Frăția Șarpelui – cea mai veche organizație secretă de pe Pământ

by Ce se intampla pe aceasta Planeta ? „Principala metodă de control reptilian este infiltrarea societăţii umane prin intermediul societăţilor secrete, pe care o voi detalia mai târziu în această carte. În finalul cărţii sale, Zeii din Eden, autorul şi cercetătorul american William Bramley a tras concluzia că Anunnaki au […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Ce se intampla pe aceasta Planeta ?

„Principala metodă de control reptilian este infiltrarea societăţii umane prin intermediul societăţilor secrete, pe care o voi detalia mai târziu în această carte. În finalul cărţii sale, Zeii din Eden, autorul şi cercetătorul american William Bramley a tras concluzia că Anunnaki au creat o societate secretă numită Frăţia Şarpelui, pe care au folosit-o pentru a manipula umanitatea prin metodele care vor fi descrise în capitolele următoare din lucrarea de faţă. Această Frăţie a Şarpelui este nucleul central al reţelei globale actuale de societăţi secrete existente pe pământ şi controlate de reptilieni.

Cu mii de ani în urmă, la începuturile „preistoriei”, a existat o civilizaţie extrem de avansată în Oceanul Pacific, cunoscută ca Lemuria sau Mu. împreună cu alte popoare, lemurienii au întemeiat o altă mare cultură pe un ţinut aflat în Oceanul Atlantic, şi anume Atlantida.

Cunoaşterea care a stat la baza acestor societăţi avansate, cunoaşterea cu ajutorul căreia au fost construite fantasticele şi inexplicabilele structuri antice precum Marea Piramidă, a provenit de la civilizaţii care nu aparţineau acestei planete. Unele din aceste fiinţe erau înalte, cu păr blond şi ochi albaştri, altele aveau o formă reptiliană.

Aceşti extraterestri, dar şi alţii, au venit pe Pământ din constelaţii precum Orion, Draco, Andromeda, Lyra sau Pleiade, Sirius, Vega, Zeta Reticuli, Arcturus, Aldebaran. Abprigenii australieni, triburile africane, indienii sud-americani sau vechii babilonieni sunt numai câteva din diferitele popoare care au, ori de la caz la caz, au avut legături ancestrale cu aceste locuri. Reptilienii sunt înalţi, cu ochi şi piele de şarpe, fiind îndeaproape înrudiţi cu clasicii „mici cenuşii” cu ochi mari şi negri, foarte asemănători cu binecunoscutul personaj de cinema ET. Deseori, aceste grupuri extraterestre s-au luptat pentru supremaţie în legendarele „războaie ale zeilor”. Aceste fiinţe foarte avansate din punct de vedere tehnologic au fost identificate cu zeii raselor umane prin prisma faptelor aparent miraculoase pe care le-au realizat cu ajutorul tehnologiei şi al aparatelor lor zburătoare.

Dacă ţi se pare imposibil de conceput existenţa unor umanoizi care iau formă reptiliană sau a unor forme „inteligente” de viaţă a căror origine nu este pe această . planetă şi nici măcar în dimensiunea noastră, ia aminte la cuvintele astrobiologului Carl Sagan:

„Există mai multe combinaţii de ADN (forme fizice) decât atomii din univers.”

Plecând de la această afirmaţie, e absurd să ne îndoim de existenţa unei întregi varietăţi de specii extraterestre reptiliene care au venit pe Pământ. Aceşti „zei” s-au împreunat cu femeile de pe planeta noastră, fapt menţionat în nenumărate relatări antice, dând astfel naştere rasei hibride, Nefilim, descrisă în Vechiul Testament, cartea Genezei. Cea mai importantă combinaţie între specii a fost cea dintre reptilieni şi popoarele nordice cu păr blond şi ochi albaştri, ambele de origine extraterestră, deoarece se formase o alianţă între facţiuni ale acestor rase. Uniunea lor a avut ca rezultat rasa ariană sau „nobilă” – „rasa superioară” a naziştilor. Aceasta este fuziunea dintre ADN-ul nordic şi cel reptilian (codul genetic care decide caracte-risticile fizice) şi, aşa cum confirmă vechile consemnări, aceste descendenţe „regale”, hibrizii reptilieni-nordici, au fost plasaţi în poziţii de conducere cu mii de ani înaintea „istoriei” cunoscute.

Aceştia erau regii şi reginele care reclamau „dreptul divin” de a domni datorită descendenţei lor – cea a „zeilor”. Reprezentanţii acestor linii regale vechi, din Egipt, Sumer şi Valea Indusului, aveau pielea albă şi ochi albaştri, fiind cunoscuţi drept Regii-Dragon sau Regii-Şarpe de către cei care cunoşteau natura lor hibridă. Lemuria a fost distrusă de un cataclism cumplit în urmă cu 11.500-12.000 de ani. Atlantida a avut şi ea un sfârşit tragic asemănător, câteva mii de ani mai târziu.

Toate miturile şi legendele ce se întâlnesc la popoarele de pe întregul glob despre Marele Potop sunt corelate cu distrugerea acestor două continente. Supravieţuitorii Atlantidei au călătorit înspre Orientul Apropiat şi cel Mijlociu în jurul anului 4.000 î.Ch., unde au format Imperiul Sumerian, în zona Irakului de astăzi, între râurile Tigru şi Eufrat. Sumer, conform istoriei „oficiale”, era leagănul civilizaţiei umane, dar, de fapt, el n-a reprezentat decât un nou început după cataclismul care a distrus Atlantida. Insămânţarea descendenţelor extraterestro-umane a continuat, ca şi politica de a-i aşeza pe cei mai puri dintre hibrizi, reptilienii-nordici, în poziţii de conducere şi administrative asupra popoarelor din Sumer, Egipt, Babilon şi Valea Indusului, pe măsură ce Imperiul Sumerian se extindea din ce în ce mai mult. Acelaşi lucru a avut loc şi în alte părţi ale lumii, precum cele două Americi şi China, dar zona Orientului Mijlociu era cea mai importantă (cel puţin atunci) pentru aceste facţiuni extraterestre, dominate de reptilieni sau „rasa şarpelui”.

De-a lungul a mii de ani aceste popoare s-au extins dincolo de Orientul Apropiat şi Mijlociu în Europa, iar descendenţele „regale” din Sumer, Egipt etc. au devenit familiile aristocrate ale Marii Britanii, ale Irlandei şi ale ţărilor de pe continent, mai ales Franţa şi Germania. Oriunde au ajuns, aceste linii „regale” s-au îmbinat obsesiv prin căsătorii aranjate şi programe secrete de reproducere. Acelaşi lucru se petrece şi astăzi în cadrul familiilor regale, deoarece ei caută să perpetueze un anumit cod genetic, care se poate dilua repede prin reproducere în afara cercului lor hibrid. In lumea antică, unul din centrele reţelelor de societăţi secrete, cum ar fi Iluminaţii, prin care aceste descendenţe manipulează omenirea, a fost Babilon, situat în ţinutul Sumerului. Această reţea a Iluminaţilor şi-a mutat apoi centrul la Roma, timp în care s-a creat Imperiul Roman, apoi Biserica Romană, unde s-a realizat instituţionalizarea creştinismului. După căderea Imperiului Roman această rasă ‘ hibridă a avut ca bază capitala Olandei, Amsterdam, în momentul în care olandezii au început să-şi construiască imperiul prin Compania Indiilor Orientale (Dutch East India Company) şi s-au stabilit apoi în Africa de Sud. în 1688, un astfel de descendent hibrid, Wilhelm de Orania, a invadat Anglia din Olanda şi a preluat tronul britanic, devenind astfel în 1689 regele William al III-lea al Angliei. Wilhelm a domnit împreună cu regina Măria, dar şi singur după moartea ei în 1694. începând cu acea perioadă, Iluminaţii şi-au mutat centrul operaţiunilor lor în Londra. Ceea ce a urmat, desigur, a fost „Marele” Imperiu Britanic.

Expansiunea acestuia, dar şi creşterea influenţei ţărilor europene în restul lumii au exportat aceste descendenţe-hibrid pe fiecare continent, inclusiv în America de Nord, a cărui importanţă în zilele noastre o ştim cu toţii. în momentul declinului şi al colapsului imperiilor europene, mai ales în secolul XX, se părea că aceste ţinuturi, Americile, Africa şi Australia, îşi câştigaseră „independenţa”. De fapt, descendenţele Nefilim şi Iluminaţii doar au schimbat controlul deschis cu un altul insidios şi mult mai eficient. La retragerea aparentă a imperiilor, ei au lăsat în aceste ţări, inclusiv în Statele Unite, descendenţii lor hibrizi şi reţeaua de societăţi secrete prin care operează şi în prezent. De atunci, ei au continuat să manipuleze aceste foste colonii ca parte a planului lor pe termen lung de a controla complet centralizat planeta printr-un guvern mondial, bancă centrală, monedă unică, armată, precum şi prin implantarea de cipuri conectate la un computer global, unui procent cât mai ridicat al populaţiei.

Aceasta este structura guvernamentală care ne râde în faţă. Descendenţele care controlează lumea şi vieţile noastre de astăzi sunt aceleaşi descendenţe care au domnit în Lemuria, Atlantida, Sumer, Egipt, Babilon, Imperiul Roman şi imperiile britanic şi europene. Ei sunt preşedinţii Statelor Unite, prim-miniştrii, familiile afaceriştilor şi bancherilor de vârf, patronii trusturilor mass-media şi cei care controlează armatele. Am fost conduşi de acelaşi „trib” de hibrizi extraterestri sau tereştri, Nefilimii, timp de mii de ani, şi astăzi trăim chiar în timpul desfăşurării din plin a planurilor lor. A sosit vremea când noi, oamenii, fie punem capăt acestei dictaturi ascunse, fie ne vom confrunta în curând cu un stat bolsevic global.

Iluminati si Noua Ordine Mondiala

Cartea de faţă prezintă o cantitate uriaşă de informaţii care pun la grea încercare prejudecăţile lumii în care trăim. Vă avertizez să nu continuaţi cu lectura dacă sunteţi dependent de sistemul actual de convingeri, sau dacă nu credeţi că puteţi face faţă din punct de vedere emoţional adevărului referitor la ceea ce se întâmplă în această lume.

Dacă preferaţi însă să continuaţi, vă reamintesc că nu trebuie să vă fie teamă de nimic. Viaţa este veşnică şi orice experienţă este doar o încercare pe calea către iluminare. Din perspectiva nivelului suprem de percepţie nu există bine şi rău, ci doar conştiinţa care face alegeri pentru a experimenta tot ce poate fi experimentat. Evenimentele uimitoare pe care le revelează această carte se apropie de final, iar lumina conştiinţei răsare în sfârşit, fiind pe cale să provoace cea mai mare transformare a conştiinţei planetare de 26.000 de ani încoace. În pofida aparenţelor, este o perioadă incitantă şi ideală pentru a trăi pe acest pământ.

Ne aflăm în pragul unei incredibile schimbări globale, la o răscruce de drumuri în care deciziile noastre vor influenţa multă vreme de acum înainte destinul planetei pământ. Avem astăzi posibilitatea să descuiem porţile închisorii mentale şi psihice în care a fost întemniţată de mii de ani rasa umană. La fel de bine, le putem permite gardienilor care deţin controlul să îşi ducă la bun sfârşit planurile de menţinere în sclavie şi de îndoctrinare mentală, emoţională, spirituală şi fizică a tuturor bărbaţilor, femeilor şi copiilor de pe această planetă, prin instaurarea unui guvern mondial, a unei armate, a unei bănci centrale şi a unei monede unice, precum şi prin implantarea de microcipuri în trupul fiecărui individ în parte.

Ştiu că sună fantastic, dar dacă rasa umană şi-ar ridica ochii de pe ecranele televizoarelor unde rulează ultimul episod al telenovelei preferate sau ultimul show de divertisment, privind în jur cu luciditate, şi-ar da seama că toate aceste lucruri nu sunt doar posibile – ci chiar se petrec. Cu fiecare oră care trece, puterea ocultă preia din ce în ce mai strâns controlul asupra politicii globale, asupra afacerilor, băncilor, armatei şi mass-mediei. Se vorbeşte tot mai des de implantarea de microcipuri la nivelul populaţiei, şi probabil procesul a început deja. Ori de câte ori un plan ascuns este pe punctul de a fi implementat, există o perioadă în care informaţiile ascunse trebuie să iasă la suprafaţă, pentru a putea susţine ultimul asalt asupra realităţii fizice.

Acesta este procesul la care asistăm la ora actuală, odată cu toată această explozie de fuziuni între imperiile bancare şi de afaceri globale, precum şi cu accelerarea vitezei procesului de centralizare a puterii politice şi economice în mâna unor instituţii precum Uniunea Europeană, Naţiunile Unite, Organizaţia Mondială a Comerţului, Acordul Multilateral pentru Investiţii, precum şi a altor instituţii de globalizare, precum Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional şi summit-urile G-7/G-8. În spatele acestui proces continuu şi bine coordonat al globalizării se ascunde un trib alcătuit din câteva familii cu sânge pur, a căror linie genealogică poate fi trasată până în antichitatea Orientului Mijlociu şi a Orientului Îndepărtat.

Ele au venit din aceste regiuni şi au devenit regii, nobilimea şi preoţimea naţiunilor europene în formare, extinzându-şi apoi puterea în întreaga lume, îndeosebi prin intermediul „Marelui” Imperiu Britanic. Folosindu-se de acest instrument, tribul şi-a putut extinde puterea în toate ţările pe care le-a ocupat Imperiul Britanic, dar şi alte ţări europene, inclusiv în Statele Unite, de unde continuă să regizeze acest spectacol până în zilele noastre. Statele Unite au fost conduse până în prezent de 40 de preşedinţi, din care 33 au fost legaţi genetic de numai doi oameni: regele Angliei Alfred cel Mare şi Carol cel Mare, faimosul rege al Franţei care a trăit în secolul IX. În toată această perioadă istorică, agenda politică a acestor familii a continuat să fie implementată în lume, ajungându-se astăzi în situaţia în care controlul global centralizat a devenit posibil.

Dacă doriţi să ştiţi cum va arăta viaţa noastră dacă nu ne vom trezi rapid, priviţi Germania nazistă. Aceea este lumea care ne aşteaptă pe toţi dacă planul pe care eu îl numesc Agenda Frăţiei va reuşi până în anul 2012. În special anul 2012 pare crucial, din motive pe care le voi explica în continuare. Oamenii nu au nici o idee de prăpastia care îi aşteaptă sau despre natura lumii în care vor trăi copiii lor; cei mai mulţi dintre ei nici nu doresc să afle mai multe amănunte, căci nu le pasă. Preferă să ignore realitatea evidentă, negând adevărul care încearcă să le deschidă ochii. Personal, mă simt ca o vacă ce aleargă pe câmp, strigându-le suratelor ei:

„Hei, ştiţi camionul acela care încarcă în fiecare lună o parte dintre noi? Ei bine, prietenele noastre nu sunt duse pe un alt câmp, aşa cum credeam noi. Oamenii le împuşcă în cap, le golesc sângele, le taie şi fac pachete de carne din ele. Apoi alţii le cumpără şi le mănâncă!”

Imaginaţi-vă reacţia celorlalte vaci:

„Eşti nebună, soro! Nimeni nu ar putea face aşa ceva. De altfel, avem acţiuni la acea companie de transport şi luăm nişte dividende frumoase. Aşa că tacă-ţi gura, nu ne mai speria de pomană”.

Agenda pe care o expun în această carte se derulează de mii de ani şi a ajuns în momentul de faţă aproape de finalizare, căci oamenii au renunţat să mai gândească şi să îşi mai asume responsabilităţile care le revin. Ei preferă să facă ce cred că le serveşte interesele de moment, decât să se gândească la consecinţele faptelor lor pentru existenţa rasei umane. Se spune chiar că ignoranţa echivalează cu fericirea. Acest lucru este adevărat, dar numai pe termen scurt. Te poţi simţi foarte fericit dacă nu ştii că vine o tornadă, căci nu trebuie să faci nimic pentru a preîntâmpina pagubele. În timp ce tu îţi ţii capul în nisip, fundul îţi rămâne însă în aer, şi tornada continuă să se apropie!

Dacă ţi-ai ridica ochii şi ai privi în zare, ai putea evita foarte uşor dezastrul. Ignoranţa şi negarea nu pot avea decât o singură consecinţă: furtuna te va lovi în plin, şi se ştie că aceste tornade lovesc întotdeauna pe neaşteptate şi atunci când omul este mai puţin pregătit pentru ele, efectele lor fiind dezastruoase. Aşa cum spuneam: ignoranţa echivalează cu fericirea, dar numai pe termen scurt. Noi ne creăm propria realitate, prin gândurile şi faptele noastre. Orice acţiune şi orice inacţiune au anumite consecinţe. Cine renunţă să mai gândească şi să îşi mai asume responsabilităţi, renunţă practic la viaţa sa. Dacă un număr suficient de mare de oameni procedează în acest fel, ei renunţă practic la întreaga lume în care trăiesc, şi exact acest lucru se întâmplat de-a lungul întregii istorii a omului.

Aşa s-a ajuns ca un număr restrâns de oameni să controleze destinele marii majorităţi. Singura diferenţă faţă de trecut este că la ora actuală, acest număr restrâns de oameni a ajuns să manipuleze întreaga planetă, prin globalizarea afacerilor, a sistemului bancar şi a comunicaţiilor. Pârghiile acestui mecanism de control au fost întotdeauna aceleaşi: ţinerea oamenilor într-o stare de ignoranţă, de teamă şi de conflict interior.

„Divide, condu şi cucereşte, păstrând cea mai importantă parte a cunoaşterii pentru tine”.

Aşa cum vom arăta în această carte, cei care s-au folosit de aceste metode pentru a controla de mii de ani umanitatea sunt membrii aceleiaşi forţe, ai aceluiaşi trib restrâns, ai cărui membri se încrucişează numai între ei, urmând o agendă pe termen lung, care este pe punctul de a ajunge la apogeu. Statul fascist global este aproape definitivat.

Liniile genealogice ale Familiilor Regale controleaza Planeta

Voi prezenta în cele ce urmează câteva din legăturile genealogice care există între cei care au condus această planetă cu mii de ani în urmă şi cei care încă o conduc. Binecunoscutele familii Windsor şi Bush aparţin aceleiaşi linii genealogice ca mulţi faraoni care au condus Egiptul în Antichitate, cum ar fi Ramses II (1295-1228 î.Ch.), considerat cel mai mare faraon care a existat vreodată. Numele său poate fi văzut pe mai toate altarele de cult ce au fost descoperite de-a lungul timpului pe teritoriul vechiului Egipt. Bogăţia acestui faraon, datorată minelor de aur din Nubia, depăşeşte limitele imaginaţiei. Aceeaşi linie genealogică include hibrizii Anunnaki-umani care au domnit în Sumer, Babilon, Grecia şi Troia şi cei care astăzi conduc planeta.

Originile lor merg până în Atlantida şi Lemuria. Un alt membru marcant al acestei linii este Alexandru cel Mare (356-323 î.Ch.), primul fiu al regelui Filip al Macedoniei (382-336 î.Ch.) şi al Olympiei. Despot notoriu şi „Fiu al Şarpelui”, Alexandru cel Mare a cucerit vastul teritoriu ce cuprindea Grecia, Persia, Siria, Fenicia, Egipt, Babilon, precum şi fostele regiuni sumeriene ce ajungeau până în India, înainte de a-şi găsi sfârşitul în Babilon, la vârsta de 33 de ani. In timpul domniei sale, a înfiinţat în Egipt oraşul Alexandria sau „Oraşul Fiului Şarpelui”, devenit mai târziu unul dintre principalele centre ale cunoaşterii ezoterice din întreaga lume.

Alexandru a fost şcolit de filosoful grec Aristotel, care la rândul său a fost discipolul lui Platon, iar acesta din urmă al lui Socrate. Descendenţa hibridă Anunnaki-umană şi cunoaşterea ocultă avansată au mers mereu împreună. Această descendenţă îşi are originea în cea mai renumită regină egipteană, Cleopatra (60-30 î.Ch.), care a fost căsătorită cu împăratul roman Iulius Caesar, căsătorie din care a rezultat un fiu, ce avea să devină Ptolemeu al XlV-lea. Cleopatra a avut de asemenea doi gemeni cu Marc Antonius, şi el înrudit cu această linie genealogică.

Alţi reprezentanţi celebri ai acestei linii au fost Irod cel Mare; familia romană Piso; Constantin cel Mare, împăratul roman care în anul 325 a transformat creştinismul în religia pe care o ştim astăzi; regele Ferdinand al Spaniei şi regina Isabella a Castiliei, sponsorii lui Cristofor Columb, care au instigat teribila Inchiziţie spaniolă (1478-1834), în care mulţi oameni au fost torturaţi şi arşi pe rug pentru faptul că au pus Ia îndoială baza unei religii create de strămoşii lor. Mai mult, cea mai des utilizată versiune a Bibliei a fost pusă în circulaţie şi susţinută de un alt filon al aceleiaşi linii, regele James I al Angliei. Descendenţa lui James, conform surselor genealogice listate mai Jos, poate fi urmărită până în anul 1550 î.Ch. şi chiar mai departe, incluzând mulţi faraoni egipteni, printre care Ramses II.

Urmaşii acestuia s-au mutat în Franţa şi în nordul Europei, devenind franci şi merovingieni, iar mai târziu alţi descendenţi ai aceleiaşi linii au fost Clovis şi Dagobert, care au avut anumite legături cu societatea secretă elitistă Prieure de Sion şi „misteriosul” Rennes-le-Chateau din regiunea franceză Languedoc. Din rândul merovingieni lor au făcut parte Charlemagne (742-814), care a domnit ca împărat al Occidentului din Sfântul Imperiu Roman; un şir de regi francezi ca Robert II, Philip I, II şi III şi Ludovic I, II, VI, VII, VIII, IX, XIII, XV şi XVI.

Acesta din urmă a fost căsătorit cu Mărie Antoinette, şi ea făcând parte din aceeaşi linie genealogică, ambii fiind executaţi în timpul Revoluţiei Franceze. Fructul relaţiei dintre cei doi a fost Daniel Payseur, care a fost dus pe ascuns în Statele Unite, unde a devenit forţa secretă din spatele imperiilor Morgan şi Carnegie, dar şi deţinător al multor proprietăţi imobiliare, financiare şi industriale.

Alţi reprezentanţi sunt familia de Medici -susţinătorii lui Cristofor Columb – a cărei protagonistă a fost Catherine de Medici, regina Franţei care a murit în anul 1589. Medicul său personal a fost Nostradamus. Aceeaşi descendenţă îl include pe Rene d’Anjou, duce de Lorena, Casa de Lorraine de asemenea angajându-i pe Nostradamus şi Cristofor Columb. Rudele de sânge ale familiei de Medici şi ale Casei de Lorraine, regina Isabella a Castiliei şi regele Ferdinand de Aragon, au fost sponsorii lui Columb când acesta a „descoperit” America.

Alţi urmaşi sunt familia de Habsburg, cea mai puternică familie din Europa de sub Sfântul Imperiu Roman; Geoffrey d’Anjou şi dinastia regală a Plantage-neţilor din Anglia; regele John, care a semnat Magna Carta; regii Henric I, II şi 111, foarte apropiaţi de Cavalerii Templieri, ca şi regele John; Măria Stuart şi dinastia Stuart, inclusiv regele James I al Angliei, susţinătorul acelei versiuni a Bibliei a regelui James; regii George I, II şi III; Edward I, II şi III; regina Victoria; Edward VII; George V şi VI; regina Elisabeta II; prinţul Charles şi celelalte progenituri ale reginei Elisabeta: Anne, Andrew şi Edward; prinţii William şi Harry din „căsătoria” lui Charles cu prinţesa Di ana; preşedinţii americani George Washington, John Adams, John Quincy Adams, Thomas Jefferson, Franklin Delano Roosevelt şi George Bush sunt toţi filoane ale aceleiaşi linii genealogice; de asemenea, actualul preşedinte american George W. Bush şi fratele său, Jeb Bush, guvernator al Floridei.

Tot acestei linii îi aparţine şi adversarul lui Bush la alegerile din 2000, consumatorul de sânge Al Gore. De fapt, aprofundând studiul arborelui genealogic, am descoperit că toţi preşedinţii americani aparţin aceleiaşi linii.

Surse ca New England Historical Genealogica Society şi Burke’s Peerage au demonstrat că 33 din cei 42 de preşedinţi până la Clinton sunt rude de sânge cu Charlemagne, iar 19 au legături de sânge cu regele Edward III al Angliei, care şi el era descendent al acestei linii. Un purtător de cuvânt al Burke’s Peerage, „biblia” genealogiei regale şi aristocratice cu sediul central în Londra, a afirmat că la fiecare dintre alegerile prezidenţiale, începând cu cele din 1789 câştigate de George Washington, învingătorul a fost cel cu genele regale cele mai pure. Acum înţelegem de ce. Preşedinţii americani nu sunt aleşi prin vot, ci prin puritatea sângelui.

Liderii din America provin din familiile regale din Europa !

Aceeaşi linie include şi familiile scoţiene ale lorzilor de Galloway şi familia Comyn; Marie-Louise de Austria, căsătorită cu Napoleon Bonaparte; Kaiser Wilhelm II, rege al Germaniei în timpul Primului Război Mondial; şi Maximilian, împăratul mexican de Habsburg, care a murit în 1867. Şi aşa stau lucrurile în fiecare ţară. Acest gigantic arbore genealogic îşi întinde ramurile în fiecare familie regală din Europa, inclusiv în cele din Olanda, Suedia, Danemarca şi Spania, cu al său binecunoscut rege Juan Carlos. Dar toţi cei enumeraţi până acum nu reprezintă decât o singură spiţă din această vastă reţea reptiliană. Există şi altele care au legătură cu aceste nume şi merg înapoi în trecut, până în urmă cu câteva mii de ani î.Ch.

Există atât de multe legături genealogice între aceşti descendenţi hibrizi, încât aceleaşi legături se pot face şi prin alte rute. Pagina web care cuprinde genealogia familiei Piso este cea mai actualizată. Pe lângă cele două surse menţionate anterior, New England Historical Genealogy Society şi Burke’s Peerage, de mare ajutor mi-a fost un genealog din Statele Unite, care a studiat şi cartografiat descendenţii familiilor elitei timp de 26 de ani. Acesta doreşte să rămână anonim, iar motivele lui sunt lesne de înţeles.

Informaţii detaliate despre arborii genealogici ai familiilor sus-menţionate sunt disponibile pe Internet pe pagina web a familiei Piso şi la adresa vww.davidicke.com.

Fratia Babiloniana a Sarpelui

După ce apele s-au retras în urma cataclismului provocat de Venus, supravieţuitorii au coborât din munţi sau au ieşit la suprafaţă din adâncurile pământului. Ei s-au stabilit în ţinuturile de şes şi au început să-şi reconstruiască civilizaţia. Aceasta a fost perioada în care au apărut brusc civilizaţiile Sumerului, Egiptului şi cea de pe Valea Indului, toate cu un nivel tehnologic foarte ridicat, deşi existaseră şi înainte de cataclism.

Societatea sumeriană a apărut în culmea dezvoltării sale din cauza bruştei infuzii de cunoaştere primită de la rasa ariană provenită de pe Marte, care a coborât din Munţii Caucaz şi s-a extins din Orientul Apropiat către Sumer, Egipt şi Valea Indului. Chiar şi istoricii sunt de acord că aceste societăţi extrem de avansate au apărut brusc. O altă infuzie primită de rasa albă (şi nu numai) a fost cea genetică de sorginte reptilo-ariană sau reptilo-umană. Este vorba de liniile genealogice încrucişate create prin manipulări genetice de Anunnaki.

Principalul centru în care s-au dezvoltat aceste familii de hibrizi în lumea antică, după retragerea apelor, a fost Babilonul, situat în sudul Sumerului, de-a lungul fluviului Eufrat. Analiza atentă a dovezilor arată că Babilonul a fost fondat la o dată mult anterioară celei acceptate iniţial. Aici au apărut primele societăţi secrete, care s-au răspândit apoi pe întregul glob, de-a lungul miilor de ani care au urmat.

Frăţia care controlează la ora actuală lumea este expresia modernă a Frăţiei Babiloniene alcătuită din preoţi reptilo-arieni şi din familii „regale” care au coborât în această regiune imediat după potop (acum aproximativ 6000 de ani). Aceasta a fost perioada în care au apărut pentru prima oară credinţele manipulate ale marilor religii actuale.

Potrivit textelor şi legendelor antice, fondatorul Babilonului a fost Nimrod, care a domnit asupra lui împreună cu soţia sa, Semiramida. Nimrod era descris ca un „tiran atotputernic”, unul dintre „giganţi”. Arabii credeau că cel care a construit (sau reconstruit) după potop uimitoarea structură de la Baalbek, în Liban, cu cei trei stâlpi din piatră cântărind fiecare 800 de tone, a fost Nimrod.

Se spune că a domnit asupra regiunii Libanului de astăzi, şi potrivit Genezei biblice, primele centre ale regatului lui Nimrod au fost Babilonul, Akkad şi altele, în ţinutul Shinar (Sumer). Mai târziu, el s-a extins în Asiria, construind oraşe precum Ninive, unde au fost găsite numeroase Tăbliţe Sumeriene. Nimrod şi Semiramida aparţineau acelei linii genealogice cunoscută mai târziu sub numele de titani – o linie succesorală alcătuită din oameni posedaţi de reptilieni şi din reptilieni pur-sânge.

Se crede că această rasă de „giganţi” sau „titani” erau descendenţii lui Noe, copilul descris în Cartea lui Enoh (varianta ulterioară a Cărţii lui Noe) ca fiind un hibrid Privitor-uman cu pielea foarte albă. În Geneză, tatăl lui Nimrod poartă numele de Cush. El era cunoscut şi sub nume precum Bel sau Belus şi era nepotul lui Noe şi fiul lui Ham. Mai târziu, Cush a devenit cunoscut ca zeul Hermes, care înseamnă Fiul lui Ham. Ham sau Khem înseamnă „cel ars” şi este posibil ca acest nume să fi avut o legătură cu adorarea soarelui. Mulţi din zeii antichităţii au apărut mai întâi în Babilon, răspândindu-se apoi în Egipt.

Nimrod şi Semiramida au rămas principalele zeităţi ale Frăţiei până în ziua de astăzi, sub diferite nume şi simboluri. Nimrod era simbolizat ca un peşte, iar regina Semiramida ca un peşte şi un porumbel. Ea reprezintă şi un simbol al lui Ninkharsag, creatoarea raselor de hibrizi reptilo-umani. Nimrod era considerat un zeu-peşte dragon şi era ilustrat ca fiind pe jumătate om, pe jumătate peşte. Este posibil ca acest simbol să amintească de faptul că era pe jumătate om, pe jumătate reptilă cu solzi.

Regina Semiramida era şi ea simbolizată ca un peşte, căci babilonienii credeau că peştele este un afrodiziac. În timp, a devenit Zeiţa Iubirii. De aici se trage simbolistica peştilor în creştinism (reflectată inclusiv în arhitectura creştină). În ipostaza ei de „Duh Sfânt” Semiramida este prezentată ca un porumbel cu o ramură de măslin în cioc. De altfel, numele ei înseamnă „purtătoarea ramurii”, dacă ţinem seama de rădăcinile „Ze” (articol), „emir” (ramură) şi „amit” (purtător).

Putem remarca în treacăt şi asemănarea dintre această simbolistică şi cea din legenda lui Noe şi a Marelui Potop, când un porumbel s-a întors pe corabia lui Noe ţinând în cioc o ramură de măslin. Să se refere oare acest simbol la întoarcerea reptilienilor după potop? Numele Semiramida derivă de asemenea din cel al unei divinităţi indiene anterioare: Sami-Rama-isi, sau Semi-ramis. Peştele şi porumbelul sunt două simboluri folosite încă pe scară largă în ritualurile religioase şi în ceremoniile naţionale de astăzi, deşi marea majoritate a oamenilor nu au nici o idee despre adevărata lor semnificaţie.

Sinn Fein, ramura politică a grupării teroriste nord-irlandeze IRA, are drept simbol un porumbel. Aceeaşi imagine poate fi regăsită pe multe din sceptrele ţinute în mână de monarhii britanici (vezi secţiunea cu ilustraţii). Acest lucru nu este întâmplător, căci ambele organizaţii reprezintă acoperiri moderne ale Frăţiei Babiloniene, iar porumbelul o simbolizează pe regina Semiramida.

Pentru aceşti oameni, porumbelul nu reprezintă un simbol al păcii, ci al morţii şi distrugerii (ştiut fiind că Frăţia foloseşte frecvent simbolismul inversat). El reprezintă un simbol pozitiv pentru masele largi, dar unul negativ pentru Frăţie. Această inversare a simbolisticii le permite să îşi afişeze fără teamă simbolurile în locurile publice, fără teama că cineva se va plânge.

Semiramida mai era cunoscută ca Regina Cerului (sau Rhea), Mama Fecioară a Zeilor, şi uneori ca Marea Mamă a Pământului (Ninkharsag). Era de asemenea adorată sub numele de Astarte, „femeia care a construit turnurile”, cu referire evidentă la Turnul din Babel (Babilon), atribuit lui Nimrod. Liniile succesorale regale din Europa provin din liniile genealogice reptilo-ariene din Babilon, iar coroanele lor au apărut ca urmare a coafurii încornorate purtate de Nimrod.

Coarnele simbolizau autoritatea monarhului şi s-au transformat în timp într-o diademă din metal cu trei coarne, care simboliza puterea regală investită cu autoritate divină. La ora actuală, ea este reprezentată de simbolul crinului, care apare pretutindeni pe însemnele caselor regale europene. Aşa cum spuneam mai devreme, ierarhia „regală” draconiană (albinoşii înaripaţi) este înzestrată cu coarne.

Imaginea clasică a diavolului este şi ea încornorată. Unul din titlurile pe care le-a purtat Nimrod era acela de Baal (Domnul), căruia îi corespundea Baalti (Mylady – Doamna) pentru Semiramida. Expresia latină pentru „Doamna Mea” era Mea Domina, care a devenit mai târziu Madonna în limba italiană. Nimrod era reprezentat în dublă ipostază: de Dumnezeu Tatăl şi de Ninus, fiul Semiramidei, iar ramura de măslin a acesteia era un simbol al progeniturii ei venite pe lume printr-o „naştere virgină”.

Ninus mai era cunoscut şi sub numele de Tammuz, despre care se spune că a fost crucificat cu un miel la picioare, apoi îngropat într-o peşteră. Trei zile mai târziu, când piatra de la gura peşterii a fost dată deoparte, corpul său dispăruse. Vă sună cunoscută povestea? Această temă a soţului-soţiei-fiului, respectiv Nimrod-Semiramida-Ninus/Tammuz a devenit mai târziu trilogia Osiris-Isis-Horus din mitologia egipteană, care are echivalente în India, Asia, China, şi practic pretutindeni în lume.

Câteva milenii mai târziu, ea avea să devină trilogia Iosif-Maria-Iisus. În timpul ritualurilor de primăvară în care celebrau moartea şi învierea după trei zile a lui Tammuz-Ninus, babilonienii depuneau ca ofrande nişte chifle pe care era imprimată crucea solară. Ei bine, da, chiar şi tradiţia chiflelor calde pe care este imprimată o cruce pe care o aplică englezii cu ocazia Paştelui este tot de sorginte babiloniană.

De altfel, cuvântul Easter (n.n. Paşti) provine tot de la unul din numele atribuite reginei Semiramida – Ishtar, şi nu este exclus ca expresia „Comanda lui Ashtar” (o convingere manipulată de tip New Age, referitoare la un „erou” extraterestru care va veni să ne salveze) să provină de la o altă divinitate babiloniană, Ashtaroth. Mitologia şi simbolistica babiloniană reprezintă fundamentele tuturor religiilor majore ale lumii, în special a creştinismului. Biserica Catolică a fost creaţia Frăţiei Babiloniene, iar papa poartă şi la ora actuală o mitră în formă de peşte, care îl simbolizează pe Nimrod.

Aceasta este şi semnificaţia Inelului Pescarului pe care îl poartă el. Papalitatea a pretins multă vreme că scaunul Sfântului Petru de la Vatican este o relicvă sfântă, dar o comisie alcătuită din oameni de ştiinţă a stabilit în anul 1968 că el nu este mai vechi de secolul IX. Mai semnificativ este faptul că scaunul papal este decorat (potrivit Enciclopediei Catolice) cu 12 farfurii care prezintă ilustraţii cu cele 12 munci ale lui Hercule.

Din aceeaşi lucrare aflăm că Hercule a fost un alt nume al lui Nimrod, înainte de a deveni un semizeu al grecilor. În anul 1825, papa Leon al XII-lea a autorizat producerea unei monede jubiliare pe care era prezentată o femeie într-o poziţie care amintea puternic de simbolismul reginei Semiramida. Aceasta ţinea un crucifix în mâna stângă, o cupă în mâna dreaptă, iar pe cap avea o coroană cu şapte vârfuri, precum cea de pe capul Statuii Libertăţii – un alt simbol al Semiramidei, dăruită oraşului New York de francmasonii francezi.

O cunoştinţă care are rude ce ocupă poziţii de vârf la Vatican mi-a povestit că în timpul papei Ioan Paul al II-lea i s-a permis să facă un tur al Vaticanului care l-a lăsat cu gura căscată. De pildă, i s-a arătat baia din aur masiv a papei, decorată cu simboluri astrologice şi a putut privi în interiorul casetelor vidate care conţin mii de documente şi cărţi ezoterice furate în timpul sutelor de ani de dictatură religioasă, fiind ţinute apoi departe de ochii opiniei publice. Biserica Catolică şi Frăţia Babiloniană sunt de fapt unul şi acelaşi lucru.

Nimrod a fost cunoscut de asemenea sub numele de Eannus, zeul cu două feţe, care a devenit mai târziu Ianus la romani. Unul din fraţii Anunnaki, „zeul-şarpe” Enki, a mai fost cunoscut şi sub numele de Ea. Vulturul francmason cu două capete, unul care priveşte către dreapta şi celălalt care priveşte către stânga, este un simbol al lui Nimrod în ipostaza sa de Eannus, dar poate şi al unui draconian înaripat. Se spune că Eannus păstra cheile porţii cerului, fiind singurul intermediar între Dumnezeu şi umanitate.

De aceea, orice credinţă care nu era susţinută de el era considerată falsă şi trebuia condamnată. Preoţimea babiloniană s-a folosit plenar de acest instrument perfect pentru a-şi impune voinţa asupra maselor, proces preluat aidoma mai târziu de către preoţii creştini, dar şi de rabini şi de preoţimea musulmană, hindusă şi a celorlalte religii. Titlul catolic de cardinal provine de la cuvântul „cardo”, care înseamnă balama, amintind de rolul de gardian al porţii cerului pe care îl juca Nimrod.

Preoţii babilonieni au creat chiar un organism pe care l-au numit Marele Conciliu al Pontifilor, nume preluat mai târziu de Biserica Catolică. Marele Preot babilonian, cel care îi instruia pe iniţiaţii din cercul cel mai restrâns (din interiorul celorlalte cercuri concentrice) era cunoscut sub numele de… Petru, care înseamnă „Marele Interpret”. Sărbătoarea creştină a Sfântului Petru era celebrată în mod tradiţional în ziua în care soarele intra în casa astrologică a Vărsătorului.

Printr-o uimitoare coincidenţă, aceasta era exact ziua în care era sărbătorit zeul Eannus sau Ianus! La fel ca toate imitaţiile care i-au urmat, religia babiloniană avea două nivele. Masele erau manipulate să creadă în tot felul de superstiţii şi să preia literal sensul poveştilor simbolice, în timp ce iniţiaţii aleşi primeau adevărata cunoaştere, fiind ameninţaţi cu moartea în caz că ar fi revelat-o altor persoane. În acest fel, adevărul despre viaţă, potenţialul uman, istorie şi Agenda reptiliană era ascuns de ochii marii majorităţii, fiind ştiut numai de un număr restrâns de iniţiaţi.

Sacrificiile umane erau considerate fundamentale de religia Babilonului, şi oriunde s-au răspândit mai târziu Frăţia Babiloniană şi liniile genealogice reptiliene, ele au dus cu ele această tradiţie, care le era impusă de reptilieni. Toate speciile crude par să fie dependente de sânge, iar această dependenţă s-a transmis inclusiv hibrizilor care le poartă genele, lucru pe care îl voi demonstra în continuare. Preoţii babilonieni erau nevoiţi să mănânce o parte din ofrandele sacrificiale.

Nu întâmplător, numele de preot: Cahna-Bal, a devenit în timp sinonim cu expresia „mâncător de carne de om” sau canibal. Moloch, şopârla zburătoare pe care am menţionat-o mai devreme, era un alt nume al lui Nimrod-Tammuz. Tam înseamnă „a perfecţiona”, iar muz înseamnă „a arde”. Regăsim acest simbolism al lui Tammuz-Moloch în ritualurile de ardere a unor copii vii în onoarea acestei divinităţii însângerate. N-o să vă vină să credeţi, dar aceste ritualuri continuă inclusiv în zilele noastre.

Ritualul Beltane practicat mai târziu de druizii din Britania pe data de 1 mai şi cunoscut sub numele de May Day, implica în acele vremuri arderea unor copii vii în pântecul unei uriaşe efigii umane căreia i se dădea foc. Acest obicei a fost moştenit de la babilonieni când Frăţia s-a extins în Europa. Se pare că principala bază pe care şi-au stabilit-o reptilienii înainte de a se muta în Orientul Apropiat şi Africa a fost teritoriul actual al Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei. Festivalul lui Tammuz se ţinea la data de 23 iunie şi sărbătorea ascensiunea acestuia din lumea subterană.

După ce a înviat, Tammuz a devenit cunoscut sub numele de Oannes, zeul-peşte, din care a derivat mai târziu numele de Ioan. Nu întâmplător, Ioan a fost numele unor personaje care l-au manifestat simbolic pe Tammuz-Nimrod, precum Ioan Botezătorul. Data de 23 iunie, Festivalul lui Tammuz, a devenit mai târziu o sărbătoare creştină numită Ziua Sfântului Ioan! Simbolistica lui Nimrod-Semiramida a fost adoptată ulterior de toate culturile pământului, sub cele mai variate nume.

Deşi toate aceste divinităţi par extrem de diferite între ele, în spatele lor se ascund de fapt aceleaşi două personaje. O altă divinitate amplu folosită în ritualurile sataniste moderne care presupun sacrificarea copiilor este Cronos, regele ciclopilor din legenda greacă. Acesta era cunoscut drept constructorul turnului şi este aproape sigur o altă variantă a lui Nimrod – constructorul biblicului Turn din Babel.

Motivul pentru care liniile genealogice reptiliene sunt implicate şi astăzi în ritualuri atât de macabre este cât se poate de simplu: pentru că au făcut dintotdeauna acest lucru. Dacă veţi studia evoluţia acestor linii succesorale de-a lungul istoriei, veţi constata că ele au folosit aceleaşi ritualuri şi sacrificii aduse aceloraşi divinităţi, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi.

Un alt fragment din Cartea lui Enoh descrie împerecherea Privitorilor cu femeile umane şi comportamentul progeniturilor lor:

„Şi ele au rămas însărcinate, şi au dat naştere unor uriaşi… care au consumat toate bunurile oamenilor. Când oamenii nu i-au mai putut susţine, uriaşii s-au întors împotriva lor şi i-au mâncat pe ei. Au păcătuit apoi împotriva păsărilor şi animalelor, a reptilelor şi peştilor, şi au sfârşit prin a-şi devora carnea şi prin a-şi bea sângele unii altora. Pământul poate depune mărturie împotriva celor nelegiuiţi”.

Acest pasaj descrie exact liniile genealogice de care vorbim şi care s-au răspândit mai târziu pe întreaga planetă, odată cu Frăţia Babiloniană. În timp ce noi privim direct în realitatea fizică, în care ne simţim perfect integraţi, reptilele privesc în realitatea tridimensională ca şi cum s-ar uita printr-o fereastră. În cazul de faţă, fereastra o reprezintă ochii trupului uman. Noi suntem conştienţi în lumea cu trei dimensiuni, ei sunt conştienţi în cea cu patru dimensiuni.

Dacă ştii să îi cauţi, îi poţi descoperi cu uşurinţă după felul în care privesc. Privirile lor sunt întunecate, pătrunzătoare şi reci. Reptilienii pur-sânge nu sunt ataşaţi de trupurile lor, ca oamenii. Ei le folosesc doar ca pe nişte „costume spaţiale”, pentru a opera în această lume, iar când unul se epuizează, nu fac decât să îl schimbe cu altul. Acest proces de „posesiune” a trupurilor fizice de către reptilieni şi alte entităţi din regiunea inferioară a celei de-a patra dimensiuni a condus mai târziu la poveştile moderne cu demoni, diavoli şi alte spirite malefice care posedă mintea şi trupul oamenilor.

În realitate, entităţile pe care le invocă ritualurile satanice şi de magie neagră apelează la reptilienii şi la alte forme de conştiinţă din regiunea inferioară a celei de-a patra dimensiuni, şi prin intermediul lor îşi „racolează” aceştia păpuşile pe care le vor poseda mai târziu. Aşa se petreceau lucrurile în Babilon, şi la fel se petrec şi astăzi. Aşa cum am arătat în lucrarea mea anterioară, Eu sunt eu – eu sunt liber, şi cum voi descrie amănunţit în lucrarea de faţă, ierarhia modernă a Frăţiei este implicată până peste cap în ritualuri satanice, sacrificii de copii, ceremonii de băut sângele şi alte orori care vă vor tăia respiraţia.

Da, vorbesc acum de nume dintre cele mai cunoscute din rândul regalităţii, oamenilor politici, bancherilor, oamenilor de afaceri şi patronilor de mas-media din lume. Altfel spus, oameni ca George Bush, Henry Kissinger, familia regală britanică şi mulţi preşedinţi de state, prim-miniştri şi membri ai aristocraţiei. Greu de crezut, nu? O fi, dar când nu a sunat fantastic adevărul în această lume a amăgirii şi minciunii?

Trei din principalele elemente ale religiei babiloniene erau: focul, şarpele şi soarele. Voi explica în continuare simbolistica soarelui, căci aceasta reprezintă un aspect esenţial al istoriei noastre. Cea mai mare parte a populaţiei adora soarele pentru darurile evidente pe care le revărsa asupra pământului, pentru lumina şi căldura sa, care aveau un efect atât de vital asupra recoltelor şi bunăstării generale a oamenilor.

Ierarhia Frăţiei Babilonului şi celelalte grupuri ale Elitei care deţineau o cunoaştere avansată se concentrau însă asupra soarelui din alte motive. Ei înţelegeau natura reală a soarelui ca o conştiinţă multidimensională care influenţează întregul sistem solar pe diferite nivele de frecvenţă. Chiar şi în dimensiunea noastră fizică, emisiile solare de energie magnetică ne afectează în permanenţă, clipă de clipă.

Soarele are un diametru de aproximativ 1.500.000 de kilometri şi conţine 99% din materia existentă în sistemul nostru solar. Reprezintă o sferă imensă de energie, care operează la fel ca o bombă atomică, iar nivelul temperaturii atinge în interiorul său nu mai puţin de 14 milioane de grade Celsius. Se roteşte mai rapid la Ecuator decât la poli, motiv pentru care activitatea câmpului său magnetic este pur şi simplu colosală. Scriitorul şi cercetătorul Maurice Cotterell a făcut un studiu detaliat al petelor şi activităţii solare, în urma căreia soarele proiectează în afară o cantitate imensă de energie magnetică.

Aceasta a fost fotografiată şi apare ca nişte flăcări imense, unele cu o înălţime de 186.000 de kilometri. Această energie călătoreşte către pământ purtată de vântul solar şi poate afecta computerele, provocând mari pene de curent electric. Dacă nu ar exista Centurile Van Allen, acele zone de radiaţii care înconjoară planeta şi sunt conexe cu câmpul magnetic al pământului, energia soarelui ne-ar „prăji” pur şi simplu.

Maurice Cotterell a studiat ciclurile petelor solare şi a stabilit că există cicluri pe termen scurt, mediu şi lung ale activităţii solare, lucru pe care îl explică în cartea pe care a scris-o împreună cu Adrian G. Gilbert, Profeţiile mayaşe. După ce a avansat cu cercetările sale, Cotterell a descoperit un uimitor sistem matematic şi de simboluri rămas de la populaţia mayaşă din America Centrală.

Mayaşii pretindeau că provin din „zei” şi susţineau că adevăratul lor cămin este o insulă pierdută. Sistemele lor matematice şi astronomice erau uimitor de precise, fiind moştenite, la fel ca şi sistemul de măsurare a timpului, de la o cultură mult mai veche, şi în ultimă instanţă de la extratereştri. Am vorbit mai devreme despre afirmaţia preşedintelui mexican, potrivit căreia mayaşii erau o rasă provenită din încrucişarea oamenilor cu reptilienii sau „iguanele”, după cum le numea el.

Maurice Cotterell a realizat fascinat că ciclurile mayaşe ale evoluţiei umane corespund aproape perfect cu ciclurile emisiilor magnetice solare descoperite de el. Deşi au trecut mii de ani de atunci, ele erau aproape identice. Acest lucru este uşor de explicat. Tot ce există este o formă de energie. Viaţa reprezintă o formă de interacţiune a câmpurilor magnetice. Dacă schimbi magnetismul, modifici practic natura câmpului energetic. Dacă modifici natura câmpului energetic se va schimba inclusiv natura vieţii mentale, emoţionale, spirituale şi fizice, care nu înseamnă altceva decât energie în diferite forme.

De pildă, celelalte planete operează asemenea schimbări în timp ce se rotesc în jurul soarelui, influenţând câmpul magnetic al pământului. Ştiinţa care studiază acest fenomen este astrologia. Cotterell crede că noi suntem influenţaţi mai puternic de aceste câmpuri în momentul concepţiei noastre decât în cel al naşterii propriu-zise, punct asupra căruia trebuie să-i dau dreptate. După părerea mea, ambele momente ne influenţează însă la fel de puternic. Cercetările sale l-au condus pe Cotterell la concluzia că activitatea petelor solare corespunde ciclurilor de fertilitate umană, dar şi cu apariţia şi decăderea marilor civilizaţii şi imperii de pe pământ.

Recent, oamenii de ştiinţă au descoperit că omul are în interior un ceas biologic sincronizat cu ritmul solar. Pe scurt, efectul soarelui asupra vieţii umane este absolut fundamental şi depăşeşte cu mult beneficiile datorate luminii şi căldurii sale. Extratereştrii ştiau acest lucru din cele mai vechi timpuri şi priveau cu respect către soare. Acesta reprezintă inima fizică şi spirituală a sistemului solar şi a ajuns să simbolizeze în timp creatorul, dar mai ales aspectul masculin al forţei creatoare… „El este Lumina Lumii”.

Această cunoaştere referitoare la soare va fi o temă centrală a cărţii de faţă, în care vom călători de-a lungul istoriei până în epoca modernă. Pe de altă parte, ea va îngreuna într-o oarecare măsură decodificarea istoriei, căci strămoşii noştri foloseau constant simbolistica soarelui şi cea astrologică în legendele lor, iar o parte din numele zeilor lor nu înseamnă altceva decât o referire la soare şi la planete. Discernerea faptelor reale de cele simbolice nu este un lucru uşor.

După părerea mea, expresia „zeul-soare” a fost folosită inclusiv pentru a-i desemna pe extratereştri şi pe descendenţii hibrizi ai acestora, despre care textele străvechi afirmă că aveau feţe care străluceau ca soarele, motiv pentru care îi mai numeau şi „Cei strălucitori”. Imaginaţi-vă ce putere aţi avea să vă impuneţi Agenda dorită şi să manipulaţi rasa umană dacă aţi cunoaşte dinainte ciclurile energiei solare şi ale celorlalte planete, precum şi maniera în care influenţează acestea conştiinţa umană.

Aţi şti astfel când sunt predispuşi oamenii către mânie, agresivitate, teamă, îndoială şi vinovăţie, şi implicit când trebuie declanşate războaie, colapsuri economice, etc. Frăţia a deţinut întotdeauna această cunoaştere, pe care o foloseşte cu mult succes şi în zilele noastre, aşa cum voi arăta în continuare.

Frăţia Babiloniană şi liniile ei genealogice reptiliene s-au răspândit în întregul Orient Apropiat şi Mijlociu, îndeosebi în Egipt, iar mai târziu în Europa şi în cele două Americi. După părerea mea, civilizaţia egipteană care a apărut după cataclismul provocat de Venus a fost opera arienilor de pe Marte, adică a fenicienilor, cu sau fără sprijinul reptilienilor Anunnaki. Cert este că înainte de anul 2000 î.Ch., reptilienii au preluat puterea în Egipt. Curtea Regală a Dragonului a fost fondată de preoţii din Mendes în jurul anului 2200 î.Ch., continuând să existe şi astăzi sub forma Curţii Regale şi Imperiale a Suveranităţii Dragonului.

Actualul Cancelar al acestei organizaţii secrete este autorul Laurence Gardner, iar adresa sa poştală este Columba House din Devon, Anglia (Columba = porumbel = Semiramida). Potrivit lui Gardner, numele Dracula înseamnă „Fiul lui Dracul”, fiind inspirat de Prinţul Vlad al III-lea al Transilvaniei-Valahiei, un Cancelar al Curţii Dragonului din secolul XV. Tatăl prinţului era cunoscut sub numele de „Dracul”, adică Draco.

Oriunde au ajuns, membrii Frăţiei Babiloniene şi-au creat şcoli ale misterelor cu ajutorul cărora au determinat populaţia locală să creadă în tot felul de prostii şi să renunţe la puterea sa datorită fricii şi superstiţiilor. În schimb, nivelele superioare ale acestei structuri piramidale îşi transmiteau cunoaşterea avansată celor care deserveau Agenda reptiliană.

Dacă apăreau alte şcoli iniţiatice (ne-reptiliene), acestea erau infiltrate de preoţii babilonieni, care preluau mai târziu controlul asupra lor. Şcolile misterelor au existat pe pământ de zeci de mii de ani, poate chiar sute de mii de ani, fiind folosite pentru transmiterea cunoaşterii avansate celor pe care preoţii şi cei din vârful piramidei îi considerau demni să o primească.

În cartea sa, „Maeştrii înţelepciunii”, J.G. Bennett afirmă că misticul rus George Gurdjieff i-a povestit că şcolile misterelor au o vechime de cel puţin 30-40.000 de ani, lucru pe care l-a aflat studiind desenele murale din peşterile din Caucaz şi din Turkestan. Îi aud de multe ori pe adepţii New Age contestând indignaţi faptul că şcolile misterelor din antichitatea îndepărtată ar fi putut face parte integrantă din acelaşi mecanism manipulator.

Răspunsul meu este că, înainte de toate, asemenea organizaţii care ascund cunoaşterea de masele largi nu ar trebui să existe deloc. Indiferent care ar fi intenţia lor, dacă pleacă de la premisa că au dreptul să le conteste această cunoaştere avansată celor mulţi, decizând cine poate să aibă acces la ea şi cine nu, ele joacă deja un joc extrem de periculos prin aroganţa lui.

Au existat într-adevăr şi şcoli orientate pozitiv, care au avut intenţia să dăruiască această cunoaştere celor care ar fi putut-o folosi cu înţelepciune. Eu nu doresc să sugerez în nici un caz că toate aceste şcoli ale misterelor au avut intenţii necurate. Departe de mine acest lucru. Dar chiar şi aceste şcoli pozitive au fost infiltrate la un moment dat de slujitorii reptilienilor.

Iată ce scrie în această direcţie istoricul francmason Manly P. Hall:

„Deşi ceremoniile magice complexe ale antichităţii nu erau neapărat rău intenţionate, pervertirea lor a condus la apariţia şcolilor false de vrăjitorie sau magie neagră [în Egipt]… Magicienii negri din Atlantida au continuat să îşi exercite puterile supranaturale până când au subminat şi au corupt complet morala Misterelor primitive…

Ei au uzurpat poziţiile ocupate cândva de iniţiaţi şi au preluat frâiele guvernării spirituale. În acest fel, magia neagră s-a transformat în religie de stat, paralizând activităţile intelectuale şi spirituale ale indivizilor, cărora le cereau să accepte în întregime şi fără ezitare dogmele impuse de preoţime. Faraonul a devenit o păpuşă în mâinile Consiliului Stacojiu – un comitet de super-vrăjitori ridicaţi la putere de preoţime”.

Magicienii negri despre care Hall afirmă că proveneau din Atlantida erau după părerea mea hibrizii reptilo-umani care au alcătuit Frăţia Babiloniană. Societatea lor secretă s-a răspândit la ora actuală în întreaga lume, operând practic în toate ţările pământului. Coordonarea Agendei lor se realizează în prezent transfrontalier, prin intermediul unor companii şi instituţii aparent fără legătură unele cu altele, precum guvernele diferitelor state, sistemul bancar global, cel al companiilor multinaţionale, complexul militar şi imperiul mas-media.

Cunoaşterea nu este bună sau rea; ea este pur şi simplu. Felul în care este folosită ea poate fi însă benefic sau malefic. Iniţiaţii aflaţi pe nivelele superioare ale organizaţiei ştiu foarte bine în ce constă influenţa magnetică a soarelui asupra minţii umane, care sunt efectele planetelor asupra comportamentului oamenilor, cum pot fi manipulate timpul, conştiinţa, energia, vremea, şi multe altele.

Dacă este folosită în mod rău intenţionat, această cunoaştere poate deveni incredibil de distructivă şi de manipulatoare, lucru care s-a şi întâmplat. Simultan, reptilienii şi-au folosit societăţile secrete pentru a crea instituţii publice precum marile religii organizate şi partidele politice, cu ajutorul cărora extrag orice asemenea cunoştinţe avansate din circuitul public. Inchiziţia a reprezentat un excelent exemplu în această direcţie. Să vorbeşti în acele vremuri de probleme ezoterice însemna să îţi semnezi singur condamnarea la moarte.

Acest mecanism a funcţionat atât de perfect încât până şi la ora actuală mai există creştini care condamnă cunoaşterea ezoterică, pe care o consideră „demoniacă”, deşi însăşi religia lor a fost fundamentată pe această cunoaştere. Dacă doriţi să aflaţi cum s-a născut cu adevărat creştinismul, continuaţi să citiţi această carte. Veţi vedea că el nu este altceva decât o formă reciclată de păgânism, fiind folosit în mod genial pentru a elimina din circuitul public cunoştinţele ezoterice avansate.

Primul lucru pe care îl făceau instituţiile creştine când puneau stăpânire pe o ţară sau pe o regiune era să ascundă sau să distrugă textele străvechi. Ele au scos astfel din circuitul public însăşi cunoaşterea de care s-au folosit (şi încă se mai folosesc) reptilienii pentru a manipula populaţia ignorantă. Tot în numele creştinismului au fost distruse marea majoritate a relatărilor despre istoria reală a umanităţii, inclusiv despre rolul jucat de extratereştri în influenţarea destinului uman (deopotrivă a celui pozitiv şi a celui negativ).

S-a putut inventa astfel o „istorie” alternativă, care a tăiat rădăcinile care legau umanitatea de originile sale. Controlul istoriei este foarte important, căci schimbarea prin manipulare a percepţiei maselor asupra trecutului influenţează percepţia lor asupra prezentului.
Toate subiectele asupra cărora am insistat până acum, inclusiv zeităţile şi simbolurile descrise mai sus, ne vor însoţi de-a lungul întregii noastre călătorii până în epoca modernă, prin care vom analiza expansiunea Frăţiei Babiloniene în lume.

Invariabil, reptilienii pur-sânge şi hibrizii manipulaţi de aceştia au ajuns pe poziţii de putere în toate ţările în care s-au stabilit. Nivelul lor de cunoaştere era mult deasupra celui general. În pus, ei aveau un plan pe termen lung de îndeplinit, susţinut de reptilienii din regiunea inferioară a celei de-a patra dimensiuni, respectiv Marea Operă a Tuturor Timpurilor, după cum avea să fie denumit de francmasoni.

Acest plan presupunea folosirea populaţiei ne-reptiliene ca sclavi şi preluarea puterii politice şi religioase de preoţii şi iniţiaţii Frăţiei, care se asigurau – între altele – de retragerea din circuitul public a tuturor informaţiilor ezoterice şi ascunderea acestora în societăţile lor secrete. După potop, rasa albă şi liniile genealogice reptilo-ariene s-au extins din Munţii Caucaz şi din munţii Iranului şi ai Kurdistanului către Egipt, Israel/Palestina şi teritoriul ocupat la ora actuală de Iordania, Siria, Irak, Iran şi Turcia, până la Munţii Caucaz).

Deloc întâmplător, aceasta a fost regiunea în care s-au născut toate marile religii ale lumii. În antichitate, civilizaţiile Sumerului, Babilonului şi Asiriei au apărut pe teritoriul actual al Irakului, în timp ce Turcia era cunoscută ca Asia Minor (Mică) sau Persia. Arhiepiscopul de Cashel, Richard Laurence, cel care a tradus prima ediţie în limba engleză a Cărţii lui Enoh din limba etiopiană, a tras concluzia (analizând descrierea celei mai lungi zile a anului) că autorul textului trebuie să fi trăit în regiunea Caucazului şi nu în Palestina, aşa cum cred majoritatea oamenilor.

Aceasta este zona din care au apărut cele mai multe linii genealogice reptilo-umane, textul original al Cărţii lui Enoh fiind mult mai vechi decât cel al Cărţii lui Noe (hibridul reptilian). Pe măsură ce s-a extins în noile teritorii, rasa ariană a fost cunoscută sub diferite nume, cele mai semnificative fiind cele de hitiţi şi fenicieni. Sunt convins că au mai existat şi alte aşezări ariene în afara acestor regiuni, poate chiar şi în Britania, şi sunt la fel de sigur că reptilienii operau şi în alte părţi ale lumii, precum cele două Americi.

Cheia adevăratei istorii a umanităţii din ultimii 7000 de ani este însă situată în regiunea muntoasă din jurul Caucazului, coborând către câmpiile Sumerului şi Egiptului. Cu cât m-am adâncit mai tare în studierea acestor probleme, cu atât mai mult am avut de-a face cu munţii Caucaz. Nu cred că este deloc întâmplător faptul că americanii numesc rasa albă: „rasa caucaziană”. Chiar şi istoricii oficiali recunosc faptul că civilizaţia şi religia hindusă a apărut printr-o migraţie masivă a rasei „ariene” din munţii Caucaz către valea Indului, în jurul anului 1550 î.Ch.

Aceeaşi rasă ariană (arienii îşi spuneau ei înşişi „arya”) a introdus limba sanscrită în India, precum şi legendele şi miturile din cărţile sfinte hinduse cunoscute sub numele de Vede. În urma unor cercetări exhaustive asupra rasei ariene, L.A. Waddell a ajuns la concluzia că părintele primului rege arian al Indiei consemnat de istorie (menţionat în epopeea Mahabharata şi în istoria budistă a Indiei) a fost ultimul rege istoric al hitiţilor din Asia Mică.

Arienii indieni adorau soarele sub forma lui Indra, Părintele Zeilor, în timp ce hitiţii-fenicienii numeau acelaşi Părinte al Zeilor Indara. Acelaşi popor arian s-a stabilit sub diferite nume în Sumer, Babilon, Egipt şi Asia Mică, actualmente Turcia, precum şi în alte ţări din jur, ducând cu ei aceleaşi legende, mituri şi religii. Toate provin din aceeaşi sursă: această rasă ariană despre care se spune că a venit de pe Marte, şi liniile genealogice reptilo-umane care operau sub acoperire în interiorul ei.

Rasa ebraică provine şi ea tot din regiunea Caucazului, şi nicidecum din Israel, aşa cum se pretinde. Surse istorice şi antropologice evreieşti arată că numai un număr mic de evrei au o legătură genetică cu israeliţii. În secolul VIII, un popor care trăia în regiunea Caucazului şi în sudul Rusiei (numit poporul khazar) s-a convertit în masă la religia evreiască. Mai târziu, când imperiul a înflorit, această populaţie a emigrat către nord, stabilindu-se în alte părţi ale Rusiei, în Lituania şi Estonia.

De aici, ei au pătruns în Europa Occidentală, de unde au ajuns în Statele Unite. De pildă, familia Rothschild este de origine khazară. Aceştia sunt oamenii care au impus cucerirea Palestinei arabe după cel de-al Doilea Război Mondial, pretinzând că „Dumnezeu” le-a dat dreptul divin de a se instala în ţara destinată de el „poporului ales”. În realitate, ţara din care au provenit este regiunea Caucazului şi sudul Rusiei, nu Israelul.

Dacă doriţi informaţii detaliate despre această poveste şi despre manipularea pusă la cale de organizaţiile secrete care s-a ascuns în spatele creării statului modern Israel (mai corect ar fi să-i spunem Rothschild-land), vă recomand lucrarea, „Şi adevărul vă va face liberi”.
Rasa albă a migrat astfel către nordul Europei. Primii oameni care au ajuns aici pe mare au fost fenicienii, în timp ce alte popoare de aceeaşi sorginte au migrat lent pe uscat.

Din ultima categorie făceau parte inclusiv cimerienii şi sciţii. Sub diferite nume, aceste populaţii şi liniile genealogice hibride din rândul lor au populat întreaga Europă şi s-au reunit cu arienii deja instalaţi în Britania şi în nordul Europei, ajunşi acolo pe mare. Fenicienii joacă un rol crucial în povestea noastră şi voi insista imediat asupra lor. Cimerienii au migrat din Caucaz şi Asia Mică (Turcia) către nord-vest, ajungând în regiunile pe care există astăzi Belgia, Olanda, Germania şi Danemarca.

Istoricii romani Pliniu şi Tacit afirmă că toate popoarele de pe coasta de nord a Europei, de la Olanda şi până la Danemarca, au aceeaşi origine etnică, afirmaţie susţinută şi de dovezile arheologice care indică faptul că acest popor cimerian a ajuns în respectiva regiune în perioada 300-250 î.Ch. Un alt grup de cimerieni a călătorit de-a lungul Dunării către Ungaria şi Austria de astăzi, până în sudul Germaniei şi al Franţei. Romanii i-au numit gali, în timp ce grecii le-au spus celţi.

Anumite grupuri din aceste triburi celtice s-au instalat în Boemia şi Bavaria, în timp ce altele au invadat nordul Italiei. Istoricul roman Sallust descrie înfrângerea romanilor de către „cimbri”, despre care afirmă că erau gali. Alţi istorici romani afirmă că cimbrii erau celţi. Ei erau împărţiţi în trei triburi: belgii (la nord-est de Franţa), galii (centrul Franţei) şi achitanii (sudul Franţei, până în munţii Pirinei).

Până în secolul al II-lea înainte de Christos, celţii/galii (cimerienii albi veniţi din munţii Caucaz şi din Orientul Mijlociu) au ocupat întregul centru al Europei şi nordul Italiei, după care au cucerit integral această ţară. În jurul anului 280 î.Ch., ei s-au întors în Asia Mică şi au reocupat pământurile strămoşilor lor. După cum afirmă istoricul Henry Rawlinson: „Aceste două invazii majore în Asia Mică au fost făcute de aceeaşi rasă, numită în primul caz cimerieni, iar în cel de-al doilea gali”. În cele din urmă, galii invadatori s-au stabilit într-un loc numit Phrygia, cunoscut ulterior ca Galatia (Gal-atia).

Se presupune că acestui popor le-a adresat Sfântul Petru scrisoarea sa despre care Noul Testament afirmă că le-a fost trimisă galatenilor. Cimerienii sau cimbrii s-au stabilit de asemenea în Ţara Galilor; până astăzi, numele limbii acestui popor galez este Cymru.
Sciţii au fost un alt grup arian, care a migrat de asemenea la nord de Caucaz, către Europa. Cei care le-au schimbat numele, pentru a-i distinge de alte popoare, au fost romanii.

Printre simbolurile sacre ale sciţilor se numărau şarpele, boul (Nimrod/Taurul), focul (soarele/cunoaşterea), şi Tho sau Theo, echivalentul zeului egiptean Pan. Romanii i-au numit pe sciţi sarmaţi şi germani (de la cuvântul latin germanus, care însemna „autentic”). De atunci, sciţii au rămas cunoscuţi ca „poporul celor autentici”, iar numele de germani le-a rămas până astăzi. Aceeaşi schimbare este confirmată şi de scrierile istoricilor romani Pliniu şi Strabo. Un alt popor căruia romanii îi spuneau german au fost anglo-saxonii.

La ora actuală, Saxonia este un teritoriu situat la nord de Germania şi de Olanda. Atât anglii cât şi saxonii au venit din aceeaşi sursă genetică: cimerienii şi sciţii albi din Caucaz şi din Orientul Mijlociu. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa lui William Cuceritorul şi a normanzilor săi, ultimul popor care a invadat Britania în anul 1066, în urma celebrei bătălii de la Hastings.

Termenii de normand şi Normandia provin de la oamenii nordului (norse), căci atunci când au ocupat regiunea cu acelaşi nume din Franţa, ei au venit din Scandinavia. Povestea eroului scandinav Odin afirmă că acesta a venit din Asaland sau Asaheim, un teritoriu identic cu ţara sciţilor, care poate fi identificat în India ariană. Se spune că de acolo a plecat Odin, între anii 200-300, pentru a cuceri Suedia, în fruntea unei armate uriaşe, numite Svear. Până astăzi, numele Suediei în propria limbă este Sverige, Ţara lui Svear.

Un alt grup de sciţi, cunoscuţi sub numele de sakkas, s-a îndreptat către est, pornind din aceiaşi munţi Caucaz şi călcând pe urmele vechilor arieni. Prin anul 175 î.Ch., sakkas au ajuns la graniţa cu China. Textele chineze din această perioadă vorbesc de un popor numit Sai-wang sau Sok-wang, forţat să fugă în India. Sok-wang înseamnă „prinţii sakka”. Textele arată faptul că aceşti sakka s-au retras către sud, înspre India, trecând prin trecătorile muntoase din Afganistan.

Monedele descoperite din perioada anului 100 î.Ch. confirmă crearea unei regat sakka în regiunea superioară a văii Indului, între Kashmir şi Afganistan. Nu este deloc o coincidenţă faptul că budismul a apărut în ţinuturile ocupate de sakka (sciţii arieni). În jurul anului 500 î.Ch., în regiunea în care se presupune că s-a născut Buddha cu 63 de ani în urmă trăia un trib numit sakyas.

Gautama (Domnul Buddha) a primit titlul de Sakyashina sau Sakyamuni – înţeleptul sakya, maestrul sakya sau leul tribului din Sakya. Toate aceste amănunte vor deveni extrem de semnificative dacă vom constata că toate religiile majore (ba chiar şi cele minore), precum şi eroii lor, provin din aceeaşi sursă. De fapt, sciţii/sakka şi cimerienii/cimbri erau unul şi acelaşi popor, lucru confirmat de inscripţiile de pe Stânca Behistun din munţii Zargos, situată la marginea unui vechi drum al caravanelor ce pleca din Babilon.

Inscripţiile s-au făcut din porunca regelui Darius cel Mare în jurul anului 515 î.Ch. şi au fost scrise în trei limbi: babiloniană, elamită şi persană. Ori de câte ori versiunile elamită şi persană folosesc termenul de sakka, cea babiloniană foloseşte termenul de cimbri.
Sintetizând, această populaţie ariană s-a extins sub diferite nume, dar ducând cu sine aceeaşi religie şi aceiaşi eroi, dinspre ţara ei de origine din munţii Caucaz şi din Orientul Mijlociu şi Apropiat către Europa, India şi China.

În mijlocul său se aflau acele linii genealogice reptiliene care au făcut toate eforturile (şi au şi reuşit) de a-şi impune supremaţia asupra cursului evenimentelor prin intermediul regilor, reginelor, preoţilor şi liderilor militari pe care i-au impus şi pe care îi putem integra sub titlul colectiv de Frăţia Babiloniană. Faptul că babilonienii făceau parte din rasa ariană este confirmat de inscripţiile şi titlurile străvechi.

Astfel, titlul de Kassi sau Cassi a fost folosit mai întâi de fenicieni, în jurul anului 3000 î.Ch., iar apoi adoptat de babilonienii care au domnit asupra imperiului mesopotamian. Kassi era folosit şi ca nume de persoană de către fenicienii din Egipt, iar titlul de Cassi a stat la baza numelui regilor care au domnit mai târziu în Britania pre-romană. Unul dintre aceştia a bătut monede pe care scrie „Cas” şi pe care apar simboluri solare, precum calul solar.

Această expansiune ariană a început mai devreme de 3000 î.Ch., prin ramura călătorilor pe mare – fenicienii. Aceştia erau un popor avansat din punct de vedere tehnologic, dar marginalizat de istoria oficială, care le-a ascuns astfel adevărata identitate. El are o importanţă fundamentală pentru a înţelege de unde provenim şi unde ne aflăm la ora actuală. Fenicienii au fost cei care şi-au adus liniile genealogice şi cunoaşterea în Europa, Scandinavia şi cele două Americi, cu mii de ani înainte de Christos.

Povestea lor este relatată de L.A. Waddell în cartea sa, Originea feniciană a bretonilor, scoţienilor şi anglo-saxonilor. Waddell a fost membru al Institutului Antropologic Regal şi a petrecut o viaţă întreagă cercetând dovezile existente. El arată faptul că fenicienii nu erau o rasă semită, aşa cum s-a crezut până atunci, ci o rasă ariană albă. Studiul mormintelor feniciene arată că membrii acestui popor erau de rasă ariană, aveau capul alungit şi arătau complet altfel decât semiţii.

Fenicienii din lumea antică obişnuiau să călătorească pe mare, pornind din bazele lor din Asia Mică, Siria şi Egipt. S-au instalat astfel în insulele din Marea Mediterană, precum Creta şi Cipru, dar şi în Grecia şi Italia. Fenicienii au fost cei care au dus mai departe cunoaşterea care a permis apariţia ulterioară a civilizaţiilor din Creta Minoică, din Grecia clasică şi din Italia romană.

Tot ei au fost „creierele” care s-au ascuns în spatele culturii egiptene din perioada respectivă, înainte ca reptilienii să preia controlul asupra ei. Egiptenii îi numeau pe fenicieni Panag, Panasa sau Fenkha. Grecii le spuneau Phoinik-as, iar romanii Phoenic-es. Există un motiv cât se poate de simplu pentru care egiptenii îşi pictau zeii cu pielea albă şi ochii albaştri, la fel ca şi numeroase alte culturi din lumea acelei epoci.

Această rasă avansată (numită fenicieni) avea pielea albă şi ochii albaştri, la fel ca hibrizii reptilo-umani şi ca rasa venită de pe Marte. În urma lor au rămas rasele scandinave, dar şi alte popoare care provin din aceeaşi linie genetică. Tot ei au stat la originea obsesiei idioate a naziştilor (şi, respectiv, a societăţilor secrete care i-au creat) pentru „rasa ariană a stăpânilor”. Până în ziua de astăzi, cel mai mare erou al societăţii secrete a francmasonilor este Hiram Abif, aşa-zisul constructor al Templului regelui Solomon. Sorgintea lui Abif trebuie să fi fost feniciană.

Bunicul celebrului faraon egiptean Akhenaten, tatăl lui Tutankhamon, a fost un înalt preot fenician. Pasărea mitică a Egiptului, Phoenix, nu era alta decât pasărea-soarelui, emblema zeului-soare căruia i se închinau fenicienii, Bil sau Bel. Mai târziu, pasărea a fost simbolizată printr-un păun sau un vultur. În ultimii ani au apărut dovezi privind existenţa unor piramide pe Marte.

Savanţii de la NASA Vincent DiPietro şi Gregory Molenaar au descoperit şase piramide enorme, asemănătoare celor din Egipt, în regiunea marţiană numită Cydonia. Este cât se poate de logic să bănuim că rasa care a construit piramidele din Egipt a fost aceeaşi rasă marţiană, venită pe pământ, eventual însoţită de Anunnaki,conform ipotezei lui Zecharia Sitchin, pe care personal o susţin.

Fenicienii nu s-au limitat numai la Bazinul Mediteranean şi la Orientul Mijlociu. Ei au debarcat în Britania, în jurul anului 3000 î.Ch. Artefacte feniciene incontestabile au fost descoperite în Brazilia, iar în Marele Canion din SUA există anumite rămăşiţe care ar putea fi de sorginte egipteană. Fenicienii au debarcat în America cu mii de ani înaintea călătoriei lui Cristofor Columb, mult mediatizată de anumite grupuri de interese.

Motivul pentru care legendele indienilor americani vorbesc de debarcarea unor zei înalţi, de culoare albă, care au adus cu ei o cunoaştere avansată, este că exact aşa s-au petrecut lucrurile. Aceştia au aparţinut rasei ariene şi reptilo-ariene, care au debarcat pe coasta estică a celor două Americi cu mii de ani în urmă, aceeaşi rasă de „zei” despre care sumerienii spuneau că le-au dăruit o civilizaţie după potop. Aşa se explică – între altele – de ce misionarii albi care au venit împreună cu Cristofor Columb au rămas uimiţi să constate că nativii indieni aveau aceleaşi legende şi mituri ca şi ei.

Acum totul capătă sens. Ei au provenit din aceeaşi sursă: rasa ariană cunoscută sub numele de fenicieni, printre multe alte nume, precum sumerieni şi hitiţi. Desigur, împreună cu arienii au venit şi liniile genealogice hibride pe care îi însoţeau pretutindeni. Se pare totuşi că a existat şi o invazie reptiliană directă în cele două Americi, cu mult timp înainte.

Dovada că a existat o rasă avansată care ştia de existenţa Americilor provine de la nişte hărţi străvechi, precum harta lui Jadji Ahmed Portolan, desenată în anul 1519, care prezintă continentul nord-american, inclusiv o trecătoare care făcea legătura între Alaska şi Siberia, precum şi o anexă destul de precisă a unei Antarctici lipsită de gheaţă.

Sosirea fenicienilor arieni în Britania corespunde de asemenea cu perioada construcţiei marilor cercuri din pietre şi a observatoarelor precum Stonehenge şi Avebury, din Wiltshire, deşi există cercetători care afirmă că au fost construite mult mai devreme. Fenicienii-sumerienii care deţineau cunoştinţe extrem de avansate de matematică, geometrie sacră, astronomie, astrologie şi cu privire la reţeaua de linii magnetice de forţă ale pământului cunoscută sub numele de reţeaua energetică globală, aveau cu siguranţă cunoaşterea necesară pentru a construi astfel de structuri masive.

L.A. Waddell afirmă că a descoperit un însemn sumerian pe una din stâncile de la Stonehenge. Alexander Thom, profesor emerit de Inginerie la Universitatea din Oxford între 1945-1961, a descoperit că poporul antic care a construit Sonehenge cunoştea geometria şi principiile matematice „pitagoreice” cu mii de ani înainte de naşterea lui Pitagora.

În cartea sa publicată în anul 1967, Situri megalitice în Marea Britanie, Thom explică faptul că pietrele acestei structuri nu numai că formează structuri geometrice în interiorul şi în afara cercului, dar se aliniază şi cu trăsăturile peisajului din jur şi cu poziţiile soarelui, lunii şi celor mai importante stele de pe cer în anumite momente particulare, îndeosebi atunci când soarele apărea şi dispărea în momentul echinocţiului şi al solstiţiului, sau când luna se afla pe poziţiile extreme ale ciclului ei.

Profesorul Thom susţine că observatorul era un ceas astronomic gigantic. Dar lucrurile nu se opresc aici. Structura este un transmiţător şi receptor de energie. Reţeaua magnetică a pământului este alcătuită dintr-o serie de linii magnetice care se intersectează, cunoscute şi ca meridiane şi linii ale dragonului la chinezi. În punctele în care aceste linii se intersectează, energia începe să se învârtă într-un vortex sau într-o spirală, iar în locurile în care există numeroase linii care se intersectează, acest vortex devine uriaş.

Aceste locaţii sunt considerate locuri de putere şi erau locurile sacre ale anticilor care le cunoşteau. Vortexul sau spirala este o constantă în univers. Galaxia noastră are o formă de spirală, apa curge de sus în jos în formă de spirală, părul din creştetul capului creşte în formă de spirală, molecula de ADN care conţine tiparul nostru genetic are forma unei duble spirale. Savantul Brian Desborough, prietenul meu din California, mi-a explicat că există un punct pe una din reţelele magnetice ale pământului numită Reţeaua Hartmann în care 12 asemenea linii se întâlnesc şi intră în pământ.

„Unde se află acest punct?” l-am întrebat eu. „Într-un loc din Anglia, numit Avesbury”, mi-a răspuns el. Acesta este exact locul pe care fenicienii-sumerienii atât de avansaţi l-au ales pentru a-şi construi cercurile din piatră acum cel puţin 5000 de ani, alături de alte câteva structuri uimitoare, precum Silbury Hill, cel mai mare tumul construit manual din Europa, şi altele, precum West Kennet Long Barrow.

Toate aceste construcţii alcătuiesc un fel de circuit în centrul reţelei energetice care influenţează atât de decisiv natura câmpului magnetic al pământului. Am locuit timp de doi ani lângă Avebury şi pot să confirm că este un loc incredibil de puternic, dacă eşti sensibil la energia subtilă. Între altele, acesta este locul în care au apărut cele mai multe cercuri şi desene geometrice în lanurile de grâu, în special cele mai complexe dintre acestea.

Încă şi mai interesantă este aparenta conexiune dintre Avebury şi Marte. Cercetătorul cel mai cunoscut al structurii numite „Faţa de pe Marte”, construită după toate aparenţele de fiinţe umane, inclusiv al zonei marţiene în care există aceasta, Cydonia, este americanul Richard C. Hoagland, un jurnalist specializat în domeniul ştiinţific, director al planetariilor din West Hartford şi New York, şi consultant al Centrului pentru Zboruri Spaţiale Goddard de la NASA.

În cartea sa, „Monumentele de pe Marte”, Hoagland aduce dovezi că „faţa” şi piramidele de pe Marte fac parte dintr-o vastă reţea construită astfel încât să se alinieze cu răsăritul soarelui în momentul solstiţiului marţian de vară, acum 500.000 de ani, deci cu 50.000 de ani înainte de venirea pe pământ a extratereştrilor Anunnaki. Personal, nu am nici cea mai mică îndoială că rasa care a construit structurile din Cydonia, inclusiv piramidele, a construit mai târziu şi Stonehenge şi Avebury.

Există chiar dovezi care atestă faptul că Avebury ar putea fi imaginea în oglindă a complexului din Cydonia. Dacă faci două hărţi topologice la aceeaşi scară a celor două locuri şi le suprapui, corelaţia dintre obiecte şi distanţe este incredibil de similară, aşa cum a demonstrat echipa de cercetători a lui Hoagland. Tot el a descoperit că acest „oraş marţian” a fost construit în conformitate cu legile folosite inclusiv la construcţia altor complexe similare de pe pământ.

Aceeaşi matematică, aceleaşi alinieri şi aceeaşi geometrie sacră pot fi găsite în Cydonia de pe Marte şi în marile structuri din antichitate, precum Stonehenge, piramidele de pe platoul Gizeh, din Egipt, Teotihuacan din Mexic sau structurile din Zimbabwe. Aceste legi matematice corespund Măsurii de Aur pe care a folosit-o artistul Leonardo da Vinci (1452-1519) în pictura sa care reprezintă un bărbat în mijlocul unui cerc.

Aşa cum vom vedea mai târziu, da Vinci a fost un iniţiat de rang înalt al reţelei de societăţi secrete. Aşa se explică invenţiile sale care au luat-o cu mult înaintea epocii în care a trăit (predicţia apariţiei telefonului, schiţele maşinilor zburătoare şi tancurilor, şi conceperea unor biciclete care arată exact ca cele de astăzi, totul într-o perioadă cuprinsă între secolele XV-XVI).

O altă constantă este latitudinea de 19,5 grade. Aceasta este latitudinea la care sunt construite piramidele, numeroase complexe de temple antice şi alte structuri sacre. Tot la această latitudine găsim vulcanii din Hawaii, vulcanii Schild de pe Venus, masivul vulcan Mons Olimpus de pe Marte, pata neagră de pe Neptun, pata roşie de pe Jupiter şi principalele zone de activitate solară (la nord şi la sud).

Toate aceste date se potrivesc perfect, căci petele solare corespund unor emisii incredibil de puternice de energie magnetică ale soarelui, în timp ce vulcanii reprezintă incontestabil emisii de energie telurică ale planetelor. Nu este deci de mirare că latitudinea de 19,5 grade reprezintă punctul în care se realizează schimbul de energie între sferele aflate în rotaţie, iar strămoşii noştri ştiau acest lucru. Spre exemplu, sumerienii cunoşteau acel ciclu pe care noi îl numim precesiune.

Acest ciclu reprezintă efectul mişcării lente de înclinaţie a pământului în raport cu propria axă, care îl face să privească direct diferite sisteme stelare sau „case” astrologice la intervale de câteva mii de ani. Aşa cum atestă textele lor, sumerienii ştiau că pământul are nevoie de 2160 de ani pentru a trece prin fiecare „casă” şi de 25.920 de ani pentru a încheia un ciclu complet (care corespunde inclusiv unei rotaţii complete a soarelui în jurul centrului galaxiei).

La ora actuală suntem pe punctul de a încheia un asemenea ciclu, lucru care explică enormele schimbări care au început să se petreacă. Templele antice din toată lumea reflectă acest ciclu al precesiunii prin geometria şi matematica lor. Nu-i aşa că este uimitor ce ştiau să facă oamenii „primitivi”? Elita fenicienilor-arienilor deţinea cunoştinţe detaliate despre structura reţelei magnetice a pământului şi despre potenţialul acesteia de a influenţa conştiinţa umană. La urma urmei, noi trăim scăldaţi în acest câmp magnetic.

Atunci când el se schimbă, ne schimbăm şi noi. Dacă am trăi în apă şi aceasta s-ar schimba, viaţa noastră s-ar modifica dramatic. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa „oceanului” de energie în care ne scăldăm. De pildă, mişcările planetelor influenţează câmpul magnetic al pământului, şi implicit pe noi. Frăţia nu doreşte ca noi să ştim aceste lucruri, scop în care s-a folosit de religiile ei, cum ar fi creştinismul, pentru a condamna astrologia ca fiind opera diavolului, sau de ştiinţa controlată de ea, pentru a ne demonstra că aceasta nu are o bază obiectivă (altfel spus, că este o prostie).

„Misterioasele” cercuri şi structuri din pietre devin mult mai puţin misterioase dacă le priveşti cu mintea deschisă. Toate dovezile sugerează că ele au fost construite de către fenicienii-arienii care au venit din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte caii albi sculptaţi în colinele de calcar din Marea Britanie. Chiar înainte de a scrie acest capitol am făcut o vizită la cel mai vechi şi mai faimos cal alb din Anglia, cel de la Uffington, în Wiltshire, nu departe de Avebury (vezi secţiunea cu ilustraţii).

Plăcuţa aşezată la baza desenului afirma că acesta a fost construit în jurul anului 3000 î.Ch., adică exact în perioada în care fenicienii soseau pe coastele insulelor britanice. Ce le-a venit fenicienilor să sculpteze aceşti cai în pereţii calcaroşi ai dealurilor? Ca de obicei, răspunsul este foarte simplu: religia lor avea în centrul ei soarele, iar calul alb era simbolul fenician al soarelui.

Marile cercuri şi structuri din pietre care se găsesc în Marea Britanie, precum cele de la Stonehenge şi Avebury, au fost construite cu ajutorul cunoaşterii deţinute de preoţii şi elita conducătoare a fenicienilor, respectiv de Frăţia Babiloniană, care s-a infiltrat, iar apoi a ajuns să controleze politica ariană. Această cunoaştere le permitea fenicienilor să folosească sunetele şi alte tehnici neortodoxe pentru a crea un câmp magnetic în jurul unei pietre, deconectând-o astfel de la legea gravitaţiei. Altfel spus, masa pietrei devenea zero.

Această perioadă din jurul anului 3000 î.Ch. este foarte semnificativă. În timp ce fenicienii lucrau în Britania şi în alte părţi ale lumii, se pare că se înălţau şi piramidele de pe platoul Gizeh (conform ultimelor metode de datare cu carbon 12; acest lucru a devenit posibil datorită unor urme de cărbune descoperite în mortarul folosit la lipirea pietrelor).

Arienii din Orientul Mijlociu şi Apropiat erau cunoscuţi sub multe nume: hitiţi, fenicieni, goţi, şi aşa mai departe. Este suficient să studiezi sursele diferitelor cuvinte şi nume pentru a observa că acestea au provenit din aceeaşi sursă. Cercurile din pietre sunt numite uneori Hare Stones (pietre Hare), nume care provine, conform cercetărilor făcute de L.A. Waddell, de la Harri sau Heria, titlul goţilor care guvernau ţara la acea vreme, dar şi de la titlul hitit de Harri, Arri sau Arian.

Pietrele Hare sunt de fapt pietre ariene, la fel cum Han Krishna înseamnă de fapt Arianul Krishna, nume foarte potrivit dacă ţinem cont de faptul că religia hindusă a fost creaţia arienilor. Există de asemenea cercul din pietre de la Castlerigg, de lângă Keswick, în Cumberland. Cuvântul „rig” era un titlu acordat regilor şi prinţilor goţi, iar goţii erau de sorginte ariană. Picturile antice ale regilor arieni din Cilicia îi prezintă pe aceştia îmbrăcaţi în stilul vestimentar gotic.

Numele de Keswick înseamnă „Sălaşul lui Kes”, Kes fiind clanul Cassi sau Khatti al hitiţilor. Numele comitatului Cumberland provine de la Cymry şi Cumbers, a căror origine este sumeriană. Însuşi termenul de „arian” provine dintr-un cuvânt fenician, „Arri”, care înseamnă „cel nobil”. Din el derivă cuvinte precum sum-ARIAN sau ARIAN-stock-racy (adică aristocraţie). Leul a fost dintotdeauna un simbol arian major al soarelui, fiind adeseori plasat la intrarea în temple şi în locurile sacre.

Din el s-a născut simbolul Sfinxului cu trup de leu, asociat şi cu semnul astrologic al Leului, guvernat, după cum se ştie, de soare. Întregul fundament al culturii britanice provine de la fenicieni. Faimoasa legendă a Sfântului Gheorghe şi a balaurului este legată de un centru fenician din Asia Mică: Sfântul Gheorghe din Cappadochia. Nu este exclus ca bătălia dintre Sfântul Gheorghe şi balaur să evoce simbolic conflictele dintre marţieni şi reptilieni, care par să fie extrem de vechi.

Crucea roşie a Sfântului Gheorghe (Anglia) şi crucile Sfântului Andrei (Scoţia) şi Sfântului Patrick (Irlanda), la fel ca şi însemnele din Scandinavia, erau purtate de fenicieni ca simboluri sacre ale victoriei. Crucea roşie era crucea de foc, unul din simbolurile feniciene-ariene ale soarelui, la fel ca şi svastica, folosită mai târziu de nazişti. O svastică poate fi văzută pe o piatră dedicată zeului fenician al soarelui Bel, găsită la Craig-Narget în Scoţia.

Acelaşi simbol împodobea robele marilor preotese ale fenicienilor). Am citit că numele de svastică provine din cuvântul sanscrit svasti, care înseamnă bunăstare. Simbolul a fost considerat cât se poate de pozitiv până când naziştii l-au inversat şi au făcut din el un simbol al distrugerii. L.A. Waddell a interpretat semnele de pe o altă piatră găsită în Scoţia (piatra Newton din regiunea Dumfries-Galloway) ca fiind feniciene-hitite, fiind dedicate zeului-soare Bel sau Bil.

Simbolul clasic al Britaniei (şi actualmente al Marii Britanii) provine de la zeiţa feniciană Barati. Priviţi în Figura 12 felul în care o reprezentau fenicienii pe Barati, alături de simbolul britanic al Britaniei! Unul din principalele centre ale arienilor-hitiţilor-fenicienilor era Cilicia din Asia Mică, unde Barati era adorată sub numele de Perathea, iar mai târziu Diana. Altfel spus, Diana şi Britania provin din aceeaşi sursă. Barati era zeiţa/regina fenicienilor, iar Barat era zeul/regele lor.

Nu este exclus ca aceste nume să corespundă zeităţilor babiloniene Nimrod şi Semiramida. Clanul regal al elitei arienilor era numit Barat, de unde şi termenul indian de Barat sau Brihat, respectiv termenii britanic şi Britania (Barat-anic şi Barat-ania). Vedele indienilor afirmă că: „Regele Barat a dat numele său rasei dinastice pe care a fondat-o. de la el a pornit răspândirea faimei poporului dinastic, care a ajuns atât de departe”. Alte cuvinte derivate din Barat sunt Parat, Prat sau Prydi.

Forma originală a cuvântului era Barat-ana sau Brithad-ana. În hitită/sumeriană, sufixul ana înseamnă „unu”. Din el au apărut mai târziu cuvântul englez one şi cel scoţian ane (n.n. unu). Barat-ana sau Briton înseamnă „unul dintre Baraţi”. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu alte ţări ocupate de această rasă albă. De pildă, numele de Iran provine de la Airy-Ana sau Air-an, care înseamnă Ţinutul Arrays-ilor sau al Arienilor.
Vedele indiene vorbesc de asemenea de zeiţa Barati (Cea care aparţine Barat-ţilor), cunoscută şi sub numele de Brihad cea Divină.

Ele afirmă că locul ei special se afla pe malul fluviului Sarasvati, identic cu fluviul Sarus din ţinutul hitit-fenician Cilicia. Fluviul se varsă în mare la Tarsus, locul în care s-a născut Sfântul Pavel, conform Noului Testament (lucrare scrisă în acord cu miturile solare ariene). Aceşti fenicieni şi arieni adorau şarpele şi pe reptilienii care îşi schimbau forma, pe care hinduşii îi numeau Nagas.

Vedele sunt inspirate de arieni şi povestesc cum oamenii-şerpi Nagas puteau provoca daune imense şi chiar moartea instantanee. Se spune despre Nagas că au apărut la naşterea celui care avea să fie cunoscut sub numele de Buddha. În legenda lui Krishna, şarpele joacă de asemenea un rol important. Numele pe care l-au dat romanii lui Barati a fost Fortuna, conform unei legende care afirma că ea este zeiţa norocului.

Ilustraţiile romane ale Fortunei sunt identice cu simbolurile feniciene ale zeiţei Barati şi cu simbolul britanic al Britaniei. Toate erau asociate cu apa, lucru normal la o rasă ca fenicienii, care călătoreau foarte mult pe mare. Egiptenii aveau şi ei o zeiţă pe nume Birth, zeiţa apelor, o altă reflexie a lui Barati, căci arienii-fenicienii erau forţa care s-a ascuns în spatele civilizaţiei Egiptului.

În jurul anului 680 î.Ch., Birth a fost descrisă de un împărat babilonian ca „o zeiţă feniciană dincolo de mări”. În Creta, un alt centru fenician, zeiţa corespondentă este Brito-Martis. Potrivit legendelor greceşti şi romane, era o zeiţă feniciană (altfel spus, Barati), fiica divină a lui Phoenix, regele Phoeniciei. Brito-Martis a devenit la romani Diana, o zeitate majoră în lumea antică. Ambele zeiţe erau ilustrate cu o armă în mână, gata pentru vânătoare. Aşa cum a subliniat Earl Spencer la înmormântarea sorii sale, Diana, Prinţesa de Wales, aceasta a fost numită astfel după zeiţa vânătorii.

Primii regi britanici îşi numeau rasa şi pe ei înşişi „Catti”, lucru care poate fi văzut pe monedele bătute de ei. Hitiţii arieni din Asia Mică şi din Siria-Phoenicia se numeau de asemenea Catti sau Khatti. Rasa arienilor care a părăsit Caucazul îndreptându-se către India era cunoscută sub numele de Khattiyo. Termenul de Khatti a devenit în traducerile ebraice şi engleze „hitiţi”, acesta fiind numele sub care apar aceştia în Vechiul Testament.

Kassi sau Cassi a fost titlul folosit de prima dinastie feniciană în jurul anului 3000 î.Ch. şi a fost adoptat mai târziu de dinastia babiloniană, fapt deloc surprinzător, căci era vorba de două ramuri ale aceluiaşi popor. Lista vechilor regi din epopeile indiene conţine nume identice cu cele din lista regilor mesopotamieni, şi există dovezi că civilizatorii pre-dinastici din Egipt au fost ei înşişi de rasă ariană.

Practic, vorbim de acelaşi popor, în rândul căruia se ascundeau liniile genealogice reptilo-umane care au continuat să acumuleze puterea în mâinile lor, din acele timpuri străvechi şi până astăzi. După cum arată L.A. Waddell, limbile şi scrierile engleză, scoţiană, irlandeză, galeză, galică, gotică şi anglo-saxonă derivă din aceeaşi limbă arian-feniciană, devenită apoi hitită şi sumeriană.

Jumătate din cele mai comune cuvinte folosite astăzi în limba engleză sunt de origine sumeriană, cipriotă sau hitită, având aceeaşi expresie sonoră şi aceeaşi semnificaţie. Sumeriana, limba „zeilor”, este limba-mamă din care s-au născut marea majoritate a limbilor vorbite la ora actuală pe pământ. După părerea mea, originea acestei limbi este chiar mai veche, provenind din Atlantida sau poate chiar din regiunea cunoscută astăzi sub numele de Insulele Britanice.

După cum spune Waddell:

„Am descoperit că vechile manuscrise găsite în aşezările feniciene, inclusiv ale celor numiţi ciprioţi, karieni, aramaici, sirieni, likieni, lidieni, corintieni, ionieni, cretani sau „minoici”, pelasgi, frigieni, cappadochieni, cilicieni, tebani, libieni, celto-iberici, goţi, etc., erau toate variante ale aceleiaşi scrieri clasice ariene hitito-sumeriene pe care o vorbeau navigatorii fenicieni, acei pionieri antici care au răspândit civilizaţia hitită în întregul bazin mediteranean şi în afara lui, dincolo de Coloanele lui Hercule, până în Insulele Britanice.

Istoria oficială insistă să ne facă să credem că populaţia care trăia în Britania erau nişte sălbatici „civilizaţi” abia după venirea romanilor. Acest lucru nu este adevărat, lucru confirmat chiar de romani. Textele romane afirmă că britonii erau un popor civilizat, ale cărui obiceiuri semănau foarte mult cu ale galilor. Mi se pare normal, doar erau acelaşi popor. Britonii foloseau bani din aur şi desfăşurau un comerţ cu continentul european, lucru confirmat de monedele din aur găsite aici.

Singura populaţie pe care romanii au considerat-o necivilizată atunci când au intrat în Britania a fost cea din interiorul insulelor, neinfluenţată de fenicieni, care s-au stabilit mai mult de-a lungul coastelor. Multe drumuri considerate astăzi „romane” nu au fost construite deloc de romani. Erau drumuri pre-romane, pe care aceştia doar le-au reparat. Romanii admirau eficienţa armatelor britone, în special felul în care îşi conduceau britonii carele de război.

Nu cred că va mai fi o surpriză să aflaţi că aceste care erau identice cu cele folosite de hitiţii sau de Catti descrişi de faraonul Ramses II în jurul anului 1295 î.Ch., în timpul bătăliei de la Kadesh, un port hitito-fenician. În preajma anului 350 î.Ch., cu trei secole înainte de sosirea romanilor, exploratorul şi omul de ştiinţă Pyteas a navigat în jurul Insulelor Britanice şi a făcut o hartă a acestora, marcată ştiinţific cu latitudini. Pytheas era originar din Phocca, un oraş din Asia Mică, al cărui nume derivă din Phoenicia, la fel ca şi portul alăturat numit Phoenice.

La vremea respectivă fenicienii aveau deja un comerţ înfloritor cu minereu de fier, pe care îl extrăgeau din minele lor din Cornwall, în vestul Angliei, şi îl exportau în Franţa, la Marsilia, de unde era dus mai departe pe mare în întregul bazin mediteranean şi egeic. Primul port fenician din Cornwall a fost Ictis sau St Michael’s Mount, în Golful Penzance. În realitate, Sfântul Mihai, unul din marii eroi ai creştinătăţii, a fost o divinitate feniciană.

Există nenumărate dovezi care atestă conexiunea dintre Insulele Britanice şi Irlanda, pe de o parte, şi cultura din nordul Africii şi din Orientul Apropiat, pe de altă parte. Există o vorbă care spune că dacă vrei să descoperi corupţia, urmează calea banilor. În mod similar, dacă vrei să descoperi felul cum au evoluat popoarele şi culturile, urmează calea limbii. Limba vorbită astăzi în Irlanda este engleza, care a înlocuit limba galică, ce a evoluat ea însăşi dintr-o limbă mai veche, pierdută astăzi.

Misionarii de limbă galică din Evul Mediu trebuiau să folosească interpreţi pentru a vorbi cu picţii, strămoşii scoţienilor de astăzi. Cormac, un rege irlandez vorbitor de limbă galică din secolul IX, s-a referit la limba populaţiei din Munster, în sud-vestul Irlandei, numind-o „limba de fier”. Chiar şi limba galică se trage însă din Orientul Mijlociu. În Conamara, o localitate din vestul Irlandei, există o comunitate care mai vorbeşte încă limba galică.

Cântecele lor sean-nos (pe stil vechi), care stau de altfel la baza întregii muzici irlandeze, sunt uimitor de asemănătoare cu cântecele nativilor din Orientul Mijlociu. Chiar şi celor cu urechi antrenate le este greu să facă distincţia între cântăreţii galici şi cei libieni. Un critic muzical care scrie în revista Irish Times, notează:

„Dacă asculţi ore întregi epopeile cântate de arabii din Bedoum… şi revii apoi în Irlanda, pentru a asculta un cântăreţ sean-nos, asemănarea dintre ritmuri şi melodii ţi se pare uimitoare. Aceeaşi impresie ţi-o lasă şi cântecele spaniole canto-jondo”.

În antichitate, Irlanda, Spania şi Africa de Nord au fost legate printr-un trafic comercial intens, de-a lungul căruia s-a produs inclusiv un transfer de cultură, cunoaştere şi linii genealogice. Arca Spaniolă din Galway, în vestul Irlandei, comemorează aceste legături, la fel ca şi dansul Conamara cunoscut sub numele de „dansul berbecilor”, practic identic cu dansul flamenco al spaniolilor.

Dansul cu bâte pe care îl practică Wexford Mummers în Irlanda este de origine nord-africană. Cuvântul „mummer” provine de la „musulman”. Simbolul irlandez, harpa, a venit din Africa de Nord, la fel ca şi celălalt simbol clasic al Irlandei, trifoiul (n.n. shamrock în limba engleză). În Egipt, orice plantă cu trei frunze este numită shamrukh. Rozariile de mătănii, principalul simbol al credincioşilor catolici, provin din Orientul Mijlociu; ele sunt folosite inclusiv la ora actuală de către egipteni.

Cuvântul nun (n.n. călugăriţă) este egiptean, iar hainele călugăreşti provin din Orientul Mijlociu. Potrivit lui Arbois de Juvainville, autorul unei cărţi numite Cours de literature celtigue, irlandezilor li se spunea în Evul Mediu „egipteni”. Există într-adevăr conexiuni evidente între cărţile irlandeze şi cele egiptene. Ambele popoare folosesc acelaşi stil de ilustraţii, iar culorile folosite în Cartea Irlandeză a lui Kells şi în Cartea lui Durrow sunt de origine mediteraneană.

Culoarea roşie folosită în aceste cărţi provine de la o insectă mediteraneană, Kermococcus vermiho, în timp ce altele provin de la o plantă mediteraneană, Crozophora tinctoria. Imaginea zeului egiptean Osiris, cu braţele încrucişate pe piept, poate fi văzută şi în manuscrisele irlandeze. Pulovărele irlandeze croşetate pe Insula Arran au şi la ora actuală un design pe care l-au primit de la călugării egipteni copţi (potrivit mai multor experţi). Grupa de sânge majoritară în Arran (arian?) este diferită de cea a restului populaţiei irlandeze.

Vechiul model de barcă irlandeză numit pucan a fost inventat de nord-africani, care îl foloseau pentru navigaţia pe Nil. Săpăturile de la Navan Port, de lângă Armagh City, au condus la descoperirea unor rămăşiţe ale maimuţei berbere, despre care se estimează că a trăit în jurul anului 500 î.Ch. La ora actuală, ea este asociată cu Gibraltarul, dar în secolul V înaintea erei noastre arealul ei era Africa de Nord. Acum 2000 de ani, mercenarii libieni se considerau acasă în Irlanda.

În secolul II, geograful Ptolemeu, care locuia în Alexandria, cunoştea numele a 16 triburi care trăiau în Irlanda. Sportul irlandez numit hurling este identic cu sportul marocan numit takourt. La fel ca în toate culturile inspirate de fenicieni-arieni, ritualul irlandez se concentra asupra soarelui. Tumulul de la Newgrange, în Irlanda, are un pasaj de intrare cu o lăţime de circa 20 de metri, perfect aliniat cu răsăritul soarelui pe data de 21/22 decembrie (solstiţiul de iarnă).

Lumina soarelui care răsare iluminează perfect pasajul şi camera din centru. Intrarea în structurile din bazinul mediteranean, de pildă în Palatul lui Minos din Creta, este identică. Faimoasele Turnuri Rotunde din Irlanda sunt, potrivit anumitor orientalişti, de origine feniciană. Toate aceste date se integrează perfect în povestea noastră. Fenicienii au venit din Orientul Mijlociu şi Apropiat, unul din centrele globale ale reptilienilor Anunnaki.

Potrivit cercetărilor profesorului Phillip Calahan I, despre care am mai vorbit, turnurile rotunde sunt aliniate cu constelaţiile vizibile pe cerul de nord – în special Draco.
Legăturile dintre Irlanda şi berberii din Maroc merită o menţiune specială. Ambele popoare sunt formate din munteni cu pielea deschisă la culoare, mulţi dintre ei având ochii albaştri şi părul blond. Berberii sunt asociaţi cu munţii Atlas, şi implicit cu Atlantida, fiind numiţi astfel după Atlas, fiul legendarului conducător al Atlantidei, Poseidon.

Arta berberă are numeroase similitudini cu cea irlandeză şi orice om care cunoaşte limba galică poate înţelege fără probleme limba berberă. Principalele clanuri berbere, precum M’Tir, M’Tuga şi M’Ghill reprezintă cu siguranţă originile sau derivate ale numelor irlandez-scoţiene Mac Tier, MacDougal şi MacGhill. Prefixul Mac înseamnă „copilul sau copiii lui”. Arabii folosesc termenul de Bini, de pildă Bini M’Tir, care înseamnă acelaşi lucru.

Misionarii care au explorat primii ţinutul berber au descoperit că aceştia foloseau cimpoaie, la fel ca irlandezii. Primii invadatori ai Irlandei erau cunoscuţi sub numele de oamenii cu cimpoaie din piele. O tobă din piele de capră găsită în Kerry, Irlanda, este copia identică a tobei marocane numită bindir. Vioara şi chitara îşi au de asemenea originea în Africa de Nord. Atunci când aripa vikingă a arienilor a invadat Irlanda, ea a găsit aici numeroase oraşe, inclusiv actuala capitală, Dublin.

Deloc surprinzător, în lumina dovezilor pe care vi le-am oferit până acum, faimoasa corabie vikingă, cu partea din faţă mult înălţată, era de sorginte feniciană, fiind folosită inclusiv de egipteni. Sculpturile în piatră descoperite la Newgrange prezintă acest design, deşi au o vechime cu câteva mii de ani mai mare. Numele Idris este binecunoscut în Ţara Galilor; de secole, sfinţii şi regii musulmani erau numiţi Idris.

La British Museum este expusă o monedă musulmană, un dinar din aur, care are imprimat pe ea cuvântul „Offa”. Offa a fost regele Merciei, în Anglia secolului VIII. Se crede că el a dispus construirea „zidului” de pământ cu o lungime de 200 de kilometri care desparte Anglia de Ţara Galilor, cunoscut sub numele de Offa’s Dyke. Numele de Wales (n.n. Ţara Galilor) provine de la „Weallas”, care înseamnă Ţinutul Străinilor. La fel ca şi irlandezii, galezii au explorat apele din nord din jurul Islandei, înaintea vikingilor, şi se spune că prinţul galez Medoc a ajuns în America cu trei secole înainte de Columb.

Acest lucru este posibil, căci dacă avea acces la cunoaşterea fenicienilor, ar fi trebuit să ştie de existenţa Americilor. Venerabilul Bede din Cymbri (Ţara Galilor) afirmă despre poporul său că acesta a emigrat după potop din insulele biblice în cele britanice.
Când irlandezii s-au instalat în anumite regiuni din Ţara Galilor şi Cornwall, o parte din populaţia dislocată s-a mutat în Amorica, Brittany de astăzi, pe coasta franceză, unde se află fantastica pădure de stalactite numită Carnac, nume care provine de la egipteanul Karnac.

Limba bretonă este un amestec de galeză veche şi dialect cornish-arian. Brittany înseamnă Mica Britanie şi are legătură cu Barat şi Barati. Amorica înseamnă „ţinutul cu faţa către mare”, o descriere perfectă a Americii privită dinspre Atlantic. Cu siguranţă, aceasta este adevărata origine a numelui Americii, care nu are nimic de-a face cu Amerigo Vespucci, exploratorul florentin care l-a angajat pe Cristofor Columb în Spania.

Isle of Man a fost populată de asemenea de arienii irlandezi, devenind un pământ sacru pentru aceştia. A fost unul din cele două locuri din insulele britanice (celălalt fiind Anglesea, din nordul Ţării Galilor) în care şi-au avut sediul arhii-druizii. Aceştia erau membri de rangul cel mai înalt al străvechii clase preoţeşti britanice, care a moştenit cunoaşterea sa de la fenicieni, şi mai târziu de la Frăţia Babiloniană.

Simbolul cu trei picioare al Isle of Man seamănă izbitor cu simbolul fenician al soarelui: svastica. S-a stabilit de asemenea existenţa unor legături între Irlanda şi Etiopia. O cercetătoare americană, Winthrop Palmer Boswell, a scris o carte numită Vrăjitori irlandezi în pădurile Etiopiei, în care prezintă similitudinile dintre basmele irlandeze şi cele etiopiene.

Unul din copacii sacri ai etiopienilor şi ai berberilor este baobabul, în timp ce numele iniţial al Irlandei a fost „banba”.
Această adorare a copacilor în Africa de Nord a fost exprimată în Insulele Britanice şi în Europa de către druizi. În Orientul Apropiat, uriaşii sau titanii – hibrizii reptilo-umani –, erau simbolizaţi de multe ori sub formă de copaci, din cauza înălţimii lor. În cartea sa, Irlanda feniciană, scrisă în anul 1833, Joachim de Villeneuve susţine că druizii irlandezi erau „preoţii-şerpi” ai navigatorilor fenicieni.

Acest lucru ar explica cu siguranţă originea lui Balor cel cu Ochiul Malefic, varianta irlandeză a zeului nord-african Baal, şi celebrarea în luna mai a ritualului lui Baal numit Beltane (MayDay). Ochiul malefic aminteşte de starea hipnotică pe care o pot induce reptilienii. Zeul-soare la fenicieni era Bel sau Bil. Mai târziu, el a devenit cunoscut la Canaaniţi şi la babilonieni ca Baal-Nimrod.

Druizii au devenit exponenţii tradiţiei şcolilor misterelor în Marea Britanie, Irlanda şi Franţa, adică în Britannia, Eire şi Gaul, după cum erau numite în acele vremuri. O parte dintre ei au fost profund corupţi de influenţa liniilor genealogice reptilo-umane ale Frăţiei Babiloniene, care au preluat din ce în ce mai mult controlul asupra preoţimii ariene, pe măsură ce trecea timpul. Originea cuvântului druid este incertă.

Există un cuvânt galic, druidh, care înseamnă „înţelept” sau „vrăjitor”. Dar nu este exclus ca originea sa să provină de la cuvântul irlandez drui, care înseamnă „oamenii stejarilor”. Misterele Druide erau predate în întunericul peşterilor şi pădurilor, stejarul simbolizând zeitatea lor supremă (aliniată cu simbolismul copacului la Privitori). Druizii nu se închinau stejarului, care era doar un simbol, dar tot ce creştea pe el a devenit sacru pentru ei (cum ar fi vâscul).

Un alt simbol sacru al druizilor era tufişul sfânt (n.n. holly bush), de la care provine numele de Hollywood din Los Angeles, centrul industriei globale a filmului creat de iniţiaţii moderni ai Frăţiei Babiloniene. Hollywood-ul se află aproape în totalitate sub controlul lor, fiind unul din principalele instrumente de condiţionare a minţii colective.

El a ajuns într-adevăr să fie un loc magic, care îi vrăjeşte pe oameni, făcându-i să uite de sine şi de realitatea lumii în care trăiesc. Druizii cunoşteau astronomia şi astrologia şi celebrau naşterea soarelui la data de 25 decembrie. Luna era şi ea foarte importantă pentru ei. Momentele sacre erau noaptea cu lună plină, cea de-a şasea zi după aceasta şi noaptea cu lună nouă.

La fel ca în cazul Gradelor Albastre ale francmasoneriei moderne, iniţiaţii druizi erau împărţiţi în trei grupuri. Învăţăturile oferite discipolilor în pădurile din antichitate şi cele din templele francmasone moderne erau practic aceleaşi. Primul nivel al şcolii druide se numea Ovate. Discipolii de pe acest nivel erau îmbrăcaţi în verde, culoarea care desemna procesul de învăţare. Al doilea nivel se numea Bard.

Discipolii de pe acest nivel erau îmbrăcaţi în albastru, culoare care reprezenta armonia şi adevărul. Ei primeau sarcina să memoreze o parte din cele 20.000 de versete druide în care erau revelate misterele. Al treilea nivel era chiar cel druidic. Discipolii de pe acest nivel erau îmbrăcaţi în alb, culoare care simboliza puritatea şi soarele. Pentru a deveni un arhi-druid, adică un lider spiritual, trebuia să treci prin şase nivele de iniţiere.

Druizii au exercitat mult timp o putere absolută asupra populaţiei. După ce şcoala lor de mistere a fost preluată de Frăţia Babiloniană, ritualurile lor au fost pervertite într-un sens cât se poate de malefic. La fel ca în cazul tuturor şcolilor de acest fel, codul moral al druizilor era predat întregii populaţii, dar cunoaşterea secretă era păstrată exclusiv pentru iniţiaţi, care trebuiau să respecte un secret absolut.

Iată ce spune faimosul ezoterist Eliphas Levi despre metodele de vindecare ale druizilor:

„Druizii erau preoţi şi medici, vindecând cu ajutorul magnetismului… Remediile lor universale erau vâscul şi ouăle de şarpe, căci aceste substanţe atrag lumina astrală într-o manieră specială. Solemnitatea ceremoniilor de culegere a vâscului a atras atenţia şi încrederea populaţiei în virtuţile vindecătoare ale acestei plante, încărcând-o astfel cu o mare putere magnetică”.

La fel ca alte religii ale misterelor, druizii deţineau o cunoaştere avansată pe care o ţineau ascunsă de ochii profanilor, iar unii dintre ei o foloseau cu intenţii mai puţin curate. Eu nu îi condamn în totalitate pe druizi şi în nici un caz nu doresc să arunc o lumină negativă asupra druizilor moderni. Aşa cum spuneam mai devreme, cunoaşterea este neutră şi poate fi folosită atât cu intenţii benefice, cât şi cu intenţii malefice.

Nu există însă nici o îndoială că religia druidă a fost infiltrată, ajungând să manifeste în timp ritualurile şi comportamentul clasic al reptilienilor, inclusiv sacrificiile umane. La ora actuală, Frăţia foloseşte încă ritualuri druide în ceremoniile sale de magie neagră.”[1][2]

SURSE

  1. David Icke – „Secretul Suprem”, Editura Daksha.
  2. David Icke – „Copiii Matricei”.
  3. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro