Camera Ocultă – o Bibliotecă Universală aflată sub Marea Piramidă din Egipt

by Camera Oculta este o incapere aflata sub Marea Piramida din Egipt la 260 metri adancime. Dupa cum veti vedea in continuare, aceasta Camera Oculta nu are legatura cu platoul Gizeh. La aceasta Camera Oculta se poate ajunge doar printr-un tunel din Muntii Bucegi. “Amfiteatrele înregistrărilor eterne” (sau “The Hall […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Camera Oculta este o incapere aflata sub Marea Piramida din Egipt la 260 metri adancime. Dupa cum veti vedea in continuare, aceasta Camera Oculta nu are legatura cu platoul Gizeh. La aceasta Camera Oculta se poate ajunge doar printr-un tunel din Muntii Bucegi.

“Amfiteatrele înregistrărilor eterne” (sau “The Hall of Records”) au fost propuse de celebrul profet Edgar Cayce, într-una din şedinţele sale de hipnoză. Aceste “amfiteatre ale înregistrărilor eterne” se presupune că ar conţine istoria pierdută a omenirii după distrugerea continentului pierdut al Atlantidei.

Cayce spune că în lume există 3 asemenea amfiteatre: una se află în apropierea insulei Bimini (Bahamas, în Oceanul Atlantic, la 80 de kilometri de Peninsula Florida), alta în jungla din Yutacan (peninsulă a Mexicului), iar ultima sub labele Marelui Sfinx din Egipt.

Desigur, cel mai uşor ar fi de explorat zona situată sub labele Marelui Sfinx din Egipt. Interesant e faptul că, folosindu-se de nişte echipamente senzitive, arheologii au descoperit câteva anomalii, inclusiv ceea ce pare a fi o cameră situată sub labele Marelui Sfinx.”[1]

Sala Proiectiilor din Muntii Bucegi

Structura tunelului din interiorul Masivului Bucegi este urmatoarea: acesta se afla intr-o pozitie perfect paralela cu baza Masivului Bucegi, plecand de la o treime de baza, are o lungime de 280 m, dupa care coteste brusc spre stanga intr-un unghi de 26 de grade, continuand apoi cu 200 m lungime, terminandu-se in interiorul unei aule gigantice in interiorul Masivului Bucegi. Aula are un diametru de 100 m si o inaltime de 30 m. Verticala la suprafata corespunde stancilor de pe creasta care poarta denumirea de Babele, verticana iesind astfel intre Sfinx si Babele!

“Climatul politic era „fierbinte” in noiembrie 2004, aceea fiind chiar perioada critică înainte de alegeri. Este chiar posibil ca anumiţi factori politici să fi fost radical influenţaţi de noile descoperiri şi dovezi care au fost aduse. Am aflat că membrii comisiei de audiere au fost atât de bulversaţi de datele raportului şi de dovezile care le-au fost prezentate, încât ore în şir ei nu au fost capabili să ia vreo hotărâre şi nici să transmită în mod coerent informaţiile la vârf de stat. Întregul lor sistem de valori a fost atunci complet răsturnat şi nu se întrezăreau alte puncte de sprijin care să le susţină vechile concepţii. Poate tocmai de aceea s-a ajuns la concluzia că era necesară o modificare radicală a sistemului şi a influenţelor oculte în ţară.

Este uimitor cum lanţul de evenimente care a început cu marea descoperire din Munţii Bucegi şi a continuat cu expediţia de amploare prin tunelurile subpământene a modificat aproape integral atât gândirea, cât şi destinul unor oameni. Descoperirea din Masivul Bucegi a zguduit efectiv eşafodajul politic, ştiinţific şi religios al celei mai mari puteri actuale, care sunt Statele Unite ale Americii. A instituit imediat cel mai teribil secret mondial şi a implicat o luptă diplomatică teribilă şi presiuni politice extraordinare, deoarece România a dorit să prezinte această descoperire lumii întregi.

Prin specificul ei, descoperirea ameninţă însăşi influenţa
politico-ideologică a Vaticanului şi spulberă iremediabil atât concepţia antropologică a ştiinţei moderne, cât şi ideile despre istoria planetei noastre şi a omenirii. Felul în care s-au precipitat însă evenimentele, incredibilele conexiuni şi sursele care au concurat la realizarea descoperirii îmi dau posibilitatea acum, când cunosc toate elementele implicate, să am o viziune fascinantă şi de ansamblu a întregului angrenaj, uluitor de complex, care a condus la momentul epocalei descoperiri. Ea apare astfel ca un punct-focar, ca o primă „staţie” foarte importantă pe calea transformării conştiinţei umanităţii şi mi se pare cu atât mai remarcabil şi sugestiv faptul că ea s-a produs în România.

Aşa după cum se va vedea, descoperirea reprezintă de fapt o „antecameră” la alte realităţi chiar mai tulburătoare, pe care Cezar, împreună cu o echipă de specialişti formată din reprezentanţi ai SUA şi ai României, le-a investigat în cadrul unei „mari expediţii” pe parcursul unui an (din luna octombrie 2003, până în luna iulie 2004). Problema publicării acestor informaţii rămâne totuşi foarte controversată. Iniţial, statul român a vrut să anunţe această descoperire lumii în¬tregi şi să o pună la dispoziţia cercetătorilor.

Se considera că aceasta nu mai reprezenta neapărat o problemă de interes naţional, ci una de interes mondial. Lupta de culise pentru a împiedica această dezvăluire de o importanţă excepţională pentru omenire a fost determinată de intervenţia majoră a SUA. Deliberările diplomatice, argumentele pro şi contra, precum şi promisiunile sau ameninţările au durat aproximativ două luni (august-septembrie, 2003).

în urma unui acord ultra-secret care a fost semnat între cele două state, România s-a angajat să nu prezinte lumii întregi descoperirea de pe teritoriul ei. Probabil că, printre altele, primirea în NATO care s-a efectuat în grabă, în primăvara lui 2004, a făcut şi ea parte din pachetul secret de „compensaţii” pentru această hotărâre, în acest context, plasarea unor baze militare americane pe teritoriul României poate să devină o certitudine în următorii ani, constituind o „pavăză” puternică pentru locaţia din Munţii Bucegi.

Aspectele sunt foarte complicate şi secrete. Nu cunosc deocamdată care sunt avantajele ţării noastre în raporturile bilaterale cu SUA, dar anumite semne clare de ciudată bunăvoinţă la cel mai înalt nivel diplomatic au început deja să apară.

Cu toate acestea, „mişcările de culise” ale SUA tre¬buie să se desfăşoare cu mare precauţie, pentru a nu atrage prea repede nedumeriri şi întrebări stânjenitoare din partea celorlalte state şi puteri ale lumii, care ar putea observa dar nu ar înţelege interesul Americii pentru România. Secretul descoperirii este practic absolut. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva, „sarcina” asigurării lui fiind preluată în mare parte de americani.

Voi descrie la timpul potrivit aceste aspecte, dar pot să afirm anticipat că nu există nici un document, scris, filmat sau fotografiat, care să fi părăsit zona descoperirii. A fost construit un hangar subteran imens, pentru depozitarea şi manipularea echipamentului tehnic precum şi a dovezilor. Este ca o adevărată uzină, complet utilată, iar ideea construirii lui s-a dovedit foarte inspirată.

Totuşi, din informaţiile pe care le deţin, România nu şi-a luat un
angajament definitiv în ceea ce priveşte menţinerea secretului marii descoperiri, însă termenii contractuali nu îmi sunt deocamdată cunoscuţi, în prezent, metodele care sunt folosite pentru anihilarea oricărei tentative de a cunoaşte ceva despre această descoperire sunt dezinformarea şi lipsa oricăror dovezi materiale.

Sarcina nu este uşoară, însă din câte ştiu, ea a fost realizată cu succes până în prezent, în opinia mea, însă, această stare de lucruri nu poate continua mult timp de acum înainte. Vom analiza însă aceste aspecte după ce voi prezenta toate elementele care au condus în mod gradat la efectuarea acestei descoperiri de excepţie pe teritoriul României.”[2]

Plecarea in Bucegi ! Pregatirea pentru marea expeditie prin tunelul catre Egipt !

“Dimineaţa, când am coborât în sala de instructaj, am fost îndrumat spre helioportul de afară, unde lângă un elicopter de dimensiuni mari am văzut trei bărbaţi tineri care discutau. Alături erau câteva lăzi speciale de serviciu ale armatei, precum şi alte genţi, obiecte şi aparate a căror folosinţă nu am putut să o identific. Am înţeles că acela era echipamentul expediţiei în care trebuia să plecăm. După saluturile amabile pe care le-am schimbat, mi-am dat seama că doi dintre ei erau americani, iar cel de-al treilea era român.

Un calcul simplu mi-a arătat că, dacă nu intervenea modificări, expediţia noastră avea să fie formată din cinci per¬soane, incluzându-mă pe mine şi pe Cezar, care era conducătorul ei. Unul dintre cei doi străini era ofiţer profesionist în Marina Americană, având gradul de locotenent; celălalt era un civil care mi s-a recomandat cu numele de Aiden şi, ca să fiu sincer, prezenţa lui m-a contrariat puţin. Era un tip de statură medie, cu părul şaten spre blond, dezordonat şi cu privirea neas¬tâmpărată; m-a frapat în special pentru că era destul de slab şi mai mereu agitat. Nu-i înţelegeam rolul în acea expediţie, dar bănuiam că voi primi ulterior unele lămuriri de la Cezar.

A treia persoană era locotenentul Nicoară, ofiţer în cadrul Departamentului Zero, care după câte am înţeles mai târziu era considerat unul dintre oamenii de bază ai acelui serviciu secret.
Americanul s-a recomandat cu numele Trujo; făcuse parte, ca şi locotenentul Nicoară, din coman¬doul primei expediţii prin tunel, care avusese loc cu doi ani înainte. Avea origini mexicane şi, pentru că stăpâ¬neam bine limba spaniolă, i-am dat câteva replici în limba lui natală. Aceasta 1-a surprins în mod plăcut şi atmosfera a devenit imediat foarte prietenoasă.

Între timp, pilotul elicopterului venise cu nişte foi în mână din direcţia birourilor unde se afla şi Cezar, răsfoindu-le cu atenţie şi notând ceva. S-a urcat în aparatul de zbor şi curând am auzit primele mişcări ale rotorului, semn că mai era puţin timp până la decolare. Am văzut sosind patru soldaţi care au încărcat echipa¬mentul în cala încăpătoare a elicopterului, iar noi am urcat în compartimentul din spatele pilotului, pentru a ne feri de curentul puternic de aer care începuse deja să se formeze. Zgomotul devenise destul de puternic, astfel încât nu ne mai puteam auzi decât ţipând unii la alţii. De aceea am preferat să aşteptăm tăcuţi venirea lui Cezar.

După aproximativ două minute l-am văzut ieşind grăbit pe uşa clădirii în care îşi avea biroul, îndreptându-se spre elicopter. înalt, foarte bine făcut, inspira o senzaţie de extraordinară siguranţă şi stăpânire de sine. Am simţit atunci un val de afecţiune cum îmi inundă sufletul şi l-am îndreptat cu toată recunoştinţa către el. Eram conştient de faptul că des¬tinul mă legase prin nişte fire tainice de acest om şi eram decis să-1 ascult şi să-1 urmez oriunde mi-ar fi su¬gerat el. O experienţă de câţiva ani mi-a arătat cu pri¬sosinţă că era una dintre cele mai înţelepte persoane, iar probitatea, sinceritatea şi bunele lui intenţii făceau ca el să se bucure de cea mai mare încredere din partea celorlalţi. Toate aceste calităţi erau dublate de o forţă subtilă extraordinară, care putea fi sesizată aproape imediat atunci când el se afla în preajmă.

Adeseori m-am întrebat cum a fost posibil să ajungă singur la acest nivel de evoluţie spirituală şi de înţelegere a unor fine aspecte ale societăţii. Din cele ce îmi erau deja cunoscute, puteam să intuiesc faptul că aceasta s-a datorat în mare parte unor merite deosebite pe care el le-a dobândit în alte existenţe, acum fiind relativ uşor să progreseze destul de repede. Totuşi, aşa cum mi-a mărturisit odată, cheia succesului a fost mai ales perseverenţa în practica pe care şi-a impus-o, fără a se lăsa descurajat de insuccese.

Atunci când totuşi simţea că apar astfel de gânduri, mi-a spus că nu se abandona niciodată lor, ci lupta şi mai mult pentru a-şi întări voinţa, concentrarea şi aspiraţia de a reuşi. Cel mai important aspect pe care mi 1-a sublini¬at a fost însă acela că şi-a focalizat mereu către Dumnezeu toate forţele sale lăuntrice şi s-a raportat neîncetat la tot ceea ce era mai pur, mai fin şi mai înalt în fiinţa lui. Cuvintele pe care le-a rostit atunci mi-au rămas întipărite cu litere de foc în memorie, ca fiind cele mai semnificative: „Nu uita nicio clipă că în fiecare dintre noi este ascunsă atât înălţimea, cât şi profunzimea misterioasă a eternităţii, care ţi se va dezvălui imediat când vei avea viziunea reală a lucrurilor. Această idee m-a călăuzit mereu şi fără greş pe drumul corect, fără teama de a greşi. Şi îţi spun chiar mai mult decât atât: ea este singura care te poate face cu adevărat fericit.” Îmi aduc aminte că, în neştiinţa mea, l-am întrebat atunci dacă nu cumva aces¬ta este totuşi apanajul doar al unor fiinţe alese şi foarte deosebite.

Cezar mi-a explicat cu răbdare că aceasta reprezintă o idee profund greşită, care nu face decât să limiteze accesul omului la starea de fericire eternă spre care el tinde. „Fiecare fiinţă umană există, printre altele, pentru a îndeplini o funcţie care îi este specifică. De cele mai multe ori, această funcţie nu este înţeleasă şi omul se pierde în hăţişul societăţii, uitând care este motivul principal pentru care el se află în viaţă. Cei care nu caută să cunoască într-adevăr cine sunt ei în realitate, se ,sinucid’ în felul acesta în fiecare clipă. Nu poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu, care este unic, decât dacă tu însuţi eşti dintr-o singură şi unică realitate. Pentru aceasta, fiecare dintre noi trebuie să devină una cu sine însuşi, adică să se contopească în inimă chiar cu şinele său.

Toate celelalte care se petrec în lume şi în viaţă sunt doar aspecte secundare.”
Mărturisesc că nu înţelesesem prea bine la acea vreme semnificaţia vorbelor lui, dar intuiam că în spatele lor se află totuşi un adevăr profund şi inson¬dabil cu mijloacele comune de percepţie sau analiză. Acum însă orizontul meu spiritual se lărgise conside¬rabil şi eram capabil să realizez, cel puţin teoretic, fap¬tul că aceasta era singura direcţie corectă pe care omul ar trebui sa meargă pentru a-şi echilibra viaţa şi a-şi găsi adevărata fericire, care este lăuntrică.

Profund cufundat în aceste amintiri şi reflecţii per¬sonale, am realizat cu întârziere că Cezar ajunsese lângă elicopter şi că îi făcuse semn pilotului să decoleze. S-a aşezat lângă mine şi mi-a înmânat o pereche de căşti speciale, antifonate, făcându-mi semn să mi le pun la urechi. Îşi puse şi el o pereche şi ime¬diat i-am putut auzi vocea, foarte clară pe fundalul zgo¬motului provocat de elicopter. Căştile erau special con¬cepute pentru aşa ceva, având inclus un sistem intern de radio-amplificare cu o mică antenă. Cezar mi-a expli¬cat că făceau parte din dotarea americană care ne-a fost oferită, în baza parteneriatului încheiat cu doi ani în urmă. Acum puteam să vorbesc foarte simplu la braţul cu un microfon sensibil care îmi era lipit de zona gâtului, şi puteam folosi perioada de zbor pentru a afla de la Cezar unele detalii cu privire la expediţia noastră. Conform protocolului strict, nu fusesem înştiinţat despre nimic până în acel moment.

Mai întâi am aflat că Aiden este un expert, de fapt un geniu în domeniul computerelor şi mai ales al decriptărilor. Era angajatul permanent al Pentagonului şi viaţa lui se desfăşura exclusiv între zidurile şi pereţii diferitelor baze secrete de pe întreg cuprinsul globului, acolo unde interesele militare şi economice ale Statelor Unite o cereau. Eram uluit că această fiinţă umană putea să reziste la un asemenea ritm de viaţă şi mai ales în asemenea condiţii, dar privindu-1 mai atent am realizat că ea însăşi trăia parcă într-un univers aparte, cunoscut doar ei.

— A fost trimis de Pentagon pentru această misi¬une, în care trebuie făcute anumite măsurători spe¬ciale şi analize computerizate foarte complicate, ne-a lămurit Cezar. Ni s-a spus că este cea mai potrivită per-soană pentru a realiza aceasta. Ceilalţi doi sunt pentru asigurarea deplasării în cele mai bune condiţii şi pen¬tru situaţii neprevăzute.
— Şi eu ce rol am aici? am întrebat cu o anumită legitimitate şi în acelaşi timp destul de mirat.
— Oficial, în fişa deplasării te afli pe postul de con¬sultant pe probleme ezoterice şi aceasta nu e chiar departe de adevăr, ţinând cont de aportul tău în con¬tactarea doctorului Xien. În realitate însă am profitat de situaţia special creată pentru a cere prezenţa ta în echipă.

Ştiu că aceasta te va ajuta mult în cele ce vei scrie şi crede-mă că vei fi foarte impresionat. După câteva ezitări „guvernamentale”, am primit în cele din urmă aprobarea de la eşalonul superior. În fine, ţi-am spus că de fapt lucrurile sunt mult mai complicate, dar nu voi intra în detalii.”

Intrarea in tunel si ghidarea spre Egipt si problema distorsiunii spatio-temporale intalnite ce le blocau continuarea drumului ! Tunelul spre Egipt este unul creat virtual cu ajutorul cristalelor de cuart !

1552970_685334698153461_1276552186_n

1608725_685334791486785_1424844952_n

1600122_685334978153433_1905513997_n

1608706_685334974820100_1866819879_n

“Şi spunând acestea, Cezar porni înaintea mea prin tunel. Am inspirat adânc şi am păşit şi eu în interiorul lui. Am privit cu atenţie pereţii foarte înalţi şi boltiţi, care erau perfect finisaţi. Cred că lăţimea tunelului era de aproximativ şapte metri, iar înălţimea lui de zece metri. Materialul care tapeta pereţii părea asemănător cu cel din Marea Galerie, însă am observat că era mai lucios, iar culoarea sa era verzuie, fosforescentă. Dacă priveam direct materialul, aproape că nu puteam să-i observ detaliile; strălucea într-un fel aparte, făcând să „alunece” cumva privirea.

Şovăitor, l-am urmat îndeaproape pe Cezar. Tunelul mergea în linie dreaptă cam şapte-opt metri, apoi urma o curbă spre stânga destul de strânsă, după care am văzut că el se întindea în faţă fără nicio altă deviere. Senzaţia pe care am încercat-o atunci m-a tulburat profund. Tunelul uriaş căpăta o altă culoare cam după opt-nouă metri de la curbură, devenind indigo-fosforescent.

Apoi, mult mai în faţă, poate după câteva sute de metri, el se curba lin spre în jos, coborând în scoarţa terestră până când raza de curbură a devenit prea mare şi nu mai puteam să urmăresc traseul. Totul crea o asemenea senzaţie intensă de mister nepământean, încât aproape nimeni nu mai vorbea.Ultimele bagaje erau aduse şi aranjate de câţiva militari în trei vehicule cu o formă aparte, care mi-au atras imediat atenţia. Însă chiar atunci, Cezar a început să-mi explice, arătându-mi zona de pe lateralele tunelului:

— Distorsiunea spaţială intervine cam în acest loc, îmi spuse el şi îmi indică o linie imaginară de la care vedeam că încep, ca nişte şanţuri săpate în materialul special, nişte modele geometrice în formă de romb.În adânciturile respective erau nişte locaşuri speciale în care se aflau încastrate mai multe cristale mari, de culori diferite, dar foarte pure.

Am sesizat că atât dispunerea lor pe marginile tunelului, cât şi formele geometrice în care erau încastrate erau perfect simetrice. După aprecierea mea, acest aranjament se întindea pe o lungime de aproximativ cinci metri şi el se afla exact în dreptul zonei de tranziţie de la culoarea verde pal a tunelului, la cea indigo fosforescent. M-am apropiat de cristale şi le-am privit cu atenţie.

Erau egale ca mărime şi măsurau cam jumătate de metru înălţime şi doar vreo zece centimetri în lăţime. La vârf, ele se terminau într-o formă de tetraedru şi erau atât de pure, încât la cele de culoare galben pal aproape că puteam să văd prin ele. Am numărat câte douăsprezece cristale de fiecare parte şi am remarcat că deasupra lor, cam la jumătatea fiecărui perete lateral al tunelului, exista un şanţ, cu o lăţime de aproximativ cinci-şase centimetri, pe lungimea modelului format de cristale.

— În mod sigur, aici a existat ceva, poate un dispo¬zitiv suplimentar, însă nu avem nicio dovadă, nicio informaţie despre aceasta, a continuat Cezar să-mi explice. Este evident că reprezintă o zonă critică şi probabil că ea era folosită la propulsia prin tunel a acelor fiinţe care au construit ansamblul.Aiden, care între timp se apropiase de noi, a spus:

—    Configuraţia cristalelor îmi evocă un tip special de legătură atomică. Cred că ei foloseau altă metodă pentru deplasare decât cea clasică pe care o vom abor¬da noi.Cezar 1-a aprobat:

—    E adevărat, asta rezultă indirect şi din proiecţi¬ile holografice pe care ni le-au pus la dispoziţie, însă nicio imagine nu ne înfăţişează clar cum se petrecea aceasta. Nu înţeleg nici eu de ce s-au ocultat atât de mult. Oricum, distorsiunea spaţială avea un rol foarte important în acel proces, însă ei au creat pentru noi tunelul fizic.

—    Da, e o tehnologie colosală, a intervenit Aiden în timp ce se uita cu atenţie la cristale. Aproape sigur recurgeau la un gen de teleportare sau cel puţin la călă¬toria în plan paralel.

Probabil au considerat prea difi¬cil de explicat aceasta prin proiecţie holografică sau pur şi simplu poate că structura noastră psiho-fiziologică nu este încă adaptată şi potrivită pentru aşa ceva.—    Şi ne-au lăsat în schimb proiecţia fizică a tunelu¬lui, am concluzionat eu.Aiden era puţin sceptic.

—    Dacă e aşa, atunci care ar mai fi fost rostul distorsiunii spaţiale? Este evident că au undeva pe aici, poate în subteran, o sursă extraordinară de energie. Eu cred că odată cu stabilizarea distorsiunii, dimensi¬unea fizică a tunelului apare oarecum „alterată”; mergem prin tunel de aici înainte, dar cu toate acestea suntem, într-un fel, „pe lângă materie”. În mod nor¬mal, la celălalt capăt ar trebui să fie un „convertor” analog cu cel de aici, adăugă el cu o voce mai slabă.

— Aşa este, spuse Cezar zâmbind. Echipa ştiinţifică a confirmat stranietatea tunelului indigo, în sensul că el are o consistenţă fizică, dar cu toate acestea nu trece efectiv prin pământ; e mai mult o replică „virtuală”, dar perfect viabilă pentru călătorie. Nu înţelegem cum este posibil acest lucru, deşi ne slujim de el. Sunt încă multe enigme pe care nu le putem rezolva. De pildă, această situaţie este valabilă doar pentru acest tunel, care conduce sub platoul Gizeh, de lângă Cairo.

Celelalte două tuneluri sunt săpate efectiv prin pământ către destinaţiile lor.Un ofiţer român veni atunci lângă noi şi îi raportă lui Cezar că totul a fost încărcat în vehicule. Cezar ne-a spus să ne pregătim de plecare, în timp ce el merse din nou în Sala Proiecţiilor pentru a da ultimele dispoziţii. M-am apropiat curios de cele trei maşini; erau mai mari decât vehiculele electrice cu care ne-am deplasat prin Marea Galerie şi aveau o altă formă, foarte aerodinamică.

Spre deosebire de primele, aces¬tea aveau interiorul acoperit, iar în partea din spate erau plasate bagajele. Funcţionau tot pe bază de motoare electrice, însă acestea erau foarte puternice şi performante, ne-a asigurat Aiden, care cunoştea foarte bine tehnologia implicată în construcţia lor.Cele trei vehicule erau aşezate în coloană, înaintea zonei cristalelor, şi semănau cu maşinile de cursă: botul lor era ascuţit şi foarte jos, în timp ce partea din spate era mult ridicată, în special pentru a permite depozitarea bagajelor.

Mi s-a explicat că această formă a vehiculului a fost proiectată de americani, imediat după ce a fost efectuată descoperirea complexului sub¬teran din Bucegi, pentru a fi perfect adaptată condiţi¬ilor de deplasare prin tunel. Autovehiculul electric con¬stituia deja la acea vreme o premieră secretă a tehnologiei militare americane, fiind folosit în alt scop.

Dar cu adaptarea care a fost realizată, el este considerat acum cel mai performant mijloc de deplasare silenţioasă şi rapidă prin tunelurile subterane care pornesc din locaţia subterană din Bucegi. Caroseria era din fibră de carbon, iar pe partea din faţă exista o fantă destul de lată, având o cutie în spatele ei, care făcea corp comun cu caroseria.

— Este sistemul laser de ghidare, mi-a explicat locotenentul Trujo, intuind nedumerirea mea. Deoa¬rece suprafaţa este foarte lină şi fără denivelări, deplasarea poate fi în mare parte automatizată, per¬miţând să te odihneşti. Maşina este dotată cu pilot automat şi are implementat un computer de bord foarte puternic, care efectuează calculele pe baza infor¬maţiilor primite.În partea de sus, la mijloc, erau dispuse câte două proiectoare de lumină; deşi tunelul oferea propria lui luminozitate şi deşi în cea mai mare parte vehiculul cir¬cula pe pilot automat, totuşi mi s-a spus că experienţa călătoriei de acum doi ani a impus necesitatea mon¬tării acelor proiectoare de lumină albă. Intre timp, Cezar revenise lângă noi şi, prinzând din zbor subiec¬tul discuţiei, îmi oferi următoarele lămuriri:

— Acesta este un tunel foarte special. Lumina indi¬go creează în timp o stare de dedublare mentală, ceva asemănător cu momentul trecerii de la veghe la somn. Relaxarea psihică este prea mare şi atenţia tinde să devină receptivă mai ales către aspectele esenţiale ale existenţei. Cred că îţi dai seama că nu ne puteam permite ca cei din echipă să-şi piardă vigilenţa.

Au existat mici incidente, ce-i drept, minore, dar era clar că trebuia să modificăm ceva. Spunând acestea, Cezar a dat semnalul de plecare. Distribuţia echipei noastre în vehicule era aceeaşi: eu cu Cezar în vehiculul din faţă, apoi urma Trujo şi cu Aiden şi, la sfârşit, locotenentul Nicoară. Ne-am luat rămas bun de la cei din Sala Proiecţiilor şi s-a transmis semnalul plecării la intrarea din munte a galeriei. Emoţionat, m-am suit în vehicul lângă Cezar. Habitaclul arăta aproape ca bordul unui avion modern.

Erau multe butoane, câteva display-uri mici şi o plat¬formă centrală cu un ecran mare şi complex prin struc¬tura datelor şi schemelor pe care le prezenta. Nu exista volan, ci acesta era înlocuit de o manşă de condus, la fel cu cea a avioanelor, doar că aceasta avea implemen¬tate pe ea nişte butoane pentru anumite comenzi. Atmosfera în interior era foarte plăcută. Afişajele aveau o culoare roşiatică-portocalie, iar în unele locuri mesajele aveau culoarea galbenă. De fapt, interiorul semăna mai mult cu o carlingă, deoarece accesul în vehicul se făcea prin ridicarea laterală a carcasei modu-lare. M-am aşezat comod în scaunul ergonomic, fiind surprins de spaţiul generos pe care îl aveam la dispoziţie înăuntru. Din exterior, habitaclul mi se părea mult mai mic.

Am privit înainte prin geamul etanş, securizat; vederea deschiderii misterioase a tunelului îmi dădea fiori reci pe coloană. Era un moment unic în viaţa mea, cel care avea să dea startul unor evenimente uluitoare prin specificul lor. Cezar a stabilit legătura audio şi video cu celelalte două vehicule. Apoi mă privi întrebă¬tor. Am inspirat adânc şi am încuviinţat din cap. Aproape brusc, lumina în interior deveni indigo şi spaţiul din faţă se întunecă…”

Primul punct stationar !

Primul punct stationar

“În acele momente eu eram însă mult mai preocu¬pat de ceea ce simţeam şi vedeam în călătoria care începuse. Printr-un gen de reflexie ciudată, atmosfera din cabina destul de spaţioasă în care ne aflam parcă „se umpluse” cu o lumină de culoare indigo; era, fără îndoială, un efect generat de lumina din tunel care însă acţiona foarte liniştitor şi relaxant asupra psihicului.

— Dacă la un moment dat vei simţi că această lumină te deranjează, putem să o compensăm prin limitatoarele de opacitate cu care este dotat vehiculul, m-a anunţat Cezar.
Stabilise cursul pe pilot automat şi se lăsase comod pe spate în scaunul foarte confortabil. Am privit late¬ral pentru a aprecia mai bine viteza şi am constatat că aceasta era destul de mare. Am privit la indicatorul de pe bord, care avea notaţiile atât în mile cât şi în kilo¬metri pe oră şi am văzut că viteza era setată la 125 km/h. Mi se părea că mergem atât de repede, încât am simţit o uşoară urmă de panică, dar Cezar m-a liniştit imediat.

— După ce am revenit din expediţia de acum doi ani, au fost câteva luni de feed-back intens cu labora¬toarele de cercetare şi proiectare care lucrau pentru Pentagon. Noi ofeream datele înregistrate şi transmiteam ce nu a mers prea bine sau deloc, iar ei veneau cu mai multe soluţii. S-a ajuns destul de repede la vari¬anta finală, care ajustează lipsurile şi efectele neplă¬cute cu care ne-am confruntat în prima deplasare. Printre altele, acest vehicul a fost reproiectat în mare parte şi, tehnologic vorbind, a fost îmbogăţit foarte mult. Au studiat mai multe variante de deplasare în condiţiile pe care noi le-am descris şi s-a ajuns la con¬cluzia că, pentru dimensiunile acestui tunel, viteza optimă de croazieră este de 125km/h. Maşina se poate deplasa însă cu peste 200 km/h; este astfel concepută, încât în pantele line de vale sau deal pe care ai obser¬vat că le are tunelul, viteza de croazieră să rămână con¬stantă. Practic, vehiculul este în întregime automati¬zat.

Trebuia să recunosc faptul că era o bijuterie tehnică, în care s-au utilizat din plin cunoştinţele şi materialele folosite în industria spaţială. Nu mă price¬peam prea mult la aceste aspecte, dar puteam totuşi să spun cu certitudine că oamenii obişnuiţi nu aveau să vadă prea curând pe străzi astfel de vehicule. Cezar mi-a explicat că nu fusese neglijat niciun aspect: curge¬rea aerodinamică a aerului pe caroserie, sistemele re¬dundante de ghidare prin laser a deplasării, sistemele de control al parametrilor atmosferici din exterior, presurizarea cabinei şi rezervele de oxigen şi chiar şi un sistem sofisticat de menţinere artificială a vieţii pentru o anumită perioadă de timp, în cazul unui acci¬dent grav.

Cu această ocazie am aflat că sistemele de siguranţă în caz de coliziune erau şi ele foarte bine puse la punct; noutatea consta în faptul că, pe lângă airbag-urile din interior, pe laturile maşinii fuseseră proiectate să se deschidă un set de „pungi” foarte rezis¬tente, care se declanşau automat atunci când senzorii de impact iminent se activau. Aflând toate acestea, m-am simţit mai încrezător şi chiar începusem să mă gândesc la faptul că această perioadă pe care aveam să o petrec relaxat împreună cu Cezar, în vehiculul elec¬tric, aş putea să o folosesc în mod constructiv pentru a mai afla răspunsuri la unele întrebări şi probleme care nu îmi erau prea clare. Cezar s-a declarat imediat de acord.

— Drumul va dura ceva mai puţin de două zile, luând în considerare şi pauzele pentru somn şi masă, mi-a precizat el. Avem timp suficient.
Eram foarte mulţumit şi o stare de intensă bună dispoziţie îmi cuprinse mintea şi trupul. Tocmai mă pregăteam să abordez primul subiect de discuţie, când vocea computerului de bord ne anunţă că peste cinci kilometri vom ajunge la „punctul staţionar 1″. M-am uitat întrebător la Cezar.
— În prima expediţie am fost mai mulţi, iar mijloacele de transport nu erau foarte performante, a început el să-mi explice situaţia. în plus, autonomia vehiculelor era de maxim patru sute de kilometri. Sigur, erau maşini de concepţie militară bine utilate, însă se alimentau prin nişte acumulatori de construcţie specială. De aceea, am fost nevoiţi să selectăm un anu¬mit număr dintre ele care să transporte numai acumu¬latori de rezervă. Am stabilit nişte staţii intermediare pe parcurs, în care să lăsăm acumulatorii de schimb la întoarcere, precum şi provizii de hrană. Când am por¬nit din Sala Proiecţiilor am fost o caravană de şapte¬sprezece maşini, dintre care opt erau destinate numai în acest scop; ele au mers în urma noastră şi au alcă¬tuit staţiile de alimentare, după care se întorceau pe rând la Sala Proiecţiilor. În final au rămas cele nouă vehicule principale ale expediţiei.

— Bine, am zis eu mirat, dar acum staţiile sunt ali¬mentate? Sunt acumulatori suficienţi acolo?
— Nu mai avem nevoie de ei. Tipul acesta nou de vehicul este alimentat de o pilă atomică. îţi vine să crezi?
Cezar zâmbea, aşteptând reacţia mea. Eram într-adevăr foarte surprins; dacă americanii „dosiseră” o asemenea tehnologie, atunci la ce alte surprize mă mai puteam aştepta?! în acelaşi timp, mă gândeam la ce grad de înapoiere şi dezinformare este ţinută popu¬laţia, fiind lăsată să creadă că petrolul continuă să fie soluţia de bază a combustibilului energetic… Vocea lui Cezar mi-a întrerupt însă şirul gândurilor:
—Iar procesul utilizat este acela al fuziunii atomice la rece!
Am făcut ochii mari de mirare. Parcă venisem în vizită pe o altă planetă!
—Ştiu, e trist să constatăm că lumea e ţinută în mod voit într-o adâncă necunoaştere. Mulţi dintre cei care sunt conştienţi de manipularea chiar agresivă a oamenilor consideră asta ca un blestem pe această planetă, dar totuşi se înşeală profund. Gândind în acest fel, nu numai că se limitează drastic pe ei înşişi, dar chiar pot provoca dispersia în lanţ a unei idei negative, de la care avem numai de pierdut.

E ca un fel de dez¬nodământ, e ca o capitulare. Or, destinul acestei pla¬nete este altul, iar transformările care vor apărea în curând vor clarifica mult lucrurile.
Cezar se opri din explicaţii pentru a comuta pe comanda manuală. Mi-a explicat că această operaţiune era necesară atunci când treceam prin dreptul unui „punct staţionar” de alimentare, pentru a fi astfel mai siguri în cazul necesităţii unei manevre bruşte. Depozitarea lăzilor cu hrană şi a altor lucruri de stric¬tă necesitate era făcută de o parte şi de alta a tunelu¬lui, îngustând puţin calea de acces.

Chiar dacă viteza de trecere se micşora în acele puncte, o precauţie în plus era totuşi necesară. Am văzut că lăzile erau dis¬puse simetric de o parte şi de alta a tunelului, fiind atent aranjate. În dreptul lor am remarcat imediat două balize de semnalizare intermitentă, având culoarea portocalie.
Mi-am amintit atunci de distorsi¬unea spaţială şi de faptul că noi, aparent, mergeam acum pe o cale „virtuală”. Nu îmi explicam cum era posibil ca ea să apară cu tot cu modificările care au fost operate, adică punctele de staţionare şi balizele. Ca de obicei, Cezar mi-a prins imediat gândul.
— Nu aceasta este problema principală.

În mod firesc, dacă acest tunel fizic prin care trecem noi acum apare şi dispare, înseamnă că el are totuşi o „memorie” intrinsecă şi deci „ţine minte” toate modificările care îi sunt aduse. Ţi-am spus că încă nu ştim procesul care are loc şi care face posibilă această manifestare stranie a sa, dar bănuiala cercetătorilor este aceea că el se leagă într-un fel anume de materialul foarte special care îi căptuşeşte suprafaţa. Fără îndoială că există un gen de interacţiune subtilă pe care noi nu o percepem, un fenomen enigmatic care este declanşat prin inter¬mediul unei tehnologii extrem de avansate. Sunt multe necunoscute aici.

Am trecut de primul punct staţionar şi acum tunelul se întindea din nou, perfect liber în faţa noas¬tră, radiind acea misterioasă lumină indigo. Cezar acti¬vase din nou pilotul automat al maşinii, care între timp revenise la viteza de croazieră. După ce făcu o verifi¬care audio şi video cu celelalte două vehicule din spatele nostru, aflate la o distanţă de un kilometru una de cealaltă, Cezar se lăsă din nou într-o poziţie lejeră în scaunul ergonomie. Am profitat de ocazie pentru a clarifica subiectul deja început:
— Te refereai la evenimentele catastrofice viitoare care sunt menţionate în Apocalipsă? am direcţionat eu discuţia către ceea ce mă frământa de mai mult timp.
După ce revenise din prima expediţie, în urmă cu un an, Cezar îmi destăinuise anumite elemente privind viitorul omenirii, care m-au uluit profund. Chiar dacă relatarea lui a fost extraordinară, simţeam totuşi că mai sunt multe alte aspecte de precizat, pe care el a evitat să mi le destăinuie. Chiar mai mult decât atât, atunci am fost rugat să nu scriu şi nici să nu vorbesc despre ceea ce mi s-a relatat.
Eram deci interesat să aflu cât mai multe în legătură cu acest subiect.
— Este cu putinţă ca la nivel planetar să se producă anumite evenimente catastrofice, chiar cataclisme, care să genereze o transformare necesară în percepţia şi mentalitatea oamenilor, mi-a răspuns el. Ne putem aştepta la astfel de realităţi şi cred că bănuieşti că aces¬tea nu sunt deloc de natură să-i încânte pe cei răi şi perverşi, cu atât mai mult cu cât timpul pare că se con-tractă.
— Sigur, am sesizat asta şi chiar am citit unele observaţii pe această temă. Am înţeles că fenomenul e în strânsă legătură cu natura subiectivă a timpului. Aparent, am mai puţin timp acum pentru aceleaşi activităţi şi în aceleaşi condiţii, pe care le făceam în urmă cu câţiva ani. Dar n-aş putea să-ţi spun clar din ce motiv.
Cezar înclină aprobator din cap.
— Sunt mai multe cauze ce contribuie la acest fenomen foarte important, care nu trebuie să fie deloc neglijat. Printre altele, accelerarea timpului ţine şi de această perioadă specială a anilor 2000, care a fost mentalizată de sute de milioane de oameni, timp de zeci şi chiar sute de ani, ca fiind un moment apocalip¬tic de sfârşit de eră. Însă din punct de vedere spiritu¬al, o eventuală manifestare apocaliptică trebuie să fie privită ca un moment de transformare profundă a naturii umane, ca o trecere de la rău la bine, astfel încât planeta să aibă o orientare net benefică.

Pentru că acum, aşa după cum îţi poţi da seama cu uşurinţă, există în mare parte o accentuată tendinţă de regres, de amplificare a răului, a perversităţii. Şi dacă această situaţie a trenat până în prezent, vine şi vremea „scadenţei”, în care uriaşele acumulări karmice negative pot conduce la „compensări” pe măsura oamenilor care le-au realizat. Din acest punct de vedere îţi spun că ele pot fi chiar bulversante şi de-a dreptul înfricoşătoare pentru mulţi. Cu toate acestea, după cum bine ştii, nu ar fi decât o restabilire a echilibrului iniţial, o purifi¬care absolut necesară în economia zonei de univers în care ne aflăm.
Am simţit că mă trec fiorii. Nimănui nu i-ar plăcea să se ştie în nesiguranţă şi cu toţii vrem să trăim cât mai mult, pentru a ne bucura de o viaţă minunată.”

Camera Oculta

Ultimul punct stationar - capatul

Tunelul secret de la Piramida lui Keops spre Camera Oculta

“—    Pregăteşte-te, pentru că acest punct coincide cu destinaţia noastră finală, mi-a spus Cezar. Aici am lăsat mai multă aparatură complexă şi de asemenea, provizii. Ajungem în câteva minute.
Într-adevăr, peste mai puţin de două minute am început să remarc faptul că lumina din tunel îşi modi¬fica treptat culoarea, trecând de la indigo prin mai multe nuanţe, la culoarea verde deschis fosforescent, pe care o văzusem şi la capătul celălalt, legat de Sala Proiecţiilor. Tunelul era perfect drept, iar în depărtare puteam să observ deja o luminozitate mult mai mare. Mă cuprinse o emoţie puternică la gândul că peste foarte puţin timp voi afla un mister colosal, care dăinuie de mii de ani, legat de enigmatica viaţă a vechilor faraoni egipteni şi a faimoaselor piramide. I-am împărtăşit aceste gânduri şi lui Cezar, dar el m-a corectat imediat:
—    Ceea ce vei vedea acolo nu are nicio legătură cu vechea civilizaţie egipteană. Nici cu piramidele şi nici măcar cu Sfinxul. E poate cel mai mare mister cu care ne-am confruntat până acum, pentru că nu înţelegem motivul pentru care a fost creat acest spaţiu de la capă¬tul tunelului la care vom ajunge imediat. Este extrem de vechi, precede cu mai mult de treizeci de mii de ani civilizaţia egipteană, dar totuşi este o realizare ulterioară celei a Sălii Proiecţiilor. De ce tocmai aici şi de ce tocmai din acele timpuri, nu ştim.
Aici Cezar s-a oprit din explicaţii, părând că se gândeşte dacă să-mi ofere sau nu mai multe detalii. Preluase manual controlul vehiculului şi încetinise mult viteza. Culoarea pereţilor tunelului devenise verde deschis, fosforescent, iar lumina era mai intensă. Computerul ne anunţă că mai erau opt sute de metri până la destinaţia finală.

Cezar a încetinit şi mai mult viteza vehiculului; vedeam la aproximativ 200 de metri în faţa mea un fel de zid uriaş care obtura complet tunelul, părând a fi alcătuit din piatră. Vedeam de asemenea, de o parte şi de alta a căii de acces, multe lăzi mari suprapuse şi echipament militar. în cele din urmă, vehiculul s-a oprit şi am coborât din el. Ceilalţi au staţionat şi ei puţin în urma noastră şi au început să descarce din echipamentul nou care a fost adus. Şovăitor, m-am îndreptat cu paşi mici către uriaşul perete din piatră care bloca tunelul, semnificând punctul lui terminus. Am văzut de o parte şi de alta lăcaşurile pentru cele douăsprezece cristale, care erau identice cu cele de la capătul de început al tunelului. Bănuiam că trebuia să existe o anumită simetrie a distorsiunii spaţio-tempo-rale, astfel încât ea să rămână stabilă.

Apoi ne-am îndreptat spre gigantica poartă din pia¬tră, cu excepţia lui Aiden care a rămas profund absorbit să lucreze la computer, pe care îl racordase la nişte senzori speciali, montaţi în expediţia precedentă. Am ajuns în faţa porţii şi Cezar a atins triunghiul; ime¬diat, poarta a început să culiseze spre stânga, aproape fără zgomot.
Am rămas înmărmurit. în faţa mea se afla o încăpere cam de două ori mai mare decât cea pe care o văzusem în proiecţia holografică a computerului! Nu înţelegeam absolut deloc cum era posibil aşa ceva şi m-am uitat stupefiat la Cezar, rugându-1 din priviri să-mi ofere o explicaţie.
— Din păcate, nimeni nu are încă un răspuns la această enigmă. Senzorii din exterior înregistrează o încăpere nu prea mare, cu latura de aproximativ cinci metri şi înălţimea de trei metri, dar iată că atunci când poarta se deschide, spaţiul pe care ni-1 oferă este mai mult decât dublu. Echipa cercetătorilor americani a ajuns la concluzia că aceasta se datorează unei ciudate întrepătrunderi a două realităţi distincte: cea fizică, specifică nouă, şi una subtilă, aproape sigur de origine astrală. Măsurătorile şi calculele incipiente au arătat că între acest fenomen straniu şi natura ambiguă a tunelului există o strânsă legătură. De altfel, acesta este motivul principal al prezenţei lui Aiden în echipa noastră; el ne poate lămuri din punct de vedere ştiinţi¬fic asupra unor enigme cu care ne confruntăm aici.
În timp ce primeam aceste explicaţii am pătruns cu toţii în acea încăpere subterană, care datorită mărimii ei îmi părea acum aproape ca o sală. Am apre¬ciat geometria suprafeţei ca fiind un pătrat cu latura de zece metri, poate chiar mai mult, şi înălţimea de aproximativ şapte metri.

Am observat că atât pereţii, cât şi podeaua şi tavanul erau alcătuite exclusiv din dale enorme de piatră, perfect şlefuite şi îmbinate între ele. Nu se vedea nicio spărtură, nicio deschidere, niciun culoar sau spaţiu gol în aceşti pereţi. Pe lângă faptul că eram uluit de modalitatea în care a putut fi realizată acea construcţie subterană, care părea a fi pur şi simplu „plantată” în pământ, două aspecte m-au intrigat imediat: în primul rând am constatat că încăperea era luminată prin ea însăşi, fără să existe o sursă vizibilă pentru aceasta. Lumina era foarte plă¬cută, caldă, învăluitoare, făcând vizibil orice detaliu al camerei, până în cel mai mic amănunt. Dacă în legă¬tură cu ansamblul din Munţii Bucegi ştiam că lumina provine, cumva, din materialul semiorganic în care erau îmbrăcaţi pereţii, aici nu am observat prezenţa acelui material, deoarece pereţii erau sculptaţi în rocă.

Al doilea aspect care m-a intrigat foarte mult era aerul din încăpere. In mod normal, ţinând cont de faptul că acel loc data de aproximativ patruzeci de mii de ani şi că nu avea absolut nicio legătură cu suprafaţa, nici o gură de aerisire, nicio variantă de primenire a atmos¬ferei interioare, era de aşteptat ca în cel mai bun caz abia să mai putem respira odată cu deschiderea porţii. Surpriza era însă totală, deoarece aerul era foarte curat, fiind chiar uşor ionizat. Singura observaţie pe care puteam să o fac era că el mi se părea a fi puţin cam uscat.
Semnele mele de întrebare au fost însă rapid înlă¬turate de Cezar, care mi-a explicat faptul că acestea au fost chiar primele elemente analizate atunci când au pătruns prima dată în acest loc, în expediţia anterioară. Iniţial au avut măşti protectoare. Au fost prele¬vate mostre de aer şi din roca pereţilor şi s-au realizat analizele preliminare cu ajutorul unei instalaţii com¬plexe, în întregime computerizată, pe care o aduseseră cu ei; la plecare, aceasta a fost lăsată în afara porţii, în tunel, în punctul final de staţionare. Presupunând că va fi necesară o asemenea operaţiune, au venit pre¬gătiţi. Era o instalaţie de analiză a probelor biologice, dar şi a unor surse de materiale amorfe, pe care Marina Statelor Unite o folosea în anumite misiuni speciale.

— Nu trebuie să fii surprins. Fiind unul dintre agenţii importanţi USAP, a avut acces integral la dosarul expediţiei noastre, care a inclus sute de fotografii şi schiţe, descrieri şi probe despre această cameră. Le-a învăţat atât de bine, încât acum se comportă ca şi cum ar umbla prin propria lui casă. Ţie însă îţi voi explica personal ceea ce se găseşte aici, cu toate că nici acum nu cunoaştem semnificaţia unor obiecte şi, la drept vorbind, nu prea înţelegem care a fost ros¬tul şi menirea acestei încăperi.
Ne aflam lângă peretele din dreapta al Camerei Oculte.
—    Vino mai aproape, m-a îndemnat Cezar. Abia acum poţi să observi pelicula ce acoperă piatra. Este foarte specială şi are, de asemenea, o natură organică, dar este o formă de viaţă total necunoscută nouă. Uşor radioactivă, dar într-o limită perfect rezonabilă, are la bază ytriul. Celelalte patru elemente componente nu se află pe planeta noastră şi de aceea nu putem înţelege nici legăturile atomice ce există între ele.
M-am apropiat de perete şi am pipăit uşor piatra cu degetele. La atingerea ei am simţit un gen de fur¬nicături fine în piele, care însă îmi păreau foarte agre¬abile. Lipind întreaga palmă pe perete, am simţit că acele furnicături se manifestau oarecum diferit pe suprafaţa ei, ca şi cum ar fi acţionat în valuri. Aproape că puteam spune că era o comuniune vie, un fel de legătură organică ce se crea spontan, fără dificultăţi.
—    Pelicula este cumva inserată în stratul superfi¬cial al rocii, dar e uimitor că ea există astfel şi se mani¬festă după o perioadă enormă de timp de la construcţia Camerei Oculte. Tehnologia lor este uluitoare.
În acel moment Cezar a fost chemat de locotenen¬tul Nicoară pentru a fi consultat într-o problemă. în ceea ce mă privea, mă lămurisem oarecum în legătură cu acele aspecte care mă intrigaseră încă de la început, astfel încât mi-am îndreptat atenţia către toată încăperea, în ansamblul ei. Am avut nevoie de multă stăpânire de sine şi control, deoarece surprizele erau mari. Chiar dacă nu avea măreţia impozantă a Sălii Proiecţiilor şi chiar dacă în interiorul ei se aflau mai puţine obiecte ca puncte de reper, totuşi Camera Ocultă emana un mister aparte, o enigmă aproape de nepătruns. N-aş putea să precizez prea bine ce anume mă determina să am acel sentiment; poate faptul că era mai mică şi, prin comparaţie cu Sala Proiecţiilor care „respira” mult mai amplu, aceasta era mai „con¬densată”; poate datorită câmpului specific emanat de obiectele care se găseau acolo; poate datorită apropierii de marea Piramidă şi de Sfinx, cam la aceeaşi distanţă de ambele, aşa după cum am văzut în proiecţia holografică a computerului lui Aiden. Chiar dacă eram deja oarecum obişnuit cu misterele dezvăluite şi cu surprizele de proporţii, care contravin celor cunoscute de societatea noastră şi chiar logicii exprimate de ştiinţa modernă, totuşi în Camera Ocultă mă simţeam „presat” de ceva indefinibil, iar această enigmatică presiune îmi crea o nostalgie profundă şi de neînţeles în suflet. Starea era asemănătoare cu aceea pe care o experimentasem în timpul călătoriei prin tunel şi de aici am tras concluzia că există proba¬bil o strânsă legătură energetică, o amprentă subtilă foarte asemănătoare între Tunel şi Camera Ocultă.

Am atins acel obiect uimitor, despre care puteam să bănuiesc că se afla în sustentaţie de zeci de mii de ani, în aceeaşi poziţie. S-a înclinat foarte puţin, opunând în mod evident o rezistenţă la apăsarea mea. încurajat de rezultat, m-am aşezat pe acel obiect ca pe un scaun mai înalt, deoarece platforma levita la apro¬ximativ un metru de podeaua din piatră. Chiar şi cu toată greutatea mea, ea rămânea exact în aceeaşi po¬ziţie, dar am simţit imediat o vibraţie surdă, foarte fină, care a apărut în interiorul ei.

Eram aşa de încân¬tat de noua mea descoperire, încât am început să mă apăs mai tare pe platformă şi să mă las când pe spate, când în faţă, pentru a vedea cum reacţionează. Am remarcat că atunci când eram prezent cu toată greu¬tatea pe ea, platforma antigravitaţională devenea foarte rigidă şi nu se mai înclina deloc. Dacă însă forţa de apăsare era mică, placa metalică putea să aibă un foarte mic tangaj. În cele din urmă, m-am urcat în picioare pe ea, privind triumfător în sală. Cezar tocmai încheiase discuţia cu cei doi locotenenţi şi se îndrepta râzând spre mine.
—    Să vedem, ştii la ce foloseşte? mă întrebă el.
—    Cred că e un mijloc de deplasare, i-am răspuns. Altfel, nu prea văd ce scop ar avea.
—    Exact. E un vehicul simplu, antigravitaţional. în loc să te deplasezi cu bicicleta sau pe jos, foloseşti această placă din aur. De fapt, din analizele noastre a rezultat că doar o porţiune cu grosimea de aproape patru milimetri este dintr-un aliaj special din aur; apoi mai este un strat dintr-un metal pe care nu-1 cunoaştem, cam de un milimetru grosime. Restul pare a fi gol în interior. Şi, desigur, mai este şi acest cristal care reprezintă piesa principală a ansamblului.
În principiu, vedeam că lucrurile nu sunt prea complicate.
—    Bine, şi cum funcţionează? am întrebat eu nerăb¬dător.
Amuzat, Cezar mi-a explicat că, deşi piesa era rela¬tiv simplă din punct de vedere constructiv, totuşi pen¬tru omul modern era destul de complicat să o folosească.

Priveam gânditor ansamblul întregii săli. Deşi nu existau multe obiecte în ea, totuşi încăperea îmi părea cumva „plină”. Chiar în mijloc am remarcat o copie fidelă, la scară, a cilindrului aflat pe piedestalul din Sala Proiecţiilor. Acelaşi tip de trepte, aceeaşi cons¬trucţie a cilindrului pe jumătate, aproximativ aceeaşi instalaţie interioară, cu o bandă metalică pe care erau aplicaţi ceea ce semăna cu nişte senzori speciali, cel mai probabil realizaţi din cristale, după câte mi-am putut da seama de la distantă.

Am urcat cele cinci trepte ale piedestalului şi am privit cu atenţie înăun¬trul semicilindrului; avea o porţiune de sprijin cam la şaptezeci de centimetri de bază, în mod evident pentru a te aşeza pe ea. Întregul dispozitiv era conceput pen¬tru a putea fi folosit cu uşurinţă de o fiinţă umană de înălţime medie, dar utilitatea lui rămânea încă o necunoscută pentru mine.”

Descoperirea unei platforme antigravitationale stravechi !

platforma antigravitationala antica

“Am coborât apoi de pe piedestal şi m-am oprit în dreptul a ceea ce m-a şocat încă de când am pătruns în cameră, dar faţă de care am evitat să mă. raportez ime¬diat, tocmai pentru a-mi oferi un răgaz de acomodare. La aproximativ doi metri de cilindrul din centrul Camerei Oculte, puţin în dreapta lui, se afla, plutind în aer, o platformă dintr-un metal galben, care am presu¬pus că era aur.

Platforma nu era prea mare; am apre¬ciat că suprafaţa ei era de aproximativ doi metri pătraţi, fiind mai mult lungă decât lată. Semăna foarte bine cu o placă de surf. Grosimea ei era destul de mică; nu cred că depăşea trei centimetri. Era atât de bine lustruită, încât din anumite unghiuri strălucea foarte tare. Pe partea superioară avea gravată o suprafaţă în formă de dreptunghi, care lăsa un spaţiu de vreo zece centimetri până la marginile laterale şi cam cincizeci de centimetri până la cea pe care eu am interpretat-o ca fiind „faţa” platformei.

În partea din „spate”, marginea dreptunghiului lăsa, de asemenea, o distanţă de aproximativ zece centimetri. Singurul accesoriu al platformei era un cristal de culoare albastru închis, în formă de piramidă, încastrat simetric faţă de laturile platformei în porţiunea liberă de aproape jumătate de metru, de la suprafaţa delimitată de dreptunghi şi marginea din faţă.
Aceasta a fost o problemă la care ne-am chinu¬it mai multe ore în expediţia trecută.

Iniţial, am crezut că lipseşte ceva, că trebuie să existe un element ajută¬tor. După un timp mi-am pus întrebarea dacă nu cumva trebuie să existe o legătură mult mai subtilă între cel ce foloseşte platforma şi frecvenţa ei de vibraţie, mo¬dulată de cristal. Mi-am adus aminte că remarcabilii constructori care au realizat toate acestea obişnuiau să includă în tehnologia lor extraordinară elementul pur uman, conştiinţa fiinţei, care în acest plan este în mare parte exprimată de condiţia şi activitatea minţii.

De aceea, am urmărit să mă acordez cumva, să intru în legătură cu vibraţia specifică a cristalului. A fost nece¬sar doar să-mi focalizez puţin gândul asupra lui, că platforma a reacţionat prompt; atunci ea a căpătat o vibraţie aparte. Deplasarea a fost apoi direcţionată fără probleme de puterea gândului, care totuşi trebuie să fie focalizat.
—    Dar altfel ce se întâmplă? am întrebat eu şovăiel¬nic. Platforma se prăbuşeşte la sol?
—Nu, nu se prăbuşeşte, dar încetineşte şi apoi se opreşte în aer. Este semnalul cel mai bun că trebuie să-ţi redirecţionezi gândul pentru a continua depla¬sarea. Tot astfel obţii şi viteza pe care o doreşti. Se pare că acest cristal a fost reconfigurat şi setat ener¬getic pe anumite benzi de frecvenţe, astfel încât să uşureze foarte mult procesul interacţiunii cu mintea fiinţei umane, iar deplasarea să se efectueze cât mai uşor. Oricum, el nu provine de pe această planetă.

—Este foarte adevărat, dar între timp am descoperit acest dispozitiv, îmi spuse Cezar, arătând spre piedestalul pe care era aşezat cilindrul semitransparent.
Eram uluit şi nu mai înţelegeam nimic.
—    Bine, dar… îmi dau seama că e o replică la cilin¬drul mare din Sala Proiecţiilor. Nici despre acela nu ştiaţi la ce foloseşte; se bănuia doar că ar putea fi un amplificator mental.
—    Aşa este. Acum doi ani nu cunoşteam destinaţia dispozitivului cilindric uriaş din Sala Proiecţiilor. Aici însă el este proporţionat pentru înălţimea noastră.
Aşteptam cu sufletul la gură să-mi spună care era menirea acelei instalaţii destul de complicate.
—    Este, ca să o numesc aşa, un fel de „maşină de călătorit în timp”.
Cuvintele lui mi-au provocat un frison puternic pe coloană. Din străfundurile fiinţei mele intuiam deja, cu o rapiditate extraordinară, nenumăratele posibilităţi care se iveau pentru a afla adevărurile istorice esenţiale şi, de ce nu, chiar şi viitorul care ne aşteap¬tă. Am devenit atât de surescitat, încât întrebările mele curgeau şuvoi, fiecare dorind un răspuns imediat. Faţă de această nouă revelaţie, toate celelalte obiecte din Camera Ocultă păliseră brusc ca importanţă în semnificaţia lor. Amuzat de comportamentul meu copilăresc, Cezar reuşi cu greu să mă liniştească.”

O Biblioteca Virtuala gigantica, plina de tablite cu informatii stocate, care proiecteaza holograme, cu informatii istorice si stiintifice !

“—Iţi voi povesti unele dintre proiecţiile temporale pe care le-am efectuat cu ajutorul acestui dispozitiv, care este foarte avansat tehnologic. Dar mai întâi trebuie să rezolv sarcinile misiunii şi trebuie să-l asist pe Aiden. în acest timp poţi să cercetezi ce a mai rămas de văzut şi apoi să-i ajuţi la ceea ce fac acum, îmi spuse el, arătând spre cei doi locotenenţi.
Extrem de bucuros la gândul că voi afla cu certitu¬dine unele lucruri foarte importante, m-am îndreptat repede spre peretele din stânga al Camerei Oculte, unde Trujo şi Nicoară munceau de zor. De fapt, acea parte a încăperii impunea încă de la început prin masivitatea unui fel de ansamblu supraetajat, ca o bibliotecă având multe rafturi, extinsă pe peretele din stânga şi pe cel din spate al sălii. Apropiindu-mă mai mult am constatat că, de fapt, rafturile respective erau sculptate direct în roca zidului, fiind foarte bine şlefuite. Înălţimea fiecărui raft nu depăşea cincisprezece centimetri, dar fiecare raft se întindea pe toată lungimea peretelui, fiind compartimentat în cinci zone distincte de câte o coloană mai lată de piatră.
Ceea ce atrăgea însă imediat atenţia era conţinutul acelor rafturi. Am văzut acolo mii, poate zeci de mii de tăbliţe metalice, dispuse foarte ordonat la o distanţă ce nu depăşea un centimetru unele de altele. Prima impre¬sie era aceea a unei vaste biblioteci. Dar imediat am observat că în realitate plăcuţele nu aveau nimic inscripţionat pe ele, fiind atât de netede, încât aproape că reflectau imaginea ca o oglindă. Trujo şi locotenen¬tul Nicoară încărcau aceste plăcuţe în nişte lăzi spe¬ciale, care fuseseră aduse în vehiculele cu care am călă¬torit prin tunel. Am venit lângă primul set de rafturi de piatră în perete şi am privit cu atenţie; plăcuţele erau perfect aliniate şi ordonate, fiind toate identice ca aspect.
Ca şi în cazul ansamblului din munţii Bucegi, nici aici nu am observat vreo urmă de praf sau alt tip de impurităţi. Totul parcă era aseptic, perfect curat şi foarte exact aranjat. Aceasta m-a mirat la început, dar curând am realizat că pelicula semiorganică ce era impregnată în roca pereţilor nu permitea deloc for¬marea prafului şi nici proliferarea altor micro sau macroorganisme. Vechimea uluitoare a acestei con¬strucţii şi aspectul pe care îl avea era o dovadă grăi¬toare în această direcţie.

Suceam tăbliţa de metal de pe o parte pe alta, fără să pot înţelege ceva.  Semăna izbitor de mult cu o tabacheră argintie, lucioasă, având latura cam de doi¬sprezece centimetri, iar grosimea de aproximativ şapte-opt milimetri. Pe latura inferioară, care culisa pe locaşul din rocă, erau trasate paralel două fante sub¬ţiri, dar acela era singurul semn distinctiv al plăcu¬ţelor. Am privit pierdut la numărul imens de astfel de plăcuţe care se aflau rânduite în rafturile de piatră. Care era, de fapt, rostul lor? Păreau să constituie o bi¬bliotecă gigantică, dar cum se putea avea acces la acea informaţie? I-am cerut lămuriri în această privinţă locotenentului Nicoară.
—    În expediţia trecută am adus cu noi câteva zeci de plăcuţe, pentru a putea fi studiate. Sunt realizate din platină, dar au în componenţă zirconiu şi lantaniu. Pe lângă acestea, există un element care poate fi esenţial ca mediu de stocare, dar care nu se găseşte în tabelul elementelor de pe Pământ. Practic sunt nişte depozite foarte valoroase de informaţie, din diferite perioade ale istoriei planetei, dar şi a universului. Este un secret absolut clasificat, iar noi vom transporta acum o mare parte din ele, strict inventariate. Totuşi, chiar dacă ai vrea să le modifici locul în raft nu vei putea să faci aceasta; fiecare îşi are şi îşi recunoaşte perfect poziţia iniţială.
Curios, am încercat să pun tăbliţa într-un loc liber de pe un alt raft, dar ea s-a comportat atunci ca şi când sunt apropiaţi doi magneţi de acelaşi pol; locul respec¬tiv a respins tăbliţa. Am vrut apoi să o plasez în mai multe locaşuri, dar în niciunul nu a fost posibil, până când nu am revenit la locul de unde am extras-o; atunci s-a încastrat foarte repede, slabilizându-se imediat.
—    Bine, şi cum se poate vizualiza informaţia pe care ele o conţin? l-am întrebat eu pe Nicoară.
— Iniţial nici noi nu am înţeles cum ar putea fi posibil aşa ceva. Logic ar fi trebuit să existe un dispo¬zitiv care să „citească” informaţia încriptată, dar nu am descoperit nimic. Până când, din greşeală, unul din¬tre membrii expediţiei a apăsat pe verticală una dintre tăbliţele metalice; atunci, în dreptul ei, la nivelul solu¬lui a fost proiectată brusc o hologramă destul de înaltă care înfăţişa un colţ din spaţiul cosmic. Era dinamică şi prezenta un proces temporal de rotaţie a unui nor de materie stelară. Nu ştiu cum au realizat asta. Era ca şi cum filmezi mult timp un proces foarte lent şi apoi rulezi imaginea cu o viteza mare; ai înţelegerea de ansamblu a întregii acţiuni. Am rămas atunci şi am privit cu toţii cam vreo două ore, dar holograma nu dădea semne să se apropie de sfârşit. Americanilor le-a trebuit mai bine de un an să improvizeze o inter¬faţă acceptabilă pentru a elibera informaţia holografică dintr-o tăbliţă. Am constatat că ea durează aproape două zile, rulând neîntrerupt. Este ceva fenomenal. Ar trebui să petrecem sute şi chiar mii de ani, uitându-ne fără pauză la toate hologramele înfăţişate de plăcuţele din această cameră, pentru a spune că am încheiat de vizionat totul. Am înţeles că în prezent se caută o metodă de „derulare” rapidă. Dacă nu va fi posibil, atunci singura şansă este aceea de a le urmări aleator.”

Masina timpului descoperita sub Marea Piramida din Camera Oculta !

Vedere de ansamblu a Camerei Oculte

“M-am apropiat de acel obiect fascinant şi, pe măsură ce distanţa între mine şi el se micşora, simţeam un straniu curent prin tot trupul, care mă înfiora. L-am atins uşor cu degetele; era rece, dar forţa energetică pe care simţeam că o transmite mă tulbura mult. Senzaţia pregnantă era cea de ameţeală, astfel încât m-am îndepărtat la o distanţă de aproximativ un metru.
Configuraţia camerei s-a modificat brusc ca la iniţierea unui program. Am observat că se resetează doar distorsiunea care face posibilă apariţia cristalului. Aşa cum a calculat şi Aiden puţin mai înainte, este vorba despre o defazare de la realitatea noastră. Practic, cristalul este aici tot timpul, dar noi nu-l putem vedea decât în anumite condiţii. Explicaţia aces¬tui fapt este însă un mister şi pentru noi. Poate că vechii constructori au dorit să aibă o minimă protecţie asupra lui, pentru orice eventualitate. Însă ştiu aproape sigur că funcţia lui principală este aceea de a susţine efectul deplasării în timp cu acest dispozitiv.
Îl priveam pe Cezar cu gravitate. Deşi aflasem cu puţin timp înainte că era vorba de un fel de „maşină de călătorit în timp”, totuşi m-am simţit din nou cuprins de o vie emoţie. Parcă mintea mea refuza să creadă că aşa ceva ar fi posibil.
—    Adică… ai călătorit în timp? am întrebat cu voce întretăiată. Deci asta semnifică această instalaţie…
Eram copleşit şi întreaga mea fiinţă se înfiora la gândul anticipării unei călătorii în timp pe care, poate, mi se va permite să o efectuez.
—    Da, aşa după cum ţi-am spus este un dispozitiv care te poate proiecta în timp, în viitor sau în trecut. Nu a fost uşor însă să înţelegem felul în care funcţionează. În plus, există nişte „bariere” de ordin subtil care sunt impuse de tehnologia extrem de avansată. Totuşi, mi se pare că nu îţi este clar un lucru; este o călătorie în timp reală, dar la nivel de conştiinţă. Nu este vorba despre deplasarea în timp cu corpul fizic; trupul rămâne aici, dar conştiinţa trăieşte acel fragment temporal ca şi cum ai fi acolo cu trupul. Avantajul este că în acest caz eşti în poziţia unui obser¬vator din exterior; vezi şi simţi totul, exact aşa cum s-a petrecut atunci, fără să fii condiţionat de limitările ine¬rente trupului. Dezavantajul, dacă putem vorbi despre aşa ceva, ar fi acela că nu poţi să acţionezi, adică nu te poţi integra personal în vremea respectivă.

Din câte mi-am putut da seama, aceasta implică aproape tot ceea ce a fost legat de intervenţia sau acţiunea reprezentanţilor civilizaţiei respective de-a lungul timpului. Nu ştiu prea bine cum să interpretez aceasta. La urma urmelor poate fi vorba şi despre o „modestie cosmică”. Totuşi, am reuşit să găsesc o singură referire într-un clişeu temporal foarte vechi, în care o altă civilizaţie extraterestră care a poposit pe Pământ câteva sute de ani, în Australia, a lăsat o referire la acest dispozitiv de deplasare în timp, o schemă aproximativă a lui, şi a menţionat că fiinţele care l-au construit sunt dintr-o altă galaxie. Au precizat schematic galaxia, dar astronomii nu au reuşit încă să o identifice, din cauza dificultăţilor de înţelegere a schiţei modelată în piatră, care era parţial distrusă. Există o mare probabilitate să fie vorba despre aceeaşi civilizaţie care a construit şi ansamblul din Bucegi, şi Camera Ocultă. Putem eventual să constatăm efectele acestor acţiuni, dar nu şi pe cei care le-au făptuit, nici alte elemente legate de ei. Ceea ce rămâne însă este atât de vast şi uluitor, încât informaţiile codate pălesc în importanţă.
—    Ai călătorit şi în viitor? am întrebat oarecum nesigur.
—    Aşteptam această întrebare, a spus Cezar râzând. Da, am accesat şi unele zone ale viitorului, dar aici lucrurile sunt mai complicate. Evenimentele par să nu fie sigure, iar uneori pur şi simplu se disipează. În fine, îţi voi explica mai în detaliu toate acestea, legate de „maşina de călătorit în timp”. Dar puţin mai târziu, pentru că acum trebuie să mă consult cu Aiden în pri¬vinţa unui aspect bizar. Computerul i-a indicat un tunel săpat chiar la baza piramidei lui Keops către această cameră.”

Locotenentul Trujo (agent USAP) şi tunelul secret de la Marea Piramida catre Camera Oculta !

“Am venit cu toţii lângă Aiden, care-şi montase computerul la o mică distanţă de zidul din piatră.
—    Iată, proiecţia e clară şi arată un tunel netermi¬nat, săpat de la Marea Piramidă exact pe direcţia noas¬tră, ne-a explicat el, arătându-ne imaginea holografică pe care o înfăţişa computerul. Totuşi, văd că la un moment dat tunelul a luat alt sens, care este greşit. Nu ar fi ajuns la Camera Ocultă.
Priveam reprezentarea schematică redată de computer. Galeria pornea de sub Piramida lui Keops şi, pe o distanţă destul de mare, înainta direct spre Camera Ocultă. Apoi brusc, cam pe la două treimi din drum, el cotea cumva spre în jos, spre adâncime, dar nu mai înainta mult; cred că noul traseu nu depăşea douăzeci-treizeci de metri, după care întreaga lucrare părea că fusese abandonată pe neaşteptate.
Aiden lucra febril pe „tastatura” lui eterică. Aştep¬tam eventuale explicaţii, pentru că niciunul dintre noi nu înţelegea rostul acelui tunel. După câteva minute de linişte, timp în care imaginea tridimensională s-a modificat de mai multe ori, apărând sub unghiuri diferite, Aiden ne oferi primele sale concluzii:
— În primul rând, este evident că tunelul a fost săpat cu intenţia clară de a  ajunge aici. Asta înseamnă că, într-un fel sau altul, au depistat prezenţa Camerei Oculte şi au forţat către ea. întrebarea este: cum şi-au putut da seama de existenţa acestui loc? Ce mijloace au folosit? Eu, de exemplu, cu tehnologia la
care am acces acum, nu pot să descopăr această cavitate subpămân¬teană, dacă mă aflu la nivelul solului. La urma urmei, suntem aproape la două sute şaizeci de metri sub pământ, dar să zicem că nu asta ar fi problema princi¬pală; nu putem descoperi această construcţie pentru că este protejată de un câmp energetic special. Este primul lucru pe care mi 1-a indicat computerul, dar a fost posibil numai pentru că noi am creat legătura camerei cu tunelul prin care am venit. în condiţiile astea, cum au ştiut cei care au săpat noul tunel că există totuşi o cameră aici, sub pământ, la această adâncime? Sau poate sursa informaţiei lor era mult mai veche, adăugă el gânditor.
—    Chiar şi într-un astfel de caz, traiectoria tunelu¬lui este foarte exactă în prima parte, a intervenit Cezar. Pare că cei care au săpat erau foarte siguri unde se îndreaptă. Asta înseamnă că aveau măsurători şi reglaje permanente, din moment ce la început au urmat direcţia bună. Interesant de aflat este ce a putut determina modificarea traiectoriei corecte a tunelului.
După câteva clipe de pauză, locotenentul Trujo rosti cu o voce joasă:
—    Este posibil ca la un moment dat să se fi declanşat un sistem de protecţie redundant. Poate un fel de bruiere.
—    M-am gândit şi eu la asta, a intervenit Aiden. Şi cred că e singura explicaţie pentru ceea ce ne arată computerul. Totuşi, cred că lucrurile au fost mai com¬plicate.
Zicând acestea, Aiden se focaliză din nou asupra tastaturii eterice şi a informaţiilor ciudate afişate holo¬grafic de computerul lui portabil. Urmăream cu toţii în linişte mişcările rapide ale degetelor lui, precum şi imaginile tridimensionale care se succedau cu repezi¬ciune.
—    Da, aşa după cum am bănuit, probabil că au fost lupte de interese între cei care au construit piramida sau care au avut acces la ea, a spus Aiden. În prima parte a tunelului, cea dreaptă, pare că a fost un con¬sens în acţiune; în partea deviată a tunelului care văd că este mult mai neglijent realizată, se pare că se mai află câteva relicve. Apar înregistrări ca nişte rămăşiţe de obiecte, dar nu pot preciza clar natura lor. Mie mi se pare că au fost neînţelegeri; cred că au avut dispute.”

Guvernul egiptean cunoaste existenta tunelului din Marea Piramida! Acest tunel este neterminat si nu ajunge la Camera Inregistrarilor!

“Abia ulterior mi-am dat seama că însuşi locotenentul Trujo fusese mirat de faptul că Aiden descoperise tunelul şi că acum puteam să rea¬lizăm cu toţii adevărata ţintă spre care ar fi vrut să se îndrepte constructorii lui. Pentru că era totuşi un om integru şi poate datorită unei anumite consideraţii pro¬fesionale pe care i-o acorda lui Cezar, Trujo a început să vorbească despre acţiunea derulată în celălalt tunel. Cu toate acestea, curând am sesizat că el nu prezenta decât unele elemente şi acelea destul de lapidar, făcând abstracţie de aspectele cu adevărat importante care, de fapt, ne interesau cel mai mult. În plus, apărea evident că partea americană nu dăduse dovadă de transpa¬renţă totală, aşa cum se stabilise prin contractul cu ţara noastră, referitor la marea descoperire din Munţii Bucegi. Acea acţiune secretă prin tunelul din platoul Gizeh, de lângă Cairo, fusese ignorată în prezentarea comună, deşi se ştia că plasarea camerei oculte era re¬lativ aproape de el. Ar fi putut să existe o eroare de informare în această privinţă, dar personal mă îndo¬iesc asupra acestui lucru.
— Tunelul a fost descoperit în anul 2001, de o echipă de cercetători americani şi britanici, şi-a conti¬nuat locotenentul Trujo relatarea. Trec peste alte detalii şi ajung la partea în care am fost direct implicat. S-a realizat curând că tunelul nu făcea parte dintr-un „cadru turistic” şi că reprezenta ceva cu totul special. Am primit ordin să mă alătur unei mici echipe care avea ca obiectiv cercetarea şi inventarierea tunelului, în acel moment nivelul de securitate a. informaţiei devenise maxim. Am pătruns în tunel şi pot să vă spun că prima porţiune a sa, pe care traiectoria este dreap¬tă, e integral căptuşită cu un material dur, un aliaj spe¬cial care a fost analizat ulterior în laboratoarele noas¬tre. De fapt, s-a dovedit a fi o peliculă destul de fină, de culoare ciudată, care varia între galben şi argintiu. Aşa cum apare şi în hologramă, m-a uimit mai ales forma tunelului, care este aceea a unui triunghi cu vâr¬ful în sus.
—Ai găsit ceva în interior? am întrebat eu cu nerăbdare, dar în spaniolă.
—Da, au fost mai multe obiecte, a răspuns Trujo destul de evaziv. Către sfârşitul porţiunii drepte am găsit un fel de placă informatică precum un computer portabil; de fapt era o „foaie” metalică, surprinzător de uşoară, cu o grosime de maxim trei milimetri, care în jumătatea de jos avea anumite suprafeţe uşor reliefate de diferite culori şi forme geometrice. Ceva ce am putea asimila cu o tastatură.
Aici locotenentul Trujo făcu o mică pauză şi privi cu gravitate în pământ:
—Erau multe semne necunoscute pe acea placă, precum un fel de scriere. Nu era pământeană. în jumă¬tatea de sus, placa era ca o oglindă şi mi-am dat seama că acela putea fi un fel de mic ecran.
—    Dar care este punctul precis de pornire a Tunelului din Marea Piramidă? 1-a întrebat atunci Cezar. Ce traseu aţi folosit să ajungeţi acolo? Aţi urmat galeria principală?
—    Acesta e un punct de vedere, dar mai sunt şi altele, am intervenit eu. De pildă, ce altceva aţi mai găsit în interiorul tunelului? Care au fost concluziile finale la care s-a ajuns? Şi mai ales cum aţi obţinut aprobarea guvernului egiptean?
Locotenentul Trujo păstra o mină impenetrabilă, amânând răspunsul. După câteva secunde, uşor jenat, spuse:
—    Unele aspecte nu le pot destăinui. Nici nu ştiu dacă am făcut bine vorbind acum despre aceasta. La urma urmei a fost o surpriză şi pentru mine să constat că Aiden a descoperit tunelul şi să înţeleg care a fost ţinta reală spre care acesta urma să se îndrepte. Acum lucrurile par a fi clare, dar în acea perioadă de cerce¬tare nimeni nu a înţeles semnificaţia reală a tunelului cu direcţie frântă, pentru că nu existau alte informaţii.
Văzând că are tendinţa să se depărteze de la între¬bările care i-au fost adresate, Cezar 1-a rugat din nou să ne lămurească.
—    A existat un acord secret cu guvernul egiptean, dar acel acord nu a fost bilateral, a explicat  Trujo. A fost o intervenţie oarecum particulară care a determi¬nat colaborarea oficialilor egipteni. Totul s-a desfăşurat într-un aşa mare secret, încât nici măcar custodele muzeului din Cairo, care are în subordine întregul com¬plex arhitectural de la Gizeh, nu a primit permisiunea să intre în tunel. Îmi pare rău, dar mai multe nu pot să vă destăinui. Ceea ce pot să spun însă cu siguranţă este că cei care au construit tunelul de la Marea Piramidă reprezintă o altă civilizaţie decât cea care a realizat Camera Ocultă sau Sala Proiecţiilor. În acest caz avem chiar dovezi palpabile.
L-am privit atunci cu toţii întrebători pe Trujo. După o scurtă ezitare, acesta a spus cu voce înceată:
—Da, sunt diferiţi, atât de noi, cât şi de această misterioasă civilizaţie ai cărei reprezentanţi par a fi uriaşi. Cei care au avut acces la piramidă şi au realizat tunelul sunt de tip reptoid. Am găsit scheletul unuia dintre ei în tunel.
În cameră era o linişte apăsătoare.
— Implicaţiile sunt mult mai complexe, a continuat Trujo. A existat, evident, o luptă la un moment dat în tunel dintr-un anumit motiv. Unul dintre combatanţi a fost omorât şi părăsit acolo. Tunelul a fost sigilat; intrarea lui este ascunsă într-un mod foarte complicat în arhitectura piramidei. Datarea în laborator indică, păstrând o marjă relativ mică de eroare, perioada 8500-9000 î.Hr.
Chiar şi Aiden asculta stupefiat ceea ce a relatat locotenentul Trujo. Am încercat să mai aflu şi alte informaţii, dar m-am izbit de un refuz politicos.

În definitiv, omul respecta într-o anumită măsură ceea ce i se impusese de către şefii săi. Detaliile ulterioare şi explicaţiile care trebuiau să fie oferite urmau să consti¬tuie, cel mai sigur, o rundă de discuţii aprinse între partea română şi cea americană. Totuşi, lucrurile păreau a fi mai serioase şi mai grave pentru americani, deoarece în mod paradoxal, la o descoperire de o asemenea anvergură în Egipt, serviciile secrete ameri¬cane nu luaseră parte, iar Preşedinţia nu fusese anunţată. Într-o astfel de situaţie se va pune în mod firesc întrebarea cine a avut mandat de acţiune şi în baza cărei autorităţi. În mod sigur, acela avea să fie un moment foarte delicat în cadrul diplomaţiei SUA.

După această neaşteptată surpriză ne-am focalizat asupra inventarierii şi încărcării restului de tăbliţe în cutiile special amenajate, pe care le-am adus cu noi. Chiar şi aşa însă am constatat că ceea ce reuşisem să luăm reprezenta cel mult a cincea parte din totalul care exista în cameră. Totuşi, eram satisfăcuţi că ne-am îndeplinit sarcina şi simţeam cu toţii nevoia unei odi¬hne binemeritate. De aceea, Cezar ne-a anunţat că vom avea o pauză de opt ore pentru masă şi somn, după care vom porni imediat înapoi, prin tunel, către Sala Proiecţiilor din Bucegi.

Deşi mă simţeam oarecum obosit, eram totuşi cuprins de o minunată stare de încântare şi bună dis¬poziţie. Mă obişnuisem cu acel loc misterios, care în mod ciudat îmi conferea acum un înalt sentiment de încredere şi siguranţă. Însă ceea ce mă făcea cu adevărat nerăbdător nu era momentul întoarcerii acasă, ci mult aşteptata destăinuire a lui Cezar cu privire la „maşina timpului” din Camera Ocultă, la care el avu¬sese acces. îmi promisese că îmi va relata unele dintre experienţele respective şi acum găseam că ar fi fost momentul cel mai potrivit. Am împărţit repede porţiile şi, pentru a fi sigur că nu vom fi deranjaţi de nimeni, am pregătit eu însumi tabăra de campare în tunel, la câţiva metri distanţă de intrarea în Camera Ocultă. Am mâncat repede şi căutam motive să-i grăbesc şi pe cei doi locotenenţi să facă la fel, pentru ca mai apoi să meargă la culcare. Cezar zâmbea amuzat văzând graba şi intere¬sul meu şi chiar mă ironiza puţin, întrebându-mă aparent serios dacă nu ar fi fost mai bine să ne odih¬nim cu toţii şi să lăsăm relatarea pentru mai târziu, când vom fi din nou la baza Alpha. Am înghiţit în sec, încurcat, dar el a început să râdă cu bunăvoinţă, asigurându-mă că a fost doar o glumă şi că îmi va povesti chiar atunci lucruri extraordinare. într-adevăr, trebuie să mărturisesc că uluitoarea lui relatare m-a cuprins ca o vrajă, creându-mi de multe ori senzaţia că trăiesc eu însumi într-un alt timp şi într-o altă realitate…”

Secretul Revelat !

“DUPĂ CE am mâncat, Cezar şi cu mine ne-am retras în mod discret în Camera Ocultă, aşezându-ne pe piedestalul marelui cilindru ce includea instalaţia de deplasare în timp. Am ales să mergem în spatele camerei, pentru a păstra o discreţie cât mai mare. Simţeam cum uriaşul cristal rubiniu ca¬re se afla chiar în faţa noastră, la o mică distanţă, mă învăluia cu energia lui subtilă şi enigmatică, provenind din străfundurile universului. Aiden se retrăsese lângă marile cutii de depozitare în punctul de staţionare, aflate în afara incintei camerei, iar locotenenţii Nicoară şi Trujo s-au întins în spaţiul special amenajat pentru a dormi. Toate condiţiile păreau întrunite pentru a asculta uimitoarea relatare al lui Cezar, probabil cea mai importantă dintre cele pe care mi le împărtăşise până atunci. Simţeam totuşi că mentalul meu încă se mai împiedica în anumite prejudecăţi materialiste; mă întrebam cum să fi fost totuşi posibilă o călătorie în timp. Realizam slăbiciunea gândurilor mele, cu atât mai mult cu cât mă aflam acolo, având dovada materi¬ală sub ochii mei, atingând-o chiar cu mâinile mele.”[3]

Acelasi informatii, ni se confirma si dintr-o alta lucrare extraordinara numita “Transformari Planetare 2012-2030”, scrisa de Sal Rachele, iar la pag. 75 ni se vorbeste despre Mareata Civilizatie a Egiptului:

“Thoth era o fiinta radiantă de lumina alb-albastră, un umanoid de culoare şi energie aşa cum ne puteţi vedea pe noi in tăramurile Înalte. A fost capabil sa-şi coboare gradat vibraţia, suficient de mult încât să comunice cu descendentii Atlantidei şi să-i Înveţe căile adevărului, colaborarii, armoniei şi ale matematicilor inalte. Aşa cum vor confirma multe dintre scrierile transmise prin “channel”, Thoth a fost inginerul din spatele Marii Piramide. Acest dispozitiv servea mai multor scopuri, dar funcţiile sale principale erau de camera de inalţare şi controlor-reglalor.

Thoth şi grupul său au avut un succes satisfăcător în lucrul cu urmaşii atlantilor in templele de iniţiere, in scopul accelerătii evoluţiei sufletului. Au fost construite multe cladiri de-a lungul malurilor Nilului. Din cei câteva mii de atlanti care se stabilisera in această zona, un procent semnificativ luat parte la activităţi legate de inăltare şi la iniţieri in Marea Piramidă. Pleiadienii de densitatea a 7-a au construit dispozitivul (n.ed. Marea Piramida) intr-un interval de timp de ordinul zilelor, folosind levitaţia şi tehnologia laser.

Camerele subterane de sub Platoul Gizeh erau deja locuite de cei care se retrăsesera in subteran, in timpul conflagraliilor anterioare de pc Pământ. Pleiadienii, in colaborare cu aceste grupuri din subteran, au infiintat Sala Inregistrarilor, la mai multe mii de picioare sub Marea Piramidă. Aceasta există astăzi in tărâmurile eterice mai Înalte ale Pamântului interior. Sfinxul a fost ridicat mai târziu de alt grup de egipteni, pentru a marca intrarea in portal. Marea Piramida a fost terminată aproximativ În anul 10.500 Î.Ch.

Abia în ultimii 20 de ani oamenii voştri de ştiinta au inceput să dateze corect Marea Piramidă. Păna de curând se presupunea ca acest dispozitiv era in legătură cu alte piramide care au fost construite (folosind munca poporului egiptean) ca sa serveasca drept morminte pentru faraoni.”[4]

SURSE

  1. http://www.lovendal.ro/wp52/unde-se-gasesc-amfiteatrele-inregistrarilor-eterne-ale-atlantidei-profetite-de-edgar-cayce/
  2. Radu Cinamar – “Viitor cu cap de mort”, Editura Daksha, 2004.
  3. Radu Cinamar in cartea sa, “Misterul din Egipt – primul tunel”, Editura Daksha, 2007.
  4. Sal Rachele – “Transformari Planetare 2012 – 2030”, pag. 75.
  5. Foto: Internet
  6. Foto: Radu Cinamar – “Viitor cu cap de mort”
  7. Foto: Radu Cinamar – “Misterul din Egipt – primul tunel”
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro