Cazuri faimoase de “coincidenţe” stranii

by Calculul probabilităţilor În 1974, Tom Leonard, profesor de statistică la universitatea din Warwick (Anglia) i-a trimis confratelui său Arthur Koestler următoarele observaţii, însoţite de o anecdotă: „Un fenomen de coincidenţă are, prin definiţie, probabilităţi infinitezimale de a se produce. Există însă o infinitate de evenimente susceptibile să apară ca […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Calculul probabilităţilor

În 1974, Tom Leonard, profesor de statistică la universitatea din Warwick (Anglia) i-a trimis confratelui său Arthur Koestler următoarele observaţii, însoţite de o anecdotă:

Un fenomen de coincidenţă are, prin definiţie, probabilităţi infinitezimale de a se produce. Există însă o infinitate de evenimente susceptibile să apară ca şi coincidenţe în viaţa unui individ, dar care în cele din urmă nu i se întâmplă. Dacă am face bilanţul tuturor coincidenţelor posibile, am afla probabilitatea ca cel puţin una dintre ele, absolut remarcabilă, să se producă în decursul vieţii unui individ. Aş fi surprins să existe mulţi oameni cărora să nu li se fi întâmplat nicio coincidenţă extraordinară.

Iată cel mai frumos caz de coincidenţă pe care-l cunosc: În timpul primului său curs la universitate, un nou profesor de statistică le prezenta studenţilor legile probabilităţii. El scoase o monedă din buzunar şi o aruncă în aer. Moneda căzu la sol, se învârti o vreme şi, sub un ropot de aplauze, se imobiliză în plan vertical, pe muchie. Era una dintre numeroasele posibilităţi de oprire a mişcării .”

Matematicianul Warren Weaver a calculat că şansele ca o monedă perfect rotundă să se oprească pe muchie în asemenea condiţii sunt de aproximativ una la un miliard. (Alan Vaughan, Incredible Coincidence, p. 198-199).

Cei doi Walter Kellner

În 1979, Die Beste, ediţia germană a Reader’s Digest, a organizat un concurs în rândul cititorilor săi, cu titlul: „Cea mai bună aventură personală”. Desemnat câştigător dintre şapte mii de concurenţi, Walter Kellner, un pilot din München, a trimis o relatare în care povestea cum avionul său, un Cessna 421, s-a prăbuşit în Marea Tireniană, între Sicilia şi Sardinia, şi cum a supravieţuit graţie bărcii sale pneumatice. Anchetatorii de la Digest au verificat cu multă grijă faptele prezentate în relatare, după rapoartele germane şi italiene referitoare la accident, şi au fost pe deplin satisfăcuţi. Aparatul Cessna al lui Kellner, înmatriculat I-NUR, se prăbuşise într-adevăr în Marea Tireniană de la o înălţime de 3000 de metri, aşa cum povestea pilotul. Kellner avea să-şi primească premiul pe 6 decembrie, trebuind să aducă cu el barca pneumatică la sediul revistei.

În dimineaţa zilei de 6, la sediul Das Beste a sosit o scrisoare, adresată redactorului-şef Wulf Schwartzwäller, care trebuia să-i înmâneze premiul lui Kellner. Ea era scrisă de un alt Walter Kellner, pilot şi el, care locuia la Kritzendorf, în Austria, şi care afirma că toată povestea era o mistificare. El pilotase acelaşi aparat Cessna timp de patru ani, deasupra Europei şi a Mării Mediterane şi, dacă fusese nevoit să efectueze o dată o aterizare forţată datorită unor probleme cu motorul, la Cagliari, în Sardinia, nu căzuse niciodată în mare: un impostor falsificase toată aventura pentru a pune mâna pe premiu.

Schwartzwäller era perplex. Pe cine să creadă, de vreme ce relatarea primului Kellner fusese verificată atât de riguros? Iar laureatul trebuia să sosească…

Într-adevăr, punctual şi surâzător, el s-a prezentat la birourile Das Beste. După câteva politeţuri, i s-a arătat scrisoarea tizului său.

El a început prin a se amuza. Da, ştia că un alt Kellner pilotase aparatul, dar nu ştia că purtau acelaşi prenume. Ajungând la pasajul care povestea aterizarea forţată a celuilalt Kellner în Sardinia, a pălit. Acelaşi aparat, aceeaşi zonă, aceeaşi problemă mecanică, un pilot cu acelaşi nume! Ce blestem apăsa asupra lor? De ce oare părea avionul a dori moartea celor numiţi Walter Kellner, şi de ce această înverşunare de a se distruge în vecinătatea Mării Tireniene?

Nu există răspunsuri la aceste întrebări. Cei doi Kellner căzuseră victimă unui mister şi avuseseră norocul de a scăpa teferi. Fără intenţie, redactorii de la Das Beste deschiseseră o poartă spre necunoscut, prin care pătrundea un suflu de aer îngheţat, şi ceremonia de înmânare a premiului a fost impregnată de o ciudată stare de disconfort. [Courier, aprilie 1980, p. 12-13]

 

Vindecarea subită a lui Jack Traynor

În timpul războiului din 1914, Jack Traynor, din Liverpool, Anglia, a fost rănit de două gloanţe. Unul dintre ele i-a făcut o gaură în craniu, care a refuzat să se cicatrizeze, iar celălalt i-a secţionat anumiţi nervi pe care niciun chirurg nu a mai reuşit să-i repare, ceea ce l-a lăsat cu braţul drept paralizat şi atrofiat. El a obţinut o pensie de invaliditate de 100%.

În 1923, Traynor a început să sufere de epilepsie, provocată probabil de rana sa de la cap. Acum era incapabil să se deplaseze. În acelaşi an, în timpul unui pelerinaj la Lourdes, în Franţa, el s-a scăldat în piscină.

Patru zile mai târziu, sărind jos din pat, se spăla şi se bărbierea singur, apoi, fără niciun ajutor, se plimba prin curtea ospiciului. Întors în Anglia, a practicat meseria de cărbunar, s-a căsătorit, a avut doi copii şi a dus o viaţă normală timp de douăzeci de ani, înainte de a muri de pneumonie în 1943. În decursul acestui interval de timp, ministerul Pensiilor a refuzat să creadă că un invalid oficial recenzat ar fi putut să se vindece în mod miraculos, aşa că a continuat să-i plătească în întregime pensia. Cât despre Biserica Catolică, ea nu a declarat niciodată miraculoasă vindecarea sa, care rămâne totuşi absolut inexplicabilă.

[The Journal of Religion and Psychical Research, ianuarie 1981; Parapsychology Review, octombrie 1977; CMA Journal, decembrie 1974]

 

Parfumul violetelor

Împăratul Napoleon al III-lea, împărăteasa Eugenie şi fiul lor Louis şi-au aflat refugiul în Anglia, la capătul dezastruosului război din 1870 împotriva Prusiei. Din loialitate faţă de ţara sa de adopţie, Louis s-a înrolat într-un regiment britanic şi a plecat la luptă în Africa de Sud. Prinţul a fost ucis în 1879 în cursul unei lupte cu zuluşii şi a fost îngropat în grabă la faţa locului.

Eugenie ţinea morţiş ca rămăşiţele fiului său să fie îngropate în Anglia, în cavoul familial în care odihnea deja tatăl său. Ea a mers în Africa în 1880 pentru a regăsi mormântul prinţului, ajutată la faţa locului de către ghizi zuluşi.

Dar jungla îşi reintrase în drepturi, şi mormântul era de negăsit. Prietenele care o însoţeau, temându-se pentru sănătatea sa, o implorau să renunţe, dar fosta împărăteasă se încăpăţâna.

Într-o bună dimineaţă, ea o luă la fugă înspre junglă strigând: „Pe aici!”

Neîncrezătoare, escorta sa se luă pe urmele ei, în timp ce ea se năpustea, sărind peste stânci şi copaci răsturnaţi, în mijlocul ierburilor înalte, ca şi cum ar fi urmat un drum precis; în cele din urmă a ajuns la un semn atât de adânc îngropat în vegetaţie încât devenise invizibil. Era într-adevăr mormântul lui Louis.

Spre stupefacţia tovarăşilor săi, ea le-a explicat că fusese călăuzită de către parfumul de violete, parfum care-i plăcea foarte mult lui Louis şi pe care el îl folosea mereu. Ea l-a urmat atâta timp cât l-a simţit; parfumul a dispărut în dreptul mormântului.

[R. Brown, Phantom Soldiers, p. 101-102]

 

Mâna destinului

În 1858, Robert Fallon din Northumberland (Anglia), acuzat de a fi trişat la poker, la Bella Union Saloon din San Francisco, a fost ucis cu revolverul. Întrucât se spunea că suma rezultată în urma unei înşelăciuni – 600 de dolari, în cazul de faţă – poartă ghinion, ceilalţi jucători l-au invitat pe primul venit să ia locul răposatului. La sosirea poliţiei însă, câştigul noului jucător se ridica la 2000 de dolari. Când poliţiştii i-au cerut cei 600 de dolari pentru a-i transmite moştenitorilor jucătorului anterior, tânărul şi-a revelat identitatea: era fiul lui Fallon şi nu-şi mai văzuse tatăl de şapte ani!

[Ripley’s Giant Book of Believe It or Not]

Nici nu-i de mirare!

În cursul Războiului de secesiune, un grup de prizonieri nordici a fost transferat cu trenul în lagărul din Salisbury, în Carolina de Nord. Unul dintre gardieni, un băiat de 17 ani cu numele de Beverly Tucker, îi supraveghea pe câţiva dintre prizonieri, care au şuşotit tot timpul călătoriei într-o limbă străină. S-a dovedit că ei vorbeau în dialectul cantonului lor elveţian natal şi că-şi puneau la cale evadarea. Cu ocazia unei opriri a trenului şi-au încercat norocul, însă s-au pomenit împresuraţi de baionetele întregii gărzi. Din nefericire pentru ei, fuseseră supravegheaţi de Beverly Tucker, fără îndoială singurul om din toată armata sudistă capabil să le înţeleagă dialectul: fusese trimis la şcoală exact în acel canton elveţian.

Diferenţă de o literă

Pe data de 5 mai 1974, ziarul Sunday Times din Londra publica rezultatele unui concurs cu tema „Cea mai bună poveste de coincidenţe”. Printre cele două mii de scrisori primite se număra şi următoarea, expediată de D.J. Page, din Surrey (Anglia):
În luna iulie 1940, eram un tânăr soldat în serviciul Majestăţii Sale, undeva prin Anglia. Într-o zi, am constatat că o scrisoare aşteptată de mult timp, conţinând fotografiile de la nunta mea, fusese deschisă de un soldat din Corpul A, eu fiind în Corpul B. El şi-a cerut scuze pentru această greşeală, explicabilă datorită similitudinii numerelor noastre matricole, al său fiind Pape, nr. 1509322, iar al meu Page, nr. 1509321. Greşelile poştaşului au fost frecvente, până când am fost repartizat la o altă baterie. La câtva timp după terminarea războiului, am obţinut o slujbă de şofer la Transportul Urban din Londra, la depoul Metton. Într-o zi de salar, am remarcat că suma impozitată dedusă din salarul meu era deosebit de mare, aşa că m-am dus să fac reclamaţie la biroul directorului. Închipuiţi-vă ce surprins am fost când am descoperit că salarul meu fusese confundat cu cel al altui şofer, care tocmai fusese transferat la atelierul garajului. Mi s-a spus că numele său era Pape, da, acelaşi Pape… Lucru ciudat, numărul permisului meu de conducere era 29222, iar cel al lui Pape, 29223.
[The Sunday Times, Londra, 5 mai 1974].

Fotografia profetică

Doamna Eileen Bithell, din Portsmouth, Anglia, povesteşte cum o veche fotografie, banală şi uitată timp de mulţi ani, s-a revelat a fi, în mod ciudat, profetică:
În vitrina băcăniei părinţilor mei a rămas atârnată, vreme de mai mulţi ani, o pancartă înrămată care indica ziua de închidere săptămânală a magazinului. Cu 15 zile înaintea căsătoriei fratelui meu, am luat pancarta pentru a o modifica şi am scos-o din ramă. Pe spatele pancartei am găsit o fotografie înfăţişând o fetiţă în braţele tatălui său. Fetiţa era viitoarea soţie a fratelui meu, iar bărbatul, viitorul său socru. N-am reuşit niciodată să aflăm cum a ajuns acea fotografie să servească drept suport pancartei, căci nimeni din familia mea nu-i cunoştea pe oamenii pe care-i înfăţişa. Totuşi, douăzeci de ani mai târziu, cele două familii aveau să se înrudească prin această căsătorie.”
[The Sunday Times, Londra, 5 mai 1974]

Împotriva oricărei probabilităţi

Richard Bach, pilot şi autor de cărţi de mare succes („Pescăruşul Jonathan Livingstone” şi „Iluzii” au apărut şi în România, la editura RAM), efectua prospecţiuni în Midwest, în 1966, la bordul unui vechi biplan din 1929, un model extrem de rar, căci nu fuseseră construite decât opt aparate de acest tip.
Într-o zi, la Palmyra, i-a împrumutat avionul unui prieten, care a aterizat în nas. „Am reuşit să reparăm totul, povesteşte Bach, în afară de unul dintre pilonii de aripă. Şi cum să sperăm să găsim o piesă de schimb?”
Chiar în acea clipă, proprietarul hangarului vecin a venit să întrebe dacă nu putea fi de ajutor cu ceva şi le-a pus la dispoziţie piesele pe care le acumulase în cele trei hangare ale sale. Bach i-a explicat ce-i trebuie, iar omul, îndreptându-se spre o grămadă de piese vechi, i-a arătat piesele dorite. Iată concluziile lui Richard Bach:
Ce probabilitate exista ca să ni se strice avionul exact lângă orăşelul în care locuia un om care poseda indispensabila piesă de schimb veche de 40 de ani? Ce probabilitate ca el să se afle acolo la momentul potrivit, şi ca noi să putem împinge avionul lângă hangar? A pune acest concurs de împrejurări pe seama întâmplării pare aberant.
[Richard Bach, Magie neagră sau pură întâmplare, Selecţiune din Reader’s Digest, Montreal, februarie 1980].

O evadare inutilă

La începutul Primului război mondial, agenţii Securităţii franceze l-au arestat pe Peter Karpin, un spion german, încă de la intrarea sa în Franţa. Timp de trei ani, până la evadarea lui Karpin în 1917, ei au întocmit rapoarte false adresate superiorilor săi, interceptând fondurile care-i erau trimise. Aceste fonduri au servit la achiziţionarea unui automobil care, în 1919, a călcat un pieton în regiunea Ruhr din Germania, pe atunci ocupată de Franţa. Victima accidentului nu era nimeni altul decât Peter Karpin, spionul evadat!
[Ripley’s Giant Book of Believe It or Not]

Norocul şi ghinionul lui Johannes Osiander

Când scriitorul britanic George Orwell şi-a revenit de pe urma unei răni la gât, căpătate în decursul războiului civil din Spania, el a avut surpriza să fie felicitat de prieteni pentru norocul său – glonţul trecuse foarte aproape de carotidă. Gândul că o rană la gât ar putea fi un eveniment fericit i s-a părut bizar lui Orwell.
Reverendul Osiander (1657 – 1724), din Tübingen (Germania) ar fi putut simpatiza cu Orwell. Dintre ghinioanele sale putem enumera: atacat şi doborât de un mistreţ, a scăpat cu bine; în timpul unor mari inundaţii calul său a căzut, prinzându-l sub el, dar a reuşit să scape fără contuzie şi fără nicio fractură; a scăpat din focul puştilor dintr-o ambuscadă şi a fost îngropat sub o avalanşă, dar scăpat teafăr; un crivăţ furios l-a aruncat în apa rece a Rinului, dar aventura l-a lăsat fără nici măcar o răceală. Altă dată, peste el a căzut un copac cu o forţă care ar fi zdrobit o persoană mai puţin suplă – reverendul s-a ridicat şi şi-a urmat drumul, teafăr şi nevătămat. Pe mare, a fost la fel de nenorocos, sau de norocos, ca şi pe uscat: a supravieţuit unui naufragiu, însă numai pentru a fi înghiţit de valuri pe când o barcă încerca să-l salveze; inutil să mai spunem că a supravieţuit: a ieşit la suprafaţă, mereu teafăr şi nevătămat.

SURSE

  1. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=5983
  2. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=6018
  3. Joseph Fordrer, Sie Pregten, p.174; G. Woodcock, The Crystal Spirit: A Study of George Orwell, p. 168
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro