Dr. Stefan Lanka – Unde sunt dovezile pentru existenţa virusurilor patogene?

by “~~Material preluat, adaptat si completat de pe site-ul pretios al prietenului qui bono ~~ Izolarea virusurilor        Prin izolarea unui virus se înţelege izolarea lui din celule, lichide umorale sau culturi de celule şi eliberarea (curăţarea) lui de orice fel de particule străine lui. Acesta este primul pas în izolarea virusurilor şi […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

~~Material preluat, adaptat si completat de pe site-ul pretios al prietenului qui bono ~~

Izolarea virusurilor
   
   Prin izolarea unui virus se înţelege izolarea lui din celule, lichide umorale sau culturi de celule şi eliberarea (curăţarea) lui de orice fel de particule străine lui. Acesta este primul pas în izolarea virusurilor şi este o procedură simplă din două motive:
 
   În primul rând, spre deosebire de celulele vii, virusurile au de felul lor întotdeauna aceeaşi dimensiune şi aceeaşi formă. Ele pot fi uşor separate de celelalte fragmente celulare datorită “consistenţei” lor sau a proprietăţilor de sedimentare. 
   În al doilea rând, există deja de mult timp substanţe lichide speciale, ca de exemplu “biluţele de silicon”, care nu exercită presiuni osmotice şi care permit astfel păstrarea intactă a virusurilor în “izolare”. Pentru reprezentare şi cunoaştere, virusurile pot fi fotografiate cu microscopul electronic, iar în acest caz trebuie să arate exact la fel ca şi particulele observate în celule, în lichidele umorale sau în culturile celulare. Căci deseori în placentă, în ţesuturile cancerigene, dar şi, deseori spontan, în culturile celulare pot fi observate particule care sunt “asemănătoare” cu virusurile (virus-like particles), dar care în realitate nu sunt virusuri.
  
  În continuare trebuiesc separate, în funcţie de mărimea lor, în câmp electric, proteinele care constituie membrana virusului şi înconjoară substanţa genetică. În aceasta etapă trebuiesc de asemenea efectuate fotografii cu microscopul electronic. Acelaşi lucru trebuie în continuare făcut cu ADN-ul sau ARN-ul virusului, al cărui acizi nucleici trebuiesc separaţi şi fotografiaţi.
   
  Abia în momentul în care aceste trei etape sunt documentate, iar virusul analizat se deosebeşte în componenţa proteinelor şi a substanţei sale genetice de alte virusuri cunoscute, se poate vorbi despre un nou virus.
   
  Nu are nici o importanţă de unde anume a fost recoltat acest virus: lichide din corp, culturi de celule, plasma sau ser.
Despre fotografiile cu virusuri aşa-zis izolate
   
  În legătură cu toate fotografiile trebuie spus că acestea, respectiv autorii nu pot pretinde că prezintă un virus, atâta timp cât nu există publicaţii ştiinţifice unde să se menţioneze şi să se descrie că respectivul “virus” a fost găsit, văzut şi unde anume şi cum a fost izolat acesta.  Aceste publicaţii pentru “virusuri patogene”, despre care medicina pretinde că ar exista, nu există şi de aceea nici nu pot fi citate ca lucrare ştiinţifică doveditoare.  
    Pentru oricine este uşor de verificat această afirmaţie, dacă va solicita publicaţia respectivă. Nu o va primi, căci nu are de unde să o primească. 
   
   Fotografia unui virus izolat? În cadrul unei astfel de publicaţii (unde ne este prezentat un “virus izolat”) este simplu pentru oricine să verifice dacă este ceva izolat acolo sau nu, deci dacă se va pretinde că există un virus, că acesta a fost cercetat şi este “accesibil” pentru alte experimente, de exemplu pentru crearea unui vaccin.
Definiţia unui agent patogen după postulatul lui Koch:
1. să fie găsit în leziunea unei boli;
 
2. să fie izolat de la gazda infectată şi crescut într-o cultură pură;
 
3. inocularea unui asemenea agent într-o altă gazdă ar trebui să iniţieze boala;
 
4. să fie recuperat din nou de la a 2-a gazdă.
  
   În realitate, nu există în întreaga literatură medicală nici măcar o singură publicaţie în care, pentru “virusurile” revendicate de medicina scolastică, să fie îndeplinit fie şi doar primul postulat al lui Koch. Adică o publicaţie în care să apară dovada că în organismul oamenilor cu o anumită afecţiune (boală) au fost văzute şi izolate “virusurile” care provoacă respectiva afecţiune. Şi cu toate acestea, astfel de lucruri sunt susţinute în public de către virologi sau autorităţile medicale.
   
   În legătură cu fotografiile care, fără a se specifica sursa (verificabilă), pretind că ar reprezenta virusuri, trebuiesc spuse următoarele: în primul rând, multe fotografii sunt colorate, ceea ce dovedeşte că un designer s-a „jucat“ de-a fotograful. Fotografiile făcute cu microscopul electronic sunt întotdeauna alb-negru (respectiv tonuri de gri).
Virusuri variolaFoto “virusuri” variola
De exemplu aşa-zisele fotografii ale “virusurilor” HIV, rujeolă (Masern) şi variolă (Pocken) arată clar că avem de-a face acolo doar cu celule în care se găsesc “virusuri” (respectiv structuri). Aceasta înseamnă că “virusurile” nu au fost izolate! Fotografiile arată celule în interiorul cărora se pot vedea substanţe proprii celulelor de tot felul. Aceste structuri sunt foarte cunoscute şi folosesc de exemplu pentru “transportul” în şi în afara celulelor. Aceste particule sunt, spre deosebire de virusuri (care sunt întotdeauna de aceaşi mărime şi forma în cadrul unui anumit tip de virus), diferite ca mărime, formă şi compoziţie şi de aceea nu pot fi, spre deosebire de virusurile existente, izolate şi caracterizate biochimic.
mumps_virus_BL2894Foto “virus” oreion
Foto “virus” pojar
  De exemplu, pentru còpiile “virusurilor” de oreion (Mumps) şi rujeolă (Masern) se dau numai indicii despre “încercări de transmitere-infectare pe maimuţe (1934)”, “creşterea şi izolarea virusurilor în eclozare (1945)” şi “culturi celulare (1954 şi 1955)”, dar nu există niciun citat despre vreo izolare a virusurilor! În publicaţiile din 1945, 1954 şi 1955 nu este menţionată nici măcar o singură etapă de izolare sau caracterizare a acestor “virusuri”.
flucdc1Foto “virus” Influenza
Ebola_virus_1Foto “virus” Ebola
240px-Herpes_simplex_virus_TEM_B82-0474_loresFoto “virus” herpes simplex
În cazurile “virusurilor” de Influenza, Ebola, herpes şi gripă deseori este prezentată doar o “bucăţică” din presupusul “virus”, despre care nimeni nu susţine că ar fi o particulă izolată. Aceste particule sunt componente celulare, respectiv artefacte, deci structuri apărute spontan în urma operaţiilor de extragere, fixare şi uscare a probelor în vederea studierii acestora cu microscopul electronic. (În acest context este relevantă declaraţia lui Luc Montagnier în interviul deja celebru luat de Djamel Tahi, în care recunoaşte că nu a efectuat niciodată purificarea “virusului HIV”).
Polio-VirusFoto “virus” polio
În cazul fotografiei “virusului” poliomielitei care “pare” izolat este în fapt vorba de particule create artificial prin “aspirarea” unei mase preparate artificial printr-un filtru foarte fin într-un vacuum, particule ale căror caracteristice structurale lipsesc. Intenţia de falsificare şi înşelăciune este în acest caz deosebit de clară. Trebuie menţionat aici că nicăieri, în nici o publicaţie de specialitate, nu poate fi găsită o caracterizare biochimică a presupusului “virus” izolat.
hepB virusFoto “virus” hepatitaB

  În fotografia care ar reprezenta “virusul” hepatitei B nu sunt prezentate structuri izolate, ci este vorba de un aglutinat. Sub acest nume omul de ştiinţă înţelege o acumulare de proteine (chist) din sânge, care sunt tipice de exemplu în procesele de coagulare. În timpul coagulării apar în mod tipic structuri rotunde şi uneori cristaline, în funcţie de starea probei de sânge.

În concluzie, trebuie spus că în cazul acestor fotografii este vorba de tentative premeditate de fraudă, la care iau parte autorităţile, cercetătorii şi medicii în momentul în care ei susţin că aceste reprezentări fotografice ar fi virusuri, mai ales virusuri izolate.

Orice persoană care începe să investigheze pe cont propriu va da destul de repede peste afirmaţii şi indicii prin care literatura medicală confirmă că primul postulat al lui Koch nu poate fi aplicat la virusuri. (De ex. Grossgebauer: “Eine kurze Geschichte der Mikroben”, 1997 – O scurtă istorie a microbilor”).

Extrasele şi citatele din manuale, de exemplu cele ale lui Portsmann, Collier and John, Fields et al. etc. care sunt mereu invocate de institutele medicale, nu răspund la întrebarea despre dovezile existenţei virusurilor. Un manual nu este o lucrare ştiinţifică, ci foloseşte printre altele la indicarea lucrărilor ştiinţifice prin care sunt certificate cunoştinţele prezentate în manual. Din aceste manuale lipsesc trimiterile la publicaţii ştiinţifice care să facă dovada izolării şi caracterizării respectivelor “virusuri patogene”.

A vorbi despre structuri şi părţi componente ale unui virus fără a exista în prealabil o izolare şi caracterizare a virusului respectiv este o fraudă cu urmări fatale. Acele virusuri care există şi a căror existenţă este dovedită, asupra cărora sunt efectuate şi publicate studii, de exemplu virusurile bacteriilor (fagele sau bacteriofagele) şi virusul Ectocarpus siliculosus, pe care l-am izolat şi publicat eu (dr. Lanka), nu s-au dovedit niciodată a fi patogene.

Dogma bolilor infecţioase şi a patogenităţii microbilor, dezvoltată de Robert Koch in 1882 prin fraudă ştiinţifică, comandă politică şi interese financiare, avea mare nevoie de inventarea virusurilor patogene. Devenise clar tuturor că bacteriile “patogene” nu produc toxine decât în mediu complet anaerob, în cadavre sau în ţesuturile necrozate ale organismului, deci era nevoie să se postuleze existenţa unor patogeni “invizibili” sub microscop.

Având la bază teoriile din sec. XIX despre infecţii, autorităţile, institutele de medicină şi epidemiologie, profesorii universitari bine plătiţi ca şi consilieri ai concernelor farma, prin teoriile pe care le susţin şi deciziile pe care le iau, pentru a ne referi aici de exemplu doar la vaccinuri şi “terapiile” antivirale şi cu citostatice, cauzează de decenii daune sănătăţii pacienţilor, suferinţă şi moarte (prin fanteziste “virusuri” cauzatoare de cancer, hepatite, AIDS, Ebola, prin testele genetice inventate şi prin administrarea de otrăvuri chimioterapeutice).

Virusurile au fost de la bun început acuzate de o patogenitate pentru îmbolnăviri care erau de fapt fie vătămări postvaccinale, fie consecinţa sărăciei extreme, a foametei, a intoxicaţiilor de orice fel… Interesant este în acest context că de exemplu hepatita B a fost descrisă şi considerată ca epidemie pentru prima oară în 1885 când a avut loc vaccinarea contra variolei, iar a doua oară, când fusese deja aproape uitată, în 1938 ca urmare a campaniei de vaccinare în masă contra rujeolei. Nemaivorbind de celebra „gripă spaniolă“ care a apărut ca urmare a isteriei vaccinurilor din timpul primului război mondial. Documentele statistice au fost întotdeauna „duşmanul de moarte“ al invenţiilor şi minciunilor medicale.

Repet, Robert Koch şi colaboratorii săi, plus prof. Rush, prof. Max von Pettenkofer, prof. Virchow şi alţii au arătat prin experimente şi aplicarea postulatelor Henle-Koch că prin transmiterea de bacterii, presupusul „contagium vivum“ nu a provocat niciodată vreo boală, nemaivorbind de declanşarea aceleiaşi boli ca în organismul de unde au fost recoltate. Dacă în noul organism-gazdă nu există ţesuturi necrozate, cu ce se vor hrăni respectivele bacterii? Ele nu vor avea condiţii pentru o înmulţire exponenţială, iar un organism sănătos le va elimina în cel mai scurt timp. Tocmai de aceea a reformulat Robert Koch ulterior cel de-al treilea postulat al lui Henle, care stipulează că o bacterie poate fi considerată ca agent patogen infecţios când provoacă simptome asemănătoare în teste pe cobai. (vezi Großgebauer: O scurtă istorie a microbilor)

În cele din urmă trebuie încă o dată subliniat că toate publicaţiile dinainte de începutul anilor ’70, care vorbesc de existenţa şi caracterizarea virusurilor nu sunt altceva decât fraude, deoarece abia de la începutul anilor ’70 biochimia a dezvoltat tehnica pentru a dovedi existenţa virusurilor, izolarea lor parţială, caracterizarea proteinelor şi substanţei genetice (acizii nucleici).

Lucrurile acestea erau ştiute şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii; în 1971, când OMS a căzut de acord asupra criteriilor de dovedire a virusului variolei, procedurile biochimice de certificare nu erau încă dezvoltate. În consecinţă, s-au stabilit doar criterii biologice: morfologia variolică a membranei coriollantois a embrionului de găină. Formulare ciudată, dar care nu înseamnă altceva decât apariţia unor pete şi în final necrozarea respectivei membrane (care este cea de a treia membrană din imediata vecinătate a cojii unui ou şi pe care embrionul o foloseşte printre altele şi ca organ respirator). Aceasta era deci conform OMS DOVADA existenţei virusului variolei şi totodată SIMPTOMUL variolei în experimentele pe animale.

Virusurile: de unde vin? Ce fac ele? Care există cu adevărat?

În cadrul interviurilor, seminariilor sau lucrărilor scrise am descris (dr. Lanka) de mai multe ori rolul pe care virusurile îl joacă în viaţa biologică, de unde provin aceste virusuri şi care virusuri anume există în realitate.

După ce în 1931 fizicianul berlinez Ruska a creat microscopul electronic, cu care pentru prima oară exista posibilitatea de a vedea concret structuri atât de mici precum un virus, au tăcut brusc o mare parte a “savanţilor” din medicină care până atunci teoretizau despre tot felul de virusuri care ar fi provocat tot atâtea feluri de boli. Nici unul dintre presupusele “virusuri” de până atunci nu au putut fi efectiv vizualizate cu ajutorul noii tehnologii, nici în animale nici în oameni, fără a mai pomeni aici de vreo izolare, purificare şi certificare a existenţei acestor virusuri. Domeniul de „cercetare“ al acestor savanţi era (şi din păcate mai este încă) experimentarea pe animale, savanţii noştri sunt specialişti în injectarea a tot felul de lichide în creierul animalelor (vezi cercetarea turbării), în stomac, plămâni sau în embrioanele din ouă (vezi cercetarea cancerului).

Întrucât în toate lichidele nu se puteau releva bacterii, încă de la Pasteur medicii au rămas atârnaţi de ideea fixă cum că dacă nu-i bacterie, trebuie ca “agentul patogen” să fie ceva mai mic, mult mai mic, foarte mic, ca şi inexistent. Ceva atât de mic că nu se vede. O otravă (virus în latină = otravă).

În vremurile sinistre ale celui de-al treilea Reich, au fost făcute experimente direct pe “sub-umani”: evrei, ţigani, slavi, homosexuali, copii etc. Iar după război, americanii au luat ce nu trebuia să ia de la nemţi. Pasiunea pentru experimente dezgustătoare. Astfel în 1972 s-a efectuat un mare studiu pe membrii unei secte religioase din deşertul Nevadei, care se oferiseră voluntari (1200 de persoane – proiectul “White Coat”). Cercetătorii americani au injectat în aceştia tot ce se putea imagina că poate fi agent patogen mai periculos, dar, dar …. tot nimic! Bolile nu se transmiteau infecţios. Da, da, am învăţat cu toţii la şcoală chestia asta cu molipsirea, epidemiile etc. Dar tot la şcoală am mai învăţat încă multe alte tâmpenii de care acum râdem sau clătinăm din cap a silă.

Până în ziua de azi [2001 – data redactării articolului – n.t.], structurile certificate şi documentate ştiinţific care sunt numite “virusuri” şi care toate îndeplinesc sarcini pozitive nu au fost dovedite decât la bacterii (bacteriofage), la unele alge verzi unicelulare de apă dulce şi la două alge filiforme de apă sărată. În cazul acestor virusuri avem de a face cu structuri care nu au metabolism propriu, acesta fiind asigurat de celule, care prin intermediul acestor virusuri livrează altor celule energie şi „material de construcţie“.

Pentru ca bacteriile să producă aceste particule, este necesară încălzirea sau iradierea acestora (la bacterii virusurile sunt denumite fage). Dacă aceste bacterii mor, ele ajută la formarea altor bacterii prin noi fage stabile, care păstrează şi transportă substanţa energetică (ADN) şi substanţa de construcţie (proteinele). Cu ajutorul virusurilor bacteriene (fagelor) este transportată şi substanţa informaţională în forma ADN pentru formarea de noi proteine, care ajută alte bacterii să înlocuiască şi să completeze informaţiile pierdute sau greşite. O acţiune negativă a acestor virusuri nu a fost încă observată.

În algele filiforme de apă sărată, din care am reuşit ca şi student (dr. Lanka) să izolez virusuri, au fost de asemenea observate numai acţiuni pozitive (transport de informaţie, energie şi material de construcţie). În organele algelor, în care în mod normal se formează sporii şi gameţii, se pot forma virusuri doar atunci când algelor le este “prea cald”. Virusurile vor fi preluate numai de spori sau gameţi, căci ele nu posedă membrană, şi cu ajutorul acestora ajung în celule.
   Toate celulele care posedă un nucleu sunt rezultatul evolutiv al convieţuirii mai multor feluri de celule şi/sau bacterii, cum este cazul de exemplu şi în unirea dintre ou şi spermatozoid. Doar aşa, împreună, pot realiza mai mult decât bacteriile sau celulele izolate. În biologie acest proces este denumit endosimbioză. (Vezi şi Teoria simbiozei celulare a dr. Heinrich Kremer).

Mitocondriile

În celulele umane, doar mitocondriile, care au un rol esenţial în respiraţie, arată ca şi bacteriile. O altă parte componentă a celulei, centrozomul, nu mai arată ca o bacterie şi chiar şi-a „predat” ADN-ul nucleului celulei. Centrozomul se dublează înaintea diviziunii celulare şi joacă un rol foarte important în desăvârşirea diviziunii celulare. În celulele muşchilor, centrozomul, care provine fără îndoială din bacteriile spiralate, s-a transformat în fusul neuromuscular, în celulele nervoase din filamentele nervoase, şi de aceea celulele din muşchi şi cele nervoase nu se mai pot divide. Şi alte părţi ale celulei umane sunt evident de origine bacteriană, dar la unele dintre ele acest lucru nu mai este atât de evident.

Din două motive, virusurile sunt în mod evident factori ai endosimbiozei:

  1. Au o misiune pozitivă, transportă energie, „material de construcţie” şi informaţie, în timp ce îşi menţin „independenţa”, putând să părăsească celula-gazdă. Proprietăţi negative nu au fost observate la virusuri niciodată. Experimentele de laborator cu celulele bacteriilor şi virusurilor (fagelor), care la o privire superficială par a avea acţiune negativă, sunt în fapt rezultatul cultivării forţate în condiţii extreme de laborator, care în mod normal în natură nu apar şi au fost niciodată observate.
  2. ADN-ul lor este întotdeauna circular, la fel ca ADN-ul tuturor bacteriilor. ADN-urile din celulele cu nucleu celular sunt însă întotdeauna filiforme.

Modelele virusurilor „patogene” din lexicoane, manuale sau de pe diverse site-uri din Internet sunt doar construcţii artificiale, inventate.

Imaginile luate cu microscopul electronic, care „chipurile” arată virusuri, ne prezintă în realitate fie părţi componente din celule special preparate în eprubetă (tratate cu diferite substanţe, care provoacă stress fiziologic celulelor, astfel încât acestea elimină anumite particule) sau particule care fac parte din procesul de import şi export (transport intercelular) dintre celule. În cazul virusului polio sau al altor virusuri despre care se susţine că ar provoca tumorile cancerigene, există imagini făcute cu microscopul electronic. Particulele cristaline create „artificial” în vid sunt în mod fals desemnate ca fiind virusuri!

Fotografiile din broşurile informative care cu foarte mare dărnicie ni se pun la dispoziţie de către Casele de sănătate, Ministerul Sănătăţii, institutele de cercetări sau broşurile care duc campanii pro-vaccinare, şi despre a căror „sursă” nu ni se dau niciodată explicaţii (studiu sau lucrare ştiinţifică publicate în jurnalele de specialitate şi recunoscute de specialişti), se deconspiră singure ca fiind simple fraude, deoarece culturile de celule respective au fost special „preparate” în laborator, iar particulele prezentate în imagini sunt artificiale, lipsind cercetarea şi certificarea compoziţiei lor structurale precum şi certificarea oricărei patogenităţi.

Astfel, orice „amator” poate verifica singur dacă o anumită ipoteză asupra existenţei unui anumit virus cauzator de boală este fundamentată ştiinţific sau nu, în momentul în care va solicita autorităţilor de sănătate o listă cu studiile şi lucrările ştiinţifice publicate în literatura de specialitate pe tema respectivă şi în care se face dovada izolării, purificării, fotografierii, cercetării şi descrierii biochimice a structurii proteinice şi a ADN-ului, respectiv ARN-ului unui “virus patogen”

Notă Pro Decizii Informate: Chiar vă invităm să faceţi asta! Bombardaţi autorităţile cu scrisori, mailuri, întrebări incomode! Trimiteţi scrisori la:

  1. Ministerul Sănătăţii
  2. Comitetul de Vaccinologie
  3. Academia de Pediatrie 
  4. Catedra de Microbiologie-Epidemiologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ 
  5. Institutul de Boli Infecţioase „Matei Balş“
  6. DSP-urile locale

O astfel de publicaţie NU EXISTĂ!

Toate articolele şi studiile din jurnalele ştiinţifice asupra “virusurilor patogene” se bazează pe metode de identificare indirecte, de exemplu pe relevarea unei anumite proteine sau a unui fragment de ADN (ARN) care se „presupune” că ar proveni de la virusul „X” sau „Y”, fapt care este considerat a fi, prin consens, „izolarea” virusului. Dar dovezi cum că aceste proteine şi fragmente sunt într-adevăr părţi componente ale unui anumit virus NU EXISTĂ.

Virusurile sunt definite ca particule (corpuri) foarte mici, care sunt produse în celule, care pot părăsi celula şi organismul şi pot pătrunde din nou într-o altă celulă, în care se înmulţesc din nou. Particula (corpul) unui virus constă din membrană (formată din proteine) care conţine o bucată de acid nucleic. Acizii nucleici ai virusurilor care într-adevăr există constau din două lanţuri ADN care se închid circular. În cazul virusurilor care într-adevăr există nu s-a observat niciodată o patogenitate a acestora. Dimpotrivă.

Atunci când este undeva, de către cineva, pretinsă existenţa unui virus, acest fapt nu se poate rezuma doar la cuvinte. Este nevoie de a se aduce şi dovezile respective, dovezi şi probe care sunt clar stipulate în virologie. (Faptul că mare parte din virologi nu le respectă, este altă poveste). Astfel, numai lucrările şi dovezile publicate în revistele de specialitate, care pot fi consultate, pot fi luate în considerare. Orice alt fel de speculaţii, scrieri, articole fanteziste etc. nu mai poate fi considerat ştiinţă. Desigur că într-o publicaţie de specialitate, lucrarea care prezintă şi pretinde descoperirea unui nou virus, trebuie însoţită şi de imaginile luate cu microscopul electronic.

Interesant este că de fapt (vezi postulatele lui Koch!!) nu există în literatura ştiinţifică medicală nici o fotografie a unui virus care să provoace o boală (patogen), fie el izolat sau fotografiat în interiorul corpului, în celule, ţesuturi sau lichide.

În cadrul prezentării dovezilor pentru existenţa unui virus, un rol principal îl ocupă descrierea caracteristicilor proteinelor (membrana) şi al acizilor nucleici (ADN sau ARN). În lipsa descrierii exacte a acestor caracteristici, nici un test de relevare a prezenţei “virusului” respectiv într-un organism NU POATE FI STANDARDIZAT! Este vorba aici de aşa-numitul „Standard de aur”.

Caracteristicile proteinelor si ale acizilor nucleici se pot studia cu ajutorul unui procedeu care se numeşte electroforeză în gel. În cadrul acestui procedeu, proteinele sunt „despărţite în lungime” şi colorate. Se obţine astfel un tipar format din fâşii, care oferă informaţii asupra numărului şi mărimii proteinelor diferite din care este format virusul. Este absolut necesar ca această procedură şi rezultatele ei să fie parte componentă a studiului ştiinţific de izolare a respectivului virus. Pentru niciunul dintre virusurile considerate a fi patogene nu există astfel de analize prezentate în lucrările ştiinţifice.

Prin aceeaşi procedură de electroforeză în gel sunt şi acizii nucleici separaţi de proteine şi analizaţi. Se naşte astfel un alt model de benzi colorate, care reprezintă acizii nucleici ai virusului. Aceste benzi mai sunt denumite şi „amprenta genetică” a virusului. Desigur că şi aceste rezultate ale analizei acizilor nucleici trebuiesc fotografiate şi prezentate în lucrarea respectivă.

Toate aceste proceduri sunt în fapt atât de simple, încît şi un amator, dacă respectă indicaţiile procedurilor, în două zile poate obţine caracteristicile biologice ale unui virus. Şi totuşi nu există în nicio lucrare ştiinţifică ce pretinde existenţa unui virus patogen o astfel de documentare a caracteristicilor biochimice.

Virusurile de acelaşi fel au toate aceeaşi mărime şi greutate. În cazul în care într-o fotografie sunt prezentate particule de diferite mărimi, acestea nu sunt virusuri.

Prin metode indirecte de relevare a unui virus (de exemplu aşa-zisele teste de anticorpi) nu pot fi relevate proteine care nu au fost în prealabil relevate direct de către cercetători în virusuri. Şmecheria este foarte străvezie în acest caz: proteinele din sânge (globulinele) sunt declarate a fi anticorpi. În funcţie de condiţiile la care acestea sunt supuse în laborator, globulinele „se leagă” la anumite substanţe sau nu. În cazul unei „legări” se consideră că aceasta este o dovadă indirectă a existenţei virusului (!!!). Această prezumţie este o fraudă istorică ce are consecinţe dramatice.

În zilele noastre este foarte des folosită metoda PCR (polimerizare în lanţ), prin care se pot multiplica acizii nucleici ai unor virusuri. Această metodă poate avea sens numai în cazul în care ar exista doar o cantitate foarte mică de virusuri în organism şi DOAR în cazul în care s-a efectuat înainte izolarea corectă a virusului, ceea ce nu s-a întâmplat până acum cu niciunul din pretinseme “virusuri patogene”. Prin metoda de testare indirectă PCR, pe care virologii o consideră arbitrar ca fiind directă, se pot face tot felul de manipulări. Spre exemplu testul PCR care este folosit pentru gripa aviară apare pozitiv sau negativ după … poftă. În fapt acest test este întotdeauna pozitiv pentru oameni şi animale, căci acizii nucleici (secvenţa genetică) care sunt în acest caz căutaţi şi relevaţi ca fiind specifici gripei aviare se găsesc în toate animalele şi de asemenea în om. Şi pisicile sunt testate pozitiv la H5N1! Şi pentru big pharma este bine aşa, căci va trebui să ne vaccinăm mereu, nu numai noi, dar şi câinii, pisicile, hamsterii şi peştii din acvarii. Asta da afacere!”[1]

SURSE

  1. http://pro-decizii-informate.ro/dr-stefan-lanka-unde-sunt-dovezile-pentru-existenta-virusurilor-patogene/
  2. Foto: pro-decizii-informate.ro

Citiți și...

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) – Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință.

Contact: office@dzr.org.ro