Între ştiinţă şi alchimie – un mare geniu Isaac Newton

by “Cel mai mare fizician al secolului al XVII-lea a fost în secret un pasionat alchimist practician care a amestecat, în creuzetele din laboratoarele sale, ştiinţa cu ocultismul. O carte recentă scrisă de un francez acreditează ideea îndrăzneaţă că marile descoperiri ale lui Isaac Newton au la bază experimentele sale […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Cel mai mare fizician al secolului al XVII-lea a fost în secret un pasionat alchimist practician care a amestecat, în creuzetele din laboratoarele sale, ştiinţa cu ocultismul. O carte recentă scrisă de un francez acreditează ideea îndrăzneaţă că marile descoperiri ale lui Isaac Newton au la bază experimentele sale alchimice reușite.

Un intelectual precoce

Isaac Newton s-a născut în 1642, chiar în ziua morţii lui Galileo Galilei (fizician şi astronom italian). A fost singurul fiu al unui mic proprietar de pământ analfabet din Woolsthorpe (Lincolnshire), un sat din Anglia. Isaac era un copil visător şi introvertit, care avea note slabe la şcoală, cu excepţia „filosofiei naturii”, disciplină care, la vremea aceea, încerca să explice mecanismul funcţionării universului. Interesul său pentru acest subiect era aşa de mare, încât unchiul său, un ţăran ceva mai bogat, s-a hotărât să-l susţină, ajutându-l să se pregătească pentru examenul de la Trinity College din Cambridge, unde a fost admis în 1661.

Pentru tânărul de 19 ani, intrarea într-o astfel de instituţie prestigioasă a fost profitabilă din două motive: în primul rând, a acumulat foarte repede toate cunoştinţele epocii în domeniul matematicii şi în cel al fizicii, punând astfel bazele viitoarelor sale descoperiri. Pe de altă parte, a căzut sub influenţa profesorului său de matematică şi de teologie, Henry More, şi a profesorului de ştiinţe, Isaac Barrow, doi alchimişti amatori, bucuroşi să-şi transmită cunoştinţele secrete unui tânăr strălucit şi entuziast. De altfel, acesta şi-a depăşit foarte repede maeştrii, sporind numărul experienţelor în acest domeniu, în ciuda riscului de a-şi ruina reputaţia universitară. În vremea aceea, practicarea alchimiei era ilegală, unii savanţi ai epocii fiind condamnaţi la moarte pentru așa-zisele lor erezii.

În 1665, Newton a fost constrâns să se întoarcă în satul său natal, pentru că la Cambridge izbucnise epidemia de ciumă. Această şedere forţată la ţară, timp de doi ani, s-a dovedit deosebit de fructuoasă. Atunci şi acolo, marele om de ştiinţă a descoperit calculul diferenţial şi integral, principiile opticii şi legea gravitaţiei universale. La 27 de ani, aceste descoperiri l-au propulsat ca profesor nominalizat la Universitatea din Cambridge, unde i-a succedat maestrului său, Barrow, care a demisionat spontan pentru a-i ceda locul strălucitului său elev. Trei ani mai târziu, Newton a devenit membru al Royal Society.

Se pare însă că în paralel cu această existenţă oficială de profesor onorabil, preocupat în mod special de publicarea rezultatelor cercetărilor sale în matematică şi fizică, Isaac Newton a dus existenţa omului de ştiinţă retras în laboratorul său, îndeletnicindu-se cu savante şi secrete experimente în domeniul alchimiei. O carte pasionantă – Newton sau triumful alchimiei – semnată de un francez, Jean-Paul Auffray, lansează ipoteza îndrăzneaţă că alchimia a fost, de fapt, cheia descoperirilor geniale ale lui Newton. Să-i urmărim argumentele.
Cercetări în domeniul alchimiei

„Chiar dacă la 24 de ani genialul matematician a început să intuiască deja că mişcarea planetelor se explică printr-o forţă particulară, Newton nu putea să înţeleagă la vremea aceea legile fenomenului gravitaţiei. În secolul al XVII-lea, stadiul cunoştinţelor ştiinţifice asupra naturii nu permitea acceptarea ideii că un obiect poate influenţa deplasarea altuia, fără ca între ele să existe contact fizic. În prezent, această proprietate de acţiune la distanţă este acceptată şi susţinută din punct de vedere ştiinţific, dar pe vremea lui Newton era considerată drept un fenomen magic sau ocult.”

Cunoştinţele din domeniul alchimiei i-au permis, fără îndoială, lui Newton să abordeze problema gravitaţiei cu mai multă acuitate decât contemporanii săi. Studiind principalele tratate de alchimie ale epocii sale, el a realizat personal majoritatea experimentelor descrise ulterior. Practicate la început cu mijloace rudimentare, experimentele sale s-au îmbunătăţit şi, departe de privirea autorităţilor, Newton a făcut alchimia să progreseze dincolo de limitele fixate de către predecesorii săi. Într-un demers cu adevărat ştiinţific, el a procedat sistematic şi a notat cu mare precizie tot ceea ce a descoperit. După moartea sa, survenită în 1727, la reşedinţa sa a fost descoperită o bibliotecă uriaşă de lucrări oculte, achiziţionate în cel mai mare secret. Şi mai interesant, Newton a contribuit cu mai mult de un milion de cuvinte la limbajul secret al alchimiei. Însemnările sale despre alchimie, care nu au fost niciodată publicate integral, reprezintă 70% din tot ceea ce a scris!

Isaac Newton nu a încercat niciodată să transforme metalul în aur, ci a încercat să descopere legile fundamentale care guvernează Cosmosul. Foarte credincios, el a fost convins că era de datoria sa să studieze opera dumnezeiască a creaţiei şi să se intereseze de tot ceea ce formează universul fizic. Chiar dacă în perioada de studiu el nu realiza că va ajunge să descopere teoria gravitaţiei prin intermediul ştiinţelor oculte, el a fost convins până la finalul vieţii că există o lege fundamentală a lumii, o cunoaştere ascunsă care este necesar să fie dovedită.

Creuzetul său de alchimist i-a inspirat printre altele revelaţia că elementele se atrag unele pe altele sau se resping prin intermediul unor forţe misterioase. De fapt, Newton a observat această acţiune în laboratorul său. Atunci a el făcut legătura cu gravitaţia. Ceea ce se petrecea în creuzetul alchimistului putea fi apoi transpus la o scară planetară, conform formulei: „Ceea ce se petrece jos (pe pământ) se petrece de asemenea şi sus (în cer)”.
Enigmele Bibliei

Studiul alchimiei şi al ştiinţelor oculte l-au condus pe Isaac Newton spre alte teorii, neexplorate până atunci. Curiozitatea sa era insaţiabilă şi, de la mijlocul anului 1670 şi până la moartea sa, el a fost pasionat de teologie. A studiat Biblia vreme de ani întregi, ajungând la concluzia că toate cunoştinţele popoarelor vechi sunt descrise în Vechiul Testament. Astfel, în personalitatea regelui Solomon (suveran al Israelului între 972-932 î.e.n.) el a văzut o autoritate supremă, caracterizându-l drept „cel mai mare filosof al lumii”. S-a lăsat absorbit de pasajele care descriau templul lui Solomon şi a studiat traducerile din diferite limbi ale cărţii lui Ezechiel, formată – după cum bine se ştie – din mai multe „oracole”, prin care acest profet biblic a anunţat prăbuşirea Ierusalimului, iar apoi renaşterea viitorului Israel.

Isaac Newton nu a vrut nici mai mult, dar nici mai puţin, decât să refacă planul templului. El era convins că regele Solomon codificase în proporţiile şi măsurile acestei clădiri toată înţelepciunea strămoşilor, descrisă în Vechiul Testament. Newton era sigur că va ajunge să profeţească viitorul lumii analizând Biblia cu cheia pe care i-o furnizase planul lui Solomon. Studiul planului templului a influenţat nu numai elaborarea teoriei gravitaţiei, ci le-a furnizat oamenilor de ştiinţă informaţii pentru interpretările sale profetice. Pentru marele matematician şi fizician, templul lui Solomon era „un foc de jertfă care ardea perpetuu în mijlocul unui loc sacru”, vizualizând centrul templului ca un foc în jurul căruia se adunau credincioşii. Newton a botezat această structură prytaneum şi a sugerat maniera în care ea reprezintă Cosmosul: „Cerul era adevăratul templu al lui Dumnezeu şi pentru ca un prytaneum să merite numele de templu, el era astfel conceput încât să reprezinte sistemele celeste într-un mod cât mai fidel cu putinţă”.

„Tocmai imaginea focului reunindu-i pe discipoli în centrul templului l-a ajutat pe Newton să elaboreze noţiunea de gravitaţie universală”, ne spune Jean-Paul Auffray. În loc să vadă razele luminoase ieşind din foc, Newton a vizualizat aceste raze ca pe nişte forţe care îi atrăgeau pe discipoli către centru. Astfel, paralela dintre sistemul solar şi templu se vede cu claritate: planetele sunt discipolii, iar focul templului (care este numit uneori „focul din centrul lumii”) este Soarele.

Bazându-se pe ideea că forţa care atrage corpurile cereşti unul spre celălalt depinde de distanţa care le separă şi comparându-le cu forţele degajate în creuzetul de alchimie, Newton a ajuns la concluzia că o forţă invizibilă – a cărei intensitate scade pe măsură ce obiectele se îndepărtează unele de altele – acţionează asupra oricărui lucru. Principiul gravitaţiei a fost astfel descoperit.

Mesaje sibiline

Fructul cercetărilor efectuate de Newton în zona matematicii, a Bibliei şi a astrologiei a fost sintetizat într-unul dintre cele mai importante tratate ştiinţifice care au fost scrise vreodată: Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (Principiile matematice ale filosofiei naturale), publicat în 1687, în care cititorul avizat de astăzi poate să identifice urmele alchimiei newtoniene. Fiecare noţiune enunţată conţine simultan un discurs „laic”, destinat marelui public, şi un discurs ezoteric, care se adresează iniţiaţilor. Astfel, când Newton scrie: „Scoatem apa din ocean cu o scoică”, nu putem să nu facem legătura între această frază poetică şi prima etapă iniţiatică a adepţilor alchimiei: să faci pelerinajul la Santiago de Compostela pentru a găsi o cochilie care să păstreze ermetic apa oceanului.

Indicii ascunse

Templul lui Solomon, construit pe locul sacrificiului lui Isaac către anul 1000 î.Hr., a fost un sanctuar al înţelepciunii şi al credinţei poporului evreu. Isaac Newton era convins că dimensiunile sale şi geometria ascundeau indicii care ar fi aruncat o nouă lumină asupra cuvintelor marilor profeţi ai Bibliei (mai ales Ezechiel, Ioan şi Daniel). Căutând în planul templului chei pentru a clarifica interpretarea scrierilor sfinte, Newton a făcut să apară o nouă cronologie, ce permitea atât interpretarea trecutului, cât şi pe cea a viitorului. El a încercat mai ales să calculeze data viitoarei veniri a lui Iisus şi pe cea a Judecăţii de apoi.

Căutătorii de aur

Se spune adesea că alchimia se află la originea chimiei moderne. Practicanţii ei, care experimentau în secret, încercau să fabrice „piatra filosofală”, o substanţă legendară care putea să transforme toate metalele în aur. Această preocupare a fost foarte la modă până în secolul al XVII-lea, apoi a intrat în declin. La apogeul ei, petrecut la mijlocul Evului Mediu, în Europa existau mii de alchimişti care încercau să descopere piatra care să-i facă bogaţi. Istoria a reţinut mai ales pitorescul acestei preocupări, piatra filosofală nesemnificând doar fabricarea aurului, ci şi o desăvârşire de sine. Pentru unii alchimişti era vorba despre descoperirea misterelor universului, în timp ce alţii se ocupau de cercetarea mistică, transmutarea metalelor ordinare reprezentând fiinţa umană care accede la puritatea aurului prin tot felul de ritualuri complexe. Psihiatrul german Carl Gustav Jung a fost primul om de ştiinţă care a avansat teoria conform căreia alchimiştii făceau apel la aceste ritualuri pentru a ajunge la iluminarea spirituală.”[1]

SURSE

  1. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=11201
  2. Foto: yogaesoteric.net
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) – Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință.

Contact: office@dzr.org.ro