Freudo-marxismul – noua utopie

by “Știați că primul regim politic din lume care a dezincriminat homosexualitatea a fost cel bolșevic? Spre deosebire de legile Rusiei țariste, care fuseseră abolite, Codul Penal sovietic din anii 1920 nu conținea nicio referire la homosexualitate, ceea ce a reprezentat prima dezincriminare din istorie a relațiilor intime consensuale între […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Știați că primul regim politic din lume care a dezincriminat homosexualitatea a fost cel bolșevic? Spre deosebire de legile Rusiei țariste, care fuseseră abolite, Codul Penal sovietic din anii 1920 nu conținea nicio referire la homosexualitate, ceea ce a reprezentat prima dezincriminare din istorie a relațiilor intime consensuale între doi adulți de același sex.

În guvernul lui Lenin erau promovați homosexuali care își afișau public orientarea sexuală. Și acest lucru demonstrează înrudirea strânsă dintre comunism și revoluția sexuală din zilele noastre.

Prezentăm mai jos volumul, în curs de publicare, Freudo-marxismul: noua utopie, subintitulat Ideologia corectitudinii politice – avatar al marxismului cultural. Este o antologie, formată din texte ale unor autori americani și români, privind fenomenul numit political correctness, abordat ca o formă deghizată sub care comunismul a supraviețuit, s-a impregnat și a proliferat, incognito, în lumea neoliberală de azi: o lume pe care a permeat-o, a infuzat-o, cu care s-a contopit organic, în Statele Unite mai ales, până la punctul în care aproape nu mai poate fi distins de acesta, devenit aproape insesizabil din cauză că s-a „normalizat”.

(Intertitlurile aparţin redacţiei Stiripentruviata.ro)

Deși tezele economice ale marxismului clasic au fost invalidate de eșecul economiilor răsăritene, precum și, în plan teoretic, de economiști precum Alfred Marshall, de școala austriacă etc., iar cele politice – de istoria represiunii sângeroase exercitate de sistemele invariabil totalitare care le-au transpus în practică în secolul XX, totuși comunismul nu pare azi compromis, exercitând încă o inexplicabilă seducție asupra unor intelectuali ce vorbesc de o înviere a lui „a treia zi” [1].

Dar a murit oare comunismul? Oare a eșuat el cu adevărat? Credem că eşecul său a fost doar parţial, căci şi-a atins totuşi scopuri importante, precum decimarea elitelor și enormele dislocări axiologice și avarii produse tradiţiei. În realitate, comunismul nu este doar o „modernitate eşuată”, cum pe bună dreptate şi bine argumentat îl numeşte Radu Preda, ci şi – paradoxal şi în aceeaşi măsură – o modernitate reuşită subversiv, impregnată clandestin, deturnată sub camuflaj în postmodernitate. La un anume nivel, comunismul şi-a îndeplinit rolul distructiv, s-a metamorfozat şi, prin componenta lui cea mai virulentă, freudo-marxismul, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al societății, americane în special, cu care a fuzionat până la a deveni indiscernabil.

„De multe ori când ne uităm spre Vest”, spune dl. Pleșu, „găsim acolo o foarte vie gândire de tip marxist”[2]. Așa este, dar care este explicația? Cum de am ajuns să importăm de acolo marxism, fie și sub o formă reșapată? Cum de s-a infiltrat el în aspecte ale vieții pe care, mai ales societatea românească, obișnuită cu reflexele a 45 ani de comunism, nu o asociază sub nicio formă cu marxismul?

Volumul răspunde pe larg la aceste întrebări. Aici schițăm doar câteva repere istorice și analitice.

Așa cum arată R. Raehn [3], după succesul revoluției din octombrie 1917 au loc revolta Spartakistă din Berlin, înființarea Sovietului din Bavaria și a Republicii comuniste maghiare a lui Bela Kuhn în 1919, în același timp cu invazia Poloniei de către Troțki. Dar Armata Roșie e învinsă pe Vistula în 1920, Spartakiștii, Sovietul bavarez și guvernul lui Bela Kun sunt înlăturate (ultimul chiar de trupele române) și nicăieri revoluționarii marxiști nu sunt susținuți de clasa muncitoare oprimată, sub stindardul marxismului, ceea ce contrazice flagrant teoria economică și politică și profeția lui Marx privind unirea proletarilor. Acest eșec trebuia explicat și impasul – depășit. Soluția găsită de cominterniștii Antonio Gramsci și Georg Lukacs, apoi Wilhelm Reich și membri ai Școlii de la Frankfurt precum Herbert Marcuse, este marxismul cultural sau freudo-marxismul.

Să creăm omul nou şi revoluţia e garantată!

Din analiza lor, concentrată mai cu seamă pe „suprastructura” culturală a societății decât pe structura economică, reiese că revoluția marxistă nu va triumfa la nivel global, cum prevăzuse Marx, cât timp muncitorii și țăranii vor fi „contaminați” de creștinism, de morala și relațiile de familie tradiționale, trăind într-o societate structurată organic pe principiile eticii creștine, mai importante decât neajunsurile exploatării economice. Pentru ca noua lume marxistă să ia ființă trebuie desființată societatea existentă. Gramsci, arestat de Mussolini, scrie în faimoasele „Caiete din închisoare”: cât timp muncitorii au suflet creştin, nu vor răspunde apelurilor revoluționare. Teoria lui despre hegemonia culturală ca mijloc al dominației de clasă presupune crearea unui om nou comunist înainte ca revoluția să fie posibilă. Lukács (căruia Istorie și conștiință de clasă i-a adus recunoașterea ca „cel mai inteligent teoretician marxist de după Marx”) afirmă și el: „Distrugerea revoluționară a societății e unica soluție (s.n.). O asemenea răsturnare de proporții mondiale a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori și crearea unora noi de către revoluționari”. El fixează ca scop prioritar distrugerea fundamentului familial şi civilizațional creştin al Occidentului.

Ungaria, 1919: Crearea omului nou prin „terorism cultural” şi educaţie sexuală

Devenit vicecomisar pentru cultură sub regimul bolșevic al lui Bela Kun, în Ungaria anilor 1919, Lukács a lansat ceea ce va fi cunoscut sub numele de „terorism cultural”, inclusiv un program radical de educație sexuală în școlile ungurești. Copiii erau instruiți în teme precum „iubirea liberă”, raporturile sexuale, natura „arhaică” a codurilor familiei burgheze, caracterul demodat al monogamiei și irelevanța religiei ce privează omul de plăceri. Femeile erau instigate la revoltă împotriva normelor sexuale tradiționale. Campania „Terorismului cultural” inițiată de Lukacs a fost precursoarea a ceea ce „corectitudinea politică” va genera mai târziu în școlile americane.

Şcoala de la Frankfurt s-a născut la Moscova

În 1923 Georg Lukács şi Wilhelm Münzerberg [4] au o întâlnire cu marxiştii sovietici la Institutul Marx-Engels din Moscova. La această întâlnire, din ordinul lui Lenin, a participat şeful CEKA, Felix Dzerjinski. Acolo s-a decis de către intelectuali marxiști afiliați Partidului Comunist german înfiinţarea Institutului de Studii Sociale marxiste în cadrul Universităţii din Frankfurt: viitoarea Şcoală de la Frankfurt. Primul său director a fost Carl Grünberg, filosof marxist născut la Focșani în 1861. Mai târziu, mergând pe linia lui Lukács, Institutul avea să-l conjuge pe Marx cu Freud, producând Freudo-Marxismul. Determinismul economic a fost înlocuit cu cel cultural.

Aici, termenul „cultură” trebuie înţeles în accepţia largă, de civilizaţie sau societate, a cuvântului german Kultur, aşa cum e folosit de Sigmund Freud în Das Unbehagen in der Kultur [5].

Chiar în această lucrare din 1930 Freud îşi dezvoltă teoria ce va fi preluată de neomarxişti şi grefată pe marxism. Freud pretinde că civilizaţia ar avea o natură represivă în raport cu instinctele primare ale individului – a căror satisfacere, în virtutea principiului plăcerii, ar constitui sursa fericirii şi însuşi scopul vieţii [6]. Prin legi ce pedepsesc crima, violul, adulterul etc., posibilităţile individului de a-şi găsi fericirea ar fi, chipurile, grav restrânse, societatea civilizată devenind astfel principala sursă de nefericire a oamenilor. Nefericirea se traduce adesea prin nevroze cauzate de aceste frustrări. Pulsiunea nativă a ego-ului spre agresivitate şi moarte e reprimată de societate, generând un super-ego cultural ce ar acţiona ca o conştiinţă socială sau o instanţă represivă colectivă.

Revoluţia proletară devine revoluţie sexuală

La neomarxişti, eliberarea de acest „supra-eu” social represiv devine eliberarea de puterea represivă a statului democraţiei occidentale şi a creştinismului instituţionalizat.

Ideea ingenioasă a neo-marxiştilor a constat pur şi simplu în înlocuirea represiunii economice din marxismul clasic, respectiv exploatarea clasei muncitoare de către capitalişti, cu represiunea sexuală din teoria freudiană, respectiv reprimarea cetăţenilor în societatea de inspiraţie creştină care le interzice manifestarea liberă a erotismului, frustrându-le satisfacerea sexuală plenară.

Nedreptatea nu mai constă în oprimarea proletariatului de către burghezie în goana după profit, ci în oprimarea tuturor de către o civilizaţie ce le reprimă libidoul prin tabu-uri şi restricţii. Soluţia: distrugerea acestei civilizaţii, revoluţia totală, liberalizarea radicală şi abolirea tuturor normelor, restricţiilor şi tabu-urilor ce îngrădesc instinctele primare. Iar categoriile cele mai reprimate, pretinde Marcuse, sunt minorităţile sexuale şi rasiale, femeile, tinerii.

În acest scop, membrii Şcolii de la Frankfurt vor elabora noua teorie critică, de la care se vor revendica apoi toate grupările radical-minoritare, şi care va sta la baza conceptului postmodern de deconstructivism.

Existau și alte tentative de acest gen: în 1928, la Al Doilea Congres Internaţional pentru Reformă Sexuală, ţinut la Copenhaga, Kurt Hiller, succesor al lui Magnus Hirschfeld (numit şi „apostolul indecenţei”) ca preşedinte al organizaţiei homosexualiste Comitetul Ştiinţific-Umanitar, a încercat şi el, sprijinit de marxişti notorii precum Karl Kautsky, o fuziune între Freud şi Marx, lansând ideea că homosexualii ar fi un „grup oprimat” [7].

În 1933, când naziștii au venit la putere în Germania, membrii Școlii au plecat în exil, cei mai mulți în America. Aici neomarxistul Herbert Marcuse e cel ce va dezvolta această teză, absolutizând criteriul sexual în „emanciparea” Occidentului şi concepând o societate a „perversităţii polimorfe”, văzute ca „eliberare sexuală”. El consideră, ca şi Erich Fromm, că distincţia dintre sexe nu e un dat natural, ci un construct.

Multiculturalismul, unealta deconstructivismului cultural şi social

Paradisul material, insuficient pentru Occident, trebuia dublat de paradisul senzual erotic postulat de neomarxistul Marcuse. Strategia articulată de el era menită:

să demanteleze societatea americană, folosind diversitatea şi multiculturalismul ca pe nişte «răngi» cu care să demoleze structura acesteia, bucată cu bucată. El i-a opus pe negri albilor, punând «grupurile victimă» în conflict cu societatea în ansamblu. Teoria lui Marcuse despre grupurile-victimă ca noul proletariat, combinată cu teoria critică a lui Horkheimer, a pătruns în mediul universitar american, unde a devenit baza mişcării post-structuraliste (studii «de gen»/LGBT/queer). Toate îşi descriau făţiş menirea: de a aboli valorile tradiţionale creştine, tradiţiile acceptate ale culturii occidentale, şi a le înlocui cu un relativism moral ce pune semnul egal între toate culturile şi filosofiile – cu excepţia civilizaţiei apusene «exploatatoare şi rele» [8].

Aceasta e azi ideologia oficială în toate campusurile universitare americane. Marcuse specula că progresul tehnologic şi „raţionalitatea technologică” vor duce la apariţia unei noi ordini sociale şi unei noi forme umane. El a postulat o utopie a libertinajului nelimitat (numit „de-sublimare”): omul, emancipat de orice norme morale restrictive, îşi va „reintra în drepturi” prin patimile sale. Obiectele dorinţelor sale vor fi modelate de voinţa sa liberă, fără a trebui să le apere împotriva unei societăţi ostile, „imature, represive”. Marcuse predică eliminarea oricărei constrângeri morale, descătuşarea tuturor apetitelor şi patimilor, o societate total liberalizată erotic, populată de o nouă formă umană, un „om nou”: un soi de Phoenix ce va învia din cenuşa industrialismului modern [9].

Freudo-marxismul ca anti-antropologie

În realitate, freudo-marxismul promovează o falsă antropologie, mai corect spus o anti-antropologie”. În baza unui relativism aberant, noua ideologie a corecţiei politice a ajuns să pretindă că genurile au devenit „fluide”: simple convenţii pe care postmodernismul le botează „roluri”, determinate nu de anatomia şi fiziologia cu care omul se naşte, ci de propria alegere. „Genul” ar deveni o „şaradă” ce poate avea „soluţii” diverse şi aleatorii, cu sau fără ajutorul unui chirurg. Asistăm la un narcisism radical, ce duce la desubstanţializarea sinelui şi pulverizarea persoanei umane.

Graniţa dintre natural şi sintetic se estompează, devenind tot mai arbitrară. Firea umană e redefinită, schimonosită într-o „natură” artificială, confecţionată tehnologic şi „legitimată” mediatic.

Chipul omenesc devine o caricatură ce-şi sfidează modelul divin. Singura lege universală devine hedonismul nelimitat, ce transformă omul într-un agregat fără memorie şi fără identitate, altul de la o clipă la alta.

Definiţia sa e redusă la o continuă succesiune de experienţe, fără nevoia sau posibilitatea de a menţine un „sine” sau o „personalitate” stabilă. Omul devine un flux de trăiri şi experienţe, fără trecut şi deschis oricărui viitor. Până şi datele sale biologice devin „opţiuni” private, supuse aceloraşi alegeri arbitrare dictate de patimi.

Paradisul eliberării sexuale, utopia noilor marxişti

Aşa cum anticipa Marcuse, extazul (erotic), nu persoana, este cel ce devine substratul identităţii, într-o lume în care evoluţia tehnologică induce o permanentă schimbare şi ca urmare riscul inevitabil al alienării. Existenţa nu mai e guvernată de nici un principiu, cu excepţia celui al subiectivismului absolut. Anarhia şi iresponsabilitatea sunt implicite.

comunism-iluminati-marx-engels

Tranzienţa radicală, ca unică realitate de necontestat, aboleşte normele etice tradiţionale. Eticul e înlocuit de estetic, la rândul lui guvernat de norme cu totul relative, mergând de la sordid până la grotesc și monstruos. Existenţa încetează a se mai supune raţionalităţii, decenţei sau bunului simţ, alterările dramatice ale biologiei şi psihologiei având implicaţii şocante.

În final, însuşi ontologicul este alterat. Căci, oare, va mai putea omul trăi astfel? Şi cum? Cu o singură condiţie: să înceteze a mai fi om. Dar asta se şi doreşte: crearea unui „om nou”, dezumanizat, infinit maleabil şi obedient. Tocmai în virtutea iluziei sale că el ar fi cel care alege permanent, el va fi în realitate cel ce nu alege niciodată. Da, îşi va putea alege „genul şi partenerii” aşa cum alege canalele TV cu telecomanda. Dar de fapt patimile sale vor alege pentru el.

Prin intermediul lor, el va fi astfel pururea la cheremul alegerilor induse de demon. Acesta este viitorul pregătit omului în societatea post-creştină de corectitudinea politică: un om inconsistent şi în ultimă instanţă inexistent, epitom al unei utopii de coşmar.”[1]

SURSE

  1. Andrei Dirlau – http://stiripentruviata.ro/freudo-marxismul-noua-utopie/
  2. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro