Jean Monnet, Parintele Fondator al Uniunii Europene, a fost mason și a susținut Noua Ordine Mondială

by “Ce nu ştiaţi despre Uniunea Europeană „Constituţia europeană instituţionalizează un sistem care face din om un subiect economic, un sistem care generează şi mai multă sărăcie, şomaj, poluarea apei şi a aerului. Acest tratat instituie o altă dictatură pe care noi nu o vrem”. – Danielle Mitterrand, soţia fostului […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Ce nu ştiaţi despre Uniunea Europeană

„Constituţia europeană instituţionalizează un sistem care face din om un subiect economic, un sistem care generează şi mai multă sărăcie, şomaj, poluarea apei şi a aerului. Acest tratat instituie o altă dictatură pe care noi nu o vrem”. – Danielle Mitterrand, soţia fostului preşedinte al Franţei, mai 2005

Astăzi, “Proiectul european” conduce mai mult de două treimi din statele Europei sub o formă nouă de guvernământ – o putere supranaţională. Nu trebuie însă să uităm că el a pornit ca o idee utopică şi atât de îndrăzneaţă, încât părea imposibil de acceptat de naţiunile cărora le-a răpit total independenţa.

Pentru a facilita implementarea acestei idei, direcţia în care se îndreptau lucrurile a fost cu grijă ocultată, atât la începuturi, cât şi pe parcursul derulării Proiectului. Fondatorii săi ştiau că doar lucrând din umbră, într-un mod discret puteau reuşi să îşi atingă scopul – acela de a face ca Europa să fie condusă de o unică autoritate politică, economică şi militară, un organism supranaţional. Chiar şi acum, sistemul de guvernare al UE este de o complexitate atât de labirintică, încât din cele câteva sute de milioane de cetăţeni ai Uniunii doar puţini cunosc cât de cât scopul, felul cum a evoluat şi modul real de funcţionare al acestui angrenaj care le conduce vieţile.

În ultimii ani Proiectul a avansat atât de mult, încât scopul său nu a mai putut fi ascuns. Nici nu mai era necesar. S-a putut vedea astfel ceea ce s-a făcut şi se face în continuare în numele popoarelor europene, fără a fi întotdeauna şi în interesul lor. Pentru a înţelege adevărata lui natură este necesar să îi cunoaştem istoria, să ştim cine sunt cei care au lucrat din umbră pentru ca el să se insinueze treptat în viaţa europenilor.

Adevărata faţă a „părinţilor” Europei

„Faptul că ideea care a stat la baza proiectului Europei Unite a apărut după 1945, deci după război este unul din marile mituri europene. Susţinătorii acestuia prezintă UE ca pe o nouă creaţie, o idee strălucită a lumii moderne postbelice. În realitate este vorba despre un vis ratat care datează din 1920” scriu Christopher Booker şi Richard North în cartea lor: “The Great Deception – A Secret History of the European Union”.

Proiectul a încolţit iniţial în anii douăzeci în mintea a doi oameni. Primul dintre ei, Jean Monnet, este numit astăzi părintele Europei. Numele celui de-al doilea, Arthur Salter, este acum aproape uitat. Însă amândoi au jucat un rol important în punerea în practică a ceea ce părea iniţial doar o mare utopie.

Ideea unităţii şi a cooperării între state exista în mintea multor teoreticieni ai vremii. Monnet şi Salter mergeau însă mult mai departe. Ei visau la un guvern supranaţional care să conducă Statele Unite ale Europei. Salter a scris în anii ’20 mai multe eseuri în care propovăduia ideea subordonării totale a ţărilor europene faţă de o unică autoritate politică, economică şi militară. Guvernele şi parlamentele ar fi devenit astfel doar nişte simpli administratori locali total obedienţi faţă de un Secretariat de tehnocraţi internaţionali, loiali noii organizaţii şi nu statelor membre.

În anii ’20 o astfel de idee era extrem de greu de implementat. Care naţiuni ar fi acceptat aşa ceva fără a-şi vedea puse în pericol integritatea, libertatea şi independenţa? Europenii trebuiau deci să devină convinşi că proiectul european era o necesitate, iar tot ceea a urmat, inclusiv al doilea război mondial, a făcut parte din această muncă de convingere. Monnet a fost pionul principal în acest proces şi a acţionat permanent din umbră, conştient fiind că doar aşa îşi va putea îndeplini cu succes misiunea. A pregătit terenul, a manevrat toate pârghiile necesare şi nu a ratat nici o ocazie.

Monnet privea calea inter-guvernării, adică a coperării voluntare între naţiuni care îşi păstrează independenţa, ca fiind un pericol mai mare pentru proiectul european chiar decât naţionalismul. S-a folosit însă de deschiderea care exista către o astfel de cooperare şi şi-a prezentat mereu planurile deghizate în această haină pentru a le face mai uşor de acceptat. Ţelul său a ieşit la iveală de-abia când noua maşinărie de guvernământ era instituită în proporţie suficient de mare pentru ca scopul ei să poată fi exprimat pe faţă.

Dar să vedem cine era acest Jean Monnet. Francez de origine şi comerciant de coniac el s-a făcut remarcat în timpul primului război mondial utilizându-şi experienţa de navigaţie în favoarea Aliaţilor. A ajuns la scurtă vreme să se ocupe de organizarea proviziilor acestora, şi nimeni nu mai ţinea cont că îşi dobândise experienţa făcând comerţ cu alcool în timpul prohibiţiei. A ajuns ca la un moment dat în SUA să fie anchetat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spălare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.

În anii patruzeci, Monnet atinsese deja o poziţie suficient de influentă pentru a pune pe roate proiectul. Primul pas era să realizeze o uniune franco-britanică, lucru aproape imposibil ţinând cont de rivalitatea istorică dintre cele două ţări. Pentru aceasta şi-a făcut prieteni la cel mai înalt nivel în cercurile franceze şi în cele britanice printre care Charles de Gaulle, viitorul preşedinte al Franţei şi Robert Vansittart, şeful ministerului de externe britanic.

Cooperarea economică – etapă a planului de globalizare

În 1940, cucerirea Franţei de către armatele lui Hitler părea iminentă după bătălia de la Dunkerque. Consilierii lui Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii, au venit cu soluţia salvatoare – realizarea unei uniuni franco-britanice. Nu era însă vorba de o colaborare interstatală, ci de formarea unei noi naţiuni, care urma să aibe un guvern unic, o armată unică, cetăţenie comună şi o monedă comună. Această idee a fost primită cu un entuziasm care l-a uimit şi pe Churchill şi a fost suprizător de repede pusă în aplicare, ca şi cum era de multă vreme aşteptată. Cabinetul britanic nu a avut nici o obiecţie, în ziua următoare proiectul a fost semnat de toată lumea, fiind respinse doar prevederile privind moneda unică, iar generalul de Gaulle a obţinut imediat acordul părţii franceze, întâlnind aceeaşi neaşteptată deschidere. Singurul care a ripostat a fost omul politic Michel Petain care se temea ca Franţa să nu fie transformată într-un dominionat britanic. Au avut loc importante mişcări de stradă în timpul cărora francezii strigau “preferăm să fim cuceriţi de Hitler, decât să fim sclavii Angliei,” şi astfel proiectul a căzut.

Toate aceste maşinaţiuni au fost – doar pentru ochii lumii – un răspuns ad-hoc la o criză de război. Ele erau doar vârful icebergului construit din umbră de acelaşi Monnet. Uimitorul entuziasm faţă de această idee se datora faptului că acesta avusese lungi discuţii cu toate persoanele implicate atât din tabăra franceză, cât şi din cea britanică. Pentru Monnet acest eşec a fost doar o bătălie pierdută dintr-un mare război. Şi nu era vorba de al doilea război mondial, a cărui încheiere s-a decis să o aştepte sperând că, după marile tragedii şi distrugeri, europenii vor fi mai dornici să accepte soluţia Uniunii. Aşa a şi fost.

În 1950, planul Shuman, care plasa industriile producătoare de oţel a şase ţări europene sub controlul unei singure autorităţi, a fost tot opera lui Monnet. El a fost cel care l-a convins pe ministrul francez de externe, Robert Shuman, să prezinte această idee ca pe o soluţie pentru menţinerea păcii într-o perioadă fragilă, ştiut fiind faptul că oţelul era una din industriile de care depindea producerea de armament.

Acesta a fost doar un prim pas care făcea ca proiectul să înainteze considerabil pe linia sa economică. Această strategie era ideea lui Paul-Henri Spaak, primul ministru al Belgiei şi bun prieten cu Monnet. El era convins că în prima etapă, modul cel mai eficient de a ascunde scopul politic al proiectului era acela de a-l deghiza sub masca cooperării economice – o piaţă comună. El a redactat aşa numitul “Raport Spaak” care a dus la semnarea în 1957 a tratatului de la Roma, care punea bazele Comunităţii Economice Europene.

Chiar dacă nu păreau a lucra pentru acelaşi scop, de multe ori fiind prezentaţi a fi oponenţi, Monnet a beneficiat de ajutorul unui comunist italian, Altiero Spinelli. Convingerile şi metodele similare arată că în realitate toţi aceştia lucrau pentru îndeplinirea aceleeaşi misiuni. Lâncezind într-o închisoare fascistă, Spinelli visa la aceleaşi State Unite ale Europei. Şi el era convins că pentru a-şi duce viziunea la îndeplinire era necesar să le ascundă popoarelor Europei ceea ce se făcea în numele lor, până când procesul avansa atât de mult încât devenea ireversibil. Spinelli avea să rămână relativ anonim ani de zile până când, în ultima perioadă a vieţii, a ieşit din umbră şi a jucat un rol crucial în dirijarea proiectului spre finalizare. El este fondatorul „Crocodile Club”, care în anii 80 a susţinut intens realizarea „The Single European Act” – pactul care a armonizat legislaţia ţărilor membre şi apoi a tratatului de la Maastricht care a pecetluit crearea UE.

Finalizarea proiectului sau de-abia începutul?

Iată cum după mai multe decenii proiectul a fost în sfârşit gata să-şi declare adevăratele intenţii. În ziua de 26 februarie 2002, delegaţi din douăzeci şi cinci de ţări s-au adunat în cel mai mare complex de clădiri administrative din Europa, sediul Parlamentului European de la Bruxelles, pentru deschiderea unei convenţii destinate redactării constituţiei unei „Europe Unite”. Mulţi dintre ei aveau clar în minte paralelismul dintre acţiunea lor şi convenţia întrunită la Philadelphia în vara anului 1787 pentru a întocmi constituţia Statelor Unite ale Americii. Erau conştienţi de faptul că asemenea predecesorilor lor americani participau la încununarea procesului de creare a unui nou stat supranaţional.

Când cei o sută cinci delegaţi ai statelor membre şi-au ocupat locurile în camera Parlamentului, uriaşa clădire de oţel şi sticlă în care se adunaseră a primit numele de Paul-Henri Spaak. Alături se vedea un alt edificiu administrativ şi mai vast, botezat după Altiero Spinelli, omul care sugerase cel dintâi că redactarea unei constituţii pentru „Statele Unite ale Europei” ar fi actul simbolic final în procesul de integrare politică. Singurul nume necomemorat în clădirile colosale unde se desfăşurau aceste evenimente era acela al omului care, mai mult decât oricare altul, pusese în mişcare acest proces cu câteva decenii în urmă. Deşi fusese de multă vreme onorat cu numele de „părintele Europei”, Jean Monnet rămăsese şi acum, ca pe tot parcursul procesului, departe de luminile rampei. Ceea ce realizase el echivala cu o lovitură de stat desfăşurată cu încetinitorul.

Probabil doar o mână de delegaţi înţelegeau adevăratul rol jucat de aceşti oameni în întortocheatul proces care, timp de peste cincizeci de ani, îi adusese în locul în care se aflau acum. Ca să nu mai vorbim despre fracţiunea infimă din cei cinci sute de milioane de locuitori ai Europei care ştiau despre ce era vorba şi în interesul cărora, chipurile, se petrecea acest eveniment.

Un puzzle în care piesele nu se potrivesc

Şi totuşi, chiar în timp ce acest proces părea să se apropie de finalizare, asemenea ultimelor piese al unui vast şi complex joc de puzzle, se iveau întrebări fundamentale. După mai bine de cincizeci de ani de asamblare lentă şi dureroasă a jocului de puzzle, era oare posibil ca, la urma urmei, piesele să nu se potrivească?

Era vorba de un continent în care statele naţionale au fost convinse să-şi cedeze puterea de autoguvernare unui nou tip de guvern supranaţional. Însă nimeni nu se preocupase să afle ce doreau în ultimă instanţă liderii şi locuitorii acestor ţări?

Era vorba de o Europă în care naţiunile mai bogate din vest erau unite cu ţările sărăcite din est, ţări care suferiseră decenii de-a rândul jugul comunist. Dar, în practică se putea realiza efectiv acest lucru într-un mod care să lase tuturor părţilor senzaţia că fuseseră tratate echitabil?

Se visase la o guvernare unică a cinci sute de milioane de locuitori de naţionalităţi diferite, vorbind limbi diferite, provenind din tradiţii istorice şi culturale totalmente diferite. Dar în practică, putea o asemenea guvernare să rămână democratică într-un mod credibil? Mai mult, conta acest lucru?

Se visase la o Europă care să împărtăşească un sistem politic şi economic unic. Dar pe baza datelor la zi, care erau perspectivele ca acest sistem să se achite cu adevărat de promisiunile făcute în numele lui? Cifrele arătau că perspectivele fericite efectiv nu există.

Prăpastia dintre voinţa locuitorilor Europei şi planurile tehnocraţilor

Când guvernele Europei s-au întrunit să discute constituţia destinată să le unească irevocabil naţiunile a fost necesar să fie întrebaţi, cel puţin de ochii lumii, locuitorii statelor respective.

Primele concluzii nu au corespuns deloc cu ceea ce ar fi vrut să obţină tehnocraţii supranaţionali. În 2005 locuitorii Franţei şi Olandei au respins în masă Constituţia europeană. În Marea Britanie trebuia sa să se organizeze un astfel de referendum în primăvara lui 2006, dar s-a renunţat la acest plan de teama unui rezultat similar. Constituţia a fost ratificată doar de Parlament. La fel s-a procedat şi în celelate state pentru ca proiectul să meargă totuşi înainte. Opoziţia locuitorilor Europei nu a contat, deşi tehnocraţii susţin tot timpul că tot ceea ce fac ei este voinţa popoarelor Europei. Din contră, s-au intensificat campaniile de manipulare a opiniei publice.

Se repetă astfel povestea arhitectului franco-elveţian Le Corbusier, care avusese ambiţia de a impune oamenilor să trăiască în oraşul viitorului. Le Corbusier considera că multe dintre necazurile care asediau omenirea îşi aveau originea în traiul din oraşe neplanificate. Se impune ca aceste oraşe, începând cu Parisul, să fie rase de pe suprafaţa pământului şi înlocuite cu „oraşele viitorului”, planificate până în cele mai mici detalii. După ce timp de două secole visul său a fost privit doar ca o simplă curiozitate, ocazia de a-şi pune proiectul în practică a fost creată după al doilea război mondial, când arhitecţi şi urbaniştii au trebui să reconstruiască oraşele distruse de bombardamente. Celebrele blocuri comuniste nu au fost nici ele departe de această idee, ci au reprezentat alternativa estică a oraşului viitorului.

Astfel că începând cu anii şaizeci s-au putut vedea apărând în multe oraşe din Marea Britanie mai întâi terenuri vaste cu turnuri de beton şi lespezi de ciment, înconjurate de spaţii publice largi şi parcurse de artere urbane noi. Construcţii similare au început sa apară şi pe continent, chiar şi astăzi moda clădirilor impersonale, standardizate de sticlă şi beton, este dogmă în construcţii.

Oamenii însă şi-au dat rapid seama că departe de a crea oraşele lucitoare şi eficiente promise, proiectele arhitecţilor dădeau naştere unor construcţii inumane, lipsite de suflet, apăsătoare, murdare şi urâte, care au ajuns la scurtă vreme să se transforme în adevărate capcane. Betoane desfigurate de graffiti, alei bântuite de toxicomani şi tâlhari, spaţiile înconjurătoare moarte, presărate cu iarbă uscată şi tocită. Viziunea unei lumi perfect planificate părea atrăgătoare în teorie, însă practica a dovedit clar că ea nu avea nici o legătură cu realitatea omenească. Curând s-a dovedit clar că visul lucitor nu dusese decât la un coşmar.

Echivalentul dorinţei lui Le Corbusier de a demola oraşele vechi a fost aversiunea lui Monnet faţă de statul-naţiune. Misiunea sa de a crea guvernul supranaţional al viitorului, condus de tehnocraţi, înălţându-se mai presus de toate complicaţiile naţionalismului şi ale democraţiei a fost aparent dusă la final. S-a blocat însă la testul practic, chiar dacă asemeni planurilor lui Le Corbusier părea într-o vreme să deschidă toate drumurile şi să soluţioneze toate problemele.

Pe listele nesfârşite de legi ce au hotărât Politica Agricolă Comună, Politica Pescuitului Comun, Politica Concurenţei şi toate celelalte, se găsesc marile blocuri-turn ale „proiectului european”. În cazul lui Le Corbusier tot ceea ce nu era bun la blocurile lui a devenit evident când în ele au trebuit să locuiacă oameni, oameni vii care au descoperit că aceste clădiri sfidau realităţile şi nevoile omeneşti. La fel au început să stea lucrurile şi cu „blocurile-turn” create de tehnocraţii Uniunii Europene. În faţa lipsei de suflet a oraşelor lui Le Corbusier oamenii au început să jinduiască după căldura, vitalitatea şi realitatea omenească a vechilor oraşe. Locuitorii UE au descoperit deja că şi-au pierdut treptat libertatea şi puterea propriilor ţări de a se guverna singure şi au început să aprecieze într-un fel nou valoarea vechiului mod de a trăi, ce le-a fost luat fără ştirea lor.

Va veni o vreme când fantezia marelui „proiect european” se va destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care, în ambiţiile ei, n-a fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată să le rezolve. Numai că este posibil să lase în urma ei un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă.”[1]

Dincolo de aparenţe, este evident că Uniunea Europeană este deja vârful de lance pentru instaurarea sinistrei “Noi Ordini Mondiale”

Criza sistemică globală nu mai este astăzi pentru nimeni o himeră: ea poate fi resimţită în aproape toate domeniile vieţii, poate fi explicată în detaliu pentru cei care doresc să cunoască adevărul şi reprezintă totodată un punct de cotitură în evoluţia omenirii. Prin chiar specificul ei, criza actuală a determinat dezvăluirea unor mecanisme economico-financiare perverse, care au provocat haosul economic din prezent; criza i-a indicat, de asemenea, pe adevăraţii beneficiari ai dezastrului financiar ce a fost creat în mod deliberat și a dovedit cu claritate faptul că instrumentarea şi declanşarea ei au constituit puncte importante pe agenda politică a unei odioase elite mondiale încă din anul 2007. Ţelul final al acelor planuri satanice era ca prin declanşarea crizei mondiale să se ajungă la declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial.

În anul 1943, Jean Monnet, reprezentantul oficial la Paris al lui J. P. Morgan în domeniul financiar şi al livrărilor de materiale pentru Franţa, membru al grupului Bilderberg şi al altor societăţi secrete preocupate de subjugarea întregii planete, considerat în mod oficial ca fiind unul dintre „părinții fondatori” ai Uniunii Europene (UE), a declarat axiomatic, confirmând o dată în plus că este agentul marilor bancheri internaţionali ce doreau crearea statului unic planetar: „Nu va fi pace în Europa dacă statele rămân constituite pe temelia suveranităţii naţionale. Ţările Europei sunt prea mici pentru a le putea garanta popoarelor lor prosperitatea necesară şi dezvoltarea socială. Statele europene trebuie să se reunească într-o federaţie.” Argumentul că ţările Europei sunt prea mici pentru a fi prospere este de-a dreptul oligofren, dar când este vorba de directive venite de sus, de la aşa-zişii „iluminaţi”, toţi agenţii repetă papagaliceşte ceea ce li se porunceşte!

În anii 1950, acelaşi Monnet declara: „Oamenii nu acceptă schimbarea decât atunci când se află la nevoie, iar această nevoie nu apare decât în situațiile de criză.” Actualitatea recentă îi confirmă spusele: fără presiunea crizei economice actuale, proiectul „integrării europene” nu ar fi progresat în niciun caz atât de mult pe plan economic și politic. Iar aceasta se petrece din 1957 încoace, an în care a fost semnat Tratatul de la Roma, prin care a luat naștere Comunitatea Europeană.

Instituirea acestui stat federal european, comandat și finanțat de „elita” financiară anglo-saxonă și de către ideologii mondialiști din cadrul CFR (Council on Foreign Relations), proiect pus mai apoi în aplicare de către tehnocrații globalişti precum Jean Monnet, Robert Schuman sau Joseph Retinger, intră într-o fază de consolidare.

În vreme ce sunt stabilite fundamentele instituționale și legislative, măștile încep să cadă. Pe de o parte, UE își arată adevărata față, și anume cea a unui stat european antidemocratic și neoliberal. Pe de altă parte, slugile mai importante ale stăpânilor lumii, care în trecut operau şi ele din umbră, nu se mai sinchisesc să se ascundă. Goldman Sachs ocupă astfel avanposturi strategice pe scena politico-economică (puterea executivă a națiunilor, Banca Centrală Europeană – BCE), în vreme ce Hedge Funds (Fonduri Speculative) destabilizează sectoare întregi ale economiei europene. FMI încheie această muncă de distrugere, îndatorând la sânge statele și populațiile acestora (prinse în capcana datoriei) prin „cure” de austeritate deosebit de amare şi de severe.

Proiectul globalist şi mondialist

Dincolo de îmbogățirea plutocraţiei economice prin aservirea financiară a populației și prin alte modalități specifice, construcția statului federal european se înscrie într-un ambițios proiect global de mondializare cât mai rapidă, constând într-o ideologie ce vizează instituirea unui guvern mondial și dizolvarea națiunilor în „regiuni” controlate de către o super-elită. Această „super‑elită” transnațională este compusă din conducători ai finanțelor internaționale, din înalţi funcţionari provenind din complexul militaro-industrial ori agroalimentar, sau din domeniul farmaceutic și din mass‑media.

Prezentă la World Economic Forum care a avut loc la Davos, invitată la forumul anual al grupului Bilderberg, afiliată la think tank-ul CFR (Council on Foreign Relations) și la Comisia trilaterală, această „superclasă” se sprijină pe pârghii instituționale, politice și legislative care favorizează dezvoltarea unei mondializări economice și financiare de sorginte neoliberală, având scopul de a-și extinde puterea și controlul exercitat asupra bogățiilor și asupra resurselor mondiale.
Astfel, mondialismul este încurajat de procesul economic al liberului schimb „neoliberal” susținut de organismele înființate în urma acordurilor de la Bretton Woods (FMI, Banca Mondială sau GATT) și care lucrează la unificarea comerțului bunurilor și capitalurilor la nivelul unei piețe mondiale unice.

Maximizarea profiturilor, lărgirea nedefinită a piețelor, mondializarea circuitelor financiare sunt tot atâtea valori comune mondialismului economic. Președintele mulținaționalei ABB, Percy Barnevik, un fidel al întrunirilor grupului Bilderberg, a rezumat în 1995, într-un mod destul de clar pentru cei care sunt avizaţi, ideologia neoliberală mondialistă: „Aș defini mondializarea ca fiind acea libertate a grupului din care fac parte de a investi acolo unde dorește, pentru a produce ceea ce dorește, aprovizionându-se și vânzând acolo unde dorește, având de suportat cât mai puține constrângeri cu putință în materie de drept al muncii și de convenții sociale.”

Prin intermediul interdependenței economice pe care o promovează, mondialismul economic (sau globalizarea) acționează ca un vârf de lance pentru mondialismul politic, acesta creând la rândul său condițiile favorabile instaurării guvernului unic mondial atât de mult dorit de această pseudo-superclasă politică. Considerat în urmă cu zece ani de către mulți oameni naivi şi ignoranți ca fiind doar un capitol din „teoria conspirației”, iată că acum acest proiect este pe cale să devină realitate.

Astfel, economistul Jacques Attali, agent al aşa-zişilor „iluminaţi”, fost consilier al preşedintelui francmason Mitterand şi fondator al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, a declarat sec în septembrie 2011 că „instituirea unui guvern planetar” este unul dintre obiectivele sale. Tot el dădea următoarea sentinţă, exprimându-se ca o portavoce publică a lui Big Brother: „În viitor, se va şti în permanenţă unde suntem şi ce facem. Nu va exista niciun domeniu în care să nu putem fi supravegheaţi. Nici măcar cel al gândirii noastre.” Spre deosebire de plutocraţii din domeniul finanțelor, ideologii mondialiști nici nu se mai chinuie să se ascundă, alegând să-și exprime tot mai pe şleau crezurile antiumane. Era guvernului planetar unic este pe cale să înceapă!

Promotorii ideologiei mondialiste nu au un grup monolitic, întrucât în interiorul acesteia există două curente care se află în aparentă concurență: este vorba despre mondialismul anglo-saxon (Statele Unite şi Regatul Unit al Marii Britanii) și despre mondialismul „planetar”, care nu are în vedere un stat anume sau un bloc de state în jurul căruia să se polarizeze celelalte state.

Unul dintre fondatorii mondialismului anglo-saxon este Cecil Rhodes (1853-1902), care, alături de marele bancher internaţional Nathaniel Mayer Rothschild (1840-1915), a structurat nucleul unei guvernări mondialiste în Imperiul Britanic și în Statele Unite. Istoricul Caroll Quigley susţine în cartea sa publicată în 1966 şi intitulată Tragedy and Hope („Tragedie şi speranţă”) că gruparea „Mesei Rotunde” este legată de o societate secretă numită generic „Societatea Aleşilor” (Society of the Elect). Aceasta a fost în mod formal întemeiată în 1891, dar cercul ei exterior, cunoscut ca „Asociaţia susţinătorilor” (Association of Helpers) a fost organizat în anul 1910 de Alfred Milner (1854‑1925) ca Round Table (Masa Rotundă, o evidentă trimitere la legendara Masă Rotundă a cavalerilor regelui Arthur), un veritabil institut al „elitei” mondialiste, care s-a divizat strategic în două tabere: Council on Foreign Relations (CFR) pentru Statele Unite și Royal Institute of International Affairs (RIIA) pentru Marea Britanie.

Doctrina mondialistă a avansat la o etapă decisivă imediat după căderea zidului Berlinului și a blocului sovietic pe 11 septembrie 1990, când Statele Unite au anunțat nașterea unei „Noi Ordini Mondiale”. Expresia desemnează noua turnură pe care aşa-zişii „iluminaţi” au dat-o politicii și afacerilor externe și este în consonanţă cu termenii de propagandă nou-introduși, precum „globalizare” și „mondializare”. Această ordine politică mondială se bazează pe eradicarea suveranităților naționale (sau, altfel spus, pe distrugerea brumei de democrație care a rămas) și pe delegarea puterii politice unor instanțe supranaționale care nu sunt alese prin vot popular. Astfel, elitiştii urmăresc să aducă populaţia în imposibilitatea de a se mai împotrivi acestor politici „neoliberale”.

Instituirea de către anumite forţe financiare a unor blocuri suprastatale, ce preced instalarea unui guvern mondial, s-a produs treptat. În Europa au fost preluate structurile fostului imperiu sovietic. La 1 ianuarie 1994, în America de Nord a intrat în vigoare Acordul de Liber Schimb Nord-American (ALENA), care creează o zonă de liber schimb între SUA, Canada și Mexic.

ALENA nu constituie decât o primă schițare a unei entități economice unificate care trebuie „să stabilească o comunitate economică și de securitate în America de Nord, comunitate ale cărei limite vor fi definite de taxe vamale comune și de un perimetru de securitate extern”, conform exprimării tehnice a lui Richard Hass, președinte al CFR.

În vreme ce construcția europeană ia avânt pe vechiul continent, apropierea de blocul nord-american începe să devină o prioritate pentru Comisia Europeană. Urmare a unui document datând din luna mai 2005, intitulat „Un parteneriat UE-Statele Unite mai puternic și o piață mai deschisă în secolul al XXI-lea”, un raport redactat sub conducerea deputatei socialiste germane Erika Mann din cadrul Parlamentului European, cheamă la „instaurarea unei piețe transatlantice fără constrângeri până în 2015 și până în 2010 în ceea ce privește serviciile financiare și piețele de capital.”

Pe 26 martie 2009, Parlamentul European a adoptat cu 503 de voturi pentru, 51 împotrivă și 10 abțineri o rezoluție vizând construirea „unei veritabile piețe transatlantice integrate”, care va trebui să fie instituită „până în 2015”. Textul recomandă o adevărată integrare a Uniunii Europene între Statele Unite ale Americii, inclusiv în ceea ce privește securitatea și schimbul de informații cu privire la indivizi.

La originea acestei inițiative se află un grup de tip think tank specializat în serviciile secrete de tip economic, Transatlantic Policy Network (TPN), ce reunește parlamentari europeni, membri ai Congresului Statelor Unite și reprezentanți ai unor întreprinderi private.

Creat în 1992 ca urmare a întâlnirilor de la Maastricht, și reunind membri ai superclasei economico‑financiare, TPN vizează „definirea relațiilor transatlantice prin promovarea unor parteneriate foarte strânse între guvernele și popoarele Uniunii Europene și ale Statelor Unite ale Americii”.

Având o anumită influență în cadrul Parlamentului european și al Congresului american, acest think tank este condus de către irlandezul Peter Sutherland, care este totodată președinte al European Policy Centre, al grupului financiar Goldman Sachs și membru al comitetului de conducere al grupului Bilderberg. Acest mondialist anglo-saxon a ocupat de asemenea postul de director general al GATT (The General Agreement on Tariffs and Trade – „Acordul General pentru Tarife și Comerț”), al OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului), dar și postul de președinte al British Petroleum și al secției europene din cadrul Comisiei Trilaterale.

Cu ocazia ultimului forum de la Davos, care a avut loc în ianuarie 2013, și la care a participat „spuma” plutocraţiei mondialiste, tehnocratul de la Goldman Sachs și totodată fostul prim-ministru italian, Mario Monti, a reamintit sprijinul pe care este dispus să îl ofere unui „acord de liber schimb cu Statele Unite”, adăugând că speră „să se ajungă la un astfel de acord în 2013 sau 2014”.

În ceea ce o privește pe Angela Merkel, aceasta a indicat faptul că speră, la rândul său, că un astfel de acord va fi semnat în viitorul apropiat. O reacție similară a venit și din partea directorului general al FMI, Christine Lagarde, care a mărturisit fără prea multe menajamente că se așteaptă la apariţia unei „puteri economice mondiale” mai „deschise”, care să se situeze „deasupra intereselor naționale”.

Nelegiuirile globalizării economice

Dorită de către plutocraţia mondialistă, interconectarea economiilor implică o perspectivă globală asupra problematicilor politico-economice, precipitând astfel instaurarea unui guvern mondial. Șefii de guvern, prea ocupați să îşi exprime recunoştinţa faţă de capii lobby-urilor care i-au sprijinit în ascensiunea lor la putere, nu mai sunt atenți la cetățeni. Lipsiți de orice marjă de manevră şi aserviţi puterii care i-a propulsat în scaune, guvernanții sunt prinşi în ingratul rol de agenți ai mondialismului.

Într-un sondaj semnificativ realizat în anul 2010, la întrebarea „Credeţi că responsabilii politici sunt preocupați de ceea ce gândesc oamenii de rând ca dumneavoastră?”, 42% dintre europenii intervievaţi au bifat căsuța „Deloc”. Trebuie spus că deziluzia este direct proporțională cu speranțele și așteptările deşarte legate de „mondializarea fericită”. Dacă în anii 1990, când a avut loc o dereglare considerabilă a finanțelor internaționale, liderii de opinie îi asigurau pe oameni că liberul schimb mondial este „un joc pe plus”, la care „toată lumea câștigă”, în prezent, experiența globalizării demonstrează, după mai bine de 20 de ani, caracterul fals și găunos al acestor afirmații. Este imposibil ca toată lumea să aibă de câștigat de pe urma liberului schimb (de fapt câştigă mai ales cei care-l controlează), dar este totodată imposibil ca globalizarea să nu-și aibă și perdanții ei (şi de fapt pierd tocmai cei care au mai puţine mijloace materiale, adică oamenii de rând).

Beneficiarii anulării frontierelor sunt de acum înainte știuți: este vorba despre proprietarii multinaționalelor și ai oligopolurilor mondiale, care au numai de câștigat de pe urma plusului de productivitate, de pe urma economiilor naționale și de pe urma generalizării co-producţiei, devenită cu putință în urma mondializării economice. Aşa-zisa superclasă politică mondială profită din plin de pe urma globalizării, în vreme ce unele state emergente (Brazilia, Rusia, India și în special China) caută să se retragă discret din acest joc.

În postura învinsului se află statele industrializate, împreună cu clasele lor sociale mijlocii, victime ale unei duble delocalizări: o delocalizare a producției de bunuri industriale (China, țările Europei de Est), de servicii (India, Filipine), dublată de o „delocalizare la domiciliu”, realizată prin intermediul imigrației în masă. În consecință, numărul locurilor de muncă scade, la fel ca și valoarea salariilor.

Înainte de toate, mondializarea economică are drept efect amplificarea crizelor și impunerea unei interdependențe economice din ce în ce mai strânse. Instituirea unei economii globalizate generează crize globale care necesită soluții pe măsură, așadar soluții globale, ce legitimează instituirea și întărirea instanțelor și reglementărilor supranaționale, în deplin acord cu proiectul mondialist.

Un curent mondialist şi globalist care duhneşte a „neoliberalism”

De inspirație anglo-saxonă, proiectul mondialist are un miros „neoliberal” de neconfundat. În timpul anilor 1980 și 1990 au fost semnate o serie de acorduri informale între principalele societăți transcontinentale, băncile de pe Wall Street, Banca Rezervei Federale și organismele financiare internaționale. În 1989, John Williamson, la vremea respectivă economist-șef și vice-președinte al Băncii Mondiale, a oficializat aceste acorduri, cunoscute sub numele de „Consensul de la Washington”, care se referă la anularea oricărei instanțe normative, la o liberalizare foarte permisivă și la instituirea unei piețe mondiale unificate și „autoreglate” în totalitate.

Această doctrină aşa-zis neoliberală este caracterizată de ciocnirea permanentă dintre instincte și interese, de apologia celebrei „mâini invizibile” care intervine în reglarea sau dereglarea piețelor și de propaganda magiei „comerțului soft”. Promovând haosul în conformitate cu sloganul masonic „Prin haos la ordine”, corifeii ideologiei neoliberale, care sunt neopolitrucii Noii Ordini Mondiale, au sclerozat ordinea socială și politică, au slăbit statul, aducându-l la sapă de lemn, și au ruinat suveranitatea politică și monetară a acestuia, împreună cu frontierele economice, politice și sociale ale națiunilor.

Pentru a promova aşa-zisul neoliberalism, aşa-zisele „elite” au mânat abil populațiile către atitudinile şi comportamentul specifice acestui curent. Astfel, revoluția (a se citi răsturnarea) moravurilor, introdusă în anii 1960, a permis accelerarea destructurării ordinii sociale prin anularea legitimității tradițiilor autentice, sănătoase, care ritmau firesc viața socială, iar apoi a început să se structureze o societate mercantilă, individualistă, hedonistă, atee, atomizată şi fragmentată până la nivel de indivizi, și deci aflată în imposibilitatea de a se mai organiza. Pentru a se putea exprima cât mai liber cu putință, clica fruntaşilor „neoliberali” a recurs la distrugerea valorilor tradiționale și a moralei înnăscute a popoarelor prin tot felul de manevre şi tertipuri distructive pe care unii analişti le clasifică în mod generic în categoria „transgresie globală”. Făcând apologia sistematică a imoralității, care este contrară bunului-simț popular, aceste manevre caută să aducă popoarele într-o stare de supunere oarbă față de sălbăticia „neoliberalismului”, care înseamnă libertate doar pentru făuritorii lui.

O societate „deschisă” şi „glob-locală”

Promovând o societate „deschisă” și distrugând „vechea ordine socială”, pseudoelitele mondialiste neoliberale au construit o societate compusă din indivizi izolaţi şi alienaţi, o societate în care toţi sunt împotriva tuturor. Pierzându-şi identitatea, legăturile cu tradiţia care îi era specifică, ființa umană care este prinsă în angrenajul acestei inginerii sociale dă uitării tot ceea ce făcea ca ea să fie cu adevărat o ființă umană liberă. Această ideologie își găsește expresia în cuvintele răposatei Margaret Thatcher, care-şi trăda astfel concepţiile pro‑globaliste: „Nu există societate, există numai indivizi.”

Distrugerea programată a statului naţinal ca ultim bastion al apărării bunului public, eradicarea noțiunii de interes comunitar și a celei de suveranitate teritorială permit în final constituirea unei pseudosocietăţi, nici nomade, nici sedentare, dar în orice caz dezrădăcinate, care ar putea fi numită în mod ironic „societate glob‑locală”. Această nouă societate umană conține un eșantion complet şi foarte divers de ființe umane (din punct de vedere etnic, social, religios, fapt care îi pune în evidență caracterul global), care locuieşte pe un teritoriu limitat, la oraș sau la sat (fapt care îi pune în evidență caracterul local).

Pierre Hillard, doctor în științe politice și specialist în mondialism, declara la un moment dat, în mod foarte semnificativ: „La fel cum este firesc să nu ne căsătorim cu oricine, tot așa, în aceeași logică, dar la o scară mai mare, este firesc să nu fuzionăm la comandă grupuri de oameni aparţinând unor popoare care au origini culturale și psihologice foarte îndepărtate unele de altele […]. În mod inevitabil, spiritele diferite ale acestor comunități se încing atunci când oamenii sunt siliţi să împartă același teritoriu, şi ei ajung adesea să se privească drept potențiali rivali. Societățile astfel «liberalizate» prin manevre administrative devin dintr-o dată, în mod surprinzător, violente, suspicioase și depresive, societăți în care demografia și piața muncii se află în declin și în care proliferează regulile, prohibițiile și proscrierea.”

Această inginerie socială sau, în jargon anglo-saxon, „reality-building”, ce vizează distrugerea oricărei forme de civilizație tradițională autentică, cu scopul de a o înlocui cu o nouă realitate, artificială și mondializată, constituie unul dintre mecanismele puse la punct de către plutocraţia mondială în vederea grăbirii instituirii statului fascist unic planetar.

Un „liberalism” împins la extrem

În ianuarie 2013, WEF (World Economic Forum) publica un raport cu privire la competitivitatea europeană, raport în care instituția evalua gradul de liberalism al Europei la valoarea de 80% pe o scară de la 0 la 100. În ciuda acestui scor ridicat, autorii afiliați la superclasa mondialistă estimează că UE poate mai mult de‑atât. În opinia plutocraţilor euromondialişti, este încă loc de şi mai mult neoliberalism!

Liberalismul, sistem intelectual închis, care nu permite niciun fel de punere sub semnul întrebării, prezintă mai multe contradicții. Astfel, statele aflate la avanposturile liberalismului (China și SUA) sunt de fapt cele care recurg cel mai adesea la protecționism, în special pentru a se pune la adăpost de concurența europeană.

Statele Unite, întotdeauna gata să laude meritele (ultra)liberalismului, ne oferă un trist bilanț al consecințelor punerii în practică a acestei ideologii morbide. SUA au o datorie externă ce se ridică la 16.000 miliarde de dolari, dezindustrializarea destabilizând mai multe zone ale țării. Tot în SUA piața muncii este din ce în ce mai precară, 47 de milioane de americani trăind practic din ajutoare sociale. Cifrele care urmează ne înfățișează o națiune care se află pe marginea prăpastiei morale și economice:

• Conform economiștilor Emmanuel Saez și Thomas Piketty, 93% din măririle de salariu după anul fiscal 2009-2010 s-au adresat numai unui procent de 1% dintre contribuabili. În 2011, Wall Street a alocat „băieților răi” din finanțe mai bine de 60 de miliarde de dolari sub formă de bonusuri. Acesta a fost un record după anii 2007 și 2008, doi ani de altfel excepționali, înainte ca SUA să sufere cea mai acută perioadă de recesiune din anii 1930 încoace.

• În paralel, venitul mediu al clasei de mijloc a scăzut cu aproximativ 6% din 2000 și până în prezent. Conform unui studiu realizat de Pew Research Center, sărăcia, care începe de la 23.000 de dolari pe an per familie (părinți cu doi copii), a luat amploare și afectează 46,2% dintre americani. Un copil din patru cu vârsta sub 5 ani trăiește în sărăcie.

• În 1968, clasa de mijloc primea 53, 2% din venitul intern. În 2010, nu a primit decât 46,5%. Din 1970 încoace, costul vieții a crescut foarte mult. Taxele universitare pentru instituțiile superioare private au crescut cu 113%, iar pentru instituțiile de stat, cu 80%. În domeniul medical, costurile au crescut cu 50%. Greutatea datoriilor pe care le au în medie familiile reprezintă în prezent 154% din veniturile anuale ale acestora, față de 58% în 1989.

• Rata șomajului s-a dublat între 2007 și 2010, trecând de la 4,4% la 10%, însă ajutoarele sociale au scăzut, la fel ca și veniturile salariale. În consecință, sărăcia nu a încetat să crească.

În ceea ce privește Marea Britanie, mereu admirativă față de acest „big brother” american, fidelă aceleiași ideologii „neoliberale”, este, la rândul său, pe marginea prăpastiei. Abandonându-și industria, această națiune este acum dependentă de partea de servicii a economiei sale, în special financiare (care adăpostesc cel mai mare paradis fiscal din lume, „The City”).

„Modelul” său social implodează sub loviturile comunitarismului, fruct al dogmei deschiderii frontierelor. În ceea ce privește serviciile publice (educație, sănătate), Marea Britanie este de o mediocritate înspăimântătoare. Ca să nu mai vorbim despre „miracolele” economice irlandez și spaniol, care erau date drept model la începutul secolului și care s-au dovedit ulterior a fi niște economii artificiale ultraliberale, speculative și parazitare, construite precum niște castele din cărți de joc, castele care s-au prăbușit la prima criză a „subprimelor” din 2008.

Altfel spus, politicile ultraliberale nu sunt profitabile decât superclasei mondiale a bancherilor internaţionali, ale căror companii multinaționale se dezvoltă grație restructurărilor, reducerilor de personal și delocalizărilor punctelor de producție. În paralel, deficitul public explodează: statul finanțează planurile sociale și își asumă costurile imigrației, fenomen care conduce la reducerea fondurilor alocate salariilor.

Dezindustrializarea evidentă și îndatorarea Franței

Odată cu întărirea procesului de integrare europeană, lucru devenit posibil grație crizei economice sistemice care a debutat în 2008, Franța și-a văzut prerogativele conferite de suveranitate reducându-se în mod îngrijorător. Astfel, suveranitatea monetară, cea a frontierelor și toate atributele legislative care îi permiteau să se apere de liberalismul sălbatic sunt pe cale să dispară în beneficiul unei Uniuni Europene aservite celor mai bogați afaceriști ai lumii.
Aceasta explică de ce delocalizările producerii de bunuri în țările cu un venit mediu redus pe cap de locuitor nu au fost urmate de o scădere a costului vieții. În schimb, aceste delocalizări au servit creșterii profitului societăților multinaționale.

În felul acesta, Franța a pierdut mai bine de 500.000 de angajați din domeniul industrial în ultimii cinci ani, fapt care se traduce printr-o creștere direct proporțională a șomajului. După cum se exprimă analiştii economici, pentru a evita impozitarea fiscală, statul a pus în mișcare anumite mecanisme sociale care au rezultat în socializarea pierderilor (o referire tehnică la împovărarea şi sărăcirea şi mai mare a săracilor) și în privatizarea beneficiilor (o altă exprimare eufemistică, ce ascunde de fapt îmbogăţirea peste măsură a bogaţilor).

Acestei socializări a pierderilor i se adaugă capcana datoriei în care a căzut statul francez în 1973, dată la care președintele Georges Pompidou, fostul director al băncii Rothschild, şi-a trădat poporul şi i-a interzis Trezoreriei naționale să împrumute direct Banca Franței, cu o dobândă foarte mică sau nulă. În felul acesta, Franța s-a văzut obligată să împrumute bani cu dobândă de pe piețele private pentru a putea finanța investițiile publice necesare propriei sale dezvoltări.

Din 1973 încoace, datoria publică franceză nu a făcut decât să crească progresiv. Astfel, aceasta se situează la aproximativ 1.800 de miliarde de euro. Creșterea anuală a datoriei publice a fost de circa 140 de miliarde în 2009 și 2010, și de 100 de miliarde în 2011. În 2013, datoria publică a ajuns la 91, 3% din produsul intern brut (PIB). Este evident că această creștere a ratei desființării de posturi în sectorul industrial are un impact direct asupra datoriei publice, printr-un efect de foarfece, respectiv prin scăderea cuantumului impozitelor și prin creșterea cheltuielilor sociale.

Criza datoriilor, o pomană pentru plutocraţia euromondialistă

Se știe deja faptul că această criză economică și financiară care face ravagii din 2008 încoace este instrumentată din umbră cu scopul de a distruge valorile civilizației și modelul european, mai precis, ce a mai rămas din modelul de societate al Europei. Însă, mai presus de toate, scopul acestei elite malefice este distrugerea suveranității statale.

Sub presiunea datoriei publice și a recesiunii, guvernele europene, supervizate de Comisia Europeană, de Banca Centrală Europeană (BCE) și de Fondul Monetar Internațional (FMI), au luat măsuri de relaxare a dreptului muncii, comprimând costurile salariale, spre marea satisfacție a „neoliberalilor” de teapa unui Henri Kissinger, pentru care China reprezintă un „model de societate de piață”, sau a magnatului David Rockefeller, care declara cu un cinism josnic că „Oricare a fost preţul revoluţiei chineze, aceasta a reuşit nu doar să producă o administraţie mai eficientă şi mai dedicată, dar şi să stimuleze o moralitate înaltă şi un ţel comun. Experimentul social din China sub conducerea Preşedintelui Mao este unul dintre cele mai importante şi mai pline de succes din întreaga istorie a omenirii.”

De altfel, patronii concernelor-gigant multinaționale, al căror unic scop este maximizarea profitului, își fabrică produsele în țările cu costuri salariale scăzute, pentru a le vinde apoi mai departe cu preţuri pe măsură în statele cu un nivel de viață ridicat. Acesta este modelul după care sunt organizate producția și consumul mondial din anii 1980 încoace.

Produsele fabricate în țările cu salarii mici sunt vândute la prețul pe care consumatorul este dispus să îl plătească, respectiv la prețul pe care el a fost obișnuit să îl plătească. Așadar, în realitate, un astfel de model este foarte departe de concurența loială și totală atât de mult slăvită în teorie și care ar trebui să fie o rezultantă a reglementărilor actuale, al căror scop ar trebui să fie acela de a face astfel încât raportul dintre prețul de producție și cel de vânzare să fie unul just.

În multe dintre statele afectate de criză, precum Grecia sau Spania, salariile continuă să scadă vertiginos și inexorabil. Până și statele în care salariile erau deja mici, precum Croația sau Cehia, trebuie, conform şefilor de la FMI, să-și revizuiască politica salarială pentru a „relansa competitivitatea”. Vor sfârși, oare, europenii prin a accepta salariile indienilor sau condițiile de muncă ale chinezilor?

În orice caz, aceasta este direcția în care trebuie să se îndrepte Franța dacă dorește să nu fie afundată și mai tare în criză, cel puțin în opinia economistului-șef de la Goldman Sachs, Huw Pill, care preconizează o draconică „… recurgere la scăderea generală a salariilor, cu scopul de a relansa competitivitatea. Estimăm că Franța ar trebui să-și reducă salariul mediu pe economie cu aproximativ o treime.”

A crescut totodată și vârsta de pensionare, ceea ce face ca statul să nu fie obligat să plătească pensii, mărind de asemenea concurența pe piața muncii prin creșterea numărului de candidați la diferitele posturi existente. „Grecia este cobaiul laboratorului de reforme europene”, a afirmat recent Apostolis Kapsalis de la Institutul de cercetare din cadrul Confederației sindicale grecești, GSEE. „Aici, în Grecia, se testează diferitele măsuri de austeritate la care UE ar putea recurge apoi şi în alte state.”

De altfel, în Germania s-a aplicat deja ceea ce se numeşte, cu un termen tehnic, „moderarea salarială”, iar nivelul salariilor nemților servește drept etalon conducătorilor politici europeni în stabilirea valorilor salariale ale celorlalţi „europeni”.

Unele ţări au ajuns să fie scoase la mezat pe pieţele internaţionale

Pentru a-şi rambursa datoriile la „nesfânta treime” (Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană, Fondul Monetar Internaţional), unele ţări europene sunt constrânse să cedeze părţi întregi din economie şi din avuţia naţională, din moştenirea lor culturală şi patrimonială, cumpărătorului care le oferă cel mai bun preţ. Este elocvent exemplul Portugaliei, victimă a unui astfel de val de privatizare forţată. Iată în continuare o listă succintă cu organismele publice privatizate deja sau care sunt pe cale de privatizare:
• REN: Redes Energeticas Nacionais, compania din sectorul energetic al Portugaliei cu cea mai mare parte a capitalului (30%) achiziţionată în februarie 2012 de către compania chinezească State Grid (25%) şi de către Oman Oil Company (5%).
• EDP: Energias de Portugal, operatorul principal de energie electrică al Portugaliei, pe care statul l-a cedat în decembrie 2011 gigantului chinezesc Three Gorges, care, plătind 2,7 miliarde de euro, a devenit principalul acţionar.
• Operatorul de aeroporturi, ANA, a fost cumpărat anul trecut, la sfârşitul lunii decembrie, de către compania franţuzească Vinci cu 3,08 miliarde de euro.
• Compania aeriană naţională TAP este pe cale să fie cedată magnatului columbiano-brazilian German Efromovich de la compania Synergy Aerospace.
• Televiziunea publică RTP: Lisabona ezită la ora actuală între a o concesiona pentru următorii 25 de ani unui grup privat şi a vinde 49% din capitalul acesteia. Privatizarea televiziunii publice RTP ar constitui un precedent în Europa: toate ţările dispun de o televiziune publică.
• Șantierele navale din Viana urmează să fie vândute companiei ruseşti RSI pentru 10 milioane de euro; „un preţ de lichidare”, după cum apreciază sindicatele.
• Conform opiniei majorității, planurile de privatizare trebuie să meargă și mai departe. Între opțiunile discutate intră și cesionarea Serviciului Naţional de Sănătate (SNS), de o excelentă calitate, dar care este supus, prin măsurile coercitive ale instituţiilor financiare mondialiste, la mari reduceri bugetare. În aceeaşi situaţie se află și Compania Naţională Poştală, CTT.

Uniunea Europeană este o construcţie artificială

Inspirându-se din cuvintele lui Marc Aureliu de acum 2000 de ani: Imperium superat regnum, adică „Imperiul este mai mare decât regatul”, „părinţii Europei”, aflați în subordinea plutocraţiei anglo-saxone talasocratice, creează în anul 1958 o uniune economică numită Piaţa Comună. Proiectul care se urmărea era crearea uniunii monetare (euro) care, la rândul său, urma să producă uniunea politică. „Părintele Europei”, agentul aşa-zişilor „iluminaţi”, Jean Monnet, numeşte acest mod de lucru angrenaj: fiecare acord de cooperare la nivel european trebuie să ducă inevitabil la un alt acord de consolidare al integrării europene. Iată cum explică acest aspect Bernard Prudhon, conferenţiar la Universitatea din Paris: „Modul de operare obişnuit al Uniunii Europene constă în tactica așa-numită a «paşilor mărunţi», de a pune populaţia în faţa faptului împlinit, creând astfel situaţii care stau apoi la baza argumentaţiei sale pentru a le considera ireversibile.”

Încă de la conceperea sa, politica Uniunii Europene (UE) nu este inspirată de nicio viziune fondată pe date umane, ca istoria sau tradiţiile religioase. Aceasta se bazează doar pe o viziune economică şi financiară cu orientare neoliberală (întrucât este de sorginte atlantică) şi pe dreptul pe care îl generează ea însăşi (precum „drepturile omului”). În consecinţă, aceasta nu cunoaşte identitățile naţionale, valorile şi cultura popoarelor care constituie Europa istorică.

Lipsită de rădăcini în sufletele popoarelor Europei, lipsită de orice legitimitate populară şi democratică, Uniunea Europeană este înainte de toate o construcţie care reflectă interesele marilor bancheri internaţionali şi ale slugilor lor, managerii de la conducerea întreprinderilor multinaţionale. Centrul puterii este „Comisia” de la Bruxelles, formată din „comisari” numiți de guverne, dar care nu răspund în faţa acestora. Aceştia domnesc peste zeci de mii de funcționari care emit peste 25.000 de acte normative pe an.
Beneficiind de privilegii fiscale nemaiauzite, sub pretextul că ei nu trebuie să poată fi mituiți de niciun stat, aceşti funcţionari încasează salarii cuprinse între 7.900 şi 18.200 de euro pe lună, brut.

Parlamentul se supune puterii executive şi legile sunt redactate de către înalţii funcţionari. Prin urmare, deputaţii votează ca nişte roboţi: grupul lor politic le pregăteşte fişele de voturi cu numărul amendamentului de votat şi cu semnele „+”, „-„ sau „0” pentru ca aceştia să voteze pentru sau împotrivă, ori să se abţină.
Deputatul votează astfel fără să consulte cu adevărat în amănunt conţinutul textelor: acesta are încredere în specialiştii (funcţionarii) grupului politic. Plutocraţia euromondialistă are o adevărată problemă cu democraţia. Elitistă, ea dispreţuieşte poporul şi îl consideră în general prost şi neinstruit. În optica acesteia, nu se pot acorda prea multe drepturi populaţiei, care este iraţională şi stihinică.

Prin urmare, când o ţară votează „prost”, adică împotriva intereselor mondialiste, aceasta este determinată să voteze din nou: întocmai ca în Irlanda. Atunci când poporul francez şi olandez refuză să accepte constituţia europeană, li se impune tratatul de la Lisabona prin intermediul Parlamentului. Atunci când un prim-ministru grec are intenţia să supună la referendum planul riguros impus de zona euro, acesta este ameninţat că i se anulează orice ajutor economic. Atunci când guvernul maghiar ieşit în urma votului cercetează puterile băncii centrale, acesta este ameninţat cu sancţiuni.

De curând, în ianuarie 2013, Secretarul american pentru Afaceri Europene a încurajat refuzul acestei exercitări democratice, spunând: „Referendumurile au contribuit adesea la izolarea ţărilor.”, cu alte cuvinte, acestea sunt sancţionate pentru că blochează agenda mondialistă. Mai grav, această elită politică decuplată de la realitate, care acționează numai în interesele plutocraţilor, îşi consideră propriul popor drept un obstacol în calea proiectelor sale, şi, prin urmare, drept un duşman. Astfel, ministrul guvernului tehnocrat financiar, Mario Monti, declară în ianuarie 2012 că „ideologia unor mişcări politice este unul dintre principalii duşmani de astăzi din Europa”.

Plutocraţia europeană este pe cale să facă să dispară democraţia, făcând astfel încât popoarele din Europa să intre în era postdemocratică: nu se mai pune problema să se facă ceea ce vor cetăţenii, ci de a aranja lucrurile astfel încât aceştia să vrea ceea ce deja s-a adoptat. „Tot așa cum economia constă din ce în ce mai mult dintr-o adaptare la cerere şi ofertă (graţie publicităţii, a cărei funcţie este să creeze pentru consumatori nevoile care se dovedesc cele mai rentabile din punct de vedere financiar), postdemocraţii folosesc mijloace de informare pentru a face astfel încât popoarele să ceară a posteriori ceea ce deja a fost făcut fără ele.”, rezumă economistul Thibaud de la Hosseraye.

Şi, în cazul în care mijloacele de informare nu oferă toate garanţiile de condiţionare şi de supunere a popoarelor, plutocraţia s-a organizat pentru a funcţiona prin sistemul „încercare – greşeală”, după cum explică Jean‑Claude Junker, fostul preşedinte al Eurogrupului în anul 1999: „Se ia o decizie şi, după ce se aşteaptă puţin pentru a vedea ce se petrece, sunt analizate rezultatele. Dacă măsura luată nu provoacă nici proteste, nici revoltă, pentru că oricum majoritatea oamenilor nu înţeleg nimic din ceea ce s-a hotărât, atunci continuăm pas cu pas, până la punctul de non-retur.”

Uniunea Europeană este infiltrată de lobby-uri ce acţionează din umbră

Foarte puternice, lobby-urile diferitelor sectoare de activitate economică, de la sectorul agroalimentar până la sectorul farmaceutic, trecând prin sectorul financiar sau petrolier, îşi cântăresc întreaga greutate în deciziile Comisiei, ale Parlamentului şi ale Consiliului de Miniştri ai celor 27 de state membre.
Dintre acestea, lobby-urile finanţelor, reprezentând interesele oligarhiei financiare, sunt în mod deosebit active la Comisia Europeană şi la Direcţia Generală pentru Piaţa Internă, contracarând toate reformele sectorului bancar şi financiar.

Numai pe piaţa din Bruxelles, băncile şi celelalte întreprinderi financiare au forţat 700 de experţi ca să orienteze procesul legislativ în direcţia dorită de acestea. Joost Mulder, responsabil cu Relaţiile externe la organizaţia nonguvernamentală Finance Watch, vorbește despre genul de promisiuni pe care lobbyştii le fac clienţilor (a se citi politicienilor corupţi): „Dacă îmi daţi 10.000 de euro onorariu, mă voi ocupa de poziţia dumneavoastră înscrisă pe ordinea de zi a Consiliului.”

De exemplu, în anul 2011, trei parlamentari europeni au căzut în plasa unui ziarist britanic. Aceştia cereau 12.000 euro ca să depună un amendament la un text de lege. Şi mai grotesc încă a fost unul dintre cei trei parlamentari, deputatul european român Adrian Severin (nepotul lui Saul Brukner, alias Silviu Brucan), care, deşi a fost dat afară din Grupul Socialist, a refuzat pur şi simplu să demisioneze!

De la democraţie la postdemocraţie

Cu orientare neoliberală şi atlantică, fiind la cheremul pieţelor financiare, Uniunea Europeană a plutocraţilor nu tolerează nici incertitudinea, nici contradicţia. Dogmatic şi antidemocratic, acest comportament a luat o asemenea amploare, încât chiar şi cetăţenii mai puţini informaţi sunt neliniştiţi cu privire la acest lucru. Prin urmare, David Cameron, primul ministru britanic, remarca în luna ianuarie a anului 2013 următorul aspect: „În cadrul populaţiei există o frustrare în continuă creştere, datorită faptului că Uniunea Europeană reprezintă, mai degrabă, ceva ce li se impune oamenilor decât ceva care acţionează pentru aceştia.”

De fapt, aşa cum a recunoscut în Parlamentul de la Strasbourg în anul 1999 Jacques Delors, fostul preşedinte al Comisiei Europene: „Europa este o construcţie cu o aparenţă tehnocratică, ce se desfăşoară sub egida unui fel de despotism lejer şi luminat.” O tehnocraţie despotică ce pune stăpânire pe pieţe şi care nu suportă exercitarea democraţiei (alegeri, referendumuri), duce la apariţia îngrijorărilor din partea investitorilor.

În noiembrie 2011, în Grecia a fost abandonată ideea unui referendum cu privire la măsurile de austeritate. Tot în Grecia, precum şi în Italia, criza a dus la demisionarea şefilor de guvern aleşi. Aceştia au fost înlocuiţi cu „tehnocraţi”, care nu au fost aleşi şi care nu depind, așadar, de voinţa alegătorilor.

Pentru Ulrich Thielemann, specialistul german în etică a afacerilor, politica se supune legii pieţelor. „Atunci când statul nu are decât singurul scop, de a înşela competitivitatea, ne este interzis să punem următoarea întrebare, pe care de altfel se fondează democraţia: Cum vrem să trăim?”

Aşa cum remarca economistul Thibaud de la Hosseraye, „Alegerile democratice pe care le pot face popoarele sunt lipsite de orice sens, de orice efect asupra realităţii, atunci când li se cere părerea, întrucât jocurile sunt deja făcute. Aceasta este chiar metoda pe care s-a construit Uniunea Europeană şi care trasează o nouă formă de democraţie […], pe care, pe bună dreptate, o putem numi postdemocraţie.”

Este vorba despre metoda „faptului împlinit”, a unui vot care nu mai are valoare de decizie, ci de validare: „Acesta vine după ce decizia a fost luată şi după ce situaţia care rezultă este considerată suficient de avansată pentru a părea ireversibilă. Votul se reduce astfel la simpla conformare a populaţiei la rezultatul prestabilit al alegerilor, ce sunt făcute în mod discreţionar de către instanţele nealese (funcţionari, experţi, lobby-işti)”.

Economistul adaugă: „Votul în democraţie, având loc după ce a fost luată decizia, nu poate avea decât scopul de a sonda opinia popoarelor cu privire la lucrurile deja realizate: într-adevăr, nu mai are sens să-i întrebăm ce vor, pentru că nu mai au de ales. În consecinţă, de la o democraţie republicană fondată pe voinţa cetăţenilor, ajungem aici la o democraţie a opiniei, care se străduieşte să rămână în concordanţă cu opiniile lor.
Alegerile sau referendumurile organizate periodic au drept scop măsurarea gradului de adeziune a opiniei publice, de compatibilitate între ceea ce au realizat liderii din Uniune şi ceea ce poporul poate suporta. Poporul este întrebat ceea ce crede, nu ceea ce vrea.
Căci, şi acest lucru este nou, păpuşarii Uniunii Europene, nemulţumiţi să construiască bazându-se pe popoare, decid astfel să construiască împotriva lor. Într-adevăr, în conformitate cu ceea ce au ilustrat ultimele referendumuri, conducătorii Uniunii Europene nu ezită să contrazică în mod explicit voinţa exprimată cu regularitate de către popoare. Atunci când popoarele spun nu cu privire la un anumit subiect, forurile de conducere ale Uniunii Europene îl vor relua schimbându-i ambalajul: aşa s-a petrecut cu operaţiunea de a converti Constituţia în Tratatul de la Lisabona. În consecinţă, ceea ce constatăm în urma votului negativ al Olandei privind Constituţia europeană (2005), precum şi în urma votului negativ irlandez privind Tratatul de la Lisabona este că, pentru a-şi atinge scopurile, şefii Uniunii Europene nu se mai mulţumesc să nu ţină cont de voinţa oamenilor, ci decid să li se opună direct, prin forţă. Nu doar că nu au încredere în popoare, ba chiar, în zilele noastre, le sfidează”, concluzionează Thibaud de la Hosseraye.

Cu privire la Tratatul de la Lisabona, ce nu face decât să reia Constituţia europeană refuzată prin vot popular, tehnocraţii aflaţi în slujba aşa-zişilor „iluminaţi” s-au folosit pur şi simplu de manevre administrative viclene pentru a nu mai fi siliţi să consulte voinţa populară, cu scopul de a face să meargă mai departe proiectul lor aberant de „construcţie europeană“, care vizează crearea unui superstat masonic. Cei care au investigat această înşelăciune au recunoscut ei înşişi acest fapt.

Prin urmare, Valéry Giscard d’Estaing spunea la data de 14 iunie 2007 că, prin diverse manevre, „Opinia publică va fi determinată să adopte fără să ştie dispoziţiile pe care nu îndrăznim să i le prezentăm în mod direct.” În ceea ce-l priveşte pe ministrul belgian al Afacerilor Externe, Karel de Gucht, acesta spunea: „Scopul Constituţiei era să fie mai lizibilă, inteligibilă […]. Scopul acestui tratat este să fie ilizibil, neinteligibil […]. Astfel, Tratatul de la Lisabona, devenit ilizibil, neinteligibil prin complexitatea lui, a fost impus popoarelor europene. Constituţia se vroia a fi clară, în timp ce acest tratat trebuie să fie obscur. Acest fapt este un succes.”

Intenţia înşelăciunii este confirmată, de asemenea, de către Giuliano Amato, fostul preşedinte al Consiliului Italian: „S-a luat hotărârea ca documentul să devină ilizibil. Dacă acesta este ilizibil, înseamnă că nu este constituţional; asta e ideea… Dacă aţi reuşi să înțelegeți textul la o primă abordare, ar exista riscul organizării de referendumuri, pentru că este vorba despre ceva nou.”

Euro este de fapt un instrument de slăbire a suveranităţii naţiunilor

La originea fabricării monedei euro au existat două idei: prima, crearea unei monede unice pentru a o folosi drept bază economică în vederea construcţiei politico-economice, simultan cu dizolvarea naţiunilor în falsa sclipire comunitară, prin intermediul mecanismului angrenajului. A doua, eliminarea riscurilor produse de fluctuaţiile cursului valutar ale monedelor naţionale, considerate de asemenea nişte piedici pentru comerţ şi pentru mişcările de capitaluri.

Eliminarea monedei naţionale pentru adoptarea unei monede unice înseamnă abandonarea autonomiei monetare, care este în sine un instrument de stabilizare economică. Într-un sistem în care fiecare ţară îşi are propria monedă, este posibil ca moneda să se devalorizeze: aceasta reprezintă o gură de oxigen pentru exporturi. Produsele vândute în străinătate devin mai ieftine şi acest fapt reduce deficitul ţării faţă de exterior. Cu o monedă unică, euro, această alternativă nu mai există. În măsura în care moneda unei naţiuni trebuie să se adapteze la economia acesteia şi nu invers, zona euro este în criză deschisă, după ce a fost, încă de la crearea sa, zona cu cea mai scăzută creştere economică de pe întreaga planetă. Laureatul Premiului Nobel pentru economie (2008), Paul Krugman, a spus, de altfel, în octombie 2011: „Tristul adevăr este că sistemul euro este din ce în ce mai mult sortit eşecului. Şi mai trist este că, ţinând cont de modul cum se comportă sistemul, Europa ar duce-o cu siguranţă mai bine dacă acesta s-ar prăbuşi mai degrabă azi, decât să o facă mâine.”

Având în vedere că nu există nicio posibilitate de a adapta valoarea monedei sale prin ajustări mecanice potrivite cu situaţia în care se găseşte naţiunea, nu există o altă soluţie pentru a restabili competitivitatea, decât impunerea, prin decizii autoritare, a unor măsuri numite „de austeritate”.

Adăugăm la această situaţie de confiscare a suveranităţii monetare faptul că Tratatul de la Maastricht obligă ansamblul națiunilor membre ale Uniunii Europene să împrumute de pe piaţa financiară, în loc să poată să emită moneda. Acest fapt are drept consecinţă creşterea generală evidentă a îndatorării statelor, ce sunt obligate să îşi ramburseze datoriile şi dobânzile acestor datorii la băncile private.

Uniunea Europeană: o uniune economică în beneficiul ocultei financiare şi aproape nimic altceva

Pentru tehnocraţii europenişti ce se hrănesc cu un gen de neomarxism, în construcţia europeană contează doar economia. Eliminând factorul cultural şi social la porunca venită de la superiorii lor adesea neştiuţi din ierarhia masonică, obsedaţi de îmbogăţirea proprie şi orbiţi de dogmele neoliberalismului, aceştia sunt capabili să spună orice ca să facă opinia publică, de cele mai multe ori neavizată şi dezinformată, să le înghită pe nemestecate gogoșile.

Prin urmare, Michel Sapin, actualul ministru al Muncii, Ocupării Forţei de Muncă şi Dialogului social, recita cuminte la data de 2 august 1992 textul dinainte învăţat: „Europa este răspunsul de viitor pentru chestiunea privind şomajul. Bazându-se pe o piaţă de 340 de milioane de consumatori, cea mai mare din lume, pe o monedă unică, cea mai puternică din lume, pe sistemul de securitate socială, cel mai protector din lume, societăţile vor putea crea locuri de muncă.”

De fapt, Uniunea Europeană este un eşec sumbru, capul de pod pentru structurarea unui guvern mondial şi al statului fascist unic planetar, pe care aşa-zişii „iluminaţi” se străduiesc disperaţi să îl instaureze demolând identităţile naţionale, negând diferitele culturi şi valori ale popoarelor din Europa.

Potrivit filosofului grec Stelios Ramfos, eşecul construcţiei europene se explică prin desconsiderarea tradiţiilor şi a popoarelor în sine. Cu privire la compatrioţii săi, acesta spunea că „Grecii nu gândesc precum europenii din vest. Noi nu am cunoscut Renaşterea. Structura noastră mentală a rămas într-un fel focalizată asupra problemelor din momentul prezent. Grecia s-a trezit «avansată» după Independenţă la rangul statelor «moderne», fără să fi creat un adevărat contract social. Se spune adesea acest lucru, care este adevărat: în mare, nucleul central al societăţii noastre rămâne familia. Totul se petrece prin prisma raporturilor personale. Faptul de a construi ceva împreună cu un oarecare cetăţean îndepărtat nu are sens pentru noi. Aşa-zisul clientelism al statului grec şi al partidelor are o bază puternic culturală.”

Filosoful grec adăuga apoi: „Grecii nu trăiesc în aceeaşi dimensiune temporală cu nemţii, care, spre deosebire de noi, separă în mod distinct trecutul, prezentul şi viitorul. La noi contează numai prezentul! Mai mult decât atât, un grec nu are încredere nici în vecinul, nici în statul său. Grecii cred în familia lor, în partidul lor, cu care au, prin naştere sau viaţă socială, o legătură de rudenie. Să încercăm să înţelegem de ce Europa de Sud este afectată de această criză. Greutatea catolicismului tradiţional din această periferie meridională are, ca şi ortodoxia din Grecia, un rol considerabil. Le vorbiţi grecilor despre salvarea statului lor, în timp ce aceştia sunt preocupaţi mai mult de salvarea sufletului. Ce puteţi voi înţelege din acest fapt?”

În ceea ce priveşte administratorii Uniunii Europene, Stelios Ramfos afirmă că aceştia confundă „geografia şi cultura. Noi facem parte din civilizaţia europeană veche, fără să împărtăşim însă valorile culturale ale Europei moderne. Ştiu că acest aspect este şocant, dar valorile europene nu au pătruns încă aici. Treizeci de ani de apartenenţă la Uniunea Europeană este puţin. În această ţară nu a avut loc nicio reformă de educaţie, ci numai schimbări superficiale.“

În cele din urmă, acesta concluzionează, adoptând o poziţie de „corectitudine politică” şi o exprimare diplomatică, în care nu pune la îndoială bunele intenţii ale mai marilor Uniunii Europene şi proiectul aşa-zisei „societăţi europene”: „Responsabilii Comisiei Europene, ai Băncii Centrale Europene, ai Fondului Monetar Internaţional s-ar fi înconjurat mai bine de antropologi sau de filosofi, decât să se fi închis în ministere. Europa nu este omogenă. Trebuie să acceptăm acest fapt. Chestiuni esenţiale, precum valoarea muncii, nu sunt împărtăşite în aceiaşi termeni. Munca înseamnă într-o oarecare măsură un păcat. Motivul nu îl cunoaştem. Societatea europeană nu poate exista decât dacă îşi asumă şi îşi gestionează contradicţiile. Această criză nu este o criză economică, ci una culturală.”

Un bilet doar „dus”, fără nicio posibilitate de întoarcere

Impusă atât clasei politice (şefii guvernelor și ai parlamentelor), cât şi populaţiei, „construcţia europeană” ia înfăţişarea unui marş forţat care nu permite nicio întoarcere înapoi, niciun compromis şi nicio revoltă. Prin urmare, scenariul renunţării la euro de către un stat membru nu este o opţiune din perspectiva oficialilor Uniunii. În mod foarte semnificativ pentru abordarea „democratică” şi „flexibilă” a plăsmuitorilor Uniunii, nu s-a prevăzut nicio măsură pentru reîntoarcerea la monedele naţionale. Nici în tratate, nici în fapte.

Uniunea monetară este, oare, ireversibilă?

Aici se vede aroganţa şi determinarea plutocraţiei mondialiste, care îşi impune în mod discreţionar agenda, cu orice preţ. Râzându-şi de naivitatea unora, globalistul Jacques Attali declara la data de 24 ianuarie 2011, referindu-se la Tratatul de la Maastricht, tratatul constitutiv al Uniunii Europene, semnat în anul 1992: „Cu mare grijă şi atenţie, s-a omis să se scrie articolul care permite ieşirea din Uniunea Europeană; acest aspect, evident, nu este prea democratic… dar este o garanţie pentru noi.”

Doctrina şocului, aplicată Uniunii Europene

„Atunci când totul merge bine, acest fapt se datorează «Europei», dar atunci când lucrurile merg prost, poporul este cel care are cel mai mult nevoie de «Europa». Orice s-ar petrece, bine sau rău, totul este interpretat în sensul unui progres liberalizator şi integraţionist. Însă, în practică, avem o logică de angrenaj, unde fiecare dificultate întâlnită ne atrage şi mai mult către statul federal”, afirma analistul Thibaud de la Hosseraye cu privire la punctul de vedere al politicienilor Uniunii. Şi cum plutocraţia mondială consideră popoarele drept nişte obstacole în calea guvernului mondial, este mai mult decât posibil că aceasta „gestionează” în mod conştient criza din zona euro, lăsând-o să se agraveze timp de aproximativ cinci ani, înainte să înceapă să culeagă fructele panicii, pentru a accelera crearea statului federalist european.

Alături de mulţi alți comentatori, şi istoricul britanic Niall Ferguson consideră că: „Artizanii uniunii monetare ştiau dinainte că modelul lor va duce la o criză şi voiau să folosească această criză pentru a impune o soluţie federalistă.” Acest rezultat apare prin aplicarea „şocului necesar”, situaţia care apare imediat după aceea fiind prescurtată prin expresia TINA: „There Is No Alternative”, adică, vezi Doamne, nu există alternativă la planul federalist. Ceva de genul: „se supun sau îi distrugem”.

Dacă se supun, cu atât mai bine. Dacă sunt distruşi, atunci se vor supune totuşi… cu doar câteva ajustări! Este, de altfel, şi interpretarea lui Wolfgang Schäuble, actualul Ministru german de Finanţe, care a declarat, ca un fals profet (ce cunoştea de fapt planurile din culise), în martie 2013: „Cu privire la această perioadă, cred că vom citi într-o zi în cărţile de istorie faptul că această criză a apropiat Europa şi mai mult.” O apropiere – adăugăm noi – şi nişte ajustări care au întârziat democraţia, care au ridiculizat suveranitatea naţiunilor, care au sărăcit milioane de cetăţeni prin intermediul „planurilor de austeritate”, sau care au restrâns libertăţile individuale şi colective.

Efectele măsurilor de austeritate

Georg Pieper este un traumatolog german, expert în analiza traumelor induse de catastrofe. În octombrie 2012, acesta a plecat în Grecia, uimit fiind de măsurile de austeritate impuse de către Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană şi Fondul Monetar Internaţional („nesfânta treime”), şi unde şomajul ajunge până la 26%.

Iată ce a observat Georg Pieper:
• Oameni, care nu demult făceau parte din clasa de mijloc, adunau fructe şi legumele expirate de pe străzile din Atena.
• Femei însărcinate, care erau gata să nască, cutreierau spitalele pentru a-i ruga pe administratori să le primească, dar pentru că ele nu aveau nici asigurare medicală şi nici bani suficienţi, nimeni nu vroia să le ajute. Tot la spital, cei care erau admişi, trebuiau să îşi aducă cearşafuri şi hrană. După concedierea personalului de întreţinere, medicii şi infirmierele erau cei care făceau curăţenie. Spitalul ducea lipsă de mănuşi şi sonde de unică folosinţă. Uniunea Europeană a avertizat guvernul ţării cu privire la răspândirea bolilor infecţioase.
• Un bătrân nu putea să-şi plătească medicamentele necesare pentru problemele cardiace pe care le avea. Pensia i-a fost redusă la jumătate. Muncind aproximativ patruzeci de ani, acesta credea că şi-a făcut datoria şi că i se cuvenea un ajutor după nevoi, însă acum el nu mai înţelegea mersul anapoda al lumii.
• În cadrul populaţiei, tulburările psihice au explodat, iar procentul de sinucidere s-a dublat în ultimii trei ani. Sinuciderile au atins un procent de 75% în rândul bărbaţilor care au fost privaţi de muncă, ceea ce a afectat prin urmare deopotrivă, atât virilitatea în general, cât și valoarea lor pe piața muncii. Relaţiile sociale dintre cetăţeni se deteriorează şi revolta faţă de sistemul corupt, pervers, față de politica şi economia internaţională, ale căror așa-zise ajutoare îi sărăcesc pe oamenii de rând şi îi îmbogățesc tot pe bancheri, este tot mai mare. Frustrarea şi furia se pot vedea la minorităţi, victime ale actelor de violenţă. „Omul”, constata Georg Pieper, „se transformă într-un animal sălbatic în astfel de situaţii dramatice.”

Întrucât înseși bazele societății grecești sunt subminate, traumatismul este colectiv. Aceste planuri de austeritate, care nu servesc la nimic şi a căror ineficiență a fost recunoscută chiar de către FMI, seamănă cadavre nu numai în Grecia, ci şi în Spania, în Franţa şi în Bulgaria. Jertfele cu gloanţe şi sinuciderile se succed în faţa parlamentelor, a primăriilor sau a agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă. Deveniţi martiri, aceşti cetăţeni copleşiţi de datorii au ales o formă de protest extremă.

Psihiatrul bulgar, Roumen Petkov, consideră, cu privire la jertfele umane provocate de gloanţe din ţara sa, că „unii au ales această moarte atroce pentru ca strigătul lor de disperare să fie auzit de către toţi.”

Traumatismul colectiv grec nu o uimeşte şi nu o înduioşează deloc pe Christine Lagarde, directoarea generală a Fondului Monetar Internaţional (FMI), care i-a invitat cu cinism şi dispreţ pe greci „să-şi ia destinul în mâini”. „Cred că aceştia ar trebui să se ajute reciproc […] plătindu-şi toate impozitele”, a declarat cu şocantă şi evidentă lipsă de compasiune aceasta în luna mai 2012, referindu-se la „toţi aceşti oameni care caută în permanenţă să scape de impozit”. În schimb, responsabila Christine Lagarde declară pentru înduioşarea proştilor care mai pot să-i crediteze bunele intenţii: „Mă gândesc mai mult la aceşti şcolari dintr-un sătuc din Niger, care nu au decât două ore de cursuri pe zi, care au la dispoziţie un scaun la trei copii şi care urmăresc cu ardoare să aibă acces la educaţie… Mă gândesc în permanenţă la ei, pentru că eu cred că aceştia au mai multă nevoie de ajutor decât populaţia din Atena.” În ceea ce-i priveşte pe greci, aceştia se vor gândi, poate, şi ei în permanenţă cu mult drag la doamna Lagarde, atunci când vor afla că această doamnă, care vrea să-i pună fără milă pe sărmani la plată, beneficiază (ca să vezi ce întâmplare norocoasă!) de o degrevare totală de impozite pe sărmanul ei venit de… 380.939 euro anual, plătit de către FMI.

Primele două părți ale acestui articol au fost consacrate dedesubturilor secrete ale crizei de sistem ce a devenit globală. Am urmărit, în felul acesta, să depistăm mecanismele economico-financiare nebănuite ce se află la baza crizei, numind, rând pe rând, complotiştii și beneficiarii colapsului financiar, și totodată am deconspirat agendă politică secretă subiacentă ce a fost necesară instrumentării acestui haos economic plănuit, haos ce a început să fie orchestrat din umbră pe la mijlocul anului 2007 și al cărui deznodământ pare să aibă un iz de prăbușire economică totală sau chiar de conflict armat internațional de foarte mare amploare.

În anii ’50 ai secolului trecut, Jean Monnet, agentul oficial de la Paris al bancherului J.P. Morgan, unul dintre „părinții“ fondatori ai Uniunii Europene (UE) a declarat: „Oamenii nu acceptă schimbarea decât atunci când se află într-o stare de acută necesitate, iar necesitatea nu apare decât în situațiile de criză“. Actualitatea recentă îi dă dreptate: integrarea europeană nu a „progresat“ niciodată în sfera economică și politică atât de mult cât a „progresat“ în perioada acestei crize. Așadar, de la 1957, anul semnării Tratatului de la Roma, care este totodată actul de naștere al Comunității Europene, și până în prezent, bizara construcție europeană nu a „progresat“ niciodată atât de mult.

Înființarea acestui stat federal european, ce a fost plănuită și finanțată de către elita financiară anglo-saxonă a aşa-zişilor „iluminaţi“ și de către ideologii mondialiști din cadrul grupării Council on Foreign Relations (CFR), și după aceea instaurarea lui de către tehnocrați francmasoni avangardiști precum Jean Monnet, Robert Schuman sau Joseph Retinger, intră, s-ar părea, în faza de consolidare. În vreme ce sunt stabilite în culise fundamentele instituționale și legislative, măștile încep să cadă, rând pe rând.

Pe de o parte, UE își arată destul de repede adevărata față, respectiv chipul sinistru, aproape criptofascist al unui stat european deja anti-democratic și neoliberal. Pe de altă parte, adevărații „stăpâni ai lumii“, aşa-zişii „iluminaţi“, operează din umbră, şi nici măcar nu se mai chinuie să disimuleze: banca Goldman Sachs ocupă avanposturile strategice ale eșichierului politico-economic (puterea executivă a națiunilor, Banca Centrală Europeană (BCE), în vreme ce fondurile speculative destabilizează economia, iar FMI contribuie de zor la munca de distrugere mascată a statelor și a popoarelor (prinse deja în capcana insidioasă a datoriei acaparatoare) prin intermediul unor viclene măsuri de austeritate, din ce în ce mai severe.

Apariţia limbii noi, orwelliene (newspeak), antidotul ridicol al euroscepticismului

Dat fiind faptul că „identitatea europeană“ este un concept artificial ce nu se bazează pe niciun fel de moștenire culturală sau socială, aceasta face să fie cât se poate de stranie proclamarea ori autodeclararea cetățenilor acestui continent ca fiind „europeni“. De la adoptarea ilegală a Constituției europene de către Franța pe 29 mai 2005, toţi cetățenii sunt somați să se identifice afectiv cu o hârțoagă, respectiv Constituția europeană, care este menită să le substituie integral sentimentele naționale, respectiv identitatea națională, patriotismul și atașamentul patriotic față de țară, față de zonă, față de orașul în care fiecare locuiește.

Inspirându-se din tehnicile de marketing, care sunt deja demne de marca junk food (mâncare procesată industrial, de foarte proastă calitate) care conține un „m“ galben (McDonalds), strania mașină birocratică europeană a creat ceea ce se numeşte Programul Erasmus în 1987, cu scopul de le a insufla un sentiment de apartenență europeană tinerilor din națiunile Europei, viitori cetățeni ai bizarului imperiu european.

Programul Erasmus ar putea fi un „happy meal“ al tinerilor europeni, dacă nu ar satisface în realitate doar „pofta“ de putere ale plutocraților mondialiști ce acţionează din umbră. În ciuda acestor eforturi disperate de finanțare, chiar și generația Erasmus are o mulțime de dificultăți în a înțelege și a defini substanța „identității europene“. De fapt, dincolo de aparenţe, „identitatea europeană“ nu este definită în nicio constituție și în niciun tratat.

Pentru a întări aderarea la proiectul european și pentru a șterge sentimentul anticomunitar, tehnocrații se sprijină actualmente pe un buget de „comunicare“ de 213 milioane de euro, la care trebuie să adauge mai multe sute de milioane de euro ce sunt destinate campaniilor furibunde de presă și relațiilor publice. Aceste eforturi imense de propagandă vizează, înainte de toate, manipularea cuvintelor pentru „eurofilizarea“ maselor, pentru neutralizarea oricărei opoziții și pentru paralizarea tuturor criticilor îndreptăţite, desigur, toate acestea cu complicitatea evidentă a mass-media.

Însă, la o privire mai atentă, toate aceste exprimări verbale „europene“ se dovedesc a fi deja tributare unui limbaj de lemn ce este menit să înțepenească ori să direcționeze cu neruşinare gândirea, și iată că fac din vorbitori niște handicapați conceptual ce se exprimă folosind ciudate sau hilare sintagme precum „forțe vii“, „opinie publică“, „fractură socială“.

Referitor la acest subiect, răposatul sociolog Pierre Bourdieu le categorisea, pe bună dreptate, drept niște expresii în mod evident „nedeterminate semantic, banalizate și lustruite de uzura evidentă a unei folosiri automate, care funcționează întocmai precum formulele magice“.

Începând din 1948, autorul englez George Orwell profețea, după modelul cărții sale intitulate „1984“, apariția unui cumplit regim totalitar, care era menit să controleze în mod tiranic masele prin aplicarea următoarelor rețete: televizorul mai mereu aprins, o istorie revizuită în mod viclean şi aproape în permanență, în funcție de interesele criptice, ideologice și politice, ale momentului, condamnarea promptă şi nemiloasă a celor care îndrăznesc să aibă o altă opinie, diabolizarea îndârjită a opozanților, pentru a impune astfel cât mai repede refuzul realității și al dezbaterii creatoare, precum și manipularea atentă a vorbirii şi a gândirii prin intermediul unei veritabile „limbi de lemn“, numită de către George Orwell „newspeak“ (termen compus scornit de scriitorul englez, care s-ar putea transpune în româneşte prin alăturarea agramată „nouspune“ sau „nouvorbi“, sau „nougrăi“), care este caracterizată de „corectitudine politică“ şi este menită să înlocuiască „limba învechită“ („oldspeak“, care în româneşte ar putea suna „vechispune“ sau „vechivorbi“, sau „vechigrăi“).

„Limba nouă“ orwelliană (newspeak) este destinată să facă aproape imposibilă orice exprimare critică la adresa viziunii dominante a sistemului, și tocmai de aceea folosește mai multe artificii stranii. Înainte de toate, sunt acele sintagme şi cuvinte „semnal“ ce exprimă ideologia oficială și care indică apartenența la clasa dominantă a celui care le folosește. Printre acestea se află cuvinte, termeni şi expresii semnificative precum „pluralitate“, „diversitate“, „guvernare“, „deschidere“, „restructurare“, „reformă“, „liberă circulaţie“, „globalizare“, „criză economică mondială“, „fermieri“, „disponibilizare“, „aliniere la standardele europene“, „platformă europeană de dezvoltare“, „acquis comunitar“, „europarlamentar“, „fonduri europene“, „directive europene“, „aderare necondiţionată la normele şi standardele europene“, „cetăţenie activă“, „dezvoltare durabilă“, „economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate“ etc. etc. După aceea, există anumite cuvinte tabu care corespund unor concepte pe care ideologia dominantă se străduiește din răsputeri să le elimine, cum ar fi, spre exemplu, „popor“, „națiune“, „patrie“, „graniță“, „tradiție“, „civilizație“, „identitate“, „rasă“, „autoritate“, „ordine“, „normalitate“. Merită să mai menționăm, de asemenea, și folosirea masivă, am putea spune, a acestei „limbi noi“ prin utilizarea unor termeni-fetiș, al căror sens a fost denaturat, printre care enumerăm: „minitratat“, „democrație“, „cetățean“, „valoare“… Și, în sfârșit, trebuie să mai amintim aici și recurgerea stereotipă, recursivă şi agresivă la termeni descalificanţi şi la „cuvinte stigmatizante“, care sunt menite să impună refuzul insidios al realităților care contravin propagandei oficiale, al dialogului firesc și al dezbaterii de idei, cum ar fi: „eurofob“, „terorist“, „conspiraționist“, „complotist“, „extremist“, „xenofob“, „demagog“, „naționalist“, „populist“, care le sunt adresate prompt şi cu „generozitate“ mai ales opozanților.

Astfel, în virtutea acestei „limbi noi“, toţi cetățenii francezi ce au votat cu un „NU“ ferm la referendumul cu privire la proiectul de Constituție europeană reprezintă doar Franța „înapoiată“. Atunci când Cecilia Malmström, comisarul însărcinat cu probleme interne, a luat cuvântul în luna ianuarie 2013 cu privire la alegerea unui mare număr de deputați critici față de UE în cadrul Parlamentului european în 2014, aceasta a abuzat practic de „limba de lemn europeană“, vorbind despre ceea ce ea numea „extremismul violent“ din Europa, despre „fundamentalismul religios“, despre „xenofobia“ sau despre „extremismul de dreapta ori de stânga“. Toate acestea ar constitui, după cum susţine ea, o amenințare pentru securitatea europenilor.

Tot cam în același registru, comisara a argumentat că „nu vom învinge extremismul violent dacă trecem cu vederea propaganda populistă și demagogică ce constituie baza violenței ce există în Europa. Niciodată de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, forțele extremiste și populiste nu au avut atât de multă influență asupra parlamentelor naționale“.

Cuvântul „popor“, un cuvânt tabu, nu apare decât o singură dată în tratatul consolidat care a rezultat în urma negocierilor de la Lisabona. De fapt, tehnocrații de la Bruxelles nu agreează exprimarea colectivă a popoarelor, preferând să folosească conceptul individual de „cetățean“. Cuvintele „identitate“ și „națiune“ sunt, de asemenea, pur şi simplu evacuate din vocabularul european, întrucât UE este deja o mașină de norma(liza)re, și deci de eradicare a particularităților naționale.

În ceea ce privește cuvintele-fetiș ale tehnocraților, merită să menționăm termenul „minitratat“. De fapt, acolo este vorba despre o maxi-Constituție, respectiv Tratatul de la Lisabona, care a permis reluarea textelor Constituției europene ce au fost respinse de către poporul francez și de către poporul olandez. De fapt, vocabularul instituțiilor europene și procesul de decizie sunt deja niște aspecte absconse, aproape de neînțeles pentru muritorii de rând: Guvernul european poartă numele de „Comisie“, „Consiliul de miniștri“ nu este un Guvern, ci o cameră a Parlamentului, iar Parlamentul nu este, în fond, altceva decât o cameră ce este dublată de o agenție de norma(liza)re.

Exceptând o minoritate din mass-media conservatoare britanică, marea majoritate a mijloacelor de informare în masă europene, complezente sau complice, folosesc deja cu neruşinare această limbă de lemn orwelliană, fără a-și pune niciodată niciun fel de problemă.

Ceea ce este și mai grav este că, în materie de informare și de dezbatere cu privire la subiectul Uniunii Europene, o parte am putea spune covârșitoare a mass-media nu își mai face deloc treaba.

Recent, Emily Bell, profesoară la școala de jurnalism din cadrul Univerității Columbia din New York, a explicat: „Încrederea în jurnaliști se măsoară întotdeauna în timp pe baza capacității lor de a-și recunoaște cu sinceritate propriile erori și de a se deschide prompt dezbaterilor“.

Atunci când vine vorba despre UE, analizele sunt în mod sistematic trunchiate. Propaganda furibundă de la Bruxelles este reluată fără nicio altă formă de proces, jurnaliștii fiind aproape incapabili să-și recunoască rătăcirea, iar dezbaterile sunt, am putea spune, inexistente. Cu câteva excepții, bilanțul jurnaliștilor este, la modul global vorbind, absolut catastrofal.

De fapt, criza profundă ce afectează sectorul mass-media este, în mod evident, în beneficiul capilor ierarhiei europene. Recentele bulversări tehnologice au scăzut dramatic marjele și au afectat considerabil profiturile marilor grupuri mediatice. Cei care investesc în mass-media nu mai așteaptă o retribuție financiară imediată, ci caută pur şi simplu să dobândească o cât mai mare putere și influență.

Din mijloace de informare, ele au devenit medii de influență ascunsă și prescriptori de opinie. Cel mai adesea, ei nu mai caută să ajute la decriptarea realului, ci lucrează doar pentru a-i face pe oameni să adopte o realitate bizară, care nu mai are niciun fel de substanță. Mass-media nu mai are aproape deloc un mesaj, ci recurge cu abilitate la minciună. Mass-media nu mai este aproape deloc acum un ecran pe care se derulează imagini din realitate, ci a devenit, mai degrabă, ceva care pur şi simplu ecranează realitatea.

O stranie armată de (con)trolli pentru războiul virtual împotriva euroscepticilor

Pentru a contracara într-un mod viclean euroscepticismul ce este în creştere pe internet, dat fiind faptul că internetul este singurul mijloc de informare pe care nu îl controlează integral, tehnocrații de la Bruxelles s-au dotat deja cu un aşa-zis program de „analiză calitativă a mass-media“ și cu mijloace insidioase de „supraveghere a opiniei publice“ pe internet.

Este vorba, de fapt, despre o celulă secretă de ripostă ce este compusă dintr-o armată de (con)trolli, ce sunt nişte agenți secreţi (bine plătiţi!) de influență infiltrați pe internet. Documentele interne ce sunt confidenţiale ale acestui program viclean precizează: „Agenţii instituționali ai Parlamentului European trebuie să aibă capacitatea de a acționa cât mai rapid, într-un mod pertinent și la țintă, în mod anonim, spre a influenţa în favoarea noastră conversațiile pe rețelele sociale.“

Documentele confidenţiale recomandă acordarea unei „atenții deosebite țărilor care au cunoscut o creștere alarmantă a euroscepticismului“, urmărindu-se, în felul acesta, impunerea în astfel de țări a unei atitudini și a unui comportament de tipul „pro-Europa“.

Din ce în ce mai multe măsuri liberticide

În afara internetului, măsurile insidioase ce au fost luate pentru contracararea nemulțumirii populare iau o turnură din ce în ce mai severă. Spania a fost deja lovită de aşa-zisa „cură“ de măsuri de o austeritate drastică, ce se traduc printr-o rată a șomajului de 26%. Ea a cunoscut deja primele manifestări de protest ale „mişcării indignaților“ (movimiento de los indignados), la Puerta del Sol, la Madrid, în luna mai 2011. În prezent, mișcările de protest și grevele sunt în mod feroce reprimate, într-o țară în care codul penal este deja unul dintre cele mai represive din Europa.

Iată că nu este deloc întâmplător că ministrul de interne al Spaniei, Jorge Fernández Díaz, a instrumentat de curând o întreagă serie de legi liberticide pentru a lupta – zice-se – împotriva „spiralei violenței“, a „grupărilor antisistem“ care folosesc „tehnici de gherilă urbană“. Este necesar – în viziunea sa – ca oamenii „să se teamă și mai mult de stat“, aceasta fiind justificarea aberantă pe care a oferit-o şi ministrul de interne al guvernului autonom catalan Felip Puig.

Violența fiind cel mai adesea un pretext, manevra vizează, de fapt, încadrarea rezistenței pasive sau active la scară mare la categoria „delict care aduce o gravă atingere autorității“. Cu o astfel de legislație stranie, orice persoană care merge la o manifestare a „indignaților“, ce este adesea organizată în ultimul moment și fără aprobarea autorităților, ar putea fi pedepsită să plătească amenzi sau chiar condamnată la închisoare.
În felul acesta, participarea la mobilizări de acest gen este în mod aspru pedepsită. Difuzarea pe internet și pe rețelele sociale a apelurilor de participare la astfel de manifestări ce sunt, chipurile, susceptibile să „amenințe ordinea publică“ este deja considerată ca fiind un „delict asimilabil participării la organizații criminale“.

Această atitudine în mod vădit totalitară se înscrie în linia ideologică bizară a programelor de pretinsă cercetare cu privire la „securitate și supraveghere“ ce au fost inițiate de către UE. Este vorba de mai bine de 190 de proiecte cu denumiri stranii (Tiramisu, Pandora, Lotus, Emphasis, Fidelity etc.) al căror obiectiv insidios este acela de a controla din ce în ce mai mult popoarele Europei. Exemplul cel mai emblematic este proiectul „Indect“ ce urmăreşte „detectarea automată“ şi descoperirea presupuselor amenințări și a aşa-ziselor situații periculoase, pornind de la simple imagini și de la sunete ce sunt captate în spațiul public, de la informații ce provin de pe internet şi care sunt menite să alerteze serviciile de poliție în cazuri ce sunt considerate, adesea după criterii arbitrare, periculoase. Mai precis spus, toate aceste cazuri se referă, de fapt, la persoane ce staționează pe stradă, la unele mișcări în mulțime, la mașini care merg mai încet, sau la apeluri pe rețelele sociale ce sunt considerate ciudate.

Actualmente, deoarece nu se rezumă să spioneze spațiul public, „Indect“ asigură „supravegherea automată și continuă a resurselor informatice publice cum ar fi site-urile web, anumite forumuri de discuții, rețelele P2P, sau sistemele informatice individuale“. Detectarea comportamentelor aşa-zis „anormale“ ce justifică măsurile de „combatere a criminalității“ sau a „terorismului“, acesta este laitmotivul – obsesiv – al acestui proiect ce a fost finanțat în proporție de 75% de către UE.

Printre numeroasele programe ce sunt finanțate de UE, mai menționăm programul „Arena“, care vizează crearea unui sistem mobil de supraveghere sau programul „Samurai“, care caută să garanteze „supravegherea promptă a comportamentelor suspecte și anormale cu ajutorul unei rețele de camere de luat vederi și a unor captori pentru o mai rapidă cunoaștere a situațiilor“, în aeroporturi și în spațiile publice.

Aceste programe stranii ridică deja numeroase întrebări, cu atât mai mult cu cât ele scapă oricărui control democratic și oricăror obiecții ce ar putea fi formulate din partea societății civile. „Reprezentanții societății civile, parlamentarii, întocmai ca și organizațiile ce sunt însărcinate cu respectarea libertăților civile și a libertăților fundamentale, între care și autoritățile de protejare a datelor, au fost lăsate deoparte“, ne atenționează existenţa unui raport ce a fost comandat de către Parlamentul European în 2010.

În spatele acestor proiecte se află cel mai adesea concerne multinaționale din sectorul de securitate și de apărare, precum grupul aeronautic franco-german EADS, Thales Frances sau Safran.
„Sunt în marea lor majoritate marile societăți de apărare, aceleași care au participat și la definitivarea Programului de cercetare europeană în materie de securitate și care sunt, totodată, principalii beneficiari ai fondurilor europene“, se afirmă în studiul de fațadă al Parlamentului european. Prin impunerea acestor legi liberticide și a programelor de supraveghere, UE le oferă în prezent popoarelor europene o schiță a programului său de securitate în mod evident nazist, care pare să se inspire direct din scrierile deja profetice ale lui Orwell.

A fost deja decernat premiul Nobel pentru război

Merită să ne amintim că, în 2012, premiul Nobel pentru „pace“ a fost decernat UE „pentru faptul de a fi contribuit mai bine de 6 decenii la promovarea păcii și a concilierii, a democraţiei şi a drepturilor omului în Europa“. Aceasta este o decizie care insultă și umilește totodată popoarele europene, ce sunt supuse din ce în ce mai mult austerității și abuzurilor nedemocratice, situații ce sunt decise chiar de către tehnocrații de la Bruxelles.

În opinia în mod evident bizară a lui Herman Van Rompuy, președinte al Consiliului european, și a lui José Manuel Barroso, președinte al Comisiei europene, primirea premiului Nobel este o „mare onoare“. Reacțiile de protest nu s-au lăsat, însă, așteptate. Astfel Nigel Farage, conducătorul Partidului Independenței din Regatul Unit (UKIP) a declarat cu mult curaj că: „Nu trebuie să fii foarte inteligent pentru a constata faptul că proiectul monedei europene unice a provocat o mare încrâncenare și chiar o divizare în rândul societății europene“.

Spania este deja în pragul falimentului. În Grecia, poporul este din ce în ce mai înfometat și s-ar putea spune că nu este săptămână în care să nu izbucnească noi manifestări de protest în capitalele europene împotriva „necuratei treimi“ a Comisiei Europene, a Băncii Centrale Europene și a Fondului Monetar Internațional. Referindu-se la primirea premiului Nobel pentru pace de către UE, parlamentarul Martin Callanan a vorbit cu mult curaj despre o „glumă sinistră și retardată“, observând faptul că „premiul Nobel pentru pace a fost deja considerabil depreciat cu această ocazie, ca urmare a atribuirii nemeritate a acestuia președintelui american Barack Obama“.

În Franța, deputatul Nicolas Dupont-Aignan a fost cel care a remarcat că „această decizie nu este lipsită de cinism, știut fiind faptul că poporul norvegian a refuzat în două rânduri, prin Referendum, să se alăture Uniunii Europene. Totuși această decizie este atât de departe de realitate, încât am putea să credem că este vorba doar de o glumă proastă.“ Dupont-Aignan concluzionează, afirmând că „UE a provocat mari tensiuni și a redeschis răni pe care Europa păcii le închisese, impunând pe întregul Continent politici autoritare ce sunt, de fapt, decise de către tehnocrați nealeși prin vot democratic. Atunci când Angela Merkel este primită la Atena, într-o Grecie al cărei popor este prăbușit sub greutatea de nesuportat a unor măsuri ilegitime și criminale, ne mai putem, oare, gândi că pacea, progresul și fraternitatea progresează acum în Europa?“

Analistul Max Keiser este cel care a făcut o critică vitriolantă la adresa celor care au acordat premiul Nobel în anul 2012: „Această decernare ciudată reprezintă o încununare a unei veritabile mașinării. O mașinărie a ales o mașinărie. UE este deja o tehnocrație ce este guvernată de către nişte roboți care s-au asociat sistemului financiar corupt pentru a jecmăni tot ceea ce cetățenii mai posedă și pentru a oferi mai departe toate acestea Bruxelles-ului și bancherilor, dar mai ales Băncii Mondiale, Uniunii Europene și acestei ridicole «treimi necurate» a Comisiei Europene, a Băncii Centrale Europene și a Fondului Monetar Internațional. Ceea ce se petrece este bizar, inacceptabil şi grotesc“.

Este ca și cum l-am premia apoi pe Frankenstein pentru faptul de a fi cel mai „frumos“ monstru ce a fost creat în cursul acestui an. Cui îi vom mai oferi premiul anul viitor? Max Keiser a adăugat, de altfel, cu perspicacitate, cu mult curaj și cu corectitudine, că premiul Nobel ar fi putut cel mai bine să-i revină lui Julian Assange, care este fondatorul WikiLeaks. „Faptul că nu Julian Assange a fost acela care a primit acest premiu va constitui o pată de neșters pentru Comitetul Nobel. Actualmente nimeni nu a făcut mai multe pentru pace decât Julian Assange, și el este cel care ar fi trebuit să primească premiul Nobel. Faptul că la ora actuală acest Comitet Nobel a devenit o banală mașinărie și că el se află în slujba tehnocrației europene este de-a dreptul revoltător şi rușinos“.

La vremea la care premiul Nobel nu devenise încă un instrument politic, acesta încă era folosit pentru aprecierea meritului și a compasiunii. Maica Tereza, laureată în 1979 și Martin Luther King, în 1964, sunt niște bune exemple de laureați care și-au consacrat întreaga viață unor cauze nobile.

În ceea ce privește UE, putem cu greu să vorbim despre o contribuție ce este adusă păcii. Înainte să distrugă frontierele, înainte să normalizeze și să centralizeze puterea, activitatea acestui organism face ca europenii să se ridice unii împotriva celorlalți. Irlanda se opune deja prezenței imigranților polonezi în Irlanda, iar România intră din ce în ce mai mult în conflict cu alte națiuni din cauza rromilor care au cetățenie română, în vreme ce națiunile din Nord nu mai doresc să plătească pentru națiunile din Sud, iar statele din Sud se simt umilite de către măsurile aberante de austeritate ce sunt cerute de către țările din Nord.

Dincolo de antagonismele comunitare ce sunt orchestrate abil de la Bruxelles, merită să ne amintim că UE este complice la moartea a 1,5 milioane de irakieni și a 40 de mii de afgani, întrucât toate statele membre ale Uniunii Europene s-au aliat politicii criminale a Statelor Unite pentru invadarea „preventivă“ a Irakului, și respectiv a Afganistanului, sub falsul pretext al „armelor de distrugere în masă“, inexistente de altfel, și totodată sub pretextul „războiului împotriva terorismului“.

În cele din urmă, istoria ne învață şi totodată ne arată că ceea ce provoacă războiul este, în realitate, construirea insidioasă a unui imperiu în genul UE, și nu efortul de a păstra identitatea statelor-națiunii. Istoricul Thierry Baudet, doctor la Facultatea de Drept din Leyda, explică faptul că „nu naționalismul conduce la război, ci mai ales ambiția de a obliga diferitele popoare să se integreze într-o astfel de schemă conduce apoi la război. Dacă ar fi necesar să rezumăm, s-ar putea spune că, de fapt, construcția europeană aberantă conduce la război.“

Toate acestea ne atrag atenția asupra faptului că fascismul și nazismul erau ambele axate pe construcția europeană. Începând din 1933, Mussolini își exprima deja convingerea că „Europa va putea să-și exercite din nou puterea asupra lumii, dacă va reuși să instaureze cât mai repede o anumită unitate politică.“

În studiul său de referință, ce este intitulat „Nations and States“ (1977), istoricul Hugh Seton-Watson de la Universitatea din Oxford concluzionează că, de fapt, intențiile ascunse ale lui Hitler nu se limitau la ceea ce am putea descrie ca fiind naționalismul german. Obiectivul acestuia (al lui Hitler) era de a cuceri întreaga Europă și de a supune, de asemenea, teritorii din apropierea Europei. Mussolini dorea, la rândul său, să fondeze un nou imperiu roman în jurul Mării Mediterane, iar japonezii doreau să instaureze o mare sferă de co-prosperitate în Asia orientală.

Referitor la „părinții fondatori ai Europei“, Robert Schuman și Jean Monnet, Thierry Baudet a scris că primul a fost secretar de stat în regimul de la Vichy până pe 17 iulie 1940. În ceea ce-l privește pe al doilea, acesta a lucrat la împiedicarea difuzării la radio a buletinelor cotidiene de informare ale Generalului de Gaulle.

„Oprimarea ce a fost exercitată de către regimul centralizator generează apoi tensiuni“, afirmă în continuare istoricul Thierry Baudet. „Una dintre principalele lecții ce ne-au fost aduse de Primul Război Mondial a fost principiul autodeterminării, ce a fost propagat de președintele american Woodrow Wilson. Acesta a fost un principiu care pleda pentru respectarea diferitelor naționalități, în loc să dorească să le dizolve sau să le integreze într-un ansamblu mai mare. Dacă mergem mai adânc în istorie, ne dăm seama – o dată în plus – că nu naționalismul, ci imperialismul și dorința aberantă de unificare europeană au condus apoi la război. Să luăm drept exemplu războaiele napoleoniene. Napoleon dorea, pentru ceea ce el numea bunăstarea Europei, să instaureze aceleași principii peste tot: un cod european, o înaltă curte de justiție europeană, o monedă comună, aceleași unități de măsură, aceleași legi ș.a.m.d. Napoleon chiar se aștepta ca întreaga Europă să devină rapid o unică și singură națiune. Ideea că naționalismul conduce până la urmă la război și că unificarea europeană conduce la pace este, așadar, falsă. Așa cum de altfel ne putem aștepta, dorința îndârjită de a unifica Europa din punct de vedere politic generează în continuare, mai ales în prezent, multe tensiuni foarte puternice. În aproape toate statele europene se poate vedea cum oamenii încep deja să se răzvrătească. În Europa de Nord, neîncrederea față de Sud se accentuează din ce în ce mai mult, reciproca fiind, de asemenea, valabilă. Aici nu mai este deloc vorba de naționalism, căci este evident că sursa de conflict este actualmente proiectul european.“

În final, istoricul respectiv preconizează o „Europă fără un regim centralizator, o Europă de state-națiuni care cooperează în mod armonios şi înţelept între ele și cărora nu le este deloc teamă de diferențele naționale ce sunt inerente. Trebuie tocmai de aceea să fie reconferită statelor autoritatea şi autonomia cu privire la frontierele naționale pentru ca aceste state să poată ele însele să hotărască pe cine vor să lase să intre pe teritoriul lor. Aceste state vor trebui să opteze în interesul lor economic, pentru un regim suplu şi adecvat care va avea în vedere acordarea vizelor, păstrându-și totodată pe deplin controlul asupra criminalității și asupra imigrației. Moneda euro este stringent necesar să fie dizolvată, pentru ca statele să poată din nou să respire pe plan monetar și să decidă singure care sunt dobânzile pe care le practică, în funcție de orientări și în funcţie de conjuncturile locale. Este stringent necesar să fie eliminată în mare parte această aberantă «armonizare», ce urmărește, de fapt, să neutralizeze în mod silnic diversitatea“.”[2][3][4]

SURSE

  1. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?item=4537
  2. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=7825
  3. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=7833
  4. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=8218
  5. Foto: azquotes.com
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) – Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință.

Contact: office@dzr.org.ro