Codex Alimentarius, Henry Kissinger, “Memorandumul 200” și “Criza Alimentară” – planul Iluminaților de a reduce populația Planetei cu 90%

by În 1974, la Conferinţa Mondială a Alimentaţiei care a avut loc la Roma, secretarul de stat al SUA de atunci Henry Kissinger declara: „În anul 1984, nici un bărbat, femeie sau copil nu se va mai duce flămând la culcare”. Participanţii la conferinţă, între care numeroşi lideri politici şi […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

În 1974, la Conferinţa Mondială a Alimentaţiei care a avut loc la
Roma, secretarul de stat al SUA de atunci Henry Kissinger declara: „În anul 1984, nici un bărbat, femeie sau copil nu se va mai duce flămând la culcare”. Participanţii la conferinţă, între care numeroşi lideri politici şi miniştri ai agriculturii, au plecat de la consfătuire însufleţiţi de acest gând măreţ: de a pune capăt foametei.

Obiectivul atât de îndrăzneţ declarat de către Henry Kissinger a creat impresia că există un plan de eradicare a foametei. De fapt, n-a existat nici un plan. Nici Henry Kissinger însuşi n-a înţeles prea bine dificultatea măsurilor necesare pentru atingerea acestui ţel. Din păcate, acelaşi lucru se poate spune despre cei mai mulţi conducători politici de astăzi.

În 1996, reprezentanţii guvernelor s-au întâlnit din nou la Roma, într-o conferinţă de vârf privind alimentaţia mondială, pentru a trece în revistă perspectivele acesteia. De data aceasta, delegaţiile celor 186 de ţări participante au stabilit drept obiectiv reducerea la jumătate până în 2015, a numărului celor afectaţi de foamete.

Dar la fel cum nici în 1974 n-a existat un plan pentru atingerea acestui obiectiv, nici de data asta delegaţii nu au dovedit că au înţeles amploarea eforturilor necesare în acest scop. Într-un comunicat al FAO din 1999, după doar trei ani de la stabilirea acestui modest ţel, se preciza că obiectivele pentru 2015 nu pot fi atinse pentru că „dezvoltarea e prea înceată, progresul prea inegal”. Asigurarea permanentă a hranei populaţiei umane este însă condiţia esenţială pentru conservarea vieţii pe Terra. Dar, omenirea se confruntă actualmente cu o criză alimentară fără precedent în istorie.

faa25-codex-alimen-article-how-codex-alimentarius-promotes-dangerous-gmos

Dar care este originea foametei ? Se pare că există un consens al specialiştilor FAO că, printre altele, „foametea este rezultatul deciziilor omului – mai ales decizii referitoare la modul de organizare a societăţii”. Amartia Sen, laureat al Premiului Nobel, motivează convingător că „sărăcia – şi nu lipsa hranei – este adesea cauza care dă naştere la foamete. Într-adevăr, aproape 80% dintre toţi copiii malnutriţi din ţările în curs de dezvoltare de la începutul anilor ’90 trăiau în ţări cu mari surplusuri alimentare”.

În Statele Unite, companiile alimentare cheltuiesc pe publicitate mai mult decât oricare alte industrii – circa 30 de miliarde de dolari anual. Reclamele pentru alimente sunt, de asemenea, categoria publicitară de vârf şi în Austria, Belgia şi Franţa. Cheltuielile cu publicitatea pentru alimente în ţările în curs de dezvoltare sunt mai mici, dar cresc rapid pe măsură ce veniturile se măresc şi ele. În Asia de Sud-Est, de exemplu, cheltuielile cu reclama alimentară s-au triplat între 1984 şi 2010, de la 2 miliarde la peste 6 miliarde de dolari.

Însă, trebuie avut în vedere că deciziile umane eronate pot agrava flagelul foametei. La aceste decizii, se adaugă şi fenomene reale ale crizei alimentare determinată de „explozia demografică”, degradarea solurilor agricole, reducerea productivităţii relative a solurilor agricole şi reducerea suprafeţei agricole pe cap de locuitor al Terrei. Cu circa patru milenii şi jumătate în urmă, oraşele state ale Sumerului antic, Irakul de astăzi, au fost confruntate cu o problemă tulburătoare – criza alimentară.

Terenurile lor agricole acumulau, constant în timp, sare, produs derivat din evaporarea apei pentru irigaţii. Sarea distrugea fertilitatea solului şi, după un timp, recoltele se reduceau până când multe parcele au devenit în întregime neroditoare. Deşertul care se acumula, pe zi ce trecea, atunci, se observă astăzi în întinderea dintre Tigru şi Eufrat, leagănul culturii şi civilizaţiei umane.

O perioadă, sumerienii au ripostat la degradarea solului şi micşorarea recoltelor cultivând alte terenuri noi. Dar, la un moment dat, s-a ajuns la limita expansiunii în zona respectivă. În următoarele trei secole, acumulările de sare au dus la scăderea recoltelor cu mai mult de 40%.

Producţia agricolă diminuată continuu, însoţită de creşterea tot mai accentuată a populaţiei, au dus la scăderea rezervelor alimentare şi, mai departe, la reducerea capacităţii de întreţinere a vieţii în zona Mesopotamiei, înfloritoare în perioada precedentă. Până la 1800 î.H., agricultura sumeriană a intrat efectiv în colaps, iar această civilizaţie, odinioară glorioasă, a căzut în obscuritate. Astăzi numai arheologii scormonesc zona pentru a evidenţia o cultură şi civilizaţie apuse3.

Declinul Sumerului antic este o lecţie îngrijorătoare pentru viitorul culturilor şi civilizaţiilor actuale, cu atât mai mult, cu cât în vremurile antice populaţiile puteau migra în zone neepuizate de capacitate de întreţinere a vieţii, pe când astăzi este afectată global, întreaga noastră planetă de dezastrul epuizării capacităţii de hrană a populaţiei lumii.

Tendinţe actuale: de la risipă la lipsuri. Polarizarea tot mai accentuată a siguranţei alimentare pentru populaţia lumii se concretizează în existenţa la unul din polii sociali, a supraconsumului, iar la celălalt pol existenţa foametei distrugătoare de vieţi omeneşti.

Aşa cum arată Alan Durning, bogaţii reprezintă circa 20% din populaţia lumii care-şi organizează vieţile în jurul automobilelor, regimurilor alimentare bazate pe carne şi produse preambalate şi de unică folosinţă, producând circa 80% din daunele ecologice ale planetei. În acelaşi timp, alţi circa 30% din locuitorii planetei trăiesc într-o sărăcie absolută.

Merită însă subliniată o idee importantă desprinsă din prezentarea lui Alan Durning şi anume că circa 50% din populaţia lumii îşi satisfac, actualmente, majoritatea nevoilor lor fundamentale pe căi relativ viabile. Ei se deplasează cu bicicleta şi cu mijloacele de transport în comun de suprafaţă, se alimentează cu regimuri sănătoase de cereale, legume şi ceva carne, cumpără puţine mărfuri preambalate şi reciclează majoritatea reziduurilor lor. Dar, tendinţa este de creştere continuă a procentului celei dea a treia stări sociale, a celor săraci.

Situaţia actuală a producţiei alimentare. Desigur, izvorul principal al produselor alimentare îl constituie agricultura. După 1950, producţia agricolă, baza producţiei alimentare, a crescut până în 1990. Doi factori esenţiali au determinat creşterea producţiei agricole după 1950 şi anume: irigaţiile şi utilizarea pe scară largă şi intensivă a fertilizatorilor.

Descoperirea, din 1847, făcută de chimistul german Baron von Liebig Justus (1803-1873), fost profesor de chimie organică la Universitatea din Giessen între 1852 şi 1856, că toate substanţele nutritive pe care le extrag plantele din sol pot fi refăcute artificial prin sinteză chimică, în formă minerală, a pus bazele industriei moderne a fertilizatorilor pentru creşterea producţiei agricole. Dar, folosirea intensivă a acestor fertilizatori s-a făcut după 100 de ani de la descoperirea lor, după 1950.

Posibilitatea de utilizare a fertilizatorilor este dependentă de umiditatea solului. Nu contează dacă umiditatea provine din ploi abundente sau irigaţii. Ca urmare, creşterea intensităţii de utilizare a fertilizatorilor între 1950 şi 1990, a fost influenţată direct şi de către creşterea suprafeţelor irigate. Tendinţa de limită asimptotică a rezervelor de produse alimentare, prin limita asimptotică a producţiei agricole globale şi reducerea celei specifice (pe locuitor) pune sub semnul întrebării securitatea alimentară a populaţiei umane.

După 1989, utilizarea fertilizatorilor a început să scadă, ca urmare sesizării faptului că în tendinţa de adaptare la aceste substanţe, plantele au început să absoarbă din ce în ce mai multe substanţe nutritive şi să fie influenţată calitatea alimentară a cerealelor de către fertilizatorii utilizaţi.

Căutarea unor alternative este determinată de actualele tendinţe de creştere continuă a cererii de produse alimentare, ca urmare a creşterii populaţiei, a puterii de cumpărare a unei părţi a acesteia şi limitele cu care se confruntă comunitatea umană în ce priveşte capacitatea creşterii producţiei alimentare prin măsurile tradiţionale.

Securitatea alimentară depinde, îndeosebi, de tendinţele manifestate, din acest punct de vedere, în cele două mari puteri mondiale, producătoare şi consumatoare de produse agricole: SUA şi China. Pentru SUA, creşteri mari ale productivităţii pământului s-au obţinut în anii ’50 şi ’60, când productivitatea a crescut, în medie, cu 3,7% anual. Apoi, în perioada anilor ’70, ea a scăzut până la 1,9% anual, adică la circa jumătate. În anii ’80, scăderea productivităţii pământului a ajuns la circa 1% anual.

În China, din 1950 până în 1977, productivitatea pământului a crescut cu 2,7% anual, în special datorită extinderii irigaţiilor. După 1977, datorită reformelor economice din 1978, productivitatea pământului a explodat pur şi simplu, astfel că recolta de cereale la hectar a crescut de la 2,11 tone în 1977, la 3,41 tone în 1984, o creştere de 7% anual. Aceasta a făcut ca producţia de cereale a Chinei să o depăşească pe cea a SUA, permiţând Chinei să-şi dezvolte şi şeptelul, în special al porcinelor. Creşterea productivităţii s-a datorat creşterii, pe baza irigaţiilor, a consumului de fertilizatori, în aceşti şapte ani, de peste trei ori.

Dar, pentru a se vorbi de siguranţa hranei este necesar să se prezinte şi date privind evoluţia consumului de produse agricole. Ori, dacă se manifestă o tendinţă de creştere a producţiei în Asia, consumul evoluează în aceeaşi direcţie. Asia are însă, între Pakistanul de Est şi Japonia o populaţie de circa 3,1 miliarde de locuitori, aproape jumătate din populaţia lumii.

Excluzând Japonia, în această regiune, economia a crescut cu circa 8% anual din 1991 până în 2000. Nu există precedent în istorie în care atât de mulţi oameni să contribuie la un ritm atât de ridicat al producţiei şi care să ridice şi pretenţii similare în ceea ce priveşte consumul, mai ales din punct de vedere alimentar.

Astfel, China este ţara care înregistrează cea mai mare creştere economică din zonă, economia ei crescând cu două treimi între anii 1990 şi 1995. Dat fiind o creştere a populaţiei cu puţin peste 1% anual, aceasta înseamnă că venitul mediu anual a 1,2 miliarde de oameni a crescut cu 60%

în numai cinci ani. O mare parte din acest venit suplimentar se transpune în pretenţii pentru mai multe produse alimentare. În această perioadă de cinci ani, consumul de produse alimentare a crescut în China cu 40 milioane de tone.

Din acest total, 33 milioane de tone au fost consumate sub formă de nutreţ pentru animale, iar 7 milioane tone direct sub formă de hrană umană. Tendinţe asemănătoare se manifestă şi în alte ţări din zonă. Astfel, în India industria cărnii se dezvoltă cu 15% anual, dublându-se la fiecare cinci ani. Industria cărnii în Indonezia, ţară cu 200 milioane de locuitori, creşte cu o rată comparabilă cu cea a Chinei. Consumul de nutreţ creşte acum în toată Asia: în China, India, Indonezia, Malayezia, Pakistan, Filipine, Coreea de Sud, Thailanda şi Vietnam.

Această creştere record a bunăstării pentru un segment atât de mare a populaţiei globului explică de ce surplusurile mondiale s-au transformat în lipsuri. Importul de cereale în Asia a crescut de la 6 milioane tone în 1950 la peste 90 milioane tone în 1995. Câteva ţări asiatice, inclusiv Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan, importă acum mai mult de 70% din cerealele pe care le consumă. Asia devine din ce în ce mai mult o regiune puternică industrial, dar vulnerabilă agricol.

Creşterea consumului şi a capacităţii de achiziţie a produselor agricole în această zonă asiatică a globului, suprapopulată, a determinat o accentuare a foametei în alte zone ale globului, mai ales cea africană. Accentuarea foametei este determinată şi de faptul că anual populaţia globului creşte cu circa 90 milioane de locuitori a cărei hrănire depinde acum aproape în întregime de creşterea productivităţii pământului.

Dar câţi oameni poate hrăni Pământul ? La această întrebare a căutat să dea răspuns, în septembrie 1994, cele 179 delegaţii întrunite la Cairo în cadrul Conferinţei Internaţionale pentru Populaţie şi Dezvoltare. Nici aici nu i s-a găsit un răspuns acceptat de participanţi, făcându-se numai anumite aprecieri privind creşterea populaţiei globului şi măsurile ce trebuiesc luate pentru stabilizarea ei.

În ce priveşte răspunsul concret la întrebarea câţi oameni poate hrăni Pământul ?, se avansează cifre foarte variate şi uneori de mărimi inimaginabile. Într-o carte publicată în 1978, Silviu Neguţ4 avansează nişte cifre incredibile, că într-un timp scurt circa 30 de miliarde, iar pe timp lung circa 120 miliarde de oameni.

Răspunsul, totuşi, nu este aşa de complicat, dacă se face referiri la date exacte înregistrate de diverse statistici economico-sociale. Astfel, în 1993 s-au obţinut 1892 milioane tone de produse agricole pe glob. Se estimează de specialişti că cifra maximă poate fi de 2000 de milioane de tone de cereale. Americanul consumă, în medie, 800 kilograme de cereale anual, în marea lor majoritate indirect, sub formă de carne, lapte, ouă, brânză, iaurt şi îngheţată.

În India, consumul mediu pe persoană este de 200 kilograme cereale anual, majoritatea consumate direct. Însă, ştiinţific, alimentaţia nu este raţională nici cea americană şi nici cea indiană. Se consideră drept raţională aşa-numita alimentaţie de “tip mediteranean”, specifică în Italia. Consumul mediu al unui italian este de aproximativ 400 kilograme cereale anual.

Dacă producţia anuală s-ar “stabiliza” la cele două miliarde de tone anual, atunci, această producţie ar putea asigura normal hrană, în varianta americană la 2,5 miliarde locuitori ai pământului, iar în varianta italiană (raţională) la 5 miliarde de locuitori ai pământului. Actualmente populaţie globului a trecut de 7 miliarde de locuitori. Dar, există o degradare permanentă a fertilităţii terenurilor agricole cu consecinţa reducerii continue a productivităţii acestora.

În general, factorul principal al degradării îl constituie eroziunea, ponderea ei fiind de 84% din cauze. Al doilea factor îl constituie defrişarea pădurilor tropicale. Un al treilea factor îl constituie salinizarea terenurilor agricole irigate, circa 20% din suprafaţa mondială irigată fiind afectată de acest fenomen. Un al patrulea factor îl constituie scoaterea din circuitul agricol a unor întinse suprafeţe din cauza urbanizării şi industrializării.

Ca urmare acestor situaţii, după unele date furnizate mass-media mondială, declanşarea crizei mondiale în toamna lui 2008 a avut drept cauză şi criza alimentară mondială. După unele date, 22 septembrie 2008 este o zi istorică întrucât în ziua respectivă, pentru prima dată în istorie, cererea de produse alimentare pe piaţa mondială a depăşit oferta acestora.

Rezultă deci că reducerea numerică a populaţiei mondiale este o problemă globală şi urgentă. Se pare că factorii de decizie la nivel mondial s-au hotărât, după unele menţiuni pe internet, să reducă populaţia mondială la jumătate. În această activitate este luată în considerare folosirea şi a medicinii în acest scop.

Am prezentat câteva consideraţii asupra acestui subiect având în vedere presiunea psihică deosebită pe lumea medicală menită, de la Hipocrat încoace, să se îngrijească de sănătatea publică, acum să contribuie la reducerea populaţiei prin „stimularea” deceselor.

SURSE

  1. Coman Gheorghe – “Psihologia Cuantica”.
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro