Comunismul American – Neomarxism – Poliția Gândirii – Corectitudinea Politică – Școala de la Frankfurt

by “Comunismul american Citind acum ceva vreme Politice de Horia Roman-Patapievici, am dat de un articol foarte interesant, având ca temă un subiect de mare actualitate în spaţiul occidental: Comunismul american. Căutându-l pe internet, mi-a fost imposibil să îl regăsesc în format electronic. Cum este unul din articolele importante scrise […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Comunismul american

Citind acum ceva vreme Politice de Horia Roman-Patapievici, am dat de un articol foarte interesant, având ca temă un subiect de mare actualitate în spaţiul occidental: Comunismul american. Căutându-l pe internet, mi-a fost imposibil să îl regăsesc în format electronic. Cum este unul din articolele importante scrise pe această temă la noi, îl vom publica, după ediţia Politice din 2006, pag. 120-126.

Comunismul american este un alt nume pentru corectitudinea politică, această manifestare sinistră a marxismului cultural care începe să îşi facă simţită prezenţa, încetul cu încetul, şi în România. Abia ieşiţi de sub cenzura hard a regimului comunist, ne pregătim să îmbrăţişăm, asemenea confraţilor din Vest, cenzura mai mult sau mai puţin soft a ideologilor politically-correct. Icoanele din şcoli şi toată discuţia din jurul cuvântului „ţigan” sunt exemple de non-probleme transformate în probleme de viaţă şi de moarte de secţia română a corectitudinii politice.

Problema este una de sistem, corectitudinea politică având ceva de împărţit cu întreaga realitate. Trebuie spus de la bun început că paradigma PC are la bază o înţelegere denaturată a lumii. Conform apostolilor ei, oamenii sunt divizaţi în doua mari categorii, opresori şi oprimaţi, întreaga realitate aflându-se sub semnul a doi demoni care se sprijină reciproc, discriminarea şi inegalitatea. Pentru corectul politic, inegalitatea este, prin definiţie, rea, iar discriminarea caracterizează toate sferele vieţii. În paradigma corectitudinii politice, scopul ultim al oricărui om cu conştiinţă nu poate fi altul decât eliminarea discriminării şi egalizarea tuturor. Ideologul va corecta acolo unde divinitatea sau natura au greşit.

Eliminarea discriminării se poate face numai prin suprimarea punctelor de vedere incorecte, retrograde, şi promovarea ideilor modern-progresiste. Principala armă este cenzura instituţionalizată. Cenzura este instituită la nivelul limbajului, prin desemnarea anumitor cuvinte, expresii sau păreri ca fiind incorecte politic, promotoare de discriminare în nenumăratele ei forme: de gen („sex” este incorect politic), de rasă, de naţionalitate, de religie ş.a.m.d. Apoi se apelează la alte forme de propagare a ideilor corecte, cum ar fi filmele şi cărţile.

În sfârşit, cei care se opun, reacţionarii periculoşi, sunt trataţi ca duşmani ai umanităţii. Desfiinţaţi în presă, şicanaţi în instituţii, supuşi constant acuzaţiilor de „rasism”, „fascism”, „bigotism” şi alte forme ale urii, trebuie delegitimaţi total. Astfel, prin ani de dresaj şi exerciţiu susţinut, se va ajunge la atingerea nivelului dezirabil de îndobitocire: autoimpunerea cenzurii la nivelul gândirii.

Articolul lui Horia Roman-Patapievici, dedicat formelor americane ale acestei ideologii politice adoptate în masă de universitari, este un bun punct de pornire pentru toţi cei care îşi doresc să înţeleagă natura ameninţării ideologice din prezent. Vă recomand şi De la Marx la corectitudinea politică, publicat de Emil în 2007.

Comunismul american

(Horia-Roman Patapievici)

Acum câteva săptămâni am întâlnit o profesoară care predă la o prestigioasă universitate în Statele Unite. Discuţia noastră a evoluat repede de la chestiunii ştiinţific neutre la luări de poziţie privind politica ştiinţei care nu mai erau neutre şi care mi-au strânit, pe rând, stupoare, indignarea şi, în cele din urmă, o stare de senină jubilaţie interioară. Despre ce este vorba? Conlocutoarea mea era adeptă militantă a ceea ce americanii numesc political correctness, adică a acelei atitudini mentale care e obsedată de limbajul prin care majoritarii îi desemnează pe minoritari. Să luăm un exemplu.

În anii ’60, reacţia albilor americani faţă de discriminările la care erau supuşi negrii era tradusă prin formula black is beatiful. Deşi se admite şi azi că sensul acestui slogan era în principiu corect, forma lui stârneşte nu mai puţin oroare, datorită cuvântului black, prin care era desemnat cetăţeanul a cărui piele e de culoare neagră.

La începutul anilor 80, negrii au reuşti să impună să fie considerat demn şi lipsit de maliţiozitate rasială afro-american. Dar la începutul anilor ’90, isteţii mişcării corectitudinii politice au realizat că ponderea termenilor african şi american din cuvântul compus afro-american nu e egală, adică, pe scurt, e discriminatorie.

Şi, potrivit nevrozei paranoice care caracterizează mişcarea corectitudinii politice, fireşte că discriminată era patria negrilor în favoarea numelui ţării detestaţilor albi şi a civilizaţiei lor odioase. Astăzi, mi s-a spus, dacă vrei să ai zile într-o universitate americană sau dacă vrei să nu-ţi fie boicotate cursurile de activiştii studenţi care veghează la observarea idiosincraziilor acestei mişcări uimitoare, trebuie să spui african-american atunci când îi desemnezi pe negri.

Vreau să-i atrag atenţia cititorului că tipul de discurs prin care au acum descriu situaţia de fapt nu este deloc, în viziunea activiştilor corectitudinii politice, neutru, ci unul puternic ideologizat, şi anume de ideologia şovinist-rasială a albilor. De ce? Pentru că „ura” mea latentă faţă de alte rase se manifestă fără putinţă de tăgadă în chiar nesimţirea de alb creştin cu care folosesc în continuare termenul de „negru” pentru a desemna pe cel care azi se denumeşte pe sine „african-american”. Când un alb foloseşte cuvântul negru, nu e nici indiferent şi nici distrat: în el trăieşte, camuflat, dar isteric, un principiu rasist înnăscut, pe care omul alb l-a asimilat prin toţi porii săi din ambianţa socială a civilizaţiei pe care el şi-a construit-o de secole cu scopul limpede de a exploata şi subjuga populaţii considerate inferioare şi pentru a le desfiinţa acestora cultura şi civilizaţia. În fond, susţin adepţii corectitudinii politice, cultura şi civilizaţia nealbilor nu doar că nu e inferioară culturii şi civilizaţiei albilor, dar, întocmai cum un african-american e mai frumos, mai suplu, mai plin de vigoare decât un alb de duzină, la fel şi cultura „proaspătă” a ne-albilor e mai valoroasă decât cultura „învechită şi sleită” a albilor.

Este motivul pentru care interlocutoarea mea considera justificată eliminarea din programele de literatură engleză ale anumitor universităţi americane a unor poeţi „obscuri” precum Sir Philip Sidney, George Champman sau John Donne şi înlocuirea lor cu studiul textelor anumitor rituri animiste africane. Bine, bine, am întrebat, dar ce poate fi ofensator pentru negri într-un poem de Champan, să zicem The Shadow of the Night? După ce mi s-a atrasa atenţia că folosesc cuvântul negru şi nu african-american, mi s-a spus că principiul însuşi al culturii occidentale e rasist şi încărcat de ură şi că ideologia acestui rasism latent este creştinismul. Aici trebuie spus că starea mea de spirit a trecut de la o stupoare amestecată cu neîncredere la un sentiment net de oroare.

Programul corectitudinii politice
Mania persecutorie preventivă şi caracterul sistematic al aberaţiei corectitudinii politice, ca şi vocaţia sa de a impune prin terorism intelectual şi agresiune instituţională m-au făcut deodată să înţeleg că pasiunea rectificării limbajului nu e ridicolă şi nici inofensivă. Spre deosebire de feminismul extremist de la sfârşitul secolului trecut, unde, între alte tâmpenii, puteai auzi sloganul „să nu mai naştem!” argumentat prin împrejurarea că sarcina este o discriminare a bărbaţilor împotriva femeii, întrucât aceştia pur şi simplu sunt scutiţi de ea, ca şi când starea de fapt a naturii ar putea fi schimbată prin ucazuri votate prin adunări, spre deosebire deci de acest feminism, adepţii corectitudinii politice pot, într-adevăr, impune ceea ce vor. Programul lor, ca şi cel nazist, este realist: aberaţia poate prinde trup şi poate ucide perfect de bine o societate dispusă să se lase impresionată de propaganda lor. Programul lor, după spusele profesoarei americane, e vast şi universal. El implică, pentru început, trasnformarea societăţii americane bazate pe fuziune şi integrare (melting-pot) într- societate multiculturală şi multilingvistică ferm compartimentată.

Noţiunea de „american” e bastardă: există numai negri, irlandezi, letoni, polonezi, asiatici, etc. care întâmplător trăiesc în America de Nord. Şi noţiunea de morală e bastardă, pentru că uniformitatea acestei idei îşi trage obârşia din pretenţia universalităţii creştinismului, care este o religie discriminatorie. Nu există un comportament social universal: există moravurile homosexualilor de ambe sexe, ale feluritelor comunităţi culturale etc. Noţiunea de cultură integratoare este, potrivit corectitudinii politice, imperialistă: nu există nici literatură universală, nici valori universale; tot ce are această pretenţie, cu excepţia aspiraţiei eliberării negrilor de sub dominaţia albilor, trebuie sistematic interzis şi discreditat. Nimeni, mi s-a spus, nu mai îndrăzneşte în mediile universitare din zona Bostonului să susţină că studiul lui Shakespeare este mai important decât studiul cărţilor lui Frantz Fanon sau că teologia creştină are mai multe drepturi să fie predată decât, să zicem, miturile polineziene.

Cum eu făcusem deja imprudenţa de a mărturisi că obiectul cercetărilor mele era opera lui Pierre Duhem (1861 – 1916), eminent fizician, filosof şi istoric al ştiinţei, care se întâmplase să mai fie şi un catolic practicant, cu luări de poziţie publice proregaliste şi antimasonice, am fost cu severitate somat să declar cum de am ajuns să am preocupări atât de reacţionare (a fost cuvântul folosit). Or, trebuie să declar cu sinceritate, mie opera şi activitatea lui Pierre Duhem nu mi se par „reacţionare” (lui Lenin, în greşit orientatul opuscul Materialism şi empiriocriticism, i se păreau). Mai mult, şi aceasta este grăitor pentru convingerile mele, a fi creştin practicant, regalist şi, după gust, anti sau francmason nu mi se pare un lucru condamnabil.

Fireşte, ajunsă în acest punct, discuţia a devenit opacă. Mi s-a spus că în Statele Unite nu aş putea accede la o carieră universitară normală, pentru că obiectul meu de studiu, ca şi convingerile mele personale (în chestiune era internalismul* meu) mă compromit ireversibil în ochii oamenilor „progresişti” de acolo. Simţeam că visez: vasăzică corectitudinea politică e progresistă, exact aşa cum clasa muncitoare era pe la noi prin anii ’50 progresistă; a gândi că albul e rău, iar negrul e bun se cheamă a fi progresist şi nu ceea ce în fond este, adică un rasism pur şi simplu. Eu, pentru că m-am declarat oripilat de agresivitatea obtuză şi periculoasă a acestui nou tip de rasism leninisto-nazist, pe care militanţii corectitudinii politice caută să îl impună întregii universităţi şi vieţi publice americane, prin intimidare şi terorism intelectual, ei bine, eu eram cel reacţionar.

Ca de obicei când e vorba de amestecul acesta hidos dintre minciună şi violenţă, căruia ideologiile totalitare ale secolului nostru i-au dat o interpretare deopotrivă isterică şi criminală, trebuia susţinut sus şi tare că albul e negru. Progresist era acest nou obscurantism născut din frustrare şi revanşă, şi nu gândul că există valori universale, că fuziunea rasială este de dorit, că istoria umanităţii are un sens ascendent (poate chiar anagogic) şi că deci creştinismul aeste o religie universală de un alt tip decât animismul polinezian, că , în fine, la unitate nu se ajugne prin segregare agresivă şi că esenţial în om nu este ceea ce îl identifică prin separere, ci ceea ce îl identifică spre integrare. Totul mi s-a părut a fi cu fundul în sus în programul trufaş al corectitudinii politice.

Rasismul egalităţii
Dar când profesoara americană a remarcat cu regret că prăbuşirea sistemului comunist a dat apă la moară capitalismului şi „inumanului liberalism” şi că „generoasele” idei ale stângii trebuie până la urmă să triumfe, „cu orice preţ”, atunci am trecut de la indignare şi stupoare la jubilaţie. Am simţiti cum sunt cuprins, pe dinlăuntru, de o lumină senină şi calmă, care m-a smuls brusc din îmbrăţişarea toxică a indignării neputincioase şi mi-a redat harul preţios al distanţei. Întelesesem. Puteam din nou dispreţui cu seninătate.

Aşa cum orice organism viu conţine în mod natural germenii cancerului, tot aşa şi orice societate secretă continuu agenţii propriei distrugeri. Între aceşti agenţi patogeni, ispita comunismului (sau a nazismului: pentru mine e acelaşi lucru) este latentă în orice societate. Întocmai cum sufletele sunt ispitite de Nefârtat, la fel sunt societăţile ispitite de recuzita magică a comunismului: adică de visul egalizării cu orice preţ a societăţii (care la români e cunoscut sub forma zicalei „să moară şi capra vecinului”), de mitul rezolvării definitive a conflictelor sociale (la nazişti – rasiale) prin magia violenţei fizice, de ideea că bunăstarea materială e o stare naturală, în vederea căreia nu trebuie decât să planifici, şi aşa mai departe. Fireşte că aceste idei au căutat să macine şi măruntaiele societăţii americane, care s-a dovedit până acum cea mai rezistentă la elecubraţiile de acest tip. Dar numai până când de curând: agentul patogen s-a travestit în haine dragi mentalităţii americane, şi anume în straiele luptei împotrivat tuturor discriminărilor, ale luptei pentru drepturile tuturor minorităţilor; s-a deghizat, adică, în corectitudine politică.

Corectitudinea politică este, în fond, comunismul american. Ea combină perfect tradiţia atenţiei faţă de cuvânt a filosofiei analitice americane cu rasismul egalităţii, care e forma cea mai condensată în care comunismul se poate manifesta. Stilul inevitabil al corectitudinii politice este dictatura furios-resentimentară a minorităţii decretate progresiste, prin procedeele, azi legitimate, ale aberaţiei numite discriminare pozitivă. În anumite medii, În Statele Unite, se va vorbi de faptele tale culturale numai dacă ai norocul să fii sau homosexual, sau femeie, sau negru, sau mexican. În general, e decisiv să aparţii vreun minorităţi cu identitate agresiv afişată şi care să se fi făcut deja auzită printr-o campanie împotriva dictaturii culturii creşinilor albi. Etc.

Cu riscul de a părea un „inamic al umanităţii”, trebuie să declar că eu sunt împotrivă. Am scris cândva un elogiu al marginalităţii **, în care vedeam un principiu creator. În lumina experienţei corectitudinii politice, trebuie scris acum împotriva pretenţiei marginalilor de a impune societăţii criteriile marginalităţii lor.

Întrucât mă priveşte, cartea mea de identitate este următoarea: sunt alb, român, creştin ortodox şi heterosexual; sunt mândru că aparţin unei culturi şi civilizaţii fundate în valorile creştine, cum se întâmplă să fie cea europeană; iubesc modernitatea timpului meu, nu cred că substanţa lumii suferă alterări de la o epocă la alta, cred că secolul nostru este la fel de plin de Dumnezeu ca şi cel al capadocienilor; mai cred că există valori universale, că Shakespeare este superior descântecelor polineziene, că civilizaţia noastră merită să luptăm pentru ea, că progresul nu constă în convertirea noastră la teologia dogonilor şi că Summa theologiae a lui Toma d’Aquino reprezintă o reflecţie mai valoroasă decât teologia acelor canibali, pe care Eliade, admirativ, o compara cu filosofia lui Hegel.

Mai cred că este moral să nu ne sfâşiem între noi, dar şi că nu suntem şi nici nu trebuie să fim egali altfel decât în faţa legii şi a lui Dumnezeu. Am, adică, în termenii corectitudinii politice, identitatea tipică a detestatei culturi a albului creştin şi de dreapta. Ei bine, da. M-am despărţit de profesoara americană jubilând (ea era furioasă). În definitiv, stângismul, cum ne învăţase Max Scheler, e alimentat din subteranele resentimentului.

* În istoria ştiinţei, internalistă este poziţia care admite că aspectele economice, sociale şi instituţionale sunt secundare şi nerelevante pentru evoluţia internă a ştiinţei.
** Cerul văzut prin lentiă, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, pp. 39-44″[1]

“Originile corectitudinii politice

Corectitudinea politică abia începe să îşi facă cunoscută prezenţă în România, dar în Occident are în spate o istorie de aproape un secol. De multe ori, aceasta este ocultată, apostolii corectitudinii politice având toate motivele pentru a nu discuta despre rădăcinile acestui fenomen intelectual pe care încearcă să îl impună în societate.

Departe de a fi rezultatul perfecţionării civilizaţiei occidentale, corectitudinea politică este produsul unui grup de oameni legaţi nu de admiraţia faţă de Vest, ci de o ură cumplită pentru tot ceea ce este occidental. În centrul ei se află o respingere totală a tot de ceea ce îl defineşte pe om, materializată într-o concepţie despre existenţă care împrumută liniile de gândire din marxism, aplicându-le însă tuturor sferelor universului uman.

Neomarxismul corectitudinii politice, asemenea marxismului clasic, se află în război cu lumea existentă pe care o consideră defectă, întemeiată pe ură şi discriminare, rea. Relativistă, negând orice merit trecutului, corectitudinea politică s-a angajat să corecteze gândirea umană şi să re-educe cu forţa firea omului, mizând pe frică şi folosindu-se de democraţie pentru a-şi extinde influenţa.

Democraţia a creat percepţia că oamenii sunt sau trebuie să fie egali. Graţie influenţei democratice, ideea că orice diferenţă între oameni este intrinsec rea a câştigat tot mai mulţi adepţi: nu virtutea, ci egalitatea trebuie să constituie baza civilizaţiei, iar orice negare a egalităţii este rea în sine. În acest climat intelectual, corectitudinea politică s-a putut dezvolta în linişte.

Conform ideologiei politically correct, nu trebuie să existe oameni mai proşti sau mai deştepţi, mai urâţi sau mai frumoşi, mai buni sau mai răi – toate acestea sunt explicate ca simple percepţii culturale, menite a masca realitatea că numai în aparenţă unii oamenii sunt mai buni decât alţii. Diferenţele, în măsura în care există, sunt dovada vie a favoritismului de clasă, rasial, sexual, religios etc.

Chiar şi diferenţele dintre sexe sunt strict culturale: oamenii se simt bărbaţi sau femei nu pentru că sunt construiţi biologic într-un mod specific, ci pentru că societatea le-a indus această percepţie. O femeie poate să facă orice face un bărbat, iar a crede altfel este o insultă la adresa principiilor democratice.

Cavalerismul este sexist, iar dragostea este o invenţie literară a unei lumi care nu vrea să priceapă că relaţiile între sexe sunt în primul rând relaţii de putere, cimentate de atracţie sexuală pe bază de hormoni. Nu există adevăr, ci doar percepţii subiective despre realitate; nu există frumos, doar păreri despre ce e frumos; nu există bine şi nici rău, ambele fiind mituri obscurantiste şi intolerante cu origini în primitivismul religios. Ca atare, orice discurs despre virtute, bine, adevăr şi frumos este vătămător, intolerant, poate chiar sexist şi rasist, în funcţie de persoana pe care o nemulţumeşte.

Pentru a putea fi combătută, corectitudinea politică trebuie cunoscută și orice demers în acest sens trebuie să înceapă cu elucidarea trecutului. Pentru a face puţină lumină în trecutul acestui fenomen intelectual, am tradus textul prelegerii The Origins of Political Correctness ţinute de Bill Lind la una din conferinţele organizaţiei guvernamentale americane Accuracy in Academia. Vă recomand şi articolul lui Horia-Roman Patapievici, Comunismul american.

De unde vin toate aceste lucruri despre care aţi auzit în această dimineaţă – feminismul victimist, mişcarea gay rights, statistica inventată, rescrierea istoriei, minciunile, doleanţele şi toate celelalte -, de unde? Pentru prima dată în istoria noastră, americanii trebuie să se teamă de ceea ce spun, ceea ce scriu şi ceea ce gândesc. Trebuie să se teamă de folosirea termenului greşit, a cuvântul denunţat ca jignitor sau insensibil, rasist, sexist sau homofob.

Am văzut şi alte ţări, în special în acest secol, unde a existat o situaţie asemănătoare şi întotdeauna le-am privit cu o combinaţie de milă şi, ca sa fiu sincer, amuzament, pentru că ni s-a părut atât de ciudat ca oamenii să permite dezvoltarea unei situaţii în care le-ar fi frică de cuvintele pe care le folosesc. Dar acum avem aceeaşi problemă şi în această ţară. Se manifestă în special în campsurile universitare, dar se răspândeşte în întreaga societate. De unde vine? Ce este?

O numim „corectitudine politică”. Numele îşi are originile într-un soi de glumă dintr-o bandă desenată şi încă mai avem tendinţa de a considera corectitudinea politică ca fiind numai pe jumătate serioasă. În realitate, este mortal de serioasă. Este marea boală a secolului nostru, boala care a lăsat milioane de morţi în Europa, în Rusia, în China, în întreaga lume. Este boala ideologiei. PC nu este amuzantă, ci mortal de serioasă.

Dacă o privim analitic, dacă o privim istoric, aflăm repede ce este: corectitudinea politică este marxism cultural, marxism transpus din termeni economici în termeni culturali. Este un rezultat care îşi are originile nu în anii ’60, în mişcarea pacifistă şi în hippioţi, ci în primul război mondial. Dacă vom compara principiile de bază ale corectitudinii politicii cu marxismul clasic, paralelele sunt evidente.

În primul rând, ambele sunt ideologii totalitare. Natura totalitară a corectitudinii politice nu este nicăieri mai evidentă decât în campusurile universitare, dintre care multe sunt micuţe Coree de Nord acoperite de iederă unde un student sau un membru al facultăţii care îndrăzneşte să contrazică liniile instituite de activiştii feminişti ai genului – sau de cei ai drepturilor pentru homosexuali, sau ai grupului local negru sau hispanic, sau ai oricărui alt grup de „victime” în jurul cărora se învârte ideologia PC -, se găseşte repede într-un bucluc juridic. În cadrul micului sistem legal al universităţii, sunt puşi sub acuzaţie în mod oficial şi îşi primesc pedeapsa. Aceasta este o scurtă privire aruncată asupra viitorului pe care corectitudinea politică îl pregăteşte pentru întreaga naţiune.

Într-adevăr, toate ideologiile sunt totalitare pentru că esenţa unei ideologii (conservatorismul înţeles corect nu este o ideologie) este de a lua o filosofie şi de a spune că în baza acelei ideologii anumite lucruri sunt adevărate – cum ar fi aceea că întreaga istorie a culturii noatre este istoria oprimării femeilor. Din moment ce realitatea contrazice asta, realitatea trebuie interzisă. Trebuie să devină interzisă recunoaşterea realităţii istoriei noastre. Oamenii trebuie forţaţi să trăiască în minciună şi pentru că oamenii se opun în mod natural să trăiască în minciună şi îşi folosesc urechile şi ochii pentru a privi şi spune „Stai un pic, nu este adevărat, pot să văd că nu este adevărat”, puterea statului trebuie pusă în spatele cererii de a trăi în minciună. De aceea, ideologia creează în mod invariabil un stat totalitar.

În al doilea rând, marxismul cultural al corectitudinii politice, precum marxismul economic, are un singur factor de explicare a istoriei. Marxismul economic susţine că toată istoria este determinată de posesiunea mijloacelor de producţie. Marxismul cultural sau corectitudinea politică susţin că întreaga istorie este determinată de puterea pe care grupurile o definesc în termeni de rasă, sex, etc., puterea pe care o ai asupra altor grupuri. Nimic altceva nu contează, toată literatura este putere, tot trecutul se referă la un singur lucru.

În al treilea rând, întocmai ca în marxismul economic, anumite grupuri, i.e. muncitorii şi ţăranii, sunt a priori bune, în timp ce alte grupuri, i.e. burghezia şi posesorii de capitali, sunt rele. În marxismul cultural al corectitudinii politice, anumite grupuri sunt bune – femeile feministe (numai femeile feministe, femeile ne-feministe nici nu există), negrii, hispanicii, homosexualii. Aceste grupuri sunt stabilite ca fiind „victime” şi de aceea sunt automat bune, indiferent de ceea ce fac. În mod asemănător, bărbaţii albi sunt de la sine consideraţi ca fiind răi, devenind astfel echivalentul burgheziei din marxismul economic.

În al patrulea rând, atât marxismul economic, cât şi cel cultural se bazează pe expropriere. Când marxiştii clasici, comuniştii, au pus mâna pe putere într-o ţară asemenea Rusiei, au expropriat burghezia, i-au luat proprietatea. În mod similar, când marxiştii culturali preiau controlul unui campus universitar, trec la exproriere prin intermediul cotelor de admitere. Când unui student alb cu calificări superioare îi este negată admiterea la o universitate în favoarea unui negru sau hispanic care nu este la fel de bine calificat, studentul alb este expropriat. Şi într-adevăr, acţiunea afirmativă, în întreaga noastră societate, este un sistem de expropriere. Companiile aflate în proprietatea albilor nu primesc un contract pentru că acesta este păstrat pentru o companie a unor, de ex., hispanici sau a unor femei. Aşadar exproprierea este unealta principală pentru ambele forme de marxism.

În sfârşit, ambele au o metodă de analiză care le dă în mod automat răspunsurile pe care şi le doresc. Pentru marxistul clasic, aceasta este economia marxistă. Pentru marxistul cultural, aceasta este deconstrucţia. În mod fundamental, deconstrucţia ia orice text, îi dă la o parte sensul şi inserează orice alt înţeles dorit. De exemplu, aşa aflăm că opera lui Shakespeare are ca subiect reprimarea femeilor sau că Biblia se referă la rasă şi sex. Toate aceste texte au devenit grâne pentru moară, ceea ce demonstrează că „întreaga istorie se rezumă la grupuri care au putere asupra altor grupuri.” Paralele dintre marxismul clasic pe care îl cunoaştem din Uniunea Sovietică şi marxismul cultural pe care îl vedem astăzi ca political correctness sunt evidente.

Dar acestea nu sunt accidente. Paralele nu au izvorât din nimic. Esenţa chestiunii este că political correctness are o istorie, una care este mult mai lungă decât realizează cei mai mulţi oameni, cu excepţia unui mic grup de universitari care au studiat-o, iar această istorie se întoarce la primul război mondial, aşa cum fac cele mai multe din patologiile care în prezent distrug societatea şi cultura noastră.

Teoria marxistă susţinea că atunci când marele război european va veni (aşa cum s-a întâmplat în 1914), clasa muncitoare europeană se va ridica şi îşi va doborî guvernele – guvernele burgheze – pentru că muncitorii au mai multe în comun unii cu aţlii decât cu burghezia şi clasa muncitoare din propriile lor ţări. Ei bine, 1914 a venit şi predicţia nu s-a realizat. În întreaga Europă, muncitorii au răspuns apelului naţiunii şi au luptat unii împotriva altora. Kaiserul a dat mâna cu liderii Partidului Social Democrat din Germania şi a spus că nu mai există partide, doar germani şi asta s-a întâmplat în întreaga Europă. Ceva era neregulă.

Prin definiţie, marxiştii ştiau că teoria nu putea fi greşită. În 1917, au dat lovitura de stat din Rusia şi a părut că teoria funcţionează, dar s-a împotmolit din nou. Nu s-a extins şi când, imediat după război, au avut loc tentative de extindere [a ordinii marxiste n.t.] – revolta spartakistă din Berlin, guvernarea Bela Kun din Ungaria, Sovietul din Munchen – muncitorii nu le-au sprijinit.

Aşa că marxiştii aveau o problemă. Doi teoreticieni marxişti s-au înhămat la rezolvarea ei: în Italia – Antonio Gramsci, în Ungaria – Georg Lukacs. Gramsci a spus că muncitorii nu își vor urmări adevăratele interese de clasă, definite de marxism, până când vor fi eliberaţi de cultura occidentală, în special de religia creştină – sunt prea orbiţi de cultură şi religie ca să îşi urmeze adevăratele interese de clasă. În 1919, Lukacs, care era considerat cel mai strălucitor gânditor marxist de la Marx încoace, a pus întrebarea „Cine ne va salva de civilizaţia occidentală?” El a teoretizat că marele obstacol în crearea paradisului marxist este cultura, însăşi cultura occidentală.

Lui Lukacs i s-a oferit ocazia să îşi aplice ideile pentru că atunci când guvernarea bolşevicului local Bela Kun a fost instituită în Ungaria în 1919, a fost numit comisar pentru cultură, şi primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a legaliza educaţia sexuală în şcolile maghiare. Asta a făcut ca muncitorii să nu sprijine guvernarea Bela Kun, poporul maghiar privind înspăimântat această iniţiativă, muncitorii la fel de impresionaţi precum toţi ceilalţi, dar el a făcuse deja conexiunea de care mulţi dintre noi suntem încă surprinşi şi astăzi, pe care încă o considerăm ultima modă.

În 1923, a fost înfiinţat în Germania un think tank care şi-a însuşit rolul de a transla marxismul din termeni economice în termeni culturali şi care a creat corectitudinea politică de astăzi, a cărei baza era pusă deja la sfârşitul anilor ’30. S-a ajuns aici pentru că un fiu foarte bogat al unui negustor german milionar, răspunzând numelui de Felix Weil, a devenit marxist şi avea mulţi bani de cheltuit. Weil a fost tulburat de diviziunile dintre marxişti, aşa că a sponsorizat ceea ce a numit Prima Săptămână de Muncă Marxistă, în care i-a adus la un loc pe Lukacs şi alţi gânditori germani pentru a lucra, timp de o săptămână, la diferite aspecte ale marxismului.

Felix Weil a spus că „Ceea ce ne trebuie este un grup de specialişti.” Washington-ul este plin de grupuri de experţi şi avem tendinţa de a le considera foarte moderne, dar în realitate, ele vin dintr-un trecut destul de îndepărtat. Weil a investit într-un institut asociat cu Universitatea din Frankfurt, care iniţial trebuia să fie cunoscut ca Institutul pentru Marxism. Dar oamenii care s-au aflat în spatele lui au decis de la bun început că nu este în avantajul lor să fie identificaţi în mod deschis cu marxismul. Ultimul lucru pe care îl vrea corectitudinea politică este ca oamenii să înţeleagă că este o formă de marxism, aşa că au decis să îl numească Institutul pentru Cercetare Socială.

Weil este foarte sincer în ceea ce priveşte obiectivele sale. În 1971, i-a scris lui Martin Jay, autorul unei cărţi fundamentale despre Şcoala de la Franktfurt – aşa cum a devenit cunoscut în scurt timp Institutul pentru Cercetări sociale -, şi i-a zis „Îmi doream ca institutul să devină cunoscut, poate faimos, pentru contribuţiile sale la marxism.” Ei bine, a avut succes. Conform lui Martin Jay, primul director al institutului, Carl Grunber, un economist austriac, şi-a încheiat discursul de deschidere „prin declararea loialităţii sale personale faţă de marxism ca metodologie ştiinţifică.” Marxismul, a spus el, urma să fie principiul director al institutului şi asta nu s-a schimbat vreodată.

Munca iniţială a institutului a fost mai degrabă convenţională, dar în 1930 a primit un nou director numit Marx Horkheimer, iar concepţiile lui era foarte diferite – era un marxist renegat. Oamenii care creează şi alcătuiesc Şcoala de la Frankfurt sunt marxişti renegaţi, sunt în continuare marxişti în gândire, dar practic sunt excluşi din partid. Moscova s-a uitat la ceea ce făceau şi a spus „noi nu suntem aşa şi nu putem binecuvânta o astfel de iniţiativă.”

Erezia iniţială a lui Horkheimer a fost aceea că era foarte interesat de Freud şi cheia principală a translatării marxismului din termeni economici în termeni culturali a fost aceea a combinării lui cu freudismului. Acelaşi Martin Jay a scris că „Dacă poate fi spus că în primii ani ai istoriei lui, Institutul se ocupa în principal cu o analiză a sub-structurii socio-economice a societăţii burgheze,” – şi vreau să fiu cât se poate de clar că Jay este un simpatizant al Şcolii de la Frankfurt, nu citez dintr-un critic – „în anii după 1930, interesele ei principale s-au îndreptat spre suprastructura culturală. Într-adevăr, formula marxistă tradiţionalistă despre relaţia dintre cele două a fost pusă la îndoială de Teoria Critică.”

Tot ce am auzit în această dimineaţă – feminismul radical, departamentele pentru studii feministe, departamentele pentru studii homosexuale, departamente pentru studii negre – toate aceaste sunt ramuri ale Teoriei Critice. Ceea ce a făcut Şcoala de la Frankfurt a fost să extragă în anii ’30 din Marx şi din Freud pentru a crea această teorie numită Teoria Critică. Termenul este ingenuu pentru că eşti tentat să întrebi „care este teoria?”. Teoria este aceea de a critica. Teoria spune că pentru a doborî cultura occidentală şi ordinea capitalistă trebuie să nu oferi o alternativă. Au refuzat în mod explicit să facă aşa ceva. Au spus că nu este posibil deoarece nu ne putem imagina cum ar arăta o societate liberă (definiţia lor a societăţii libere). Atâta timp cât trăim sub reprimare – represiunea ordinii economice capitaliste care creează (în teoria lor) condiţia freudiană, condiţia pe care Freud o descrie în caracteristici ale represiunii – nu ne-o putem imagina. Teoria Critică se reduce la simpla critică. Ea cere cea mai distructivă critică posibilă, în orice formă posibilă, intenţionată pentru a distruge actuala ordine. Şi, desigur, când auzim feministele că întreaga societate are ceva cu femeile şi aşa mai departe, acest tip de critică este un derivat al Teoriei Critice. Totul vine din anii ’30, nu din anii ’60.

Alţi membri cheie care au aderat în această perioadă sunt Theodor Adorno şi, mai importanţi, Erich Fromm şi Herbert Marcuse. Fromm şi Marcue au introdus un element central al corectitudinii politice, elementul sexual. În special Marcuse, care în scrierile sale cerea o societate a „perversităţii polimorfe” – aceasta este definiţia lui a viitorului lumii pe care vroia să îl creeze. În anii ’30, Marcuse a scris nişte lucruri, unele dintre ele foarte extremiste, despre nevoia elibărării sexuale, dar tema se regăseşte în întregul Institut. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul celor mai multe teme pe care le vedem legate de corectitudinea politică în anii ’30. Din punctul de vedere al lui Fromm, masculinitatea şi feminitatea nu sunt reflecţii ale diferenţelor sexuale „fundamentale”, aşa cum credeau romanticii, ci derivate din diferenţele din funcţiile vieţii care erau în parte „determinate social”.

 

Un alt exemplu este accentul care în prezent este pus pe ecologism. „Încă de pe vremea lui Hobbes, materialismul a dus la o atitudine dominatoare şi manipulatoare faţă de natură.” – asta scria Horkheimer în 1933 în Materialism şi Morală. Conform lui Jay, „tema dominaţiei umane a naturii a devenit elementul central al şcolii de la Frankfurt în anii ulteriori.” „Opoziţia lui Horkheimer la fetişizarea muncii (aici se despart în mod evident de ortodoxia marxistă) exprimă o altă dimensiune a materialismului lui, cererea pentru fericirea umană, senzuală.” În unul din cele mai tranşante eseuri ale sale, Egoismul şi Mişcarea pentru Emancipare, scris în 1936, Horkheimer „a discutat ostilitatea faţă de mulţumirea inerentă în cultura burgheză.” În mod special s-a referit favorabil la Marchizul de Sade pentru „protestul… împotriva ascetismului urmat în numele unei moralităţi superioare.”

Cum se revarsă toate astea aici? Cum ne inundă universităţile şi chiar şi vieţile noastre? Membrii Şcolii de la Frankfurt sunt marxişti, dar sunt, în acelaşi timp şi fără excepţie, evrei. În 1933, naziştii au venit la putere în Germania şi, deloc surprinzător, au închis Institutul pentru Cercetări Sociale. Membrii lui au fugit în New York şi Institutul a fost refondat acolo în 1933 cu ajutor de la Universitatea Columbia. Şi, treptat în anii ’30, membrii institutului,şi-au schimbat centrul de atenţie de la teoria critică la adresa societăţii germane, critică distructivă a tuturor aspectelor acelei societăţi, la teoria critică îndreptată împotriva societăţii americane, deşi mulţi dintre ei au continuat să scrie în germană. La venirea războiului mai are loc o tranziţie importantă. Unii dintre ei început să lucreze pentru guvern – inclusiv Herbert Marcuse, care va deveni un personaj cheie al OSS (predecesorul CIA) – şi câţiva, printre care Horkheimer şi Adorno, s-au mutat la Hollywood.

Probabil că aceste origini ale corectitudinii politice nu ar fi însemnat prea mult pentru noi astăzi dacă nu ar fi avut loc două evenimente ulterioare. Primul a fost rebeliunea studenţească de la mijlocul anilor ’60, condusă în primul rând de opoziţia la înrolare şi războiul din Vietnam. Dar studenţii rebelii aveau nevoie de o teorie de un anumit tip, nu puteau să vină în public şi să spună „Sigur că nu ne vom duce”, aveau nevoie de un soi de explicaţie teoretică pentru ea. Marxismul nu este uşor şi majoritatea radicalilor din anii ’60 nu era profundă. Din fericire pentru ei – şi din nefericire pentru ţara noastră, nu numai pentru universităţi -, Herbert Marcuse a rămas în America şi după ce Şcoala de la Frankfurt s-a reîntors în Frankfurt la sfârşitul războiului. Şi în timp ce domnul Adorno este îngrozit în Germania de rebeliunea studenţească care izbucneşte acolo – când studenţii rebeli intră în sala de curs a lui Adorno, el cheamă poliţia şi aceasta îi arestează – Herbert Marcuse, care a rămas aici, vede în revolta studenţească a anilor ’60 o mare oportunitate: oportunitatea de a lua opera Şcolii de la Frankfurt şi a o face teoria de bază a Noii Stângi din Statele Unite.

Una dintre cărţile lui Marcuse a fost cartea-cheie, practic a devenit biblia SDS şi a studenţilor rebeli ai anilor ’60. Această carte se numea Eros şi civilizaţie. Marcuse argumenta că sub o ordine capitalistă (el minimalizează foarte mult marxismul; cartea are ca subtitlu „O cercetare filosofică a lui Freud”, dar paradigma este marxistă), esenţa este reprimarea şi asta ne dă persoana pe care o descrie Freud – persoana cu toate problemele şi nevrozele sale – pentru că instinctele sale sexuale sunt reprimate. Putem întrevedea un viitor – un viitor în care eliberăm erosul, libidoul, în care avem o lume a „perversităţii polimorfe” în care „poţi face ce vrei” – numai dacă distrugem această ordine existentă opresivă. Şi dacă tot veni vorba, în acea lume nu va mai există muncă, numai joacă. Ce mesaj minunat pentru radicalii anilor ’60! Sunt studenţi, membri ai generaţiei baby-boomer şi au crescut fără să îşi facă vreo altă grijă cu excepţia căutării unei slujbe şi uite aici un om care le oferă o cale pe care o pot urma cu uşurinţă.

Nu le cere să citească mult marxism greu şi le spune, în esenţă, ceea ce vor să audă. „Fă ce vrei”, „Dacă este plăcut, fă-o” şi „Nu ai de ce să mergi la muncă”. Tot Marcuse este autorul frazei „Make love, not war”. Revenind la situaţia din campusuri, Marcuse a definit „toleranţa eliberatoare” ca intoleranţă pentru tot ceea ce vine de la Dreapta şi toleranţă pentru tot ceea ce vine de la Stânga. Dacă nu mă înşeală memoria, Marcuse s-a alăturat Şcolii de la Frankfurt în 1932, aşa că toate acestea îşi au rădăcinile în anii ’30.

În concluzie, America de astăzi se găseşte în spasmele violente ale celei mai mari şi mai cumplite transformări din istoria ei. Devenim un stat ideologic, o ţară cu o ideologie oficială impusă de puterea statului. Datorită „hate crimes” avem astăzi oameni care ispăşesc sentinţe date pentru gânduri politice şi Congresul intenţionează să extindă această categorie.

Acţiunea afirmativă este parte a ei; teroarea din campus îndreptate împotriva oricui se abate de la corectitudinea politică este parte a ei. Asta am văzut în Rusia, în Germania, în Italia, în China şi uite că acum a venit şi aici. Nu o recunoaştem pentru că îi spunem corectitudine politică şi râdem de ea. Ceea ce încerc să vă spun astăzi este că se află aici, nu este amuzantă, este în creştere şi va distruge, în cele din urmă, aşa cum şi-a propus, tot ce ne-a definit libertatea şi cultura.”[2]

“Nașterea Marxismului Cultural. Cum a reușit „Școala de la Frankfurt” să transforme America

America anilor ’50 a fost o epocă simplă, romantică, prosperă. Plaje californiene, suburbii și stil. A fost publicat „Atlas Shrugged”, a fost creată NASA, iar Elvis a lansat muzica rock. Între 1950 și 1959 se nășteau 4 milioane de copii anual. Națiunea americană domina lumea în toate domeniile.

Era o perioadă de înflorire economică în Țara celor Liberi.

Așadar, ce s-a întâmplat cu însușirile poporului american de încredere, mândrie și responsabilitate?

Începutul decăderii civilizației occidentale poate fi plasat în urmă cu un secol.

Totul a început cu o grupare de ideologi din cadrul mișcării comuniste din Europa. Astăzi este cunoscută ca ,,Școala de la Frankfurt”, iar ideile ei au pervertit societatea americană.
Când nu obții rezultatul dorit, schimbă teoria

Înainte de al Doilea Război Mondial, marxismul susținea că, dacă războiul se declanșează în Europa, clasa muncitoare se va ridica împotriva burgheziei și va porni o revoluție comunistă.

Așa cum se întâmplă cu multe teorii marxiste, lucrurile n-au mers prea bine. Când a început razboiul, în 1914, în loc de revoluție, proletariatul a îmbrăcat uniforma și a plecat la război.

După ce conflagrația s-a încheiat, teoreticienii marxiști s-au întrebat „Ce nu a funcționat?” Doi gânditori marxiști ai epocii, Antonio Gramsci și Georg Lukacs, au concluzionat că în Europa, clasa muncitoare a fost orbită de succesul democrației occidentale și de capitalism. Ei s-au gândit că pâna nu vor fi distruse democrația și capitalismul, o revoluție comunistă nu ar fi posibilă.

Gramsci și Lukacs erau membri activi ai partidului comunist, dar destinele lor au fost diferite.

Gramsci a fost închis de Mussolini în Italia, unde a și murit în 1937, din cauza stării de sănătate precare.

În 1918, Lukacs a devenit ministrul culturii în Ungaria bolșevică. În acest timp, el a înțeles că dacă unitatea familiei și moralitatea sexuală sunt erodate, societatea poate fi distrusă.

Lukacs a implementat o politică pe care a numit-o „terorism cultural”, care se concentra pe aceste două obiective. O mare parte a „terorismului cultural” avea ca scop să atace mintea copiilor prin lecturi care îi încurajau să batjocorească și să respingă morala creștină. În aceste lecturi le erau prezentate copiilor chestiuni sexuale explicite și erau învățați despre conduita sexuală promiscuă.

Dar, din nou, planurile au eșuat: oamenii au fost atât de scandalizați de programul lui Lukacs că, în 1919, când România invada Ungaria, el a plecat din țară.
Nașterea marxismului cultural

În 1929, teroriștii culturali s-au întâlnit la „Săptămâna studiului marxist în Frankfurt”, Germania. Acolo, Lukacs a întâlnit un marxist tânăr și bogat, Felix Weil.

Până la apariția lui Lukacs, teoria marxistă clasică se baza doar pe transformări economice care căutau să distrugă diferențele de clasă. Weil a fost însă entuziasmat de viziunea culturală asupra marxismului a lui Lukacs. Astfel că s-a decis să finanțeze o nouă instituție marxistă – Institutul pentru Cercetări Sociale, nai târziu cunoscută ca Școala de la Frankfurt.

În 1930, „școala” și-a schimbat direcția sub conducerea noului director, Max Harkheimer. Echipa a început să amestece ideile lui Freud cu cele ale lui Marx și, astfel, a apărut marxismul cultural.

Dacă în marxismul clasic, clasa muncitoare era oprimată de clasele conducătoare, noua teorie susținea că toată societatea era oprimată psihologic de instituțiile civilizației occidentale, din care prima era familia. Școala de la Frankfurt concluziona că această teorie va avea nevoie de noi lideri pentru a grăbi schimbarea, întrucât muncitorimea nu părea capabilă să se revolte de bună-voie.

În Germania, au venit la putere național-socialiștii, în 1933. Nu era locul și timpul potrivit să fii un evreu marxist, așa că mulți membri ai școlii s-au mutat la New York, bastion al civilizației vestice, la timpul respectiv.
Venirea în America

În 1934, „școala” a renăscut la Universitatea Columbia, iar membrii ei au început să-și transfere ideile asupra culturii americane.

La Columbia, „școala” a perfecționat instrumentul pe care urma să îl folosească pentru a distruge civilizația vestică: cuvântul tipărit. Au publicat multe materiale, din care primul a fost „Teoria critică”.

„Teoria critică” este un joc asupra semanticii, de o simplitate uimitoare: să fie criticat fiecare stâlp al culturii occidentale – familia, morala, democrația, legea, libertatea de exprimare și altele. Speranța era ca, sub presiune, acești stâlpi să se năruie.

Următorul material a fost carte „Personalitatea autoritară”, avându-l coautor pe Theodor Adorno. Aceasta a redefinit credințele tradiționale americane asupra rolurilor de gen și asupra moralității sexuale, numindu-le „prejudecăți”. Adorno le-a comparat cu tradițiile care au condus la apariția fascismului în Europa.

Să fie doar o coincidență că principala acuză pentru cei incorecți politic azi este aceea de „fascism”?

Școala de la Frankfurt, mutată acum în SUA, a promovat trecerea de la ideile economice spre cele ale lui Freud, publicând lucrări despre reprimarea psihologică. Lucrările lor au împărțit societatea în două grupări principale: opresori și victime. Ei au arătat că istoria și realitatea au fost create de acele grupuri care controlau instituțiile tradiționale. În acel moment, sub aceste cuvinte erau denumiți bărbații creștini cu descendență europeană.

Pornind de la această idee, ei au arătat că rolurile sociale tradiționale ale bărbaților și femeilor se datorau diferențelor de gen, astfel cum erau ele definite de „opresori”. Cu alte cuvinte, genul nu exista în realitate, ci era doar un „construct social”.
O coaliție a victimelor

Adorno și Horkheimer s-au întors în Germania la sfârșitul războiului. Herbert Marcuse, alt membru al Școlii, a rămas în America și, în 1955, a publicat ,,Eros și civilizație”, carte în carte Marcuse a arătat că civilizația vestică era intrinsec represivă, întrucât renunța la fericire pentru progresul social. Marcuse avansa astfel ideea de ,,perversitate polimorfă”, un concept creat de Freud, care fixa ideea plăcerilor sexuale în afara normelor tradiționale. ,,Eros și civilizație” va avea o mare influență în crearea revoluției sexuale de la 1960.

Marcuse va fi cel care va răspunde întrebării lui Horkheimer din 1930: Cine vor fi noii lideri ai revoluției marxiste, în locul clasei muncitoare? Și tot el a dat răspunsul: o coaliție cu rol de victimă, formată din minorități – negri, femei și homosexuali.

Mișcările sociale din anii ’60 – mișcarea de emancipare a negrilor, feminismul, drepturile homosexualilor, „eliberarea” sexuală – i-au oferit lui Marcuse o ocazie unică. Ideile Școlii de la Frankfurt s-au răspândit extrem de rapid în universitățile americane; marxismul cultural devenea, încet-încet, normă în societate.

În 1965, anul de vârf al mișcărilor sociale, Marcuse a publicat „Toleranța represivă”. În noua sa teorie, tolerarea tradițională în societatea americană a tuturor valorilor și ideilor însemnau de fapt reprimarea ideilor ,,corecte”. El a fabricat termenul de ,,toleranță eliberatoare”, prin care a propuse tolerarea oricărei idei aparținând stângii și intoleranță la ideile dreptei (conservatoare). De atunci, o temă omniprezentă a Școlii de la Frankfurt este totala și absoluta intoleranță a oricărui punct de vedere diferit de al lor. Aceasta este, de asemenea, trăsătura fundamentală a celor ce venerează azi corectitudinea politică.

Activitatea Școlii de la Frankfurt a avut un impact major asupra culturii americane. A modelat America omogenă a anilor ’50 transformând-o în națiunea dezbinată și plină de animozitate de astăzi. A contribuit la decăderea familiei, la ascensiunea feminismul radical și la polarizarea rasială pe care o putem observa chiar în epoca președintelui Obama.

Sistemul politic american nu doar că nu s-a opus prea mult trendului, dar l-a îmbrățișat în totalitate și l-a promovat în societate mai ales printr-o educație publică total eronată. De altfel, Barack Obama și Hillary Clinton sunt discipoli ai lui Saul Alinsky, „soldat” credincios al marxismului cultural.

Ca urmare, trăim acum într-o societate hipersensibilă, în care trendurile sociale și „sentimentele” au anulat realitățile biologice obiective, fiind factori decisivi în stabilirea a ceea ce este corect sau greșit.

Corectitudinea politică este un război asupra logicii și rațiunii. Dacă, citându-l pe Winston, protagonistul distopiei lui Orwell, „1984”, „Libertatea este libertatea de a spune că 2+2=4”, atunci astăzi America nu mai este o țară liberă.”[3]

SURSE

  1. http://inliniedreapta.net/comunismul-american/
  2. http://inliniedreapta.net/originile-corectitudinii-politice/
  3. http://www.culturavietii.ro/2016/09/06/nasterea-marxismului-cultural-cum-a-reusit-scoala-de-la-frankfurt-sa-transforme-america/
  4. Foto: Twitter/Ramireztoons
  5. Foto: Internet

Citiți și...

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro