Culisele Diktatului de la Viena. Germania și Italia au șantajat România: naziștii ne-au acordat cinci minute pentru a accepta cedările teritoriale. Hitler știa că Ungaria nu are nicio șansă în fața României într-un conflict militar

by “Culisele Diktatului de la Viena. Germania și Italia au șantajat România: naziștii ne-au acordat cinci MINUTE pentru a accepta cedările teritoriale. Hitler știa că Ungaria nu are nicio șansă în fața României într-un conflict militar La 77 de ani de la dictatul care a dus la separarea – vremelnică – a […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Culisele Diktatului de la Viena. Germania și Italia au șantajat România: naziștii ne-au acordat cinci MINUTE pentru a accepta cedările teritoriale. Hitler știa că Ungaria nu are nicio șansă în fața României într-un conflict militar

La 77 de ani de la dictatul care a dus la separarea – vremelnică – a unei părți a Ardealului de Țară, este bine să cunoaștem cât mai multe detalii despre ceea ce s-a întâmplat atunci.

Cu cât știm mai multe, cu atât avem mai multe șanse să nu repetăm ceea ce am greșit atunci.În acest sens, trebuie să precizăm că vara anului 1940, cu cedările teritoriale către URSS și Germania, a fost punctul culminant al unei politici falimentare, ce nu a ținut cont de schimbările politice de pe continent de la momentul psihologic al Primului Război Mondial.
Revenind la momentul 30 august 1940, colonelul (r) Alesandru Duțu, unul dintre cei mai redutabili istorici militari ai țării, a publicat câteva dintre culisele acelor evenimente nefaste pentru noi.
Astfel, printre detalii, iese în evidență termenul de „gândire”, pe care Germania nazistă l-a oferit României pentru „acceptarea arbitrajului”: 5 minute!
De asemenea, reiese importanța pe Hitler și Germania o puneau pe petrolul României, de unde și dorința extraordinară a acestora ca țara noastră să nu riposteze militar la un atac al Ungariei. De altfel, cancelarul Germaniei chiar preciza că Ungaria nu are șanse într-o confruntare militară cu România, iar un conflict dintre cele două ar fi degenerat într-o conflagrație mai mare, care nu ar fi fost în interesul nemților. Mai mult Hitler considera imperioasă existența continuării existenței statului român, în timp ce la „negocieri”, colaboratorii Fuher-ului anunțau partea română că dacă nu acceptă condițiile, Germania va lăsa România în mâinile Rusiei pentru a fi distrusă.
Aceste mărturii demontează teoria oficială, servită în școli și în public,  a „imposibilității” rezistenței românești în fața agresiunii maghiare și care se dovedește a fi doar un pretext pentru a ascunde lașitatea Regelui Carol al II-lea și a camarilei sale.
Iată textul colonelui (r) Duțu, marcând evenimentele în ordine cronologică (sublinierile ne aparțin):
26 – 27 august 1940. Cine, unde și cum a stabilit traseul viitoarei linii de demarcație româno-ungară impusă prin dictatul de la Viena.
Adolf Hitler: „Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă”.

La 26 august 1940, preocupat de ,,cursul pe care-l lua controversa dintre Ungaria și România” și dorind să ,„evite cu orice preț o criză în Balcani”, Joachim von Ribbentrop a telefonat lui Galeazzo Ciano propunându-i să convoace la Viena pe miniștrii Afacerilor Străine român și ungar și ,,să li se dea sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluții”. Oferta trebuia însoțită și de un ,,avertisment”: „cel care nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga responsabilitate a consecințelor viitoare”. Având acceptul lui Benito Mussolini, ministru italian de Externe s-a declarat de acord.

A doua zi, convocat de urgență în Germania, la castelul lui Joachim von Ribbentrop, Wilhelm Fabricius a indicat o linie de demarcație prin care România pierdea unele regiuni de graniță. Considerând că teritoriul oferit Ungariei era prea mic, Joachim von Ribbentrop a adăugat și orașul Cluj. Carl Clodius a plusat însă pentru Budapesta reușind să convingă pe von Ribbentrop că și „regiunea secuiască trebuie să aparțină neapărat Ungariei”. Seara, spre Germania s-a îndreptat și Galeazzo Ciano având „deplină libertate de acțiune” din partea Ducelui.
La Obersalzburg, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano prezintă lui Adolf Hitler propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei. Conform stenogramei întocmită de Paul Otto Schmidt, neștiind dacă amenințările Ungariei la adresa României erau serioase, Führer-ul a apreciat că în evaluarea situației generale trebuiau luați în considerare mai mulți factori: „Un factor pur material, care are însă o importanță extraordinară pentru continuarea războiului: aprovizionarea cu petrol, care este extrem de importantă, atât pentru Germania cât și pentru Italia. Este limpede că la primul foc de armă vor înceta toate expedițiile de petrol din România către Germania și Italia. Natural că o Românie în război cu Ungaria nu-și va mai putea exporta produsele prin Iugoslavia sau pe Dunăre. Un al doilea element este problema extinderii războiului… Aceasta va duce la înrăutățirea considerabilă a situației Germaniei și Italiei în viitor. Dacă se va ajunge la un conflict armat, Ungaria se va lupta fie singură, fie cu ajutor străin. Dacă Ungaria va rămâne singură, atunci, având în vedere gradul ei de pregătire militară și situația ei în alte privințe, victoria nu este deloc sigură… Rezultă limpede că un conflict în Balcani nu poate fi decât defavorabil Germaniei și Italiei și de aceea ambele țări au tot interesul să facă totul pentru a evita un astfel de conflict. Aceasta este și părerea generalilor germani, deoarece nici ei nu consideră posibilă victoria ungară, cum o socotesc cei de la Budapesta”.
În final s-a considerat că pentru protejarea intereselor germane se impunea șantajul.
„Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria – a continuat Hitler – cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă. Trebuie să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor țări și că Germania și Italia își vor apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul. Este deci oportun pentru ambele țări să accepte compromisul. Ungaria trebuie să accepte efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi, ci datorează satisfacerea revendicărilor ei exclusiv fascismului și național-șovinismului. României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național care, la urma urmelor este încă destul de mare… De altfel, Italia și Germania trebuie să se gândească dacă nu ar fi indicat să dea o asigurare în legătură cu existența statului român în continuare, deoarece, după reglementarea conflictului, integritatea teritorială a acestui stat este efectiv în interesul Italiei și Germaniei”.
În final, Führer-ul a decis ca noua linie de demarcație româno-ungară să corespundă intereselor și planurilor viitoare de acțiune germane: stăpânirea (prin intermediul Ungariei) a crestelor Carpaților Orientali, pătrunderea până în apropiere de Brașov, pentru a „proteja” zona petroliferă, dezbinarea Ungariei și României în așa fel încât ele să fie ținute ca  „două bucăți de fier incandescente și de a le modela în interesul Germaniei”, așa cum avea să recunoască Joachim von Ribbentrop.
Cu același prilej s-a hotărât să nu se ducă convorbiri cu nici una dintre cele două delegații, ci ,„la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”.
Odată stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au împachetat harta și au plecat la Viena.
Pentru a fi sigur că planul va fi aplicat cu orice preț, Adolf Hitler a ordonat și măsuri militare corespunzătoare.
29 august 1940. Dictatul de la Viena (I).
După primirea invitației guvernului german ca ministrul român al Afacerilor Străine să participe, la Viena, la ,„o convorbire asupra relațiilor româno-ungare”, regele Carol al II-lea a cerut să se insiste pentru aplicarea principiului etnic și a schimbului de populație (s-au luat în calcul și limitele eventualei cedări de teritoriu: între 10 000 și 18 000 kmp).
Pe o poziție asemănătoare s-a situat și Ion Gigurtu (în scrisoarea personală trimisă lui Joachim von Ribbentrop, prin Mihail Manoilescu): „Noi stăm pe punctul de vedere al schimbului de populație. Drept cea mai largă concesiune am consimțit ca îndată după acceptarea acestui principiu să avem o propunere pentru o eventuală frontieră astfel concepută să fie socotită ca un compromis și drept urmare să fie mutată încoace și încolo judecând-o prin prisma punctului de vedere teritorial”.
La 29 august 1940, în Capitala Austriei, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au discutat mai întâi cu delegația ungară condusă de Csáky István căruia i-a propus ca diferendul să fie soluționat prin „arbitraj”. Cerând „un timp de gândire”, ministrul de Externe ungar și-a întrebat guvernul dacă „este de acord să primească ca irevocabilă hotărârea pe care o va lua această instanță”, dând asigurări că „arbitrii” au lăsat să se înțeleagă că „cunosc pretențiile Ungariei și că vor căuta să le ia în considerare atunci când își vor forma decizia juridică”. Întrunit în ședință extraordinară, guvernul ungar a decis „să se supună fără condiții” deciziei luate de „tribunalul” german și italian.
„Arbitrajul” a fost propus de Joachim von Ribentrop și lui Mihail Manoilescu, asentimentul guvernului român fiind cerut până la „ora 8 seara” (cu precizarea că nu trebuia cifrat deoarece „ar cere prea multă vreme”).
După ce ministrul român al Afacerilor Străine a dezmințit faptul că guvernul român ar fi cerut vreodată arbitrajul, Joachim von Ribbentrop a vorbit „în termeni impresionant de apăsați” de „atacul concomitent al Rusiei și al Ungariei ca de un lucru ce ar fi înțeles între aceștia” și a atras atenția că dacă „Majestatea Sa regele ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul României”. După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiunea asupra ungurilor, care „ar intra a doua zi în război”, a cerut ca România să nu considere acest lucru „ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”.
La rându-i, Galeazzo Ciano a arătat că era autorizat de Benitto Musssolinni să declare că în situația în care România nu ar accepta arbitrajul s-ar crea ,„dificultăți Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”.
În același sens, Wilhelm Fabricius a precizat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea ungurilor.
Neacceptând explicațiile lui Mihail Manoliescu, Joachim von Ribbentro a scăpat „o vorbă” despre suprafața care ar fi trebuit cedată de România și a declarat că viitoarea graniță nu putea fi „pur etnică” deoarece schimbul de populație era dificil de realizat. A conchis că soluția trebuia să consta într-o „sinteză între principiul teritorial și principiul etnic” și a precizat că teritoriul ce trebuia cedat de România se situa între 68 000 kmp, cât a cerut Ungaria, și 25 000 kmp, cât a oferit România.
La protestul lui Mihail Manoilescu că „noi n-am vorbit niciodată de așa ceva”, ministrul german de Externe a atenționat că în caz contrar „veți face război și veți pierde toată Transilvania”.
Eroarea lui Joachim von Ribbentrop avea să fie recunoscută de Wilhelm Fabricius, în cursul nopții, când a precizat că cifra de 25 000 kmp nu a fost propusă niciodată de România.
În final, ministrului român al Afacerilor Străine i s-a pus următoarea alternativă: „Sau primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul României”. Acest lucru avea să fie repetat de mai multe ori.
Consternat și deprimat după discuția cu miniștrii de Externe german și italian, Mihail Manoilescu a revenit printre colaboratori și le-a declarat: „Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25 000 și 65 000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o clar”.
Apoi a transmis la București: „Situația este mult mai rea… Toate încercările mele de a schimba sau atenua hotărârea au fost zadarnice”.
În timpul celei de-a doua întrevederi cu Mihail Manoilescu, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au făcut cunoscut că „Arbitrajul urmează să fie acceptat fără nici o rezervă și condiție, sau respins”. Cei doi au mai comunicat că în caz de neacceptare a „arbitrajului” Axa „se va dezinteresa de soarta sud-estului Europei și consecințele pot fi pentru România o totală distrugere a ființei sale de stat”. În cazul acceptării, Germania și Italia ofereau „garantarea frontierelor României față de oricine, prin totalitatea forțelor lor armate”. Au comunicat că ultimul termen era la ora 24.
Noaptea târziu, după ce Mihail Manoilescu i-a declarat lui Wilhelm Fabricius că nici „rușii nu ne-au tratat în felul acesta, fiindcă, la urma urmei, ne-au dat un ultimatum de trei zile pe când ei ajung să ne socotească răgazul cu orele și minutele”, acesta i-a atras atenția că Joachim von Ribbentrop „nu se culcase încă așteptând comunicarea noastră”.
Peste ani, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: „Niciodată n-am simțit mai dureros ce rău este să fii o țară mică, care nu-și poate croi singură destinul, și să atârni de țările mari care hotărăsc soarta lumii”.
Puțin după miezul nopții (29 spre 30 august 1940), la București, Consiliul de Coroană a început să dezbată „comunicările cu caracter ultimativ făcute de guvernele german și italian”.
Față de această inspirată formulare, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: „Nu știu cine a avut inspirația să înscrie aceste cuvinte laconice, care definesc atât de exact situația și denunțau în fața lumii întregi siluirea și brutalitatea la care fuseserăm supuși. Dar știu că autorul acestei formule a binemeritat de la viitorime, fiindcă a creat chiar din acea clipă baza unei revizuiri și a unei anihilări morale și politice a monstruosului act de la Viena. Acest comunicat a iritat însă până la exasperare pe Ribbentrop și Ciano”.
În timpul dezbaterilor, Ernest Urdăreanu a intrat în sală și a citit o telegramă în care se făcea cunoscut că, la Viena, Wilhelm Fabricius a atras atenția că Germania „nu-și ia nicio răspundere dacă în termen de cinci minute nu dăm răspunsul”.
În final, pentru primirea ,,arbitrajului” au votat 21 de participanți, 10 au fost împotrivă, iar unul s-a abținut.
Hotărârea a fost comunicată la Viena la orele 3.50, fiind înmânată lui Wilhelm Fabricius, care aștepta cu nerăbdare.
La orele 12.00, Pellegrino Ghigi și Wilhelm Fabricius au prezentat proiectul definitiv al scrisorilor de garanție: ,,În numele și din ordinul guvernului german (italian) am onoare a comunica Excelenței Voastre că Germania și Italia asumă cu începere din ziua de azi garanția de inviolabilitate și integritate a statului român#. Cu același prilej, ministrul român al Afacerilor Străine a fost obligat să semneze două scrisori referitoare la situația germanilor din România, respectiv renunțarea la Cadrilater în favoarea Bulgariei.
Apoi, la orele 13.30, delegația română a fost condusă de Wilhelm Fabricius spre hotelul Belvedere, unde fusese convocată și delegația ungară.
În timp ce Paul Otto Schmidt se pregătea să citească textul „arbitrajului”, Mihail Manoilescu a cerut cuvântul pentru a prezenta o declarație de protest, dar Joachim von Ribbentrop i-a răspuns ,,scurt și brutal” că va vorbi la sfârșit.
După citirea textului ,,arbitrajului”, în limbile germană și italiană, delegației române i-a fost prezentată o hartă românească pe care era trasată viitoarea linie de demarcație româno-ungară.
„Ochii mei – rememora Mihail Manoilescu – căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama că este însă altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile, care îmi erau mult slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, negru… În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința”. Și-a revenit după ce i s-a adus un pahar cu apă.
Când i s-a prezentat actul pentru semnare a scos stiloul cu cerneală verde și a iscălit fără să citească. Profitând de de starea în care se afla, Joachim von Ribbentrop nu i-a mai dat cuvântul.
Cu greutate, ministrul român al Afacerilor Străine s-a ridicat din fotoliu (susținut de Valer Pop), fiind condus într-o cameră unde doctorul Eisen Schiemeleisen i-a luat pulsul și tensiunea, ultima fiind între 6 și 8.
După ce Joachim von Ribbentrop a încercat să-l consoleze, Mihail Manoilescu a replicat: ,,Ceea ce mă îngrozește nu este judecata istoriei, ci soarta ce se deschide acum atâtor români care trec sub stăpânirea maghiarilor”.
„În felul acesta, mișelește, prin fraudă și surprindere, ca de tâlhari în miez de codru – avea să consemneze Raoul Bossy – a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler și Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop și Ciano”.”[1]

SURSE

  1. https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Culisele-Diktatului-de-la-Viena.-Germania-si-Italia-au-santajat-Romania-nazistii-ne-au-acordat-cinci-MINUTE-pentru-a-accepta-cedarile-teritoriale.-Hitler-stia-ca-Ungaria-nu-are-nicio-sansa-in-fata-Romaniei-intr-un-conflict-militar-145731
  2. Foto: descopera.ro
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro