“Discriminarea”, “Intoleranța” și “Toleranța Represivă” – concepte marxiste ale “Școlii de la Frankfurt”

by „De la marxism-leninism la neomarxism, marxism cultural și corectitudine politică Sub lozinca: „Proletari, din toate țările, uniți-vă!” marxismul clasic a promovat lupta de clasă a clasei considerate oprimate, proletariatul, împotriva capitalismului. Marx considera proletariatul clasa oprimată „cea mai revoluționară `care nu are de pierdut decât lanțurile!” Teoria marxistă prezicea […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

De la marxism-leninism la neomarxism, marxism cultural și corectitudine politică

Sub lozinca: „Proletari, din toate țările, uniți-vă!” marxismul clasic a promovat lupta de clasă a clasei considerate oprimate, proletariatul, împotriva capitalismului. Marx considera proletariatul clasa oprimată „cea mai revoluționară `care nu are de pierdut decât lanțurile!” Teoria marxistă prezicea că revoluția mondială va izbucni în țările cele mai dezvoltate economic, cum ar fi Germania sau Imperiul britanic.

După primul război mondial, singura țară în care revoluția comunistă a reușit a fost Rusia țaristă, țară subdezvoltată economic și nu prea a avut nici o legătură cu proletariatul. Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, cum o nume a istoriografia comunistă a fost mai degrabă o lovitură de palat realizată de un grup de conspiraționiști bolșevici, lipsiți de scrupule, în frunte cu Lenin și Troțki care a reușit datorită dezorganizării generale a Rusiei și în primul rând a armatei. unde moralul și voința de luptă erau la pământ.

Această dezorganizare a urmat revoluției burghezo- democratice din februarie, care a l-a detronat pe țar iar cele două guverne provizorii care au urmat (Lvov și Kerenski) nu au făcut față situației și au creat serioase nemulțumiri în țară.

De acestă situație „revoluționară” cum a numit-o Lenin au profitat conspiratorii bolșevici mai hotărâți, mai bine organizați și mai lipsiți de scrupule. De fapt, deviza bolșevicilor era „cu cât mai rău, cu atât mai bine”, adică dezorganizarea, lipsurile, nevoile și scăderea dramatică a moralului populației favorizează revoluția socialistă.

Oare ce a fost, de fapt, Lenin? O butadă de pe vremea comunismului ne spunea că Lenin nu a fost, în mod sigur, savant căci atunci ar fi știut că socialismul nu trebuie experimentat pe oameni și probabil că a fost un filozof! Dar patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, ne spune că Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez care ne spune:

“Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practica a filosofiei”. O practică a filozofiei, soldată cu asasinate în masă.

Înainte de primul război mondial teoria marxista spunea că dacă în Europa va începe un război, atunci clasa muncitoare de pe continent se va revolta, va declanșa revoluția socialistă, va înlătura guvernele şi va forma o nouă Europă Comunistă. Când a izbucnit războiul în vara anului 1914 acest lucru nu s-a întamplat ci din contra, muncitorii din toate tările au luptat fiecare în armata țării lor ca să-şi apere propriile ţări de inamic.

Revoluţia comunistă din Rusia nu s-a extins în alte tări, nefiind susţinută de muncitori. După terminarea primului Război Mondial teoreticienii marxisti s-au întrebat – oare ce n-a funcționat? Răspunsurile au fost diferite! Lenin a creat Internaționala III, comunistă și o nouă teorie a revolutiei socialiste mondiale, care poate izbucni și într-o țară dezoltată politic, unde apare o situație revoționară, cu referire la Rusia, nu neapărat într-o țară dezvoltată economic cum a prorocit Marx!

In schimb, doi dintre conducătorii intelectuali marxisti, Antonio Gramsci în Italia şi Georg Lukacs în Ungaria (considerat cel mai stralucitor gânditor marxist, după Marx încoace), în mod independent au venit cu acelaşi răspuns : ‘cultura occidentală şi religia creştină au facut ca muncitorii occidentali să fie orbiţi, să nu mai vadă interesele propriei lor clase’.

Au concluzionat astfel că o revoluţie comunistă va fi posibilă în occident numai după ce vor fi distruse atât cultura occidentală cât şi religia creştină. Ca urmare acestea sunt cele două obiective principale ale marxismului cultural şi nu s-au schimbat de atunci.

Gramsci a fost cel care a pus bazele unei noi şi faimoase strategii de distrugere a reperelor morale tradiţionale şi care s-a dovedit a fi de un real succes. Această strategie a constat din înlocuirea revoluţiei comuniste ca mijloc de preluare a puterii (cum a fost în Rusia) cu un ‘lung marş’ al marxistilor prin institutiile occidentale care formează cultura: şcoli, mass-media, biserici şi oricare altă instituţie.

Georg Lukacs s-a dovedit a fi şi mai influent. În 1918 el a devenit deputat-comisar pentru cultură în timpul scurtului regim bolsevic Bela Kun din Ungaria. În această postura el îşi punea întrebarea : „Cine ne va salva de la civilizaţia occidentală?” şi a instituit în cele din urmă, ceea ce el a numit ‘terorismul cultural’.

Una din principalele componente ale acestuia a fost introducerea educaţiei sexuale în şcolile maghiare. Lukacs şi-a dat seama că dacă va putea distruge morala sexuală tradiţională a ţării atunci ar face un pas uriaş către distrugerea culturii tradiţionale şi a credinţei creştine în Ungaria. România a salvat Ungaria de comunism și de „terorismul cultural” al lui Lukacs intrând cu armata în Ungaria, ocupând Budapesta și alungând Guvernul bolșevic al lui Bela Kun. Lukacs a dispărut, dar a reapărut, în 1923, la ‘Săptămâna de studiu marxist’ din Germania.

Georg Lukacs este filosoful marxist care afirma, prin 1970, deci la bătrînețe, într-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, că preferă cel mai rău socialism celui mai bun capitalism. Această afirmație venea după milioanele de victime ale gulakurilor și după eșecul vizibil al socialismului, în toate domeniile. Mai rar atâta consevență în promovarea răului, ca în cazul acestui neomarxist! Oare ce așteptări să avem de la epigonii săi?

În Germania fiind finanțat de către un tânăr marxist cu numele Felix Weil, care mostenise o avere imensa și care după modelul lui Frederich Engels, care cheltuise averea părinților capitaliști pentru a finanța utopiile periculoase ale lui Marx, dorea să și-o cheltuiască sponsorizând revoluția socialistă mondială. Georg Lukacs a întemeiat Şcoala de la Frankfurt, care avea să devină locul unde a aparut şi s-a dezvoltat conceptul de corectitudinea politică, aşa cum îl ştim şi astăzi.

Aici, alături de Max Horkheimer, Theodor Adorno, care va deveni cel mai creativ colaborator al lui Horkheimer şi doi psihologi, Eric Fromm şi Wilhelm Reich, care au devenit promotorii feminismului şi ai matriarhatului şi un student tânăr absolvent pe nume Herbert Marcuse, Lukacs a pus bazele marxismului cultural.

Horkheimer şi alti membri ai Scolii de la Frankfurt , au decis că soluţia pentru distrugerea culturii occidentale este să intersecteze filozofia lui Marx cu psihologia lui Freud. Ei au argumentat că aşa cum muncitorii erau oprimaţi în timpul capitalismului, în cadrul culturii occidentale, fiecare individ traieste într-o stare constantă de represiune psihologică. Eliberarea tuturor de aceasta represiune devine unul din obiectivele principale ale marxismului cultural.

Chiar şi mai important, ei au inţeles că psihologia le ofera un instrument cu mult mai puternic decât filozofia pentru distrugerea culturii occidentale: condiţionarea psihologică prin care oamenii absorb o lectie de marxism cultural fără ca să-şi dea seama. De exemplu pentru a promova homosexualitatea realizezi un film în care homosexualul este personajul pozitiv, oprimat de heterosexuali!

Un exemplu de conditionare psihologic „probabil involuntară” căci nu credem că pe Lennon l-au preocupat prea mult studiile școlii de la Frankfurt dar, în același timp, a fost produsul epocii sale, adică un „flower-power” cât se poate de sincer!

În 1934, Şcoala de la Frakfurt, inclusiv membrii conducători din Germania se stabilesc in orasul New York cu ajutorul Universităţii Columbia. Astfel obiectivul Şcolii de la Frankfurt s-a schimbat curând de la distrugerea culturii occidentale din Germania la realizarea aceluiaşi lucru in Statele Unite. Ceea ce se va dovedi ca fiind un real succes.

Pentru a servi scopului său de „negare” a culturii occidentale, Şcoala de la Frankfurt a dezvoltat un instrument puternic care se numeşte „teoria critică„. Această teorie spune că trebuie criticat orice la nesfârşit. Se critică prin punerea la îndoială și relativizarea și a oricărei instituţii, începând cu familia, care trebuie criticată fără neîncetate.

Şcoala de la Frankfurt a căutat să definească atitudinile tradiţionale faţă de orice aspect al vieţii ca aducandu-i un „prejudiciu”. Astfel au fost făcute o serie de studii universitare care au culminat cu o carte a lui Adorno care pretindea că leaga, credinţa tradiţională privind morala sexuală, relaţiile dintre bărbaţi şi femei cu chestiuni care demonstrau sprijinul familiei faţă de fascism. Astăzi, termenul preferat, utilizat de personajul care se pretinde ”corect politic”, faţă de oricine nu este de acord cu el, este – ”fascist”!

Şcoala de la Frankfurt a plecat de la marxismul ortodox, care sustinea că istoria e determinată de cei care deţineau mijloacele de producţie. În acelaşi timp însă, istoria a fost determinată de grupuri de bărbaţi, femei, rase, religii care au avut puterea de „dominaţie” asupra celorlalte grupuri.

Anumite grupuri şi în mod special cel al bărbaţilor de culoare albă au fost catalogate ca fiind „asupritori”, în timp ce alte grupuri au fost definite ca şi „victime„. „Victimele„ au fost definite automat ca fiind ‘bune’, iar ‘asupritorii’ ca fiind răi, fără a se analiza comportamentul fiecărui individ în parte. Adică bărbatul alb, creștinul, heterosexualul sunt automat opresori iar femeia (feministă, căci celelalte femei nu există), omul de culoare, ateul, musulmanul, membrul LGBT sunt automat victime!

La inceputul anilor 1930, Horkheimer a lăsat deschisă intrebarea cine ar înlocui clasa muncitoare ca agent al revolutiei marxiste? În anii ’50 Marcuse a raspuns acestei întrebari spunând că ar putea fi înlocuită de o coaliţie de studenţi, negri, femei feministe şi homosexuali, exact cei care au fost nucleul revoltelor studenţeşti ai anilor ’60 şi victimele „sacre” ale corectitudinii politice ale zilelor noastre.

Marcuse a preluat apoi un alt termen favorit şi anume cel denumit „toleranţă” pentru a fi extins la toate ideile şi mişcările venite dinpre stânga, inducând antonimul de intolerantă pentru toate ideile ce veneau dinspre dreapta. Astfel, atunci cand îi auziţi astăzi pe marxiştii culturali că fac apel la „toleranţă”, aceasta înseamnă de fapt, referirea la termenul lui Marcuse „toleranţă eliberatoare”. Este acelaşi lucru ca atunci când se vorbeste despre „diversitate”, aceasta însemnand uniformitatea credinţei în ideologia lor stângistă.

Se poate spune despre marxismul cultural că a realizat un „nou limbaj” cu „nou vorbe”, exact ca în romanul avertisment „1984”, al lui George Orwell, unde Ministerul adevărului stabilise că: RĂZBOIUL ESTE PACE, LIBERTATEA ESTE SCLAVIE iar IGNORANȚA ESTE PUTERE!

Herbert Marcuse a rămas in Statele Unite ale Americii şi este cel care s-a ocupat de traducerea într-un limbaj simplu, usor de inteles pentru omul de rand al scrierilor academice foarte dificile ale membrilor Şcolii de la Frankfurt.

Cartea sa „Eros şi civilizaţie„ a utilizat conceptul Şcolii de la Frankfurt, de intersectie a lui Marx cu Freud pentru a argumenta că, dacă am elibera „erosul non-procreativ” prin intermediul „perversiunii polimorfe” , s-ar putea crea un paradis nou în cazul în care ar exista doar joacă şi nu muncă. ‘Eros şi civilizaţie’ a devenit unul dintre principalele texte ale Noii Stângi, în anii 1960.

comunism-iluminati-marx-engels

Deci dacă ești bărbat alb și pe deasupra creștin și heterosexual ești automat triplu opresor și nu ai dreptate niciodată iar dacă ești femeie de culoare, lesbiană și eventual atee sau musulmană ești de patru ori victimă și ai dreptul să te adresezi justiției catalogând tot ce nu-ți convine drept discriminare!

Nu întâmplător un „progresist” român, ecologistul Remus Cernea, declara, în 2009, că „România va fi cu adevărat liberă şi democratică atunci când va avea preşedinte o femeie romă, lesbiană şi atee pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor. Nu degeaba se spune că ecologiștii sunt ca pepenii adică VERZI la exterior și ROȘII la interior!”[1]

“HUXLEY + ORWELL = LUNACEK

Trădarea elitelor

„Teribilă e singurătatea popoarelor trădate de elitele lor!”, spune într-un interviu Profesorul Ilie Bădescu[1]. Şi continuă, citându-l pe Iezechiil: „Oile Mele s-au risipit din lipsă de păstor… Pe faţa întregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni care să le caute şi să le întoarcă”.

Fără îndoială, prorocul veterotestamentar se referea la lipsa unui păstor spiritual care să întoarcă poporul la Dumnezeu. Cuvintele lui aveau sens mesianic. Dar ele sunt valabile şi azi, în general, inclusiv pentru cei ce au răspunderea de a conduce un popor pe drumul său prin istorie…

Rolul acesta revine elitelor. Desigur, pentru a ierarhiza corect, adevărata elită a unui popor sunt în primul rând sfinţii, martirii, marii duhovnici. După ei ar trebui să urmeze elitele spirituale, morale, intelectuale, pe domenii şi niveluri: gânditori, cărturari, ierarhi ai Bisericii, academicieni, clasă politică, guvernanţi, parlamentari, jurişti, filosofi, savanţi, scriitori, artişti, jurnalişti, analişti, lideri de opinie, universitari, clerici, medici, profesori, cercetători ştiinţifici…

Da, aţi ghicit: desigur, şi printre dumneavoastră, care citiţi acum revista „Familia Ortodoxă”, se află mulţi viitori sau actuali membri ai acestor elite. Da, dragul meu cititor elev sau student, te anunţ că eşti viitoarea elită a acestei ţări! Să n-o faci de ruşine!

Elitele înfiinţează şi conduc instituţii, fac politici, legi, norme juridice, creează şi promovează cultură, influenţează opinia publică, mentalităţile, dirijează o societate, îi imprimă direcţiile, îi modelează valorile, criteriile, opţiunile. Dintre ele, o societate îşi alege modele. Prin ele, un popor respiră axiologic. Ele trebuie să fie plămânii prin care el îşi trage aerul curat al valorilor autentice, sursele lui de lumină. Orientarea trebuie să le fie dictată de iubirea de Dumnezeu şi ţară, motivaţia altruistă mergând până la jertfă: domnitori ca Mihai şi Brâncoveanu, conştiinţe ca Eminescu, Paulescu sau Stăniloae, lideri ca Tudor, Horia sau Iancu, martiri ca Gafencu sau Daniil Tudor, duhovnici ca Părintele Iustin Pârvu sau Adrian Făgeţeanu. Sunt acei păstori care-şi „pun viaţa pentru oi”.

Pentru Andrei Pleşu, „elita” cuprinde oamenii cei mai pregătiţi din fiecare domeniu (o elită ţărănească, una a muncitorilor, a medicilor, a gânditorilor etc.), care în meseria lor au atins un nivel de performanţă maxim. E corect, dar trebuie adăugate componentele obligatorii ale Caracterului şi Credinţei. Fără ele, din păcate, „cei mai pregătiţi” adesea devin anti-elite, false elite, pseudo-modele, care-L trădează pe Dumnezeu şi propria menire a bunei călăuziri a unor părţi mai mici sau mai mari ale unei naţiuni. Atunci ea se sufocă, se îmbibă de duhoarea şi gazele îmbâcsite ale unor valori false, ideologii mincinoase, idei deşarte. Ele devin surse de poluare. În loc de păstori devin lupi. Patimile, cinismul, oportunismul, interesele, nasc motivaţii egoiste: putere, bani, sex, glorie. Apar Lenin, Stalin, Mao, Freud, Darwin, Marx. Iar când elitele trădează, poporul suferă de pe urma dezastrului sau piere.

Se va spune că un popor creştin nu este singur, întrucât Îl are pe Dumnezeu de partea sa. E adevărat. Dar Dumnezeu vrea să lucreze prin oameni şi îi trimite oameni. Iar acel popor trebuie să-i recunoască drept ceea ce sunt: oameni trimişi de Dumnezeu, şi să-i susţină. Cum îi va recunoaşte? După mărturia pe care o dau şi faptele lor: „După faptele lor îi veţi cunoaşte” cf. Matei 7:16.

Dubla distopie în care trăim: fuziunea dintre „Minunata lume nouă” şi „1984”

În anul 1949, imediat după publicarea cărţii sale „1984”, George Orwell i-a trimis un exemplar lui Aldous Huxley, aşteptând verdictul autorului celeilalte anti-utopii („Minunata lume nouă”), apărută în 1931. Huxley i-a răspuns într-o scrisoare: „E îndoielnic că, în realitate, politica cizmei puse pe faţă ar putea merge la nesfârşit”.

Într-adevăr, politica brutală a cizmei pe faţă, de tipul descris de Orwell, a încetat în 1989. Căderea comunismului a părut a-i da dreptate lui Huxley. Azi, triumful unei societăţi consumeriste cu hipermarket-uri, fast food, fast love şi Playboy pare a confirma mai curând viziunea acestuia din urmă decât pe a lui Orwell. Lumea pare a se îndrepta mai degrabă spre un model de societate hedonistă de tip capitalist, controlată prin principiul plăcerii, decât una totalitară de tip comunist, controlată prin teroare. În lumea de inspiraţie marxistă, a unui Big Brother gen Stalin sau Mao, din „1984”, oamenii sunt dominaţi prin frica de ceea ce se tem. În cea de inspiraţie freudian-darwinistă, bio-capitalisto-erotică, a unui Ford gen… Ford-comasat-cu-Freud, din „Minunata lume nouă”, ei sunt dominaţi prin dependenţa de ceea ce le place. Nu mai e nevoie ca omul să fie urmărit şi controlat permanent prin micul ecran instalat la el în dormitor; poate fi mai eficient manipulat prin filmele, ştirile şi emisiunile de divertisment de la televizor.

Din confruntarea celor două sisteme, al doilea pare să fi ieşit definitiv învingător. În aparenţă, Ford şi Freud l-au învins pe Marx. Banii, drogul şi sexul au învins tortura, „glonţul şi puşcăria”[2], „Soma” şi plăcerile „pneumatice” (în sensul personajului Lenina al lui Huxley) i-au învins pe Big Brother şi Poliţia Gândirii. Ingineria genetică rafinată a învins represiunea rudimentară. Huxley pare să fi văzut mai bine şi mai departe decât Orwell. Comunismul terorist de stat a murit, iar cei ce se mai înverşunează să vadă peste tot un complot comunist se luptă doar cu fantasma unui trecut mort şi îngropat. Capitalismul a triumfat. Punct. Trăim într-o lume guvernată de marile corporaţii transnaţionale şi de FMI, potrivit principiilor neoliberale ale lui Milton Friedman şi ale „Consensului de la Washington”.[3] Dacă ceva nu merge, exclusiv acolo sunt vinovaţii.

Aşa să fie oare? Să fie oare chiar atât de simplu?

Nu cumva e mai complicat? Oare nu cumva comunismul continuă să trăiască în forme reziduale şi hibride, amalgamat cu capitalismul, printr-o mutaţie genetică ce duce la o ideologie de nouă generaţie, încă şi mai virulentă? Nu cumva cele două sisteme fuzionează sub ochii noştri? Nu cumva se naşte un nou tip de totalitarism sofisticat, o „dictatură a confuziei” (Bertrand Vergely) impusă prin revoluţia sexuală, folosind vectori publici şi mijloace coercitive instituţionale de stat (sau chiar suprastatale, de exemplu Parlamentul European sau O.N.U.), dar bazate pe subversiune ideologică şi manipulare în masă? Nu cumva diferenţele între „stânga” şi „dreapta” devin de tot difuze? Nu cumva există o altă ideologie, mai cuprinzătoare, care le subsumează şi le transcende?

Credem că aşa stau lucrurile. Şi vom invoca în acest sens două exemple care se constituie în argumente: „Raportul Lunacek” şi „modelul chinez”.

Lunacek

Aşa cum se ştie, în decembrie 2013 Parlamentul European a trebuit să respingă „Raportul Estrela” (pro-avort, pro-LGBT), în urma protestelor masive ale cetăţenilor U.E. care, în cadrul Iniţiativei Cetăţeneşti Europene „One of us”, au trimis sute de mii de mesaje europarlamentarilor, cerându-le să voteze împotriva criminalei rezoluţii.

Totuşi, puternicul şi excepţional-finanţatul lobby homosexual, ce acţionează intens la nivelul instituţiilor U.E., a recidivat.

Pe 4 februarie 2014 Parlamentul European a adoptat Rezoluţia Lunacek, cu titlul „Foaia de parcurs U.E. împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen”. Propusă de eurodeputata austriacă Ulrike Lunacek, activistă pro-lesbianism, membră în grupul euro-parlamentar LGBT, rezoluţia consideră în mod abuziv „drepturile pentru homosexuali” asemeni drepturilor omului universal recunoscute. Fără precedent e însă desconsiderarea de către P.E. a campaniei masive de proteste: o petiţie cu 200.000 semnături a cerut respingerea raportului, iar zeci de mii de cetăţeni, sute de ONG-uri, chiar unii membri ai P.E., şi-au exprimat dezacordul privind drepturile speciale pentru LGBT create de rezoluţie.

Ea cere ţărilor membre U.E. să-şi modifice legislaţia naţională „anti-homofobă” şi să aplice sancţiuni penale celor ce exprimă critici faţă de propaganda homosexuală (etichetate drept „crime de incitare la ură”), deschizând drumul către un nou tip de societate, în care familia e desfiinţată. Libertatea de exprimare a majorităţii e îngrădită, pedepsită ca infracţiune, vizând suprimarea oricărei opoziţii. În schimb, agenda LGBT trebuie promovată în şcoli, exprimări publice (media), întruniri şi parade ale „mândriei gay”, ca drept inerent, nesupus nici unei restricţii! Cu alte cuvinte, toţi suntem egali, dar, vorba lui Orwell, „unii sunt mai egali decât alţii”. Acestei minorităţi i se dă privilegiul exclusiv al unui „mecanism de veto” legal, de care majoritatea tradiţională e lipsită. Este din nou, în mod clar, „politica cizmei puse pe faţă”. Personajul din „1984” care a enunţat-o, cinicul torţionar O’Brien, ar fi probabil mândru de discipolii săi din P.E.!

Întrucât s-a scris mult despre cele două Rapoarte, Estrela şi Lunacek, nu vom detalia aici conţinutul lor. Dar dorim să subliniem că ele depăşesc cu mult cadrul problematicii strict homosexuale. Din păcate există tendinţa generală, reducţionistă, de a ignora tot ce ţine de această problematică, de a o privi ca o chestiune minoră, marginală, confundând-o cu locul – într-adevăr, marginal din punct de vedere strict numeric – al grupului vizat. „Dă-i încolo, ce ne interesează pe noi ce fac ei?!” e replica inconştientă ce se aude mult prea frecvent. În realitate, ne interesează, deoarece tema are vaste implicaţii politico-ideologice, filosofice, religioase, antropologice, sociale, juridice, medicale.

De pildă, legalizarea aşa-zisei „căsătorii” homosexuale implică legalizarea adopţiei de copii şi a reproducerii asistate medical, deci problema filiaţiei „sociale” în locul celei naturale. Or, aşa cum arată un medic, filiaţia socială creează cadrul pentru o nouă ordine antropologică, de fapt o dez-ordine, care nu mai ţine cont de sex, ci de gen.[4] Copilul nu e o jucărie pe care să o fabricăm când dorim, din «materiale» alese de noi”. Legalizarea „filiaţiei sociale” preconizează o lume care aminteşte puternic de cele două distopii menţionate. În ambele, filiaţia naturală dispare şi copiii sunt crescuţi de stat. De altfel, socialista Laurence Rossignol nici nu se sfieşte să decreteze: „Copiii nu aparţin părinţilor, ei aparţin Statului”[5] și ne amintim că în „Manifestul comunist” al lui Marx şi Engels din 1847, în secţiunea „Principiile comunismului”, se spune: „Copiii sunt educaţi în comun, fiind eliminate bazele căsătoriei tradiţionale… dependenţa copiilor de părinţi”.[6]

Ne aflăm deci în plină utopie negativă, de tip neo-marxist. Vedem cum cele două viziuni de coşmar fuzionează sub ochii noştri.

Nu despre gay e vorba!

De fapt, paradoxal, şi aceasta este ideea pe care vreau să o transmit, în toată nebunia aceasta homosexualii nici nu contează. Nu despre ei este vorba. Ei sunt doar pretextul, instrumentul, „calul troian”. În numele lor ni se vâră pe gât o ideologie totalitară, ce merge mult dincolo de cazul lor special. La fel cum nici marxismul n-a fost cu adevărat niciodată despre proletariat, ci despre o ideologie politică totalitară impusă în numele clasei muncitoare. Marii lui beneficiari n-au fost niciodată muncitorii (cu excepţia celor deveniţi activişti), ci nomenclatura de partid. Tot aşa, nici beneficiarii homosexualismului nu sunt gay-ii de rând (tot aşa, cu excepţia celor ce devin activişti), ci o anume falsă elită economică, politică şi culturală, care, în numele lor şi al corectitudinii politice, deţine, sau doreşte să parvină la putere, ori la încă şi mai multă putere: la una globală.

Cu titlu de exemplu al implicării elitei din sfera economică o menţionăm pe Vicky Claeys (care admite public că e co-autoarea Raportului Estrela), directoare pentru Europa a International Planned Parenthood Federation. IPPF e cel mai mare business mondial de avort şi contracepţie, cu profituri uriaşe din promovarea acestei agende (filiala IPPF din România e Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală – SECS)[7]. Finanţarea din partea unor asemenea corporaţii, ca şi a Comisiei Europene şi altor organizaţii supranaţionale, explică enorma forţă şi influenţă a „Internaţionalei LGBT-iste” şi a grupurilor ei de presiune şi lobby.

Trebuie aici clarificată o confuzie frecvent întâlnită: homosexualismul este o ideologie, care nu e totuna cu homosexualitatea în sine. Cei mai mulţi homosexualişti nu sunt homosexuali. E un sistem politico-ideologic promovat adesea de politicieni, activişti civici, oameni de cultură, de afaceri sau media, care nu sunt ei înşişi gay, dar care profită (politic, profesional, financiar) din susţinerea acestui curent.

Homosexualismul ca utopie milenaristă

Ideologia homosexualistă este „vară bună cu feminismul radical şi strănepoată a marxismului”[8].

În esenţa ei, este o utopie de tip milenarist, ca şi marxismul din care descinde. Ea păstrează dimensiunea eshatologică a comunismului, evidenţiată de Berdiaev[9], ambiţia marxistă de a instaura un „paradis” terestru. Doar că ideologia utopică egalitaristă nu mai este aplicată în sfera economică, precum în marxismul clasic, ci e transpusă în planul sexualităţii. Ingineria socială nu mai vizează relaţiile de producţie, ci, după eşecul utopiei economice, acum vizează o utopie sexuală.

Oricât v-ar suna de bizar şi incredibil – deoarece pentru bunul-simţ chiar este aberant –, completa liberalizare sexuală este utopic văzută ca un panaceu al tuturor relelor sociale. Năzuinţa profundă a omului după iubire şi comuniune este deviată şi schimonosită în libertinaj şi promiscuitate, care sunt idealizate sub numele libertăţii şi toleranţei. Se postulează o nouă (deşi nu chiar atât de nouă, ci altfel legitimată) formă de milenarism: un alt „rai pământesc”, în care hoarde de Adami şi Eve, cuplați liber, multiplu şi aleatoriu, zburdă neîngrădiţi printre copii emancipaţi, cooperanţi, disponibili şi chiar dornici (a se citi „gata pervertiţi” de la grădiniţă şi din şcoală) pentru toate poftele pedofile ale unor adulţi pentru care desfrânarea e sinonimă cu „fericirea”. Şi asta (ca în visele olandezilor Gert Hekma sau Martijn Uittenbogaard![10]) fără nici un risc al vreunei pedepse, cenzuri sau restricţii din partea unei instanţe critice, juridice sau morale, fără nici o răspundere sau obligaţie – morală, legală sau familială, maternă sau paternă. O viaţă complet iresponsabilă, dusă exclusiv după principiul infantil al plăcerii satisfăcute nelimitat. Este „Minunata lume nouă” a lui Huxley, pentru implementarea căreia sunt folosite şi metode tip „1984”, dar (deocamdată) încă soft. Aşadar, imposibila şi totuşi reala fuziune între cele două distopii ale lui Huxley şi Orwell! Iar proliferarea fără limite a pornografiei, atât de pertinent analizată de Virgiliu Gheorghe[11], este o parte esenţială din arsenalul acestei ideologii.

Scopul nu este o simplă reformă, ci o revoluţie totală: nu este – şi nici n-a fost vreodată vorba – despre „drepturi egale” pentru gay, ci despre mult mai mult: deconstruirea tuturor conceptelor întemeietoare ale lumii noastre, rescrierea şi transformarea din temelii a întregii ordini sociale, redefinirea radicală a sistemului de valori, începând cu familia monogamă şi căsătoria, credinţa şi morala creştină, tradiţia şi naţiunea. O completă reordonare a civilizaţiei, pe baza materialismului şi senzualismului nelimitat. Aşa cum proclama „Manifestul Frontului de Eliberare Gay” încă din 1971[12], „trebuie eradicate toate stereotipurile unei societăţi sexiste, începând cu familia, unitatea «opresivă» în care copiilor li se impun false convingeri religioase şi morale”. Abia după anihilarea familiei tradiţionale se poate instaura „adevărata libertate pe care o merităm cu toţii”. „Adevărata libertate” e văzută ca o „eliberare din robia biologiei, a reproducerii şi a sarcinii”, cea a unui stil de viaţă complet liberalizat şi poligam, emancipat şi iresponsabil, în care fidelitatea şi dragostea jertfelnică sunt „clişee depăşite” şi retrograde.

Comunismul – o postmodernitate clandestină

Recunoaştem din nou originile acestui tip de discurs: capitolul II.4, „Familia monogamă”, din „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului” de Friedrich Engels: „Prima opoziţie de clasă care a apărut în istorie a coincis cu antagonismul dintre bărbat şi femeie în căsătoria monogamă”[1].

Surpriză? Credeam că am scăpat de marxism şi când colo el revine, reşapat şi vioi, pe uşa din… (scuzaţi!) dos! Un marxism impus agresiv chiar de societatea capitalistă pe care a combătut-o!

La fel ca şi „Manifestul comunist”, „Manifestul Eliberării Gay” îndeamnă să scuturăm „lanţurile heterosexismului, tirania rolurilor de gen tradiţionale”, şi să trăim „plenar” într-o „nouă democraţie sexuală” din care „ruşinea şi vinovăţia erotică vor fi alungate”. Adică „toată lumea să fie cu toată lumea, nimeni să nu aibă nici o pretenţie sau obligaţie faţă de nimeni, nici ca soţ sau soţie, nici ca părinţi”[2]. Aceasta este esenţa radicală a agendei homosexualiste: absoluta volatilitate morală şi hedonismul total, nicidecum „drepturile egale”. De altfel şi pretenţia „egalităţii” – anticipează cu mult temei Hillary White – va fi abandonată, odată ce-şi va fi încheiat rolul propagandistic în etapa actuală.

Aşadar, vedem că versiunea homosexualistă a visului marxist nu este un biet moft marginal, ci un curent pe cât de nefast pe atât de central în gândirea occidentală modernă, având o propensiune esenţialmente politico-ideologică. Vom vedea în partea a doua a acestui studiu afinităţile profunde dintre homosexualism, actuala revoluţie sexuală şi exponenţi de frunte ai neomarxismului precum Herbert Marcuse. Vom explora şi congruenţa lor cu neoliberalismul, precum şi o ilustrare spectaculoasă a fuziunii marxismului cu capitalismul în cazul „modelului” chinez.

Deocamdată închei cu observaţia că eşecul comunismului a fost, cum spuneam, doar aparent, căci comunismul şi-a atins totuşi multe scopuri. De pildă, unul din ele a fost abolirea monarhiei în ţări precum Rusia sau România.

De aceea văd comunismul nu doar ca o „modernitate eşuată”, cum pe bună dreptate îl numeşte Radu Preda, ci şi ca o modernitate impregnată clandestin şi deturnată sub camuflaj în postmodernitate. Comunismul nu numai că nu a eşuat, ci şi-a îndeplinit rolul, s-a metamorfozat şi, prin componenta sa cea mai virulentă, aşa cum vom vedea, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al lumii de azi, cu care a fuzionat până la a nu mai putea fi distins de el.

Dacă totuşi comunismul a suferit un mare şi veritabil eşec, el a fost că (din fericire) a eşuat în eforturile uriaşe făcute pentru a-şi atinge realul său scop ultim: distrugerea Bisericii şi eradicarea credinţei creştine. Adevăratul eşec al comunismului a constat în triumful lui Hristos – deşi cu un uriaş preţ de suferinţă, plătit în cea mai mare parte de martirii din închisori.

Şi tot aşa va fi mereu, până la Parusie.”[2]

“CORECTITUDINEA POLITICĂ – METASTAZĂ A MARXISMULUI CULTURAL
HUXLEY + ORWELL = LUNACEK (II)

Am văzut deci că homosexualismul, odată cu întreaga ideologie a corectitudinii politice (C.P.) din care face parte, reprezintă un vlăstar al marxismului. Că e un alt fel de milenarism utopic, o altă ideologie egalitaristă, dar transpusă din plan economic în plan cultural. Scopul său real: revoluţia totală; deconstruirea radicală a fundamentelor civilizaţiei creştine, transformarea completă a societăţii, după chipul şi asemănarea unora pe care-i vedeţi la Parada Mândriei LGBT de prin Olanda şi încă mai rău. O formă de anarhism ţintind anihilarea sistemului de valori creştin, demolarea familiei şi naţiunii, abolirea credinţei şi Bisericii creştine.

Toleranţa represivă: Marcuse în varianta Lunacek

Ministrul francez al Educaţiei, Vincent Peillon, recunoaşte explicit ţinta radical anti-creştină: „A schimba însăşi natura religiei, a lui Dumnezeu, a lui Hristos, a zdrobi definitiv Biserica”[1]. Da, un membru al guvernului francez actual declară negru pe alb că vrea să schimbe natura lui Hristos şi să zdrobească Biserica. Definitiv! Revoluţia Franceză în variantă corectă politic à la 2014! Ne mai mirăm că francezii au ieşit în stradă cu sutele de mii?

Spuneam că această ideologie provine dintr-un curent important în gândirea occidentală, având precursori notorii. Ca să ne convingem de descendenţa directă din Neo-Marxism a actualei revoluţii sexuale, inclusiv a homosexualismului, de afinităţile profunde dintre Marxism şi C.P., îl vom invoca pe Herbert Marcuse, „gurul” Noii Stângi americane din anii ’60-’70.

Celebrul filosof neo-marxist german stabilit în S.U.A. considera că proletariatul, sindicatele şi partidele lui şi-au pierdut puterea de reflecţie critică şi combativitatea, devenind integrate în sistemul capitalist. Ca atare, zicea el, clasa muncitoare nu mai poate fi o forţă subversivă, o avangardă capabilă să aducă schimbarea revoluţionară dorită. Cu alte cuvinte – o duce prea bine, nu mai are „vână”, s-a „cocoloşit”.

În schimb, în locul proletariatului, Marcuse a profeţit că Revoluţia va fi înfăptuită de o alianţă între grupuri marginalizate social, „substratum”-ul format din outsider-i, paria, minorităţi persecutate şi discriminate, şi intelectualii radicali.

Şi s-a dovedit că a avut dreptate; teoria lui a prins. Exact asta se şi întâmplă azi. Clasa lui marginalizată cu potenţial revoluţionar, „minoritatea oprimată” care a „ridicat steagul revoluţiei” lăsat jos de proletarii prea „domesticiţi”, au fost (sunt) LGBT-iştii, gay-ii, feministele pro-avort, minorităţile sexuale, rasiale, etnice în numele cărora se promovează noua ideologie a corectitudinii politice marcusiene.

Iar „intelectualii radicali”, „arbitrii” autoproclamaţi ai echităţii, elita cultural-politică postmodernă – socialişti, liberali, populari, într-o veselă (gay!) devălmăşie (cazul Lunacek) – într-adevăr n-au întârziat nici ei să le îmbrăţişeze cauza, cu un entuziasm pe cât de oportunist, pe atât de searbăd şi stereotip în noua sa limbă de lemn „corectă politic”. Marcuse însuşi, printr-o lectură freudiană (răsturnată) a istoriei umanităţii, vedea societatea ideală a viitorului „condusă despotic de un grup de elită care a realizat unitatea Logosului cu Erosul”[2].

Marcuse recomandă un nou fel de toleranţă, „toleranţa represivă: tolerarea Stângii Neo-Marxiste, a oricărei violenţe şi subversiuni revoluţionare, combinată cu intoleranţa radicală faţă de Dreapta [conservatoare], de instituţiile existente şi de orice opoziţie la socialism”[3]. Utopia sa – un vis al unei Noi Lumi a Fericirii, guvernate de Principiul Plăcerii (Freud) – e numită de Kolakowski „anarhism romantic”, iar de Young, şi mai relevant: „marxism erotizat”[4]. „Azi – spune Marcuse – lupta pentru Eros este o luptă politică”.

Despre „Toleranţa represivă” s-a spus că e „cea mai neliniştitoare carte a lui Marcuse”; era „legată în negru ca o carte de rugăciuni sau un liturghier [în S.U.A.], concepută să concureze cu Cărticica lui Mao ca «lectură devoţională» pentru studenţii marxismului”[5]! Acum înţelegem de unde vine fanatismul socialistelor Laurence Rossignol, Edite Estrela, Ulrike Lunacek, Zuber? Oare nu vedem limpede că „Raportul Lunacek” e o aplicare exactă a principiului „toleranţei represive” a lui Marcuse? Toleranţă pentru LGBT, dar intoleranţă pentru noi ceilalţi! Cu un neo-marxist precum Marcuse ca „tată”, Marx şi Engels ca „bunici”, şi Marshall Kirk–Erastes Pill ca „naşi”, Raportul Lunacek nici nu putea arăta altfel.

De aceea insistăm pe înţelegerea politică a homosexualismului şi a întregii C.P. ca ideologie revoluţionară, şi nu ca simplă diversiune pentru a abate atenţia de la alte lucruri mai importante (cum susţine o teorie păguboasă). Nu există „alte lucruri mai importante” decât războiul pe care această ideologie îl poartă azi pentru nimicirea fibrei însăşi a civilizaţiei noastre, pentru demolarea ultimelor fortificaţii unde rezistă valorile tradiţiei creştine: naţiunea, familia şi Biserica. Da, Biserica e ultima, fiindcă e cea mai greu de cucerit. De aceea lupta se duce acum pentru surparea familiei şi naţiunii. Se speră că, rămasă fără aceste bastioane, şi Biserica va ceda.

În ultimă instanţă, trebuie să facem referire şi la ceea ce Berdiaev numea „semantica religioasă” a fenomenului C.P.

„Comunismul, în teorie şi practică – spune Berdiaev – nu e numai o apariţie socială, ci şi una spiritual-religioasă. Cel mai profund pericol al comunismului se află în semantica lui religioasă. Ca sistem social, comunismul poate să rămână neutru din punct de vedere religios; ca formă de religie însă, comunismul se opune creştinismului, depunând efortul de a-l reprima şi distruge”.[6]

Ei bine, moştenind această dimensiune religioasă a comunismului, ideologia revoluţionară homosexualistă şi C.P. în ansamblu au şi ele o „semantică religioasă”, însă bine camuflată sub conceptele secularismului şi relativismului. Am văzut deja societatea „paradisiacă”, tipul de milenarism şi de utopie sexuală pe care le postulează. De altfel, drepturile omului deja au fost numite „religia seculară a timpurilor moderne”.[7] De aceea, spuneam, comunismul nu este doar o „modernitate eşuată”, ci o modernitate insinuată clandestin şi deghizată subversiv în post-modernitatea corectă politic. Nu numai că nu a eşuat, ci şi-a îndeplinit rolul, s-a metamorfozat şi, prin componenta lui cea mai malignă, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al lumii de azi, pe care l-a impregnat, l-a infuzat, cu care s-a contopit până la a nu mai putea fi distins, devenit invizibil din cauză că e „normalizat” (stadiul 4, ultim, al subversiunii).

Individualismul „pneumatic” neoliberal

Atunci, să recapitulăm: care va să zică, în sfârşit, am înţeles! Aşa cum ştiam, prin urmare, tot comunismul e sursa răului! Am demontat şi denunţat rădăcinile neo-marxiste ale „sindromului Lunacek”. Vinovat, aşadar, e tot socialismul marxist! Ajungem din nou la lumea orwelliană din „1984”, dirijată de IngSoc (English Socialism)!

Păi, în acest caz, rezolvarea e clară: „Jos stânga! Jos comunismul! Trăiască dreapta! Sus capitalismul!”.

Da, totuşi nu e atât de simplu. Căci oare ce altă treabă are vrăjmaşul decât să amestece şi să încurce lucrurile?

Azi, prin capitalism înţelegem adesea, mai mult sau mai puţin intuitiv, neoliberalism. Neoliberalismul economic se traduce azi prin aşa-numitul Washington Consensus: dereglementare, dez-etatizare, privatizare, globalizare, deschidere şi liberalizare a pieţelor, liberă concurenţă pe piaţă. Ca filosofie, neoliberalismul e definit drept un sistem „în care piaţa e văzută ca valoare şi scop în sine, iar funcţionarea ei e considerată o etică prin ea însăşi capabilă să acţioneze ca o călăuză pentru toate acţiunile omeneşti şi să se substituie tuturor credinţelor etice existente anterior… În neoliberalism nu există distincţie între economie de piaţă şi societate de piaţă. Există doar piaţa: societate de piaţă, cultură de piaţă, valori de piaţă, indivizi de piaţă care se vând pe piaţă altor indivizi de piaţă. Piaţa nu înlocuieşte doar formele sociale tradiţionale, ci şi conceptul de viaţă privată. Nu trebuie să existe nimic care să nu fie piaţă”.[8] O consecinţă evidentă e că multe acte sociale şi umane sunt, sau tind să devină simbolic, tranzacţii de piaţă.

Ca filosofie morală şi socială, neo-liberalismul se întemeiază pe individualismul normativ. „Individul suveran” trebuie să aibă libertate de alegere supremă; nu e permisă emiterea de judecăţi pentru a nu interfera cu libertatea lui de opţiune. N-ai voie să-l judeci, căci e raţional şi ştie cel mai bine ce e bine pentru el. Liberalismul în general respinge ideea că ar exista valori morale externe (individului), ci doar opinii, exprimate public; „piaţa opiniilor” va favoriza (decide?) adevărul. Rezultă un relativism, extrem de compatibil cu „dogma” corectă politică a relativismului postmodern, şi o mentalitate tranzacţional-mercantilistă şi contractualistă privind relaţiile social-umane.

Lumea e văzută în termenii unor metafore de piaţă. A privi naţiunile înseşi ca nişte mari corporaţii e o perspectivă neoliberală tipică. La fel, a privi instituţiile publice ca „firme” ce furnizează servicii cetăţenilor. Într-o lume neoliberală, totul se vinde şi se cumpără; indivizii sunt „antreprenori” sau nu sunt deloc. Desigur, şi această viziune a pieţei e o utopie. Într-un mod înfricoşător de coerent, care nu mai ţine de coincidenţă, ci e o potrivire ce depăşeşte inteligenţa umană, ea e perfect compatibilă cu utopia ideologică homosexualistă a unei societăţi liberalizate erotic.

Respingerea valorilor morale externe îşi găseşte exprimarea în ideea drepturilor omului: toţi oamenii, buni sau răi, au drepturi egale; binele şi răul sunt relative – subordonate, în neoliberalism, valorii supreme a libertăţii individuale.

Iniţial, drepturile clasice ale individului erau drepturi naturale, văzute ca drepturi universale. Treptat, însă, drepturile omului s-au extins, incluzând şi „noile generaţii” ale lor: revendicări economice, drepturi sociale şi colective, aparţinând sferei politice şi nu celei naturale. Aşa s-a ajuns la proliferarea a tot soiul de „drepturi” – reproductive, ecologice, drepturi ale copiilor, ale animalelor sau „minorităţilor sexuale”, cu un caracter evident ideologic.[9]

Rezultatul e, desigur, că pe piaţă vor avea câştig de cauză cei mai „competitivi” – şi este exact ceea ce se întâmplă. Când piaţa decide, se vor impune cele mai puternice corporaţii şi grupuri de interese.

Hegemonia individului în neoliberalism favorizează „privatizarea” stilului său de viaţă – exact ceea ce convine agendei pan-homosexualiste.[10] Familia este un „contract”. Liberalizarea ei convine de minune cerinţelor de „flexibilitate” utile pentru a răspunde cu maximă disponibilitate „competitivă” la fluctuaţiile cererii şi ofertei pe piaţă. Totul se „negociază” şi se tranzacţionează pe piaţa sexualităţii, inclusiv „orientarea sexuală şi identitatea de gen”. A fi bărbat sau femeie nu mai e un dat natural, ci unul de marketing: alegi să fii ceea ce (crezi că) te face mai „competitiv pe piaţă”. Criteriile alegerii se relativizează după plăcerea individuală şi interesul „antreprenorial”. Individul astfel înţeles devine o ficţiune, un construct artificial, căci nu mai este „persoană”. Doar persoana este „după chipul lui Dumnezeu”; individul – nu. El e doar o cifră: cifra 1. Drepturile omului sunt drepturile persoanei, aceasta este justificarea lor; dacă nu sunt ale persoanei îşi pierd legitimitatea, devin ale „individului” şi pot suferi orice distorsiune şi răstălmăcire.

Şi asta se şi întâmplă. Observăm cum „decalogul” filosofic neoliberal şi cel LGBT au devenit atât de congruente încât întâmplarea pare exclusă. Reificarea vieţii intime potrivit unei logici a consumului se potriveşte şi ea ca o mănuşă cu tezele revoluţionare ale mişcării gay. În „Minunata Lume Nouă” a lui Huxley, această obiectualizare a erotismului este şocantă. Noţiuni ca frumuseţea sau iubirea romantică sunt văzute ca patologii marginalizante; singura trăsătură dezirabilă este cea de a fi „wonderfully pneumatic” şi complet socializat. Fidelitatea e de neconceput, libertinajul şi disponibilitatea sunt totale.

 Unanimitatea iacobină: corecţia pan-politică în cazul Lunacek

Aşadar, vedem cum comunismul îşi dă mâna cu capitalismul întru Corectitudine Politică. Neomarxismul şi neoliberalismul colaborează întru homosexualism. Partide socialiste, liberale, populare, creştin-democrate, verzi, sunt toate de acord când e vorba de LGBT.

Dovada o găsim chiar în tema de la care am plecat şi la care acum ne întoarcem: Raportul Lunacek. Pe 12 februarie 2014, imediat după adoptarea acestui Raport în Parlamentul European, a avut loc la Bruxelles o dezbatere. Organizator: ILGA-Europe, principalul O.N.G. al LGBT din Europa, abundent finanţat din bugetul U.E. Participanţi: reprezentanţi la vârf ai celor cinci principale partide politice europene: Alianţa Liberalilor şi Democraţilor, Grupul Socialist, Partidul Popular, Verzii, European Left Party. Directoarea ILGA-Europe, Evelyne Paradis, a spus chiar textual: „Mulţumim liderilor politici europeni… Ne bucurăm că egalitatea LGBTI e preluată pe agenda tuturor celor mai mari partide europene, care reprezintă largul spectru politic de la dreapta la stânga”[11].

Nu vi se pare suspectă această unanimitate a întregii clase politice, indiferent de ideologia fiecărui partid, când e vorba de pan-ideologia homosexualistă şi revoluţia sexuală? (E drept că dreapta conservatoare lipseşte din acest peisaj al pan-intimidării corecte politic – dar cine mai stă să observe?).

Asistăm. aşadar, la instaurarea dictaturii anomiei social-morale de către noii „iacobini” ai unei corectitudini politice paranoice. Nu mai contează protestele milioanelor de cetăţeni, nici campaniile, petiţiile, fundamentele legitimităţii democratice a guvernelor occidentale şi instituţiilor europene. Tuturor, Parlamentul European – prima instituţie post-democratică supranaţională – le bagă în gură pumnul monolitic al unui mânărit „consens” al întregului spectru politic.

În Raportul Lunacek avem proba concretă că voinţa de putere (Big Brother al lui Orwell) şi credinţa în libido (Our Freud al lui Huxley) nu doar că nu se exclud reciproc, ci coexistă şi chiar fuzionează. E ceea ce s-a întâmplat efectiv la votul din P.E. – şi se poate întâmpla şi la Raportul Zuber.

*

Dar cum s-a ajuns aici? Cum s-a sărit de la Marx la Marcuse şi, de acolo, la dictatura C.P. de azi? Care au fost paşii acestui traseu incredibil, până s-a ajuns ca perversiunea să fie impusă politic ca un comportament privilegiat?

Ca să răspundem, vom face o incursiune în istoria acestei ideologii, pentru a dovedi, fără umbră de îndoială, oricui este de bună-credinţă, evidenta ei continuitate şi coerenţă de-a lungul ultimului secol.

Îl vom evoca pe mentorul lui Huxley, Bertrand Russell, şi uluitoarea sa carte „Practica şi teoria bolşevismului”, bazată pe vizita făcută de acesta în Rusia curând după Revoluţia din 1917 şi discuţiile cu liderii ei, Lenin şi Troţki. În ea, Russell expunea, încă din 1920, liniile programului ce avea să fie aplicat la scară planetară în secolul XX: Marxism freudian (=Corectitudine Politică) în Vest, Bolşevism în Est.

comunism-iluminati-marx-engels

Vom vedea de unde s-a inspirat şi ce carieră a făcut acest program în deceniile ce au urmat, începând cu Georg Lukacs şi Şcoala de la Frankfurt, şi ajungând la dictatura Corecţiei Politice (C.P.) care azi ne este impusă de acolo de unde Russell a prevăzut.

Vom demonstra ceea ce puţini au curaj să spună azi: că împăratul e gol. Că Political Correctness nu e decât Freudo-Marxism Cultural, grefat pe neoliberalism.

Poate sunt date istorice mai greu de asimilat. Şi poate veţi întreba: ce relevanţă au toate astea pentru familia mea?

Poate nu una directă. Dar ea există la nivelul clasei politice, în războiul manipulării, acolo unde se luptă propaganda cu adevărul, în falsele argumente care prevalează în dezbaterile celor ce fac legea. Poate reprezentantul dumneavoastră Iulian Capsali, atunci când va ajunge – şi trebuie să ajungă – să pledeze cauza familiilor române în Parlamentul European, va avea un argument în plus pentru a contracara confuziile şi distorsiunile propagate fără jenă de doamna Lunacek şi adepţii ei.

Această „muniţie” nu vă ajută dacă nu sunteţi în tranşee, în linia întâi. Dar pe cei care sunt – poate că da.

Şi, poate din această sumară istorie a ideilor, vor înţelege şi apologeţii români ai C.P., autoerijaţi în „custozi” şi administratori ai noii Revoluţii Culturale Corecte Politic, că atunci când impun liberalizarea avortului, drepturile „minorităţilor sexuale” sau „Luna Nymphomaniac” la Muzeul Ţăranului Român[12] nu fac decât să aplice vechi teze Neo-Marxiste. Poate vor înţelege şi partidele care s-au perindat la guvernare că distrugând Muzeul Ţăranului Român, „demantelând sistematic forţa lui simbolică”[13] prin otrăvire cu acţiuni de C.P., dovedesc că au schimbat doar generaţia de lideri, nu şi ideologia marxistă. Că degeaba nu mai sunt comuniste în plan economic dacă susţin Marxismul Cultural.

Şi poate va înţelege şi o clasă politică antinaţională şi anticreştină că e timpul schimbării. Domnilor politicieni, nu mai vrem Marxism, nici măcar Cultural. Nici „tehnocraţi ai jafului” şi ai urii de neam. Ţuţea şi Eliade aveau dreptate[14]. Vrem să alegem conducători care dovedesc că-L iubesc pe Hristos, iubesc Biserica şi această ţară. Nu vrem s-o preschimbăm în Sodoma. Mai bine vă schimbăm pe voi.”[3]

“Nașterea marxismului cultural. Cum a reușit Școala de la Frankfurt să transforme America

America anilor ’50 a fost o epocă simplă, romantică, prosperă. Plaje californiene, suburbii și stil. A fost publicat „Atlas Shrugged”, a fost creată NASA, iar Elvis a lansat muzica rock. Între 1950 și 1959 se nășteau 4 milioane de copii anual. Națiunea americană domina lumea în toate domeniile.

Era o perioadă de înflorire economică în Țara celor Liberi.

Așadar, ce s-a întâmplat cu însușirile poporului american de încredere, mândrie și responsabilitate?

Începutul decăderii civilizației occidentale poate fi plasat în urmă cu un secol.

Totul a început cu o grupare de ideologi din cadrul mișcării comuniste din Europa. Astăzi este cunoscută ca ,,Școala de la Frankfurt”, iar ideile ei au pervertit societatea americană.
Când nu obții rezultatul dorit, schimbă teoria

Înainte de al Doilea Război Mondial, marxismul susținea că, dacă războiul se declanșează în Europa, clasa muncitoare se va ridica împotriva burgheziei și va porni o revoluție comunistă.

Așa cum se întâmplă cu multe teorii marxiste, lucrurile n-au mers prea bine. Când a început razboiul, în 1914, în loc de revoluție, proletariatul a îmbrăcat uniforma și a plecat la război.

După ce conflagrația s-a încheiat, teoreticienii marxiști s-au întrebat „Ce nu a funcționat?” Doi gânditori marxiști ai epocii, Antonio Gramsci și Georg Lukacs, au concluzionat că în Europa, clasa muncitoare a fost orbită de

succesul democrației occidentale și de capitalism. Ei s-au gândit că pâna nu vor fi distruse democrația și capitalismul, o revoluție comunistă nu ar fi posibilă.

Gramsci și Lukacs erau membri activi ai partidului comunist, dar destinele lor au fost diferite.

Gramsci a fost închis de Mussolini în Italia, unde a și murit în 1937, din cauza stării de sănătate precare.

În 1918, Lukacs a devenit ministrul culturii în Ungaria bolșevică. În acest timp, el a înțeles că dacă unitatea familiei și moralitatea sexuală sunt erodate, societatea poate fi distrusă.

Lukacs a implementat o politică pe care a numit-o „terorism cultural”, care se concentra pe aceste două obiective. O mare parte a „terorismului cultural” avea ca scop să atace mintea copiilor prin lecturi care îi încurajau să batjocorească și să respingă morala creștină. În aceste lecturi le erau prezentate copiilor chestiuni sexuale explicite și erau învățați despre conduita sexuală promiscuă.

Dar, din nou, planurile au eșuat: oamenii au fost atât de scandalizați de programul lui Lukacs că, în 1919, când România invada Ungaria, el a plecat din țară.
Nașterea marxismului cultural

În 1929, teroriștii culturali s-au întâlnit la „Săptămâna studiului marxist în Frankfurt”, Germania. Acolo, Lukacs a întâlnit un marxist tânăr și bogat, Felix Weil.

Până la apariția lui Lukacs, teoria marxistă clasică se baza doar pe transformări economice care căutau să distrugă diferențele de clasă. Weil a fost însă entuziasmat de viziunea culturală asupra marxismului a lui Lukacs. Astfel că s-a decis să finanțeze o nouă instituție marxistă – Institutul pentru Cercetări Sociale, mai târziu cunoscută ca Școala de la Frankfurt.

În 1930, „școala” și-a schimbat direcția sub conducerea noului director, Max Harkheimer. Echipa a început să amestece ideile lui Freud cu cele ale lui Marx și, astfel, a apărut marxismul cultural.

Dacă în marxismul clasic, clasa muncitoare era oprimată de clasele conducătoare, noua teorie susținea că toată societatea era oprimată psihologic de instituțiile civilizației occidentale, din care prima era familia. Școala de la Frankfurt concluziona că această teorie va avea nevoie de noi lideri pentru a grăbi schimbarea, întrucât muncitorimea nu părea capabilă să se revolte de bună-voie.

În Germania, au venit la putere național-socialiștii, în 1933. Nu era locul și timpul potrivit să fii un evreu marxist, așa că mulți membri ai școlii s-au mutat la New York, bastion al civilizației vestice, la timpul respectiv.

Venirea în America

În 1934, „școala” a renăscut la Universitatea Columbia, iar membrii ei au început să-și transfere ideile asupra culturii americane.

La Columbia, „școala” a perfecționat instrumentul pe care urma să îl folosească pentru a distruge civilizația vestică: cuvântul tipărit. Au publicat multe materiale, din care primul a fost „Teoria critică”.

„Teoria critică” este un joc asupra semanticii, de o simplitate uimitoare: să fie criticat fiecare stâlp al culturii occidentale – familia, morala, democrația, legea, libertatea de exprimare și altele. Speranța era ca, sub presiune, acești stâlpi să se năruie.

Următorul material a fost carte „Personalitatea autoritară”, avându-l coautor pe Theodor Adorno. Aceasta a redefinit credințele tradiționale americane asupra rolurilor de gen și asupra moralității sexuale, numindu-le „prejudecăți”. Adorno le-a comparat cu tradițiile care au condus la apariția fascismului în Europa.

Să fie doar o coincidență că principala acuză pentru cei incorecți politic azi este aceea de „fascism”?

Școala de la Frankfurt, mutată acum în SUA, a promovat trecerea de la ideile economice spre cele ale lui Freud, publicând lucrări despre reprimarea psihologică. Lucrările lor au împărțit societatea în două grupări principale: opresori și victime. Ei au arătat că istoria și realitatea au fost create de acele grupuri care controlau instituțiile tradiționale. În acel moment, sub aceste cuvinte erau denumiți bărbații creștini cu descendență europeană.

Pornind de la această idee, ei au arătat că rolurile sociale tradiționale ale bărbaților și femeilor se datorau diferențelor de gen, astfel cum erau ele definite de „opresori”. Cu alte cuvinte, genul nu exista în realitate, ci era doar un „construct social”.
O coaliție a victimelor

Adorno și Horkheimer s-au întors în Germania la sfârșitul războiului. Herbert Marcuse, alt membru al Școlii, a rămas în America și, în 1955, a publicat ,,Eros și civilizație”, carte în carte Marcuse a arătat că civilizația vestică era intrinsec represivă, întrucât renunța la fericire pentru progresul social. Marcuse avansa astfel ideea de ,,perversitate polimorfă”, un concept creat de Freud, care fixa ideea plăcerilor sexuale în afara normelor tradiționale. ,,Eros și civilizație” va avea o mare influență în crearea revoluției sexuale de la 1960.

Marcuse va fi cel care va răspunde întrebării lui Horkheimer din 1930: Cine vor fi noii lideri ai revoluției marxiste, în locul clasei muncitoare? Și tot el a dat răspunsul: o coaliție cu rol de victimă, formată din minorități – negri, femei și homosexuali.

Mișcările sociale din anii ’60 – mișcarea de emancipare a negrilor, feminismul, drepturile homosexualilor, „eliberarea” sexuală – i-au oferit lui Marcuse o ocazie unică. Ideile Școlii de la Frankfurt s-au răspândit extrem de rapid în universitățile americane; marxismul cultural devenea, încet-încet, normă în societate.

În 1965, anul de vârf al mișcărilor sociale, Marcuse a publicat „Toleranța represivă”. În noua sa teorie, tolerarea tradițională în societatea americană a tuturor valorilor și ideilor însemnau de fapt reprimarea ideilor ,,corecte”. El a fabricat termenul de ,,toleranță eliberatoare”, prin care a propuse tolerarea oricărei idei aparținând stângii și intoleranță la ideile dreptei (conservatoare). De atunci, o temă omniprezentă a Școlii de la Frankfurt este totala și absoluta intoleranță a oricărui punct de vedere diferit de al lor. Aceasta este, de asemenea, trăsătura fundamentală a celor ce venerează azi corectitudinea politică.

Activitatea Școlii de la Frankfurt a avut un impact major asupra culturii americane. A modelat America omogenă a anilor ’50 transformând-o în națiunea dezbinată și plină de animozitate de astăzi. A contribuit la decăderea familiei, la ascensiunea feminismul radical și la polarizarea rasială pe care o putem observa chiar în epoca președintelui Obama.

Sistemul politic american nu doar că nu s-a opus prea mult trendului, dar l-a îmbrățișat în totalitate și l-a promovat în societate mai ales printr-o educație publică total eronată. De altfel, Barack Obama și Hillary Clinton sunt discipoli ai lui Saul Alinsky, „soldat” credincios al marxismului cultural.

Ca urmare, trăim acum într-o societate hipersensibilă, în care trendurile sociale și „sentimentele” au anulat realitățile biologice obiective, fiind factori decisivi în stabilirea a ceea ce este corect sau greșit.

Corectitudinea politică este un război asupra logicii și rațiunii. Dacă, citându-l pe Winston, protagonistul distopiei lui Orwell, „1984”, „Libertatea este libertatea de a spune că 2+2=4”, atunci astăzi America nu mai este o țară liberă.”[4]

SURSE

  1. http://www.fortamoldova.ro/traian-ranja/De+la+marxism-leninism+la+neomarxism%2C++marxism+cultural+%C8%99i+corectitudine+politic%C4%83
  2. Andrei Dîrlău – http://www.familiaortodoxa.ro/2014/03/02/huxley-orwell-lunacek/
  3. http://www.familiaortodoxa.ro/2014/04/02/corectitudinea-politica-metastaza-a-marxismului-cultural/
  4. http://www.culturavietii.ro/2016/09/06/nasterea-marxismului-cultural-cum-a-reusit-scoala-de-la-frankfurt-sa-transforme-america/
  5. Foto: Internet

Citiți și...

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro