Coloniștii germani descoperă în anul 1572 o intrare către Centrul Pământului într-un munte din Mato Grosso din Brazilia

by “Dupa ce au renuntat la vechea lor patrie la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, nemtii au reusit, numai cu ajutorul farfuriilor lor zburatoare si al submarinelor lor uriase, sa inceapa o noua viata intr-un alt loc din lume, caci n-au mai revenit. Dar se pune o intrebare decisiva: […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Dupa ce au renuntat la vechea lor patrie la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, nemtii au reusit, numai cu ajutorul farfuriilor lor zburatoare si al submarinelor lor uriase, sa inceapa o noua viata intr-un alt loc din lume, caci n-au mai revenit. Dar se pune o intrebare decisiva: “Unde au plecat?”

Pentru a intelege unde s-au dus nemtii, de ce sunt acolo si in special cum au ajuns in acel loc, trebuie sa se cunoasca urmatoarele episoade. Este vorba despre un caleidoscop al inventivitatii germane intre secolele al XVI-lea si al XX-lea.

S-a plecat de la premisa ca mai multe sate de colonisti germani, care au parasit Germania in secolul XVI-lea, au pierit undeva pe Amazon, aproximativ la 600 km in amonte. De existenta acestor pionieri aproape ca se uitase.

Agentii Aliatilor, care-i cautau pe ultimii sustinatori ai lui Hitler pe la sfarsitul anilor ’40, au dat intamplator peste urmasii colonistilor din secolul al XVI-lea, a caror prezenta a schimbat rezultatul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Desigur, acest fapt senzational va fi ascuns in continuare presei si opiniei publice.

Intamplarile in cauza au inceput in anul 1572, cand vreo 500 de germani indrazneti, alesi pe spranceana, dintre care majoritatea proveneau din ducatul Saxa-Coburg, adaugandu-li-se si recruti din Bavaria si Prusia de est, au fost solicitati de regele Sebastian I al Portugaliei ca mercenari pentru a construi o garnizoana pe Amazonul superior.

Soldatilor germani li s-a permis sa-si ia sotiile cu ei, deoarece dupa lasarea la vatra urma sa primeasca pamanturi pentru colonizare in interiorul actualei Brazilii. Era vorba in special de familii luterane care in locul de bastina suferisera persecutii din cauza credintei imbratisate.

Acesti aventurieri au pornit de la Lisabona cu trei nave de razboi usoare, inarmate, in lungime de aproximativ 40 metri. Prima lor sarcina consta in construirea unui fort portughez pe unul dintre cursurile superioare ale Amazonului, in regiunea de granita dintre Brazilia si Ecuadorul de astazi.

Dupa asta, germanii urmau sa ocupe fortul pentru a apara tinutul de spaniolii care se asezasera pe partea cealalta a fluviului. Papa Pius al V-lea daduse o bula prin care America de Sud era impartita intre cele doua popoare. Spania a primit partea de vest a continentului, iar Portugalia pe cea din est.

wpid-wp-1438614280477

La capatul calatoriei, echipajul portughez si mercenarii germani au fost atacati de catre indigeni, fiindu-le distruse si navele. Germanii si portughezii au reusit sa salveze cateva vaci, porci, gaini si caini, precum si seminte de fructe si legume.

In jungla, oamenii au trebuit sa se apere de bastinasi, care incercau sa-i ucida. Indienii luptau cu arcul, dar erau neputinciosi in fata scuturilor si a prafului de pusca. Europenii au trebuit sa se obisnuiasca mai intai cu tactica luptei in jungla, deoarece pana atunci nu mai avusesera de-a face decat cu batalii in cap deschis.

In cele din urma, pe versantul unui munte au dat de intrarea intr-o pestera. Germanii, care in cursul retragerii fusesera urmariti de indieni, au fost multumiti ca au putut sa-si salveze animalele si lucrurile.

Temandu-se de “spiritele pesterii”, bastinasii s-au restras. Asa a ajuns pestera locul de refugiu al germanilor, care s-au instalat acolo iesind sa atace la anumite intervale pentru a se hrani. In grota au gasit din belsug apa de baut si au invatat sa traiasca intr-un mod primitiv.

Cu toate astea, n-au mai indraznit sa iasa in lumea primejdioasa din afara si numai puternica lor dorinta de supravietuire i-a impiedicat sa-si piarda nadejdea. Cativa membri ai grupului au patruns mai adanc in pestera si au comunicat ca aceasta ar constitui, de fapt, un tunel subpamantean.

Au gasit si urmele unor oameni care trecusera prin pestera inaintea lor. Poate acesta era si motivul pentru care indienilor le era frica sa se apropie de locul respectiv. Albii au patruns in tunel, fara sa stie precis incotro mergeau, dar cu speranta ca tunelul va duce catre suprafata si-i va scoate intr-un tinut cu indieni mai prietenosi.

Povestea acestei aventuri a fost consemnata in jurnalul de bord al navei care a salvat grupul. Conducatorul supravietuitorilor atacului indian din 1572 era un german pe nume von Luckner. Tot el a organizat fuga prin tunel si, fara sa stie, a calauzit ce-a mai ramas din grupa tot mai adanc prin coridoarele subterane, pana cand au dat peste o pestera slab luminata cu o arie de 100 km patrati.

Tavanul avea o inaltime de aproximativ 100 metri, iar podeaua era din pamant propice agriculturii. Aici, germanii si-au stabilit prima comunitate invulnerabila fata de atacurile din afara. Paziti de vanatorii de capete si de o jungla neprimitoare, au construit un sat care pe parcursul anilor a devenit patria lor.

In calatoria lor in lumea subterana, europenii au avut mereu destul apa potabila, care curgea de la suprafata prin fagase formate de ploaie sau chiar de paraiase. Pe parcursul primilor 160 km erau aproximativ aceleasi temperaturi ca la suprafata.

In anii urmatori, cand au patruns mai adanc, au dat de 30 pana la 35 de grade celsius. Supravietuirea constituia o problema zilnica, insa macar aici erau in siguranta fata de elementele adverse ale naturii cum ar fi ploaia, frigul si animalele de prada.

In acea perioada, colonistii reprezentau o civilizatie pierduta, nu s-ar mai fi putut intoarce la suprafata ca un grup intreg. Fara sperante, dar inzestrati cu un puternic instinct de supravietuire, au rupt toate legaturile cu vechea patrie si si-au luat o noua identitate, pastrandu-si insa cu sfintenie mostenirea culturala, lingvistica si religioasa.

Ei s-au straduit sa le transmita aceste lucruri urmasilor, in timp ce pribegeau prin tunele si se obisnuiau cu noua viata. De sute de ani umblau zvonuri ca pe cursul superior al Amazonului au fost vazuti oameni albi. Aceste zvonuri s-au adeverit. Unii dintre germani au iesit cu precautie la suprafata si au construit rute comerciale, asemanatoare cu cele ale francezilor in “Coeur de Bois” din America de Nord.

Ei au facut schimb de marfuri cu indienii si au luat legatura si cu asezarile negustoresti construite de alti albi pe malurile raurilor. Ascunzatoarea lor o tineau mai departe secreta. Au facut tot posibilul sa impiedice eventualitatea ca cineva sa dea intamplator peste intrarea in tunelul care ducea catre patria lor din interiorul Pamantului.

Cei care au gasit-o, totusi, nu s-au mai intors niciodata. In timp ce colonistii americani au pornit in secolul al XVIII-lea catre vest, daramand obstacol dupa obstacol pe drum, nemtii inaintau tot mai mult in interiorul Pamantului.

De la prima colonie sigura si-a croit drum prin tunel o grupa sub conducerea unui oarecare Wagner. A fost descoperita o alta pestera uriasa unde s-a intemeiat o alta colonie, care a primit numele de “Wagner”.

La mijlocul secolului al XVII-lea, germanii au creat un fel de tren primitiv cu care isi transportau recolta si animalele. Au inceput sa se ocupe de agricultura si au cultivat orzul care s-a adaptat foarte bine fotosintezei realizate cu lumina reflectata de peretii grotei.

Aceasta reflexie o foloseau si ca lumina naturala. Era putin mai slaba, dar ochii se acomodau usor. Inaintand din ce in ce mai mult in interior, au construit sase orase de-a lungul unei portiuni lungi de 5.000 de km. Urmasii lor au supravietuit bolilor si foametei. La fel ca o armata intr-un tinut neprietenos si-au cladit avanposturi. Dupa ce le terminau, o parte din ei plecau mai departe.

Colonistii trebuiau insa se se confrunte cu o problema permanenta. Pentru a le intelege greutatile, trebuie sa spune ca tunelul initial pe care l-au urmat ducea prin labirinturi pe o lungime de 5.000 km. Din numeroasele coridoare laterale, germanii erau deseori atacati de creaturile unei rase subpamantene care incercau sa-i omoare.

O data, acesti “rai” sau “fii ai Satanei”, dupa cum au fost numiti de germani, au reusit sa-i incercuiasca. Ca sa se elibereze, germanii au fost nevoiti sa sfredeleasca printr-un perete gros de un kilometru, alcatuit din stanci si pietris.

Locuitorii initiali ai lumii interioare ii urau pe noii veniti, dar au fost de acord sa-i conduca in siguranta la suprafata, daca promiteau sa paraseasca definitiv taramul subteran. Germanii care inca mai locuiau in orasele din tunele sustineau ca in interiorul scoartei terestre sunt multe orase locuite de acesti “rai”.

Oamenii acestia, care traiau deja de peste 400 de ani sub pamant, spuneau ca toata scoarta pamanteasca este plina de locuitori ai pesterilor din rase subpamantene, care s-au refugiat in interior pentru a se salva de inundatii sau alte catastrofe produse in perioada dinainte sau de dupa civilizatiile adamice.

Se spune ca ar exista sute de orase mari la o adancime intre 100 metri sau mai multi kilometri in adancum Pamantului. Este posibil ca acei colonisti germani din 1572 sa fi fost ultimii dintr-un sir lung de popoare care si-au cautat noua patrie in interiorul Pamantului.

Pe parcursul anilor s-au nascut trei generatii de germani in sistemul de tunele subpamantene. “Cartitele” germane au construit o serie de orase, ca de exemplu:

  1. Hagner – in 1977 avea 180.000 de locuitori;
  2. Baron von Brickner – 100.000 de locuitori;
  3. Sillisteen – 20.000 de locuitori;
  4. Arhiducele de Kitchiner – 62.000 de locuitori.

Apoi, in al 75-lea an de colonizare, unii dintre ei au pornit spre “Tara Fagaduintei”. Cand au iesit la lumina zilei printr-o deschizatura in stanca, nu si-au putut crede ochilor. Toti erau nascuti sub pamant, dar li se povestise ca mai exista si o alta lume.

Acum vedeau un cer interminabil, pomi si o priveliste deluroasa minunata. Ceea ce i-a impresionat cel mai mult era faptul ca totul se scalda intr-o lumina slaba, care cobora din cerul adevarat. Totusi, ei se aflau inca in interiorul Pamantului, sub Noua Zeelanda si Australia de azi, lucru de care nu erau constienti.

Jubiland, au trimis rugaciuni de multumire cerului si s-au bucurat din tot sufletul, deoarece credeau ca se afla din nou la suprafata. S-au intors repede in tunel si au raportat despre minunea pe care au descoperit-o.

Tot mai multi germani au inceput sa iasa din sistemul de tunele. Dupa un timp au luat legatura cu locuitorii noii tari, care corespundeau cu tipul uman nordic. Acestia le-au spus ca se retrasesera aici, in interiorul Pamantului, in aceasta cavitate uriasa, unde locuiau impreuna in pace sute de milioane de oameni.

“Noii Atlanti”, cum s-au denumit, calatoreau cu carute cu patru roti ce nu erau trase de boi sau cai. Acesti oameni traiau intr-o civilizatie superioara pe care stramosii le-o lasasera cu multi ani inainte.

Ceea ce ii uimea pe germani era faptul ca acesti atlanti aveau o foarte mare speranta de viata, iar imbatranirea nu se vedea pe fetele lor si nici nu avea vreo influenta negativa asupra starii psihice. Germanii au observat repede ca printre localnici nu exista oameni in varsta.

Germanii din tunele vor mai avea parte si de o alta surpriza. Atlantii sau atturienii, dupa cum isi mai spuneau, au chemat consilieri de pe un alt continent din interiorul Pamantului, pe care ei il denumeau Bodland, pentru a-si spune parerea despre noii veniti.

Cand cei din Bodland si germanii din tunel au stat de vorba, au fost placut surprinsi sa constate ca limba lor avea aceleasi radacini! Ei au ascultat cu rasuflarea taiata povestea celor din Bodland despre fuga lor in lumea subpamanteana din urma cu 3.000 de ani, cand au fost atacati de o rasa rauvoitoare care a venit de undeva din Univers cu nave spatiale si cu o tehnica superioara, distrugandu-le orasele si ucigand milioane de oameni din randurile lor.

Doar cateva mii au putut sa se salveze in pesteri dupa catastrofa care a avut loc in actualul Iran, Pakistan si Siria. Aceste tari au fost populate in vechime de o rasa de oameni cu pielea deschisa, care se numeau “Bacchis”, iar mai tarziu “bodlandezi” sau “Boden”. Dupa multi ani, ei s-au restras prin tunele in lumea subpamanteana.

Invitati sa viziteze Bodland-ul, germanii au observat curand ca locuitorii de aici aveau cel mai modern popor pe care-l intanisera vreodata. Atlantii au acceptat sa-i lase pe germani sa se aseze pe un continent relativ nelocuit la sud de Bodland.

Acolo, cea de-a doua rasa de arieni a lumii subpamantene avea sa puna bazele unei noi culturi. Trebuia doar sa garanteze ca va trai in pace si prieteni cu celelalte popoare si ca nu se va intoarce in lumea de la suprafata.

Asa a luat fiinta o noua rasa germana. Radacinile lor erau chiar in Germania, dar apoi dispareau in sistemele de tunele din America de Sud. De acolo au drumetit timp de trei generatii in interiorul Pamantului, unde din cele 250 de perechi initiale s-a nascut o natiune care astazi este cunoscuta drept cele “Sase Regate Saxone”.

Cu trecerea anilor, o parte din locuitorii tunelelor au fost nevoiti, din cauza suprapopularii, sa inainteze din ce in ce mai mult spre interior si sa-si caute o noua patrie in cele sase regate subterane. In secolul al XX-lea, fiecarei familii i s-a permis sa aiba doar cate doi copii, deoarece marimea pesterii in care se situa orasul nu mai permitea cresterea populatiei.

La inceputul secolului al XVIII-lea, cativa membri ai noii aristocratii germani au convins rasa mai varstnica a celor din Bodlanda sa-si trimita primii nascuti la universitati din Germania. Acesti tineri au fost obligati sa depuna un juramant al tacerii si au zburat cu un avion catre Germania in mai putin de o jumatate de zi.

Acolo s-au dat drept fiii unor bogati posesori de plantatii din bazinul Amazonului. Astfel, printii germani dintr-o lume uitata de peste 200 de ani au primit o educatie aleasa in arta si istorie de la cele mai bune universitati din lumea de deasupra. La intoarcerea in patria lor subterana, acesti tineri au povestit despre evolutiile tehnice pe care le-au vazut la suprafata.

Cand, de exemplu, a fost descoperita in Germania presa tipografica, principele mostenitor von Luckner a adus-o in lumea din interior. In ciuda izolarii, comunitatile germane din tunele au auzit ca s-a luat din nou legatura cu civilizatiile din afara spatiului, cu cei care ii parasisera pe stramosii lor.

Dar, deoarece propria lor civilizatie se dezvoltase asa de bine, au decis sa ramana acolo. Tunelul initial avea multe fundaturi si, cu toate ca i s-au adus multe imbunatatiri, isi urma inca traseul natural, cu meandre asemeni cursului unui rau.

In anul 1851, germanii din tunel si-au lasat la o parte retinerea fata de oamenii de la suprafata si au adus de acolo un inginer care sa le imbunatateasca sistemul. Intr-un loc el a scurtat labirintul galeriilor cu 400 de km, forand o portiune dreapta de 15 km.

In cadrul acestei galerii a fost sapata o pestera de doi kilometri patrati. Acolo s-au construit mai tarziu depozite, cladiri si altele. S-a forat mai departe si au fost inlaturate curbele. Vechea lungime de 5.000 de km a fost considerabil micsorata.

Locuitorii au imprumutat aparatura tehnica si materiale de la cei din Bodland si incet-incet au pus la punct un sistem de trenuri electrice pe care le-au imbunatatit mereu. Dar intrarea in tunel de la granita dintre Brazilia si Peru a ramas un secret bine pastrat.

Pentru acei germani care s-au stabilit in Centrul Pamantului, in lumea cava, clima era foarte placuta, numarul lor crescand pana la inceputul secolului al XX-lea la zece milioane. In urma vizitelor frecvente pe taramul de deasupra au inceput sa circule zvonuri despre printii germani care, desi locuiau sub Pamant, studiau la universitati germane.

De asemenea, inginerul german a povestit despre munca sa din orasele secrete. In Primul Razboi Mondial, germanii din tunel au trimis un regiment de voluntari pentru a lupta de partea compatriotilor lor. Membrii regimentului si-au gasit multe rude, urmasi ai celor de care se despartisera stramosii lor cu 14 generatii in urma.

Oare nemtii din lumea subterana care au vizitat Germania in perioada Primului Razboi Mondial si-au sfatuit concetatenii de pe Pamant sa-si lase deoparte prudenta si sa divulge secretul existentei lor ? Raspunsul este afirmativ, dar se mai adauga si alte aspecte.

In documentele Departamentului de Stat american din decembrie 1914 si din ianuarie pana in martie 1915 se descriu eforturile pe care le-au facut Statele Unite pentru a pune capat Primului Razboi Mondial. Aici sunt mentionate si eforturile depuse de germani ca sa-si pastreze un acces liber la natiunea-sora subpamanteana.

Una dintre conditiile semnarii armistitiului a fost urmatoarea:

“Germania imperiala cere trecerea nestingherita catre lumea subpamanteana prin Antarctica, peste Polul Sud, in scopul unei viitoare colonizari.”

Mai tarziu, un reprezentant al Departamentului american de Stat, colonelul House, a prezentat aceasta clauza premierului englez, Lloyd George. Acesta a ras si a spus:

“Dati-le germanilor acest bloc de gheata cu morse si pinguini. Nu este decat un frigider urias. Poate ca germanii au innebunit ?”

In ceea ce priveste lumea subterana, premierul englez, Lloyd George, credea ca era o gluma. Se pare ca in 1915 ministrul german al afacerilor externe, contele Zimmermann, stia mult mai multe decat Aliatii despre lumea din centrul planetei.

Ceea ce nu aveau habar Aliatii era ca germanii elaborasera trei proiecte care dezvaluiau mai multe despre interiorul Pamantului decat unele traditii sau mituri nedemonstrate. 1913 a fost anul cand germanii au incercat pentru prima oara sa dovedeasca existenta “lumii din adancuri” si sa echipeze o expeditie pentru a cerceta atent acest taram necunoscut si a-l cuceri pentru Germania.

O lucrare stiintifica despre aceasta calatorie neobisnuita a fost realizata in 1977 la o facutate de stiinte de la Universitatea Georgetown, prelegerea fiind tinuta de un fost RFG-ist de atunci. Informatiile au fost primite cu stupoare de catre oamenii de stiinta consacrati; mai tariu insa, toti martorii au fost somati sa pastreze o tacere totala.

Probabil ca nemtii cunosteau teoriile emise in 1818 de John Cleves Symmes, un soldat din infanteria SUA, cum ca Pamantul era intr-adevar cav si deschis la poli. Un alt american, Cyrus Reed, a pledat si el in favoarea acestei teorii, acoperindu-se de ridicol.

“Lumea din adancuri” fusese deja mentionata de James McBridge intr-o carte publicata in 1816, iar in 1838 sustinatorii lui Symmes au finantat o expeditie americana in Actica. Se poate oare ca ei sa fi cunoscut si povestea lui Jens si Olaf Jansen, care sustineau in 1829 ca au plecat cu un mic vas pescaresc spre Polul Nod, ajungand intr-o tara in care ar fi locuit uriasi albi ?

Aparent, au stat acolo doi ani, pana cand au iesit pe la Polul Sud. Doar unul dintre ei a supravietuit, insa dupa ce si-a spus povestea a fost internet intr-o casa de nebuni. Oare era posibil sa fi cunoscut si relatarile primilor exploratori polari ?

Astfel, Frittjof Nansen, care a trait intre 1861 si 1930 si practic nu a ajuns la pol, atingand totusi latitudinea de 86 de grade, a povestit ca in locul Soarelui a vazut doar un disc rosu invapaiat, plat, strabatut de patru dungi negre egale.”[1]

Populaţia subpământeană din Mato Grosso şi nebulosul regat Agartha

Lumile subpământene din Mato Grosso

“Tradiţiile cele mai fantastice, cum ar fi de exemplu cele pornite de la lucruri scrise în cutare sau cutare roman mai vechi, pot să suscite de multe ori discuţii şi interpretări de tot felul. După profesorul Henrique Jose de Souza, preşedintele Societăţii de Teozofie din Sao Lourenco (Brazilia), există posibilitatea ca Fawcett şi cei care îl însoţeau în expediţie să fi căzut prizonieri în mâinile unei populaţii subpământene din Mato Grosso. Asta ar însemna că exploratorii din 1925 au parcurs un lung coridor care se pierde în măruntaiele pământului şi au pătruns în miezul unei civilizaţii înfloritoare ce se află sub scoarţa terestră a întregii Americi de Sud. Profesorul de Souza, după această explicaţie, adaugă: “Locuitorii acestui regat aparţin probabil rasei antediluviene care trăia altădată în Lemuria şi în Atlantida, continente astăzi înghiţite de apele oceanelor”.

Să adăugăm că toate acestea concordă cu afirmaţiile autorului tradiţionalist Ferdinand Ossendowski, care certifica autenticitatea unor asemenea populaţii scriind: “L-am auzit pe un învăţat lama chinez spunând că toate cavernele subterane ale Americii sunt locuite de vechea rasă a oamenilor care trăiau acolo mai înainte şi care au dispărut sub pământ. Toate aceste populaţii şi întregul stat subpământean sunt guvernate de căpetenii care se supun autorităţii Regelui Lumii. Acolo trăiesc şi atlanţii şi vechii locuitori ai ţării Mu care au reuşit să scape de potopul care le-a înghiţit vechile lor pământuri. Toţi aceştia locuiesc în caverne luminate în aşa fel încât acolo poate creşte vegetaţia de pe urma căreia reuşesc să subziste. Bineînţeles că oamenii de acolo trăiesc la nesfârşit şi nu sunt atacaţi de niciun fel de boli.”

Nebulosul regat Agartha

Cercetând mai îndeaproape afirmaţiile lui Ossendowski, s-ar zice că mai toate civilizaţiile străvechi, înainte de a se hotărî să piară, au delegat într-un fel sau altul câte un grup de iniţiaţi pe lângă Regele Lumii, misteriosul personaj ce domneşte peste un popor subpământean care “a atins gradul cel mai desăvârşit al cunoaşterii”. Iar aceste lucruri, de neînţeles la prima vedere, se leagă cu ce se ştie despre nebulosul regat Agartha, aflat, după legendă, în adâncurile pământului, sub munţii Himalaya.

Cu aproape şase mii de ani în urmă, un bătrân considerat de toată lumea sfânt a pierit în adâncurile pământului împreună cu toată familia sa. Exact la fel s-a întâmplat şi cu cele două triburi ale lui Israel pomenite în Biblie («triburile pierdute»). Legenda spune că intrarea în Agartha s-ar afla fie în Afganistan, fie în Tibet, undeva între Chigatze şi Shamballah.

Oamenii subpământeni cu două limbi

Prinţul Şultun Beyli i-a făcut lui Ossendowski o descriere precisă a mirificului regat Agartha, aşa cum a rămas cunoscută în credinţele ce dăinuie în acest colţ de lume, iar Ossendowski a transcris totul fără să se mire de ceva. Numai că dacă el putea considera fireşti toate cele auzite, nouă ne vine greu să nu fim suspicioşi cel puţin în legătură cu unele. Bunăoară, iată cazul bătrânului brahman din Nepal care, după spusele prinţului Şultun Beyli, a întâlnit în Siam un pescar în tovărăşia căruia a pornit să facă o călătorie pe mare. În a treia zi de călătorie pe ape, ei au ajuns la o insulă unde au dat peste un neam de oameni care aveau câte două limbi, putând vorbi cu fiecare din ele câte un grai aparte. Oamenii aceştia i-au arătat brahmanului şi nişte animale nemaivăzute, nişte şerpi uriaşi cu o carne neînchipuit de gustoasă, păsări cu dinţi care pescuiau cu spor în apele mării şi aduceau peştele stăpânilor lor şi câte şi mai câte. Locuitorii acestei insule i-au spus brahmanului că ei vin dintr-o altă lume, care se află sub pământ, şi chiar i-au spus multe lucruri despre credinţa şi despre rugăciunile lor…”[2]

SURSE

  1. Jan Van Helsing – “Organizatia secreta Soarele Negru – loja elitei celui de-al Treilea Reich”.
  2. http://www.lovendal.ro/wp52/populatia-subpamanteana-din-mato-grosso-si-nebulosul-regat-agartha/
  3. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro