Dictatul de la Viena: Cum falsifică ungurii istoria sângeroasă pentru România și după 75 de ani. Studiu prezentat de prof. dr. Ioan Lăcătușu. Nu uităm Ip și Treznea!

by “EXCLUSIV. Dictatul de la Viena: Cum falsifică ungurii istoria sângeroasă pentru România şi după 75 de ani. STUDIU prezentat de prof. dr. Ioan LĂCĂTUŞU. Nu uităm IP şi TREZNEA! Studiul de mai jos, remis în exclusivitate portalului Ziaristi Online, a fost prezentat în cadrul simpozionului “Dictatul de la Viena – […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“EXCLUSIV. Dictatul de la Viena: Cum falsifică ungurii istoria sângeroasă pentru România şi după 75 de ani. STUDIU prezentat de prof. dr. Ioan LĂCĂTUŞU. Nu uităm IP şi TREZNEA!

Studiul de mai jos, remis în exclusivitate portalului Ziaristi Online, a fost prezentat în cadrul simpozionului “Dictatul de la Viena – 75 de ani”, desfăşurat la Satu Mare în data de 4 septembrie 2015, în sala Filarmonicii de Stat „Dinu Lipatti” Satu Mare. Înainte de a publica studiul profesorului Ioan Lăcătuşu, amintim şi comemorarea a 75 de ani de la masacrul de la Ip şi Treznea (video 1), când un râu de sânge s-a format de la cadavrele celor 157 de români măcelăriți de armata horthystă (video 2). Redăm un Remember de la Vocea Transilvaniei:

Placa-comemorativa-Ip-romani ucisi de ungurii lui Horthy

În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, la două săptămâni după pierderea Ardealului de Nord prin Tratatul de la Viena, o companie a armatei horthyste, condusă de locotentul Vasvári Zoltán, ajuns în localitatea sălăjeană Ip şi, sub falsul pretext că răzbună moartea a doi militari unguri, care muriseră în urmă cu o săptămână din cauza exploziei unor muniţii defecte, au ucis, cu sânge rece, 157 de localnici români. Tragedia a fost precedată de o alta, petrecută în 9 septembrie 1940 la Treznea, unde armata horthystă a ucis în acelaşi mod 86 de localnici.

Amintirile dureroase ale unui supraviețuitor

Ceea ce s-a petrecut în acea tragică noapte a fost povestit de puţinii supravieţuitori ai masacrului, mare parte dintre ei fiind, la acea vreme, copii. Gavril Butcovan, ultimul supravieţuitor al masacrului, rămas în viaţă până în 2010, avea atunci 16 ani. Într-o înregistrare făcută înainte de trecerea lui la ceruri, de Direcţia Judeţeană pentru Cultură, bătrânul povesteşte, prin prisma propriei sale experienţe, ce s-a întâmplat în acea noapte fatidică în localitatea sălăjeană Ip. „Era ora 11 noaptea când a intrat compania în sat, iar comandantul Vasvári Zoltán a făcut un scenariu: a dat la doi civili două pistoale şi le-a spus că atunci când vor vedea că se apropie compania să tragă în aer. Aşa au făcut, iar când s-au auzit focurile, comandantul le-a zis soldaţilor: «Atenţie, companie! Valahii trag în voi!» Compania s-a adăpostit şi s-a culcat la pământ, iar după câteva secunde le-a ordonat soldaţilor să se încoloneze şi să meargă în curtea şcolii, unde erau douăzeci şi ceva de cetăţeni maghiari, în frunte cu preotul reformat şi cu învăţătorul. «Ce se va întâmpla dacă Ardealul va fi dat cândva înapoi României?», l-au întrebat ei pe locotenent. «Veţi primi replica!», le-a spus el.

Cetăţenii au spus că nu sunt de acord, aşa că locotenentul a spus «Hai să-i executăm pe toţi!». Cetăţenii s-au ridicat în picioare şi au aplaudat”, povestea Gavril Butcovan. Împărţiţi în mai multe echipe, din care făceau parte şi localnici maghiari care ştiau unde locuiesc românii, soldaţii maghiari şi-au început misiunea de exterminare în jurul orei 3 noaptea. Bătrânul povesteşte cum, în momentul în care au ajuns la casa lor, i-au chemat pe toţi afară. Au rămas în casă doar doi fraţi mai mici, care dormeau într-o cameră separată, şi o surioară de 11 luni, care a rămas în leagăn. I-au aliniat pe toţi în curte şi au început să tragă. Primul a căzut tatăl său. „După ce ne-au executat pe toţi, ne-au căutat pe fiecare cu lanterna să vadă dacă mai respirăm. Care mai mişca, era împuşcat până nu mai mişca deloc. Când au ajuns la mine, eu eram cu faţa în jos. Unul dintre ei a zis: «Ia veniţi şi mai trageţi nişte gloanţe în ăsta!» Soldatul a venit şi a tras încă cinci gloanţe”, povesteşte el.

Şansa lui Gavril Butcovan a fost că gloanţele nu i-au atins zonele vitale ale corpului, dar şi că a avut inspiraţia să rămână în ţărână, nemişcat, până dimineaţa la ora 8.00. Din familia sa, care număra opt membri, patru au supravieţuit, în mod miraculos, masacrului: el, mama sa şi cei doi fraţi mai mici din cealaltă cameră. Au pierit, însă, în acea noapte, tatăl său, doi fraţi, dar şi surioara de 11 luni, sfârtecată cu baionetele în leagăn. Micuţa nu a fost cea mai tânără victimă a soldaţilor criminali. Gavril Butcovan povesteşte cum aceştia au scos cu baioneta pruncul încă nenăscut din pâncetele unei femei, aflată în chinurile facerii.

Râu de sânge prin mijlocul satului

Trupurile celor ucişi de soldaţii au fost aruncate într-o groapă comună. Pentru că zona era ceva mai înaltă şi pentru că pe lângă ea trecea un pârâu, acesta s-a umplut, în zilele ce au urmat, de sânge. Pentru a nu apărea o epidemie, după două săptămâni de la masacru autorităţile au dezvelit groapa şi au turnat peste cadavre var nestins. Peste acel loc, care mai ascunde şi acum, învălmăşite în pământ, rămăşiţele pământeşti ale celor 157 de români, a fost ridicată, în 1984, o placă comemorativă, cu numele şi vârsta tuturor victimelor.

Acolo a avut loc luni, 14 septembrie 2015, o ceremonie comemorativă, imediat după ieșirea de la slujba religioasă dedicată Zilei Sfintei Cruci. (Vocea Transilvaniei).

Urmează STUDIUL:

Reverberaţii şi valorizări contemporane privind Dictatul de la Viena reflectate în mass-media din Transilvania

de Dr. Ioan LĂCĂTUŞU

Împlinirea, în anul 2015, a 75 de ani de la adoptarea Dictatului de la Viena, ne oferă prilejul de a face o trecere în revistă a principalelor dezbateri, pe acestă temă, în mass-media română şi maghiară din Transilvania. Pentru toţi cei interesaţi, Internetul oferă o posibilitate lesnicioasă de cunoaştere a principalelor caracteristici ale discursului public referitor la problematica Dictatului de la Viena şi la consecinţele sale asupra istoriei României. Continuarea documentării, prin consultarea surselor tradiţioanle, oferă posibilitatea adâncirii cercetării şi surprinderii acestei importante teme, în toată complexitatea sa. Şi în acest caz, se cuvine să facem distincţia între discursul istoricilor şi al cercetătorilor din domeniul ştiinţelor socio-umane şi discursul politicienilor, cel al reprezentanţilor societăţii civile şi cel specific publiciştilor.

În cercetarea noastră, am pornit de la premisa, conform căreia, cunoaşterea evenimentelor istorice referitoare la Dictatul de la Viena şi la consecinţele sale asupra populaţiei din Transilvania de Nord este deosebit de necesară pentru o istoriografie ştiinţifică, nealterată de interese politice sau de altă natură, de mistificări care să slujească dezideratele unor grupări sau ale unor ideologii.

În acest scop se impune ca necesară şi cunoaşterea reverberaţiilor şi valorizărilor acestor evenimente în contemporaneitate, pentru a avea o perspectivă asupra fenomenului utilizării unor anumite mesaje istorice -adesea în mod distorsionat- ca armă în dispute politice şi ideologice, ca argument care să stea la baza justificării unor demersuri contemporane pentru anumite grupuri de interese dintr-o istorie recentă şi din actualitate.

Din perspectiva istoricilor români, semnalăm apariţia unor noi volume, studii şi lucrări, redactate în urma valorificării ştiinţifice a unor importante surse documentare, din arhivele româneşti şi străine.Majoritatea acestor lucrări sunt elaborate, în consens cu exigenţele istoriografiei moderne, care reclamă necesitatea reevaluării critice constructive a domeniului cercetării istorice pe baza documentelor de arhivă şi promovarea stăruitoare a adevărului istoric, cu elaborări conceptuale înnoitoare, privind conştiinţa istorică a societăţii de azi şi de mâine. Din rândul acestora, menţionăm volumele redactate de cercetătorii de la institutele Academiei Române, de istoricii militari, şi de specialiştii care au valorificat documentele bisericeşti, ortodoxe şi greco-catolice.

Deosebit de active, în spaţiul public românesc, sunt Asociaţiile Foştilor Refugiaţi (AFOR 1940-1947). La Bucureşti, istoricul Alexandru Porţeanu desfăşoară o activitate notabilă în domeniul Drepturilor Omului, el însuşi fiind refugiat în perioada 1940-1947. Din iniţiativa sa, AFOR încearcă să promoveze conceptul Marelui Refugiu Românesc şi caracterul naţional unitar al acestuia. La Cluj-Napoca funcţionează Federaţia Naţională a Românilor Persecutaţi Etnic, preşedinte prof. univ. Barabu Bălan, federaţia având filiale în principalele oraşe din Transilvania şi nu numai. Sub egida sa apare publicaţia trimestrială „Pro Memoria 1940-1945”, revista românilor persecutaţi, refugiaţi, expulzaţi sau deportaţi din motive entice, publicaţie ajunsă la nr. 45. De menţionat organizarea de către Federaţia Naţională a Românilor Persecutaţi Etnic a Muzeului Naţional al Refugiaţilor din Mureşenii de Câmpie, comuna Palatca, judeţul Cluj, precum şi organizarea anuală a unor sesiuni şi simpozioane de comunicări.

Articolele apărute în mass-media românească acoperă o plajă de o mare diversitate. Ele conţin ştiri, reportaje, documentare, interviuri, pagini memorialistice, recenzii şi prezentări de cărţi ş.a. Sunt prezentate pe larg, contextul intern şi internaţional, detalii privind desfăşurarea evenimentelor, noi informaţii despre dramele trăite de românii ardeleni, din teritoriul cedat Ungariei horthiste, după adoptarea Dictatului de la Viena, puncte de vedere diferite privind terminologia folosită, respectiv, denumirea de „dictatul de la Viena”, sau „al doilea arbitraj de la Viena”, ultima denumire nefiind acceptată de majoritatea istoricilor români, întrucât prevederile tratatului nu au fost negociate, ci au fost impuse României.

Este prezentată diferenţa de raportare la acest eveniment a românilor şi ungurilor din Transilvania cedată: „Populatia maghiară a întâmpinat cu entuziasm trupele şi a văzut separarea de România ca şi o eliberare. Etnia română, majoritară, nu a avut ce să celebreze, pentru ei acest Dictat de la Viena fiind o reîntoarcere la timpurile de conducere maghiară în care li se refuzaseră drepturile de minoritate etnică. Sentimentele amare ale românilor au fost întărite şi mai mult după o serie de incidente în care etnici români au fost masacraţi în mod barbar de trupele hortyste cum ar fi cele de la Moisei, Trăznea, Ip, Sărmasu, Mureşenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduş, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud. In paralel a fost executată o amplă operaţiune de expulzare/intimidare a etnicilor români pe întreg teritoriul Transilvaniei de Nord. Numărul exact al victimelor acestor acţiuni este disputat între istorici, dar, din păcate, existenţa unor astfel de evenimente nu poate fi disputată”.

Referitor la aceste date redăm un pasaj din Documentarul publicat de Agenţia AGERPRES, în 30 august 2015, intitulat 75 de ani de la Dictatul de la Viena „Trecerea Ardealului de nord în stăpânirea maghiară a însemnat, dincolo de sfidarea oricărei norme de drept internaţional, instaurarea în zonele respective a unui regim al terorii de masă. Barbariile au început din primul moment al ocupaţiei: crime, maltratări, expulzări, dislocări de populaţie, jaf economic, lagăre de muncă, maghiarizare forţată. Numai în perioada septembrie 1940 – 1 ianuarie 1941, au fost ucişi 919 oameni, 1.126 au fost schingiuiţi, 15.893 au fost arestaţi. În cei patru ani de ocupaţie, circa 300.000 de români au fost expulzaţi peste graniţă. Dar nu numai românii au fost vizaţi de noua ordine maghiară. La sfârşitul lui aprilie 1944, în toate oraşele ardelene a început închiderea evreilor în ghetouri. Din vara lui 1944 au fost deportaţi, în lagărele germane de exterminare, 148.288 de evrei din care peste 100.000 au fost ucişi”.

Edificator pentru înţelegerea reverberaţiilor şi valorizărilor contemporane referitoare la Dictatul de la Viena, de către opinia publică românească, este articolul Dictatul de la Viena – La trei sferturi de veac în alte posibile paradigme semnat de sociologul Gabriel Moisă, articol apărut în „Crişana”, din Oradea, în 1 septembrie 2015. „Nu vom insista asupra demersurilor antiromâneşti care au urmat Dictatului de la Viena. Acestea sunt arhicunoscute. Cert este că momentul acesta a grevat teribil istoria României şi iată, astăzi, la 75 de ani de la Dictat, evenimentul este adânc scrijelit în spaţiul identitar românesc fiind conştientizate majoritatea consecinţelor negative pentru traseul ulterior al României pe toate direcţiile sale.(…) Tocmai de aceea comunitatea românească este foarte atentă la această zi şi la tot ce a însemnat ea, iar a rediscuta istoria punând sub semnul întrebării aceste excese întâmplate produce desigur o stare de iritare şi ridică semne de întrebare în rândul românilor legat de scopul acestor discuţii.

Este şi cazul proiectelor autonomiste ale unei alte comunităţi consistente din Transilvania, a doua ca pondere după cea română. Există un remarcabil elan de a scotoci şi „descoperi” identităţi locale/zonale, despre care nu s-a mai vorbit, care propun noi delimitări spaţiale atât geografice, cât şi demografice. Asta fără a ţine cont de sensibilităţile majoritarilor români aflaţi abia la a doua generaţie de la respectivele evenimente şi care se tem de o posibilă întoarcere a istoriei, într-un context internaţional favorabil desigur, la întrebările şi răspunsurile din august 1940. Poate că pe termen scurt aceste „frâmântări” nu sunt periculoase, mai ales că cei care ne gestionează viaţa de zi cu zi ne asigură că „nu are ce să se întâmple, staţi liniştiţi” sau „cum puteţi crede că în Uniunea Europeană poate să se întâmple aşa ceva?”, uitând sau mai degrabă neştiind că în istorie nimic nu este indestructibil. Parcă îl şi vedem pe Carol al II-lea, care la 29 august 1940, în orele în care Mihail Manoilescu şi Valer Pop luau act de pierderile teritoriale româneşti la Viena, participând la o masă străjerească îşi nota meticulos şi calm în jurnalul său „voia bună şi foarte interesanta discuţie a Frontului Studenţesc, care trebuie înglobat în Strejărie (orgnizaţie de masă pentru tineret). Pe urmă am distribuit unele decoraţii”, mânat de aceeaşi convingere că „nu are ce să se întâmple rău”, deoarece la Viena, spunea el, „ni se va da posibilitatea de a ne expune mai clar teza noastră”. Notaţii vecine cu nepăsarea şi inconştienţa la momentul 29 august 1940.

Generatorii acestor idei de tip autonomie pe criterii etnice ştiu că nu vor avea o rezolvare imediată. Nici nu urmăresc de altfel realizarea contratimp a acestor deziderate. În această ordine de idei Uniunea Europeană le-a şi răspuns în termeni fermi de câteva ori că acest tip de discuţii nu sunt viabile într-un spaţiu european, care se doreşte unul al bunului simţ. Nu acesta este însă obiectivul imediat, ci lansarea ideilor în spaţiul public pentru ca acestea să devină familiare, un loc comun, astfel încât, într-o anumită situaţie internaţională favorabilă, să existe posibilitatea concretă de a transpune în practică fără a avea o reacţie fermă din partea cealaltă, dar mai ales din cea a puternicilor zilei ocupaţi cu altceva mai aproape de propriile interese. Că acest lucru este posibil o demonstrează din plin frământata istorie central şi est-europeană a zilelor noastre. Într-un asemenea context va mai rămâne valabil îndemnul „nu are ce să se întâmple, staţi liniştiţi”?

În acelaşi spirit este redactat şi Apelul – Protest adresat Parlamentului, Preşedintelui şi Guvernului României, de către participanţii la Sesiunea de comunicări cu tema „Istoria şi sociologia refugiului românesc”, desfăşurată la Muzeul Naţional al Refugiaţilor din Mureşenii de Câmpie, comuna Palatca, judeţul Cluj, în 29 august 2015. (Anexă nr.1)

Pornind de la oportunitatea oferită de Internet pentru cunoaşterea dezbaterilor din mass-media în limba română, şi de la faptul că, pe site-ul Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, Centrul European de Studii Covasna-Harghita prezintă în buletine bilunare şi în sinteze documentare tematice, revista presei maghiare din România, vom prezenta modul în care problematica Dictatului de la Viena este reflectată în mass-media maghiară din Transilvania. În acest sens, am procedat la analiza conţinutului articolelor care abordează problematica menţionată, majoritatea apărute în perioada 2010-2015, oferind astfel cititorilor români care nu cunosc limba maghiară, posibilitatea cunoaşterii directe, „de la sursă”, a conţinutului şi mesajelor materialelor de presă semnate atât de publicişti -majoritate dintre aceştia numărâdu-se printre principalii formatori de opinie-, cât şi de lideri politici şi civici şi, nu în ultimul rând, de istorici specializaţi pe temele respective.

În studiul de faţă, am urmărit să surprindem elementele de continuitate, respectiv schimbările intervenite în tematica, conţinutul şi mesajul articolelor analizate, în perioada de referinţă, faţă de anii anteriori.

Din lectura articolelor cuprinse în analiza de faţă, se desprind următoarele aspecte: la fel ca şi în cazul altor evenimente şi momente istorice importante din istoria comună, cum ar fi: revoluţia condusă de Horia, Cloşca şi Crişan; revoluţia de la 1848/1849 din Transilvania; Unirea de la 1 Decembrie 1918; politica României faţă de minorităţi din perioada interbelică, problematica Dictatului de la Viena, este abordată, dintr-o perspectivă diametral opusă istoriografiei româneşti.

Din perspectivă maghiară, nu există diferenţe majore dintre poziţia istoricilor, a ziariştilor şi cea a oamenilor politici.Toate articolele din mass-media maghiară folosesc discursul şi terminologia specifice istoriografiei maghiare. Astfel, pentru Dictatul de la Viena, se folosesc termeni precum: a doua decizie de la Viena; cel de-al doilea acord de la Viena; adjudecarea de la Viena; reîntoarcerea Transilvaniei de Nord şi a Pământului Secuiesc; luarea în posesie a teritoriilor reanexate; dreptatea parţială a maghiarimii; o oarecare corecţie a deciziei injuste de la Trianon etc.

În abordările istoricilor şi publiciştilor maghiari, este formulată legimitatea istorică a Dictatului de la Viena. „Ungaria nu a ocupat teritorii străine, ci şi-a primit înapoi regiuni cu populaţie majoritar maghiară din propriile sale teritorii naţionale milenare, iar acest lucru a estompat puţin nedreptatea de la Trianon. Revendicarea acestor teritorii a fost legitimã. Nu este permis să condamnăm conducerea politică a Ungariei şi pe guvernatorul Horthy Miklos pentru solicitarea anulării, revizuirii nedreptului dictat de la Trianon.”

Dictatul de la Viena, este prezentat ca o necesară reparaţie a pierderilor de la Trianon. „Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la a doua decizie de la Viena, putem constata că ultima oară, problema maghiară a fost soluţionată în mod onorabil la nivel internaţional cam prin anii 1940, iar nouă, cetăţenilor de rangul al doilea din statele succesoare, nu trebuie să ne fie ruşine pentru acest lucru”.

În majoritatea articolelor, nu se vorbeşte despre politica intolerantă şi atrocităţile săvârşite faţă de români, în perioada ocupaţiei horthyste, ce a urmat Dictatului de la Viena din toamna anului 1940; Lucrările şi articolele publiciştilor maghiari care abordează aceste aspecte, diminuează la maxim suferinţele românilor (sau chiar contestă existenţa lor, considerându-le „opera” naţionaliştilor români), punând accentul exagerat pe „suferinţele şi umilinţele maghiarilor” suportate din partea „statului român” în perioada 1919-1940. „Ceea ce spune despre avansare şi cele mai multe mii de atrocităţi de după invazie, este din nou o părere unilaterală”- consideră aceştia. Rar, dar totuşi, sunt recunoscute şi atrocităţile comise de armata maghiară. „Armatei maghiare, care intra la începutul lunii septembrie, nu i-a fost opusă rezistenţă, totuşi, au avut loc mai multe incidente, la Ip şi Trăznea au avut loc atrocităţi grave, pe care le-a înfăptuit o subunitate militară, ucigând nenumăraţi locuitori români”.

Sunt eludate sau minimalizate consecinţele dramatice ale trecerilor interconfesionale, cu forţa la religiile de expresie maghiară, a românilor ortodocşi şi greco-catolici. „După schimbarea de imperiu din septembrie 1940, castelele din cărţi de joc româneşti de pe Pământul Secuiesc s-au dărâmat. Cei convertiţi în timpul imperiului român, s-au reconvertit imediat la vechea religie”. Ei au fost urmaţi de cei din căsătoriile mixte şi de toţi cei care „nu numai lingvistic, dar şi în simţământe erau maghiari şi care simţeau că aparteneneţa lor la confesiunea română nu se împacă cu situaţia lor de maghiari”.

Nu lipseşte motivarea atrocităţilor săvârşite asupra românilor: Dacă efectele schimbărilor de după 1 Decembrie 1918, au fost puternic resimţite de comunitatea maghiară, prioritar în plan simbolic, ele nefiind însoţite de violenţe fizice propriu-zise, evenimentele din toamna anului 1940 şi cele care au urmat în perioada 1940-1944, au fost dramatice pentru românii din Transilvania de Nord. Frustrările, „umilinţele” şi insatisfacţiile trăite de maghiari în timpul celor 20 de ani de „stăpânire românească” sunt prezentate drept cauzele evenimentelor ce au urmat Dictatului de la Viena.

Nici în ceea ce priveşte structura etnică a populaţiei Ardealului de Nord, cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena, punctele de vedere nu coincid. „După sursele româneşti, majoritatea acestei populaţii a fost constituită din români, Conform izvoarelor istorice maghiare, 51% din populaţie au fost maghiari şi numai 43% români”. În acelaşi timp, potrivit surselor din presa maghiară, numărul maghiarilor rămaşi în Ardealul de Sud, în toamna anului 1940, variază între 400 000 şi 800 000 persoane”.

Este subliniată reciprocitatea actelor de intoleranţă săvârşite de maghiari în Ardealul de Nord şi cele comise de români în Ardealul de Sud. Este formulat reproşul pentru faptul că, până în prezent nu au fost elaborate lucrări privind situaţia maghiarilor rămaşi în cadrul României, în perioada 1940-1944.

De subliniat raportarea critică la lucrările româneşti apărute pe această temă, până în 1989; autorii lucrărilor respective sunt etichetaţi ca fiind „personalităţi cunoscute pentru politica antimaghiară”.

Nu lipsesc acuzaţiile de falsificare a adevărului istoric, din partea istoricilor români. Falsificarea istoriei atribuie eliberării Ardealului de Nord din 1940 cincizeci de mii de victime din rândul românilor. Aceasta este pur şi simplu o minciună deoarece confruntări au existat doar în câteva locuri, iar acolo unde acestea au avut loc s-au datorat faptului că partizanii români au tras în honvezii unguri”.

Se impută istoricilor români faptul că nu recunosc că „cel de-al doilea arbitraj de la Viena” a fost luat la cererea României. (…) În legătură cu cea de a doua hotărâre de la Viena din 1940, în temeiul căreia nordul Ardealului a revenit Ungariei, este trecut în mod discret sub tăcere faptul că aceasta a fost luată la cererea României Mit şi forţă vitală”, în publicaţia săptămânală „Magyar demokrata” nr. 47/ 25.11-01.12 2004.

Sunt puse în evidenţă consecinţele benefice ale Dictatului de la Viena şi ale Regiunii Autonome Maghiare, asupra dăinuirii maghiare în Transilvania şi în mod deosebit pe „Pământul Secuiesc”. „..Acei doar patru ani ai ‘micii lumi maghiare’ au fundamentat dăinuirea maghiarimii de pe Pământul Secuiesc -şi din întreaga Transilvanie de Nord-, deoarece cunoaştem acele idei de nimicire, de asimilare definitivă a maghiarimii, a căror punere în aplicare era -în cazul în care acest lucru nu ar fi reuşit în momentul celei de-a doua decizii de la Viena- doar o chestiune de timp. Dacă nu ar fi existat RAM, maghiarimea din această regiune ar fi ajuns şi ea să fie diasporizată”.

Este prezentată perspectiva maghiară, respectiv poziţia istoricilor maghiari faţă de Dictatul de la Viena. In palatul Belvedere din Viena a avut loc cel mai mare succes diplomatic ungar din secolul al XX-lea. S-a întâmplat rar în istoria europeană ca un teritoriu atât de mare şi cu o populaţie atât de numeroasă să-şi schimbe stăpânul fără a se recurge la arme. Perioada celei de-a doua decizii de la Viena, din 1940, de dizolvare în rândul maghiarimii nord-transilvănene a traumei trianoniene, a lăsat urme durabile. Progresul economic înregistrat în decurs de patru ani, consolidarea identităţii naţionale, construirea infrastructurii nord-transilvănene şi avansarea culturii maghiare sunt nişte lucruri evidente, fără de care azi nu am fi aşa cum suntem”.(„Haromszek”, nr. 6073 din 31.08.2010, Szylveszter Lajos)

…Hotărârea de la Viena a deteriorat şi mai mult relaţiile nu prea bune româno-maghiare: a rămas sub stăpânire maghiară mai bine de un milion de români, iar în Ardealul de Sud -sub stăpânire română- au rămas încă câteva sute de mii de maghiari. România şi Ungaria au practicat o politică de reciprocitate în perioada anilor 1940-1944: dacă într-o parte au închis şcoală de minorităţi, în cealaltă ţară s-a recurs la aceleaşi măsuri. Dacă de aici au expulzat intelectualitatea minoritară, la fel s-a întâmplat şi de cealaltă parte. Pe lângă aceasta, au fost şi refugii spontane: la primirea veştii Hotărârii de la Viena, din Ardealul de Sud, până în 1944, au emigrat zeci de mii de maghiari în Nord, iar din Ardealul de Nord românii au emigrat în Ardealul de Sud, adică în România.

Presa de limbă maghiară prezintă ştiri despre ridicarea de monumete de for public, sărbătorirea zilei de 30 august 1940 şi intrarea lui Horthy în Transilvania. „Rememorarea reîntoarcerii Transilvaniei de Nord şi a Pământului Secuiesc. In ziua de 5 septembrie, orele 18:00, Societatea Trianon şi filiala locală din Hodmezovasarhely a Ordinului Istoric al Vitejilor vor rememora la monumentul dedicat celui de-al II-lea rãzboi mondial, din Hodmezovasarhely, reîntoarcerea Transilvaniei de Nord, a Partium şi a Pământului Secuiesc. La Palatul Belvedere din Viena a avut loc, în 30 august 1940, aşa-numita a doua decizie de la Viena, prin care partea de nord a Transilvaniei, dezlipită prin dictatul de la Trianon, a reintrat sub tutela Ungariei. La fel s-a întâmplat şi la Oradea, Carei, Cluj, Satu Mare, Târgu Mureş, întreg teritoriul maramureşean şi Pământul Secuiesc. („Szekely hirmondo” nr. 170 2014)

„Comemorarea din Miercurea Ciuc -a celui de-al II-lea Dictat de la Viena de acum 70 de ani, a provocat indignarea multor politicieni, în primul rând a celor români. Spiritele au fost încinse în mod special de faptul că, organizatorul a fost Mişcarea de tineret 64 de Comitate (HVIM)” „Au fost apoi depuse coroane la obeliscul amplasat în faţa bisericii din Baraolt în memoria intrării din 12 septembrie 1940 a armatei ungare”. („Haromszek” din 03.08.2015, Hecser Laszlo)

Periodic, sunt organizate dezbateri şi conferinţe pe tema Dictatului de la Viena. „In cadrul Taberei EMI, istoricul Raffay Erno a susţinut prelegerea Despre revenirea din 30 august 1940 a Ardealului de Nord şi a Ardealului de Est. Istoricul Vincze Gabor a susţinut prelegerea intitulată De la autonomia aparentă până la dominaţia românească ce putea fi simţită. Soarta maghiarimii din Transilvania din toamna lui 1944 până în toamna lui 1945.” (www.emitabor.hu/erdely din 24.07.2015). “Miercuri, (09.10.2013), în cadrul lucrărilor Academiei Szacsvay – manifestări ce au loc la iniţiativa UDMR Bihor, în sala festivă a Liceului Ady Endre din Oradea, arhivarul L. Balogh Beni le-a vorbi participanţilor la lucrări despre evenimente care au precedat semnarea celui de al doilea Dictat de la Viena. Participanţii la lucrări au fost salutaţi -ca de obicei- de Szabo Odon, preşedintele executiv al UDMR Bihor. („Bihari Naplo” din 11.10.2013, autor Ciucur Losonczi Antonius).

În coloanele presei maghiare este prezentat punctul de vedere referitor la politica lui Horthy faţă de evrei. „In momentul prezentării suferinţelor evreilor ungari nu a fost subliniat suficient faptul că deportarea lor a avut loc după data de 19 martie 1944, când Germania nazistă ocupase Ungaria, care fusese condusă de un guvern-marionetă dirijat de germani. Incă mai sunt unii care îl învinuiesc pe Horthy pentru soarta evreilor. Trecutul istoric trebuie acceptat aşa cum a fost el, şi trebuie să se ştie că nu există naţiune vinovată, în schimb există politică de stat vinovată şi au fost şi persoane vinovate. Horthy, deportat şi el de germani, le-a asigurat mult timp protecţie evreilor din Ungaria şi de altfel de numele său se leagă salvarea a sute de mii de evrei”. („Haromszek din 21.08.2010, Kadar Gyula)

Problematica Dictatului de la Viena este prezentată şi în cadrul organismelor europene. Iată doar un exemplu: Szegedi Csanad a reamintit Europei vinovate de comemorarea a 70 de la cel al II-lea dictat de la Viena “Cel de al II-lea dictat de la Viena a fost o oarecare corecţie a deciziei injuste de la Trianon, la vremea respectivă, recunoscându-se că dictatul de la Trianon a fost o hotărâre greşită -a declarat Szegedi Csanad în Parlamentul European. Europarlamentarul şi-a exprimat speranţa în legătură cu faptul că, în curând, naţiunea maghiară se va putea reunifica fără frontiere. Szegedi Csanad a cerut colegilor săi europerlamntari să manifeste deschidere faţă de doleanţele maghiarimii ardelene pentru autonomia teritorială a Văii Ierului şi a Ținutului Secuiesc”. (www.jobbik.hu din 07.09.2010)

Sunt prezente şi cazurile de manipulare a opiniei publice europene, prin mass-media. Astfel, „Canalul economic de televiziune Le Revenu din Franţa a prezentat o hartă în care Transilvania de Nord este anexată Ungariei. Presa din România a primit cu indignare acest fapt. Un canal economic de televiziune din Franţa, foloseşte ca decor o hartă în care o parte din Transilvania aparţine de Ungaria şi nu de România – scrie Kolozsvaros.ro. Interviurile filmate au ca decor o hartă pe care frontiera româno-ungară este cea de după dictatul de la Viena, din 1940, în urma căruia Transilvania de Nord a devenit din nou parte a Ungariei. Mass-media din România este indignată din cauza acestei neatenţii”.(http://erdely.ma din 20.05.2015)

O problemă nouă, apărută în urma demersurilor publice întreprinse de Forumul „Transilvania furată”, o reprezintă problema retrocedărilor ilegale: „Senatorul PD-L de Mureş, Marius Paşcan, a declarat ieri, într-o conferinţă de presă că: După 1990, România a legitimat furtul, jaful şi hoţia săvârşite de Ungaria prin Dictatul de la Viena, retrocedând imobile din Transilvania de Nord, care au fost intabulate pe numele unor instituţii, persoane fizice şi juridice din Ungaria …România a adoptat legi interpretabile şi iresponsabile, neavând în posesie documente corespunzătoare pentru a-şi apăra imobilele în faţa instanţei.” ( http://erdely.ma din 10.07.2013)

Apar noi volume ale istoricilor maghiari pe tema Dictatului de la Viena. Am reţinut câteva idei din volumul De la Viena la Viena (1938-1940), semnat de Vincze Gabor, istoric din Ungaria, fost redactor-şef al revistei de istorie Nagy Magyarorszag. Cele mai mari deformări ale istoriografiei române în ce priveşte al doilea Dictat de la Viena, după Vince Gabor sunt: „Cea mai mare greşeală o constituie faptul că, nici în prezent, istoriografia română, şi nu istoriografia ungară, nu este dispusă să recunoască că, la sfârşitul lunii august 1940, Bucureştiul a solicitat din partea lui Hitler un arbitraj, contând pe faptul că acesta îl poate favoriza – fiind conştienţi de faptul că Fuhrer-ul a fost până în ultimul moment împotriva alipirii Ținutului Secuiesc de Ungaria!….

In ce priveşte soarta românilor din nordul Transilvaniei, până în zilele noastreîn opinia publică românească trăieşte mitul, conform căruia, pe parcursul celor patru ani au fost măcelăriţi mii de români, sute de mii au fost izgoniţi, suferinţele acestora fiind apocaliptice etc. etc. etc. Ajunge dacă amintesc de opera peticită ceauşistă publicată în 1986, intitulată Teroarea horthysto-fascistă în Nord-vestul României… In opinia mea, trebuie să mai aşteptăm până partea română va prezenta reala situaţie a românilor din nordul Transilvaniei. …

Realipirea Ardealului de Nord a avut menirea de a contribui la reconsolidarea conştiinţei naţionale a maghiarilor care locuiau regiunea respectivă, în vreme ce a celor din partea de sud a Ardealului a fost afectată.”

În unele articole, din presa maghiară, se afirmă că situaţia românilor din Tranilvania de Nord, nu a fost atât de grea, precum o prezintă istoricii români. Redăm câtea din aceste argumente:

  • In Gimnaziile maghiare s-a predat limba română ca materie obligatorie. In liceele maghiare, de exemplu la Colegiul Szekely Miko din Sfântu Gheorghe, li se pretindea elevilor maghiari să înveţe limba română. Existau aşezări româneşti în care predarea limbii statului, maghiara, era doar formală.
  • In perioada fascismului horthyst, valoarea bancnotelor a fost trecută în toate limbile naţionalităţilor, astfel se putea citi valoare acestora în limbile germană, slovacă, croată, în continuare pe moneda de 10 pengo cu litere chirilice sârbe şi ruşine, se putea citi în limba română zece penghei.
  • In cazul în care erau repartizaţi în aşezări cu populaţie românească, poliţiştii trebuiau să cunoască limba localnicilor.
  • In timpul scurtelor vremuri maghiare (1940-1944), Partidul Maghiar Transilvănean a insistat asupra unei mai strânse colaborări cu românii, recunoscând că interesele poporului român şi ale poporului maghiar sunt aceleaşi pe pământul pe care au convieţuit secole de-a rândul.

De remarcat preocupărille pentru înţelegerea de către publicul român a perspectivei istoricilor maghiari, despre istoria comună româno-maghiară, inclusiv a problematicii Dictatului de la Viena. Astfel, Institutul Maghiar Balassi din Bucureşti a organizat cicluri de conferinţe pentru publicul român; Potrivit afirmaţiilor organizatorilor unor asemenea manifestări, aceştia se bazează pe cercetători maghiari tineri, care în ultimii ani şi-au concentrat cercetările pe o anumită perioadă, secol sau personalitate. „Ei sunt cercetători care vorbesc excelent o limbă străină, majoritatea lor cunosc şi limba română, iar în urma cercetărilor lor, în ultimii 20 de ani, cu siguranţă au trecut şi pe la Bucureşti, dar şi pe istorici români tineri, pentru că ei sunt mai deschişi către subiect; Organizatorii nu se aşteptă la rezultate deosebite, toate acestea fiind parte dintr-un proces destul de îndelungat; îşi propun ca pe viitor să fie organizate nişte work-shopuri, în cadrul cărora istorici maghiari şi români vor avea ocazia să se confrunte, în baza unor date concrete”. ( „Brassoi Lapok” din 15.05.2014)

Un alt exemplu: „Dictatul de la Viena – Se poate şi aşa! S-a deschis recent o expoziţie la Budapesta despre Dictatul de la Viena, sau despre a II. Decizie de la Viena cum zic maghiarii. Expoziţia a fost organizată în comun de către istorici maghiari şi români în cadrul Galeria Centralis de la OSA Archivum. Open Society Archives (OSA) este laboratorul de archivare a Central European University din Budapesta. Expoziţia încercă în sfârşit să discute această perioadă tulburată şi controversată cu detaşare, cu obiectivitatea ştiinţifică atât de necesară. Mi se pare o iniţiativă foarte bună. Rediscutarea istoriei comune în mod obiectiv, ajungerea la compromisurile necesare este un pas foarte important în drumul spre o conciliere europeană între cele două popoare. Dacă germanii şi francezii au reuşit, putem reuşii şi noi. Felicit iniţiatorii şi finanţatorii expoziţiei şi le cer să aducă această expoziţie şi la Bucureşti şi la Cluj. Este o nevoie la fel de mare de aceste perspective raţionale şi la noi.” (www.transindex.ro din 02.09.2010, autor Czika Tihamer)

Nu lipsesc analizele pertinente care abordează detaliat probleme precum: contextul istoric favorabil, activitatea diplomaţiei maghiare, implicarea instituţiilor academice în formularea variantelor de soluţionare a problemei complexe a Transilvaniei.

Sub forma unor modalităţi jurnalistice diverse (documentare, reportaje, interviuri, ştiri ş.a.) materialele analizate cuprind o multitudine de alte idei, dintre care menţionăm: impactul Dictatului de la Viena asupra deteriorării relaţiilor româno-maghiare; amploarea mişcării migratorii, în ambele sensuri; aprecieri asupra modului cum a fost organizată retragerea din Ardealul de Nord, a administraţiei româneşti ş.a.

Este formulată şi ideea potrivit căreia, împăcarea româno-maghiară este posibilă dacă „cu probleme sensibile precum Trianonul, Hotărârea de la Viena şi altele, nu se vor ocupa ziariştii, nici politicienii, ci istoricii dar şi ei, dacă e posibil, obiectiv şi nu unilateral”.

În acelaşi timp, în presa de limbă maghiară, revine ca un lait motiv, formularea dezideratului politic autonomist: „Putem afirma că în schimbul păstrării regiunilor locuite de maghiari, dezmembrate prin dictatele de pace, avem pretenţia ca marile puteri să oblige statele ajunse în posesia teritoriilor maghiare istorice să le asigure maghiarilor indigeni, în funcţie de numărul acestora, autonomii culturale şi locale. Semnatarul acestor rânduri susţine cu convingere că prin acordarea acestor autonomii, amintirea va soluţiona paşnic vicisitudinile trectului istoric. (Haromszek din 01.09.2010, Kadar Gyula)

Şi încă o remarcă foarte importantă: diferenţa dintre modul în care este abordată tema Dictatului de la Viena, în manualele de Istoria României, pentru clasa VIII (atât cel apărut la Editura Humanitas cât şi cel de la Editura Sigma) – doar câteva rânduri, şi cele 10 pagini (ca să nu mai vorbim de conţinutul şi mesajul lor) cuprinse în capitolul Cel de-al doilea acord de la Viena, din manualul de Istoria Secuilor editat de Consiliile Judeţene Harghita şi Covasna, din fonduri publice.

Din cele prezentate se poate observa cu uşurinţă, diferenţa dintre acuzele aduse istoricilor şi publiciştilor români pentru faptul că nu prezintă cu obiectivitate evenimentele istorice legate de Dictatul de la Viena şi, modul efectiv în care adevărul istoric este respectat de majoritatea intelectualii maghiari. De fiecare dată, elita maghiară caută cele mai diverse justificări. Până în prezent nu a existat o exprimare clară a regretului pentru cele întâmplate, sau aşa cum au procedat alte naţiuni şi naţionalităţi în situaţii asemănătoare, nu s-a cerut scuze românilor pentru suferinţele pricinuite.

Aşa cum s-a subliniat şi în celelate lucrări, care au abordat aceeaşi problematică (a se vedea rubrica apariţii editoriale de pe site-ul Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş : www. forumharghitacovasna.ro) şi din articolele care au făcut obiectul prezentei analize, se desprind câteva concluzii :

  • În mass-media maghiară este practicată folosirea istoriei ca argument pentru dezideratele politice actuale: autonomia teritorială şi drepturile colective; există o legătură între refulările trecutului şi consecinţele acestora reactivate în contemporaneitate.
  • O constantă a majorităţii abordărilor privind problematica Dictatului de la Viena, o reprezintă accentuarea spaţiului de sciziune, subliniind numai ceea ce îi desparte pe români de maghiari şi nimic din ceea ce îi uneşte prin traiul laolaltă de sute de ani.
  • Profitând de necunoaşterea limbii maghiare de către majoritatea populaţiei româneşti, şi de lipsa unor replici din partea mediilor româneşti, majoritatea intelectualilor maghiari, deopotrivă, atât cei „moderaţi”, cât şi cei „radicali”, şi pe această problematică, practică discursuri hiperetnicizate, specifice unei politici identitare agresive, cu mesaj nostalgic, revizionist, şi mai grav, în multe cazuri, se îndeamnă făţiş la acţiuni violente pentru obţinerea dezideratelor autonomiste.
  • În acest spaţiu etnicitatea limitează foarte mult libertatea de acţiune şi de gândire a actorilor sociali, care sunt obligaţi să parcurgă anumite instanţe de socializare, să achiziţioneze anumite tabu-uri culturale, prejudecăţi, resentimente, nostalgii. Controlul comunităţii asupra presei de limbă maghiară este aproape total. În numele şi pe altarul interesului comunităţii maghiare, redacţiile publică de regulă doar materialele care se înscriu în abordările etnocentriste. Nici urmă de pluralitatea punctelor de vedere şi a opiniilor. Există practic o cenzură evidentă.

Şi de această dată, lectura articolelor, dovedeşte cu prisosinţă faptul că, nu ne aflăm în faţa unor opinii izolate, exprimate public de către câţiva intelectuali maghiari, care beneficiază din plin de libertatea reală de exprimare existentă în România de astăzi. Temele menţionate, sunt prezente sistematic în mass-media locală în limba maghiară din România, şi fac parte dintr-o serie de demersuri care urmăresc formarea şi consolidarea, la nivelul mentalului colectiv al populaţiei de etnie maghiară a unor convingeri, potrivit cărora, acest spaţiul din inima României trebuie să le aparţină, dar nu în înţelesul actual, european al teoriei şi practicii politice, al toleranţei şi coabitării în spaţii multietnice şi pluriconfesionale, ci a unor cutume şi practici medievale, anacronice, cuprinse în dezideratul obţinerii autonomiei teritoriale pe criterii etnice a aşa zisului „ţinut secuiesc”, şi a autonomiei culturale pentru maghiarii „din diasporă” (aşa cum se raportează liderii maghiari la comunităţile maghiare din celelalte judeţe ardelene, situate în afara „ţinutului secuiesc”)

Cunoscând situaţia istorică reală din acea vreme, istoricii nu trebuie să mai permită să se falsifice istoria, iar concetăţenii maghiari este politic corect să-şi asume şi ei trecutul lor şi să se împace cu el. Aceasta este istoria şi nu poate fi schimbată. Ceea ce se poate schimba totuşi, este relaţia de azi dintre maghiari şi români care trebuie să fie una de respect şi toleranţă. Respectul şi toleranţa să fie însă reciprocă, pentru că aşa cum a prezis Ioan Slavici, „va veni o vreme când va trebui să lucrăm împreună” şi acea vreme a venit, deci considerăm că acum ne putem ruga împreună la „Dumnezeul popoarelor” .

Azi, România şi Ungaria sunt membre ale Uniunii Europene. Aceasta înseamnă că românii şi ungurii de azi şi de mâine nu sunt numai români şi unguri; ei sunt vecini, creştini, europeni. Viitorul comun, în cadrul aceluiaşi stat român democratic şi în Uniunea Europeană este şi va fi mereu un îndemn de colaborare şi armonie, între majoritate şi minorităţi, şi trebuie să ducă cu timpul la înlăturarea suspiciunii, a neîncrederii şi a vrajbei între cetăţeni, indiferent de etnia, confesiunea şi naţionalitatea lor.

Anexa nr. 1

Apel – protest adresat Parlamentului, Preşedenției şi Guvernului României

Federaţia Naţională a Românilor Persecutaţi Etnic „Pro Memoria 1940-1945”, împreună cu Forumul Civic al Românilor din Judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, Asociaţia Cultural Patriotică „Virtus Romana Rediviva”, Asociaţia Mareşalii României din Cluj-Napoca, Despărţământul ASTRA din Cluj-Napoca au adresat un apel-protest către Parlament, Preşedintele şi Guvernul României.

Ȋn numele zecilor de mii de români persecutaţi, refugiaţi, expulzaţi sau deportaţi etnic din Transilvania de Nord, cedată Ungariei horthyiste după Dictatul de la Viena, din 30 august 1940 şi a celor de după decembrie 1989, membrii FNRPE, FCRCHM, ASTREI şi ai celorlalte asociaţii participante la Sesiunea de comunicări cu tema „Istoria şi sociologia refugiului românesc”, desfăşurată la Muzeul Naţional al Refugiaţilor din Mureşenii de Câmpie, comuna Palatca, judeţul Cluj, în 29 august 2015, vă adresăm următorul APEL – PROTEST:

1. Condamnăm cu fermitate escaladarea ofenselor aduse poporului român de către oficiali ai Ungariei şi reprezentanţi ai etniei maghiare din România, care susţin în mod deschis şi tot mai vehement pretenţiile de autonomie teritorială pe criteriul etnic în aşa-zisul „ţinut secuiesc” şi cerem impunerea respectării normelor internaţionale şi a Constituţiei României, tuturor celor care încalcă aceste norme. Membrii FNRPE, FCRHCM, ASTREI şi ai celorlalte asociaţii semnatare a prezentului APEL, cunoscând experienţa tragică a administraţiei ungare în urma Dictatului de la Viena şi a comportării unor maghiari după 30 august 1940 şi după decembrie 1989, (cu atrocităţi cumplite asupra românilor, cu expulzări masive pentru purificarea etnică a zonei, cu tragice refugieri ale românilor din faţa urii dezlănţuite), văd în „autonomiile” pretinse de extremiştii şi iredentiştii din Ungaria şi România o situaţie ameninţătoare pentru securitatea şi libertatea lor, nu cred în „generozitatea” şi „cavalerismul” administraţiei „autonome” ungare şi n-o mai doresc niciodată pe teritoriul Transilvaniei, indiferent care ar fi numărul şi locul minoritarilor în numele cărora se cere această autonomie teritorială.

2. Suntem, de asemenea, profund indignaţi de escaladarea ofensatoarei afişării de către oficiali români de etnie maghiară din zona Harghita-Covasna-Mureş (primari, preşedinţi de consilii judeţene etc) a unor simboluri ungare pe instituţii de stat româneşti, ca o impunere a unui statut de co-statalitate. Solicităm organelor competente romȃneşti să asigure respectarea Constituţiei şi a legalităţii în zonă şi să asigure încetarea jignirii sentimentului naţional al celor aproape 40% români din totalul populaţiei celor trei judeţe, învrăjbirea şi discriminarea populaţiei şi marginalizării românilor din aceste judeţe.

3. Suntem profund îngrijoraţi de faptul că o serie de privatizări şi retrocedări (reîmpropietăriri) făcute de justiţia română, de către guvernele care s-au succedat, au fost adevărate jafuri şi sursă de nedreptate. Regretăm că toate acestea încă nu sunt analizate şi încă nu triumfă dreptatea, onestitatea şi bunul simţ. Ce s-a plătit de către statul romȃn optanţilor nu mai trebuia retrocedat nimănui. De asemenea confiscările de averi pe seama criminalilor condamnaţi de justiţie. Unde sunt şi ce fac funcţionarii statului care trebuie să apere aceste interese ȋn justiţie. De ce nu sunt traşi la răspundere pentru neglijenţele sau relele lor intenţii?

4. Solicităm Parlamentului, Guvernului şi Preşedintelui României să restabilească rolul statului în societate pentru garantarea respectării Constituţiei şi a întregii legislaţii, inclusiv în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, pentru a nu se escalada extremismul şi separatismul pe motive etnice, iar cei responsabili de asemenea acte antiromâneşti şi anticonstituţionale să fie traşi la răspundere conform legii. De asemenea solicităm ca viitoarea regionalizare a ţării, dacă se va mai face, să nu se facă pe criterii etnice, pentru a evita reînfiinţarea unei noi Regiuni Autonome Maghiare.

5. Cerem guvernului, ministerelor şi justiţiei să apere interesele naţionale, să nu mai dea mână liberă jefuirii şi distrugerii unui patrimoniu naţional uriaş (păduri, zăcăminte de metale preţioase şi valori arheologice de nepreţuit ale istoriei noastre). Cerem Parlamentului României să voteze legi aspre pentru astfel de răufăcători.

6. Solicităm autorităţilor centrale şi locale să ia măsuri care să prevină producerea de manifestări antiromȃneşti, de răspȃndire a propagandei şovine, istorico-revanşarde sau de comemorare a foştilor criminali de război, cum a fost manifestarea recentă de la Cluj-Napoca unde s-au adus elogii lui Horthy Miklos şi altele asemenea.

7. Cerem autorităţilor şi specialiştilor ȋn istorie mai multă implicare şi o atitudine mai fermă de susţinere a idealurilor naţionale romȃneşti.

În numele tuturor celor amintiţi ȋn preambul prezentului APEL-PROTEST semnează:

Prof. univ. dr. ing. Barbu I. Bălan – preşedinte executiv al FNRPE; Prof. dr. Ioan Lăcătuşu – din partea FCRCHM; Prof. univ. dr. Mircea Popa – Preşedintele Despărţământului ASTRA din Cluj-Napoca; Col. (r.) prof. dr. Vasile Tutula – din partea Asociaţiei Mareşalii României Cluj-Napoca; Ing. Valerii Toderici – preşedintele Asociaţiei „Virtus Romana Rediviva”

Mureşenii de Câmpie, comuna Palatca, judeţul Cluj,  29 august 2015“[1]

SURSE

  1. http://www.ziaristionline.ro/2015/09/15/exclusiv-dictatul-de-la-viena-cum-falsifica-ungurii-istoria-sangeroasa-pentru-romania-si-dupa-75-de-ani-studiu-prezentat-de-prof-dr-ioan-lacatusu/
  2. Foto: ziarulnatiunea.ro
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro