeni nu rostea cu voce tare un gand anume, dar fiecare in sinea lui spera la ceva: toti doreau sa-l gaseasca pe Marele Lup Alb sis a-i taie capul pentru a-l putea arata conducatorilor romani, nadajduind astfel intr-o rasplata grasa.

Pasamite, printre Daci patrunsesera, prin gratia tradatorilor destule iscoade ale romanilor. Acestea starnisera la revolta pe cei mai slabi de inger mai intai si apoi, incetul cu incetul, pe ceilalti.Acest fapt nu-l mai stiu précis nici cei mai batrani, insa , daramite noi.
Si astfel, intr-un tarziu, s-a petrecut ceea ce se stia dinainte: suparat la culme pe nelegiuirile din juru-I Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb si s-au retras impreuna in ascunzisul Muntelui, interzicand totodata prin porunca apriga, haitelor adapostite in Muntele Sacru sa mai insoteasca trupele in lupta. Zeul manios, ii spuse prietenului sau cu blana alba ca neaua:

-Poate, candva, intr-un tarziu pe care nici macar eu nu-l cunosc, Dacii se voi caii pentru greselile lor si vor intelege ca numai eu le pot conduce destinele intru fericire si pace. Pana atunci insa, mania ce m-a cuprins va fi neinduplecata. Vom astepta impreuna prietene, pana cand va sosi clipa in care Dacii vor crede iarasi in libertatea lor si in noi. Sa mergem in munte si sa asteptam, este singurul lucru ce ne mai sta in putiinta acum.
Indurerat, cu ochii scaldati in lacrimi amare, Marele Lup Alb il intreba pe Zeu:
-Oare ani multi vor trece, stapane, pana atunci?
-Ani nu doar multi, ci foarte multi, Mare Lup Alb. Vremuri grele cobori-vor asupra Daciei si sufletul ma doare crunt, dar nu-Iinimic ce noi am putea face.

Vino! Mai adauga Zamolxis, dupa care cei doi se indreptara spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, langa Piatra Geto-dacilor.
In Triunghi il astepta Mos Timp, Duhul Pietrei, iar in priviri i se putea citi aceasi durere surda, nemangaiata.Nici el nu putea face nimic in calea nenorocirii ce se abatuse, cerul isi intorsese fata de la Dacii carora le slabise credinta. Nu mai rosti nimeni nici un cuvant. Tacerea era apasatoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja..
Priveau bolta inalta a Grotei si fiecare traia in sine propria durere, care era si durerea celorlalti.

Cu toata vitejia de care au dat dovada cei care mai credeau in Zamolxis, fara ajutorul Zeului si al Marelui Lup Alb, acesti ultimi bravi Daci au fost in cele din urma invinsi, iar cei care au reusit sa scape cu viata, s-au refugiat in adapostul oferit de marea Cetate a Muntilor Apuseni.

Din cand in cand, in toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zarit pe vreo colina indepartata cum privea la moartea fratilor sai. Nimeni insa nu l-a mai auzit, iar daca cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el incat sa-i poata citi sufletul prin ochii inlacrimati, si-ar fi dat seama ca marele onducator cu blana alba ca neaua plange cu durere. In fata sa se desfasura infrangerea pas cu pas a poporului sau drag, iar el nu putea decat sa priveasca neputincios. O data cu biruirea definitiva a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fara cale de intoarcere langa stapanul sau, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rand nu s-a mai aratat decat rar, foarte rar. Cand o facea, insemna ca erau vremuri de mare izbeliste pentru urmasii Dacilor Liberi. Nu intra in lupta, nu aduna haitele, doar privea cu jale, dupa care revenea la Zeu povestindu-I ceea ce se intampla afara.

Desi s-au scurs de atunci multime de secole, Marele Lup Alb si astazi mai vegheaza si asteapta indurarea Zeului intru iertarea Dacilor Liberi, in randul carora el insusi se nascuse. Inca mai spera sa vina clipa in care Zamolxis ii va cere sa stranga iarasi haitele pentru a alunga dusmanii, pentru a recladi vechiul Regat Dac, pentru a bucura urechile credinciosilor si a inspaimanta pe tradatori prin urletu-i de lupta, cantul atat de dulce al neimblanzitului Mare Lup Alb.

In codrii batrani ai muntilor, sub bolat instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc prea bine. Voi il auziti?”[2]

SURSE

1.

2. http://www.efemeride.ro/legenda-lupului-dacic

Citiți și...

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro