Baze militare secrete în subteran și în oceane

by “Abia în anul 2013 Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) a admis, cu dificultate, existenţa faimoasei Zone 51 (http://nsarchive.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB443/), asupra căreia au existat numeroase „controverse” încă de la sfârşitul anilor ’70. Harta bazei secrete Zona 51/Groom Lake din deşertul Nevada (SUA), declasificată de CIA pentru prima dată în august, 2013 […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Abia în anul 2013 Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) a admis, cu dificultate, existenţa faimoasei Zone 51 (http://nsarchive.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB443/), asupra căreia au existat numeroase „controverse” încă de la sfârşitul anilor ’70.

Harta bazei secrete Zona 51/Groom Lake din deşertul Nevada (SUA),
declasificată de CIA pentru prima dată în august, 2013

Deşi această bază militară secretă americană „nu a existat” înainte ca CIA să facă declaraţia de presă oficială, totuși era evident că în acea zonă din deşertul Nevada se petreceau lucruri pe care Forțele Aeriene ale SUA doreau să le țină în cel mai mare secret.

Totul a început în anul 1974, odată cu fotografia luată de cei patru astronauţi ai misiunii Skylab (un program de cercetare a spațiului cosmic din apropierea Pământului, susţinut de NASA), care din greşeală a fost publicată în presă. Fotografia înfăţişa cu claritate existenţa unei baze secrete în regiunea Groom Lake (fundul unui lac secat din deșertul Nevada).

Fotografia bazei secrete din Zona 51, care a declanşat „furtuna” discuţiilor
pe tema securităţii naţionale în SUA, începând cu anul 1974

Conform unei înţelegeri pe termen lung între NASA şi comunitatea Serviciilor Secrete americane, în frunte cu CIA, se stabilise că orice fotografie care era luată din spaţiu să nu fie oferită mass-media decât după ce în prealabil ea a fost examinată şi verificată de National Photographic Interpretation Center, o instituţie de securitate americană, specializată în analiza grafică şi cea video.

Panica ce a fost creată atunci la nivel înalt diplomatic a tulburat mult apele la Washington. În acea perioadă, directorul CIA era William Colby, care a adresat o interpelare scrisă mai multor membri (numele lor a rămas secret şi în zilele noastre) ce aveau acces la acelaşi nivel de securitate ca şi el. Colby a subliniat că Zona 51/Groom Lake constituia un secret la cel mai înalt nivel pentru SUA, fiind singura zonă care nu trebuia fotografiată. Aceasta confirmă faptul că CIA considera acea regiune ca fiind singura de pe Pământ, prea „delicată” pentru a fi fotografiată din spaţiu.

Măsurile extraordinare de securitate în legătură cu acea zonă aveau un sens foarte clar, chiar dacă el nu era specificat. Instituţiile secrete americane care erau implicate în activităţile de spionaj şi contrainformaţii ştiau, de pildă, că pe lângă testarea unor tipuri foarte speciale de avioane-spion, în cadrul bazei din deșertul Nevada se realizau mult mai multe proiecte şi studii decât atât.

 

Într-adevăr, această bază militară secretă a fost în anii ’60 şi ’70 teatrul operaţiunilor de testare a unor avioane militare de înaltă tehnologie, având în principal funcţia de avioane-spion. Acum se ştie că la Groom Lake a fost testat tipul de avion-spion U-2, de la care Zona 51 a devenit cunoscută ca fiind o bază foarte secretă, deoarece la ea nu se putea avea acces decât cu un nivel de securitate foarte înalt.

Avionul U-2 a marcat „începuturile” bazei militare secrete din Zona 51

A urmat legendarul avion A-12, denumit „Arhanghelul”, un prototip atât de secret, încât nici măcar în prezent nu sunt cunoscute datele despre capacităţile sale, funcţiile pe care le avea şi nici motivul real pentru care el s-a prăbuşit în unul dintre zborurile de încercare la care a fost supus, în anul 1963. Există doar câteva fotografii care au fost date publicităţii, în care se poate observa convoiul ce transporta elementele acestui avion spre baza din Zona 51, unde el urma să fie asamblat în vederea realizării testelor și zborurilor de încercare.

 


Transportul subansamblelor avionului A-12 spre baza secretă din Zona 51

Mai jos este singura fotografie a „Arhanghelului”, realizată în timpul testelor:

Avionul-spion A-12, denumit şi „Arhanghelul”

Specialistul în istoria CIA, David Robarge, nu a putut oferi niciun detaliu legat de prăbuşirea avionului şi nici despre operaţiunea de acoperire care a urmat: „Tot ceea ce pot să vă spun este că nu ştiu nimic despre felul în care acest incident, ori altele de aceeaşi factură, sunt gestionate [de oficialităţi]”.

Locul în care s-a prăbuşit avionul-spion A-12.
Fotografie pusă la dispoziţie de CIA la aproape 50 de ani de la incident
Fotografie rară, ce surprinde colectarea rămăşiţelor avionului prăbuşit.
Aripile şi fuselajul au fost tăiate în bucăţi mai mici, iar restul pieselor au fost împachetate în cutii separate

Nici Peter Merlin, care a documentat istoricul misiunilor aerospaţiale şi care a vizitat şi cercetat zona prăbuşirii prototipului A-12, nu poate înţelege decât o parte din întreaga „afacere” a acoperirii urmelor, pusă la cale de Forţele Aeriene şi de Serviciile Secrete americane.

Avionul A-12 a fost precursorul celebrului avion-spion american SR71-Blackbird, care la rândul lui s-a dezvoltat în prototipul Have Blue.

Prototipul Have Blue

Acesta a fost avionul care a condus la faimosul F117-Nighthawk, un aparat de zbor „invizibil” pentru radare, îndelung testat în Zona 51.

Avionul „invizibil” (stealth) F117-Nighthawk

Bineînţeles, nimeni nu ştia nimic despre aceste tipuri foarte sofisticate de avioane şi despre testele care erau făcute în Zona 51. Această „practică” a fost însă continuată pe parcursul anilor, chiar până spre sfârșitul mileniului. Să amintim, de pildă, cazul loviturii dată de americani Libiei, în anul 1986. În acel incident SUA a folosit, printre altele, și câteva avioane de bombardament F-111; acel tip de avion de atac era operaţional încă din 1967, însă despre existenţa lui nu s-a știut nimic la nivel public timp de aproape 20 de ani.

Până la publicarea fotografiei „buclucașe”, care dovedea existenţa bazei secrete din Zona 51, nici populaţia ţării şi nici măcar guvernul SUA, incluzând Președintele, nu ştiau că aceasta exista cu adevărat. După scandalul uriaş care a urmat, agenţiile de informaţii ale SUA au trecut la o revizuire integrală a evenimentelor de această natură, în scopul de a vedea cum anume să le gestioneze pe viitor într-un mod mai eficient.

Problema a fost prezentată şi analizată în revista The Space Review (http://www.thespacereview.com/article/531/1/), care citează o sursă anonimă din cadrul CIA: „De fapt, nu a existat nicio înţelegere între agenţii. Departamentul Apărării a considerat că totul trebuie ţinut secret faţă de cunoaşterea publică. Pe de altă parte, NASA şi, într-o anumită măsură, Departamentul de Stat, a susţinut poziţia prin care informaţia să fie dată publicităţii.

Fotografia Zonei 51 a născut, cum era de aşteptat, tensiuni majore între agenţiile civile guvernamentale şi cele militare ale SUA. William Colby, directorul CIA la acea vreme, nu era prea convins de necesitatea păstrării secretului în ceea ce priveşte imaginea din spaţiu, care înfăţişa baza secretă de la Groom Lake.

William Colby, directorul CIA (1973-1976)

Pe bună dreptate, el a spus că ruşii (pe atunci, URSS) aveau oricum toate informaţiile în această privinţă din fotografiile obţinute cu propriii lor sateliţi. Dar, mai apoi, el a întrebat în mod insidios: „Dacă toată această chestiune este recunoscută în mod deschis, atunci n-am putea spune că treburile secrete ale Forţelor Aeriene, care se desfăşoară acolo [în Zona 51, n.n.], s-au cam încheiat?

Tocmai de aceea, pentru ca acele „treburi” să nu se încheie prin dezvăluiri publice deschise, s-a luat decizia blocării oricărei informaţii despre Zona 51, a discreditării „surselor” şi a cenzurii imaginii din spaţiu obținută în timpul misiunii Skylab, care nu a mai fost publicată după aceea.

Abia la data de 16 august 2013, ca urmare a cererii formulată încă din anul 2005 de FOIA (Freedom of Information Act – o lege americană care permite accesul la informaţie, ce poate fi obţinută de la Guvernul Federal al SUA), CIA a admis în mod public existenţa facilităţii militare secrete din Zona 51.

Astfel, Arhiva Naţională a Securităţii din America a pus la dispoziţia publicului peste 60 de fişiere despre acest subiect. Pentru detalii despre aceste fişiere care au fost dezvăluite se poate consulta link-ul:

http://nsarchive.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB443/

Documentele declasificate includ istoria bazei din Zona 51, precum şi a țelurilor pe care ea şi le-a propus. Putem însă bănui că informaţiile oferite au fost „periate” cu atenţie înainte de a fi date publicităţii. Suspiciunile noastre provin din declaraţiile unor foşti insider-i, adică ale unor persoane care au lucrat efectiv în cadrul acelei baze secrete la proiecte uluitoare, implicând studiul unor nave extraterestre eşuate, sisteme de propulsie inimaginabile pentru cunoştinţele ştiinţei contemporane oficiale, tehnologii foarte avansate de natură extraterestră şi chiar cercetarea în acea locaţie a unor fiinţe extraterestre sau a corpurilor lor decedate.

Sigur, din reflex se poate argumenta că toate acestea sunt „poveşti” şi „fantezii”, dar oare nu aşa s-a spus şi până la declaraţia oficială a CIA despre existenţa bazei secrete din Zona 51? Nu la fel au fost negate şi discreditate toate informaţiile şi detaliile oferite în legătură cu existenţa acestei baze, până când CIA a recunoscut public adevărul? Poate că celebra frază rostită de fostul preşedinte american, Ronald Reagan, într-o conversaţie pe care a avut-o cu regizorul Steven Spielberg la Casa Albă, este în măsură să adauge un plus de credibilitate acestui subiect care încă este foarte delicat pentru percepţia omenirii: „Ştii… în această cameră nu există şase persoane care cunosc cât de adevărată este toată această poveste.

Ronald Reagan (stanga) și Steven Spielberg la Casa Alba,
Washington DC, 1982

Ronald Reagan a rostit această frază la data de 27 iunie 1982, după vizionarea filmului E.T.–The Extraterrestrial regizat de Spielberg, film care s-a dovedit a fi un succes uriaş atât la box-office, cât şi în conştiinţele oamenilor.

 

De fapt, cel mai presant subiect în legătură cu baza secretă din Zona 51 din deşertul Nevada este dacă Forţele Aeriene ale SUA studiază şi folosesc acolo doar tehnologie pământeană sau şi tehnologie extraterestră. În această privinţă CIA nu a făcut nicio precizare, nici într-un sens, nici în celălalt.

Totuşi, un alt preşedinte al Americii (Barack Obama) a lăsat şi el să se înţeleagă adevărul despre existenţa fiinţelor extraterestre şi a interacţiunii lor cu pământenii. În cadrul unei întâlniri de imagine cu familia celebrului actor Will Smith, care a avut loc de asemenea la Casa Albă, Obama a avut o discuţie cu Jaden Smith (fiul actorului) despre fiinţele extraterestre.

Jaden Smith

Într-un scurt interviu pe care l-a oferit mai apoi revistei Wonderland (http://www.wonderlandmagazine.com/2013/04/here-comes-the-son-jaden-smith/), Jaden Smith relatează despre acele momente: „Am vorbit cu preşedintele Obama despre extratereştri. El mi-a spus că nici nu poate să confirme, dar nici să nege existenţa acestora, ceea ce înseamnă că toată chestiunea este de fapt reală. Dacă oamenii îşi imaginează că noi suntem singurele ființe care trăim în acest Univers, atunci înseamnă că ceva nu e în regulă cu ei.

Nu doar preşedinţii americani au avut ceva de spus în legătură cu civilizaţiile extraterestre, ci şi alţi lideri ai unor mari puteri ale lumii. De exemplu, preşedintele URSS, Mihail Gorbaciov, a afirmat într-o cuvântare susţinută la data de 4 mai 1990, în cadrul organizaţiei Tinereţea Sovietică: „Fenomenul OZN chiar există şi el trebuie tratat cu seriozitate.

Mihail Gorbaciov

Pe lângă testele pe diferite tipuri de avioane-spion, ce au fost realizate în cadrul bazei secrete Zona 51, în cadrul bazei se testau de asemenea tehnologii de avangardă, cum ar fi dispozitivele de propulsie umană sau cele antigravitaţionale.

Însă activităţile cele mai secrete şi mai interesante au vizat aşa-numita inginerie reversă, prin care s-a urmărit „copierea” tehnologiei extraterestre, ce era studiată pe baza OZN-urilor prăbuşite şi apoi recuperate de armata SUA.

Aşa după cum spuneam, au existat mai multe persoane care au dat declaraţii de-a lungul timpului, despre ceea ce avea loc în realitate în cadrul bazei din Zona 51. Poate cel mai cunoscut caz este cel al lui Bob Lazar, care spre sfârşitul anilor ’80 a fost angajat şi a lucrat mai mult de 12 luni în cadrul unei facilităţi militare foarte secrete, numită S4, ce face parte din sau se află chiar la marginea Zonei 51.

Nivelul S4 al bazei secrete din Zona 51

Bob Lazar este expert în electronică şi în IT.

 

În cadrul bazei S4, misiunea lui a fost aceea de a studia tehnologia de propulsie a unor nave extraterestre, pentru a face o evaluare generală asupra unor puncte esenţiale: 1. cum pot fiinţele umane să piloteze acele nave; 2. cum ar putea fi ele construite pe Pământ, pornind de la nivelul înţelegerii şi tehnologiei care exista atunci.

Lazar a afirmat în interviul pe care l-a dat în anul 1989 (https://www.youtube.com/watch?v=3VWmNm6J09M) că a studiat 9 tipuri distincte de nave extraterestre în cadrul bazei S4. Toate acele tipuri funcţionau pe baza aceluiaşi element chimic, pe care el l-a numit atunci Elementul 115. La vremea respectivă Bob Lazar a fost ridiculizat de savanţi, pentru că atunci ştiinţa nu avea nicio idee despre acest element din Tabelul periodic.

Bob Lazar explicând felul în care navele extraterestre sunt propulsate de „Elementul 115”

El a spus că navele aveau capacităţi fizice extraordinare: puteau să curbeze continuumul spaţio-temporal, se puteau teleporta şi puteau călători în timp. Savantul a afirmat de asemenea că interiorul acelor tipuri de nave era foarte mic: în el nu putea să încapă decât un copil pentru a le pilota. Coroborat însă cu ceea ce se ştie deja despre caracteristicile fiziologice ale „micilor cenuşii”, putem înţelege că acele nave probabil erau pilotate chiar de aceştia.

Lazar a mai precizat un aspect foarte interesant de natură tehnologică: el a spus că navele respective nu aveau „părţi” ori subansamble, ci păreau a fi realizate „dintr-o singură bucată”, ca şi cum ar fi fost turnate într-o matriţă. În plus, materialul din care ele erau alcătuite nu exista pe pământ şi, după cât se pare, nici acum nu există.

În mod sugestiv şi sprijinind potenţial afirmaţiile lui Bob Lazar, elementul 115 din Tabelul Periodic a fost descoperit pe 28 august 2013. Informațiile oferite de Lazar căpătaseră deja mai multă credibilitate încă din anul 2003, când o echipă de cercetători ruşi a reuşit să creeze pentru un timp scurt acest element, însă abia în 2015 el a fost confirmat în mod oficial de Uniunea Internaţională de Chimie Pură şi Aplicată (IUPAC), unicul for şi autoritate ştiinţifică din lume, care elaborează standarde pentru nomenclatura substanţelor organice sau anorganice. Noi am prezentat un articol referitor la această realizare științifică (ce implică de asemenea încă trei elemente supergrele din Tabelul lui Mendeleev) în luna februarie 2016 (http://www.edituradaksha.ro/articles/view/populatie-crescuta-in-tabelul-lui-mendeleev-4-noi-elemente-supergrele-a284).

Imediat după descoperirea elementului 115, National Geographic a publicat un articol în care se spunea că „un element extrem de greu tocmai a fost confirmat de oamenii de ştiinţă din Suedia”. Tot atunci, site-ul openminds.tv (http://www.openminds.tv/) – specializat în ştiri referitoare la domeniul OZN – a remarcat faptul că descoperirea are loc după 23 de ani de la afirmaţiile lui Bob Lazar: „Elementul 115 a primit atenţie în anul 1989, atunci când Bob Lazar a afirmat că navele extraterestre pe care el le-a studiat în interiorul bazei S4, ce aparţine de Zona 51, erau propulsate de acest element.

Totuşi, „versiunea” ştiinţifică a elementului 115 (denumit provizoriu Ununpentium) diferă de ceea ce Bob Lazar a afirmat despre el, întrucât acest element – care este foarte radioactiv – se dezintegrează într-un timp extrem de scurt; de pildă, cel mai stabil izotop al său (ununpentium-289) are timpul de înjumătăţire de doar 220 de milisecunde.

În anul 2014, înainte ca Ununpentium să fie recunoscut în mod oficial de IUPAC, George Knapp i-a luat un interviu lui Bob Lazar, la 25 de ani de la primul său interviu, cel din 1989. Subiectul principal al discuţiei a fost „Elementul 115”. Lazar a ignorat descoperirile de până atunci în legătură cu acest element chimic, exprimându-şi speranţa că savanţii vor reuşi în cele din urmă să descopere un izotop al acestui element, care să corespundă descrierii pe care el a făcut-o în legătură cu cercetările din baza S4. Lazar: „Au obţinut doar câţiva atomi. Vom vedea ce alţi izotopi vor mai rezulta. Unul dintre ei – sau chiar mai mulţi – va fi stabil şi va avea exact proprietăţile despre care am vorbit.” (https://www.youtube.com/watch?v=gsU3A9SFen4)

Un alt caz remarcabil îl reprezintă mărturia făcută „pe patul de moarte” de un fost angajat al CIA, care vorbeşte cu toată convingerea despre faptul că între omenire şi anumite rase extraterestre există nişte acorduri de colaborare. Declaraţia acelei persoane (al cărui nume nu este totuşi dezvăluit, din raţiuni de securitate a familiei sale) a fost filmată la data de 5 martie 2013, de către reputatul ufolog şi cercetător Richard Dolan.

Richard Dolan, în timpul interviului cu informatorul X

Informatorul mărturiseşte că a fost angajat de tânăr de către CIA şi că în anii ’50 l-a însoţit pe preşedintele Eisenhower şi pe superiorul său din CIA în Zona 51. În urma ameninţării unei invazii extraterestre iminente, preşedintelui SUA i-a fost permis accesul în Zona 51, pentru a se media astfel o întâlnire între el şi reprezentanţii civilizaţiei extraterestre a micilor cenuşii.

Dwight „Ike” Eisenhower, președintele SUA între 1953 și 1961

Fostul angajat al CIA povesteşte că acolo a putut urmări demonstraţiile şi experimentele cu tehnologie extraterestră antigravitaţională şi că tot atunci a întâlnit personal o fiinţă extraterestră mică de statură, având o culoare cenuşie (un „mic cenuşiu”). Declaraţia lui este analizată pe site-ul de investigaţie http://www.openminds.tv/, care se referă la muribund ca fiind „Anonimul”.

„Anonimul”, fost angajat al CIA, în timpul depoziţiei sale

Acesta descrie că a văzut mai multe tipuri de nave extraterestre care au fost recuperate după prăbuşire, incluzând nava recuperată la Roswell în 1947. Apoi el şi superiorul său din CIA au fost luaţi şi duşi în baza S4 – aflată pe direcţia sud-vest faţă de Zona 51 -, unde se aflau fiinţe extraterestre.

Înregistrarea discuției a fost făcută publică la data de 3 mai 2013, în cadrul evenimentului numit Citizen Hearing on Disclosure, ce a avut loc la National Press Club, în Washington DC. Ufologul şi scriitorul de succes Peter Robbins, care a asistat la acel eveniment, a declarat mai apoi pe contul său de Facebook că, dacă cele spuse de „Anonim” (ca fost angajat al CIA) se confirmă măcar într-o anumită măsură, atunci avem de a face probabil cu una dintre cele mai zguduitoare şi complete mărturii despre ce a însemnat de fapt baza secretă din Zona 51.

Peter Robbins

Există însă şi sceptici, care resping mărturiile unor foşti lucrători din aceste baze, ca fiind false. Un exemplu în această direcţie este cazul lui Boyd Bushman, un fost inginer de renume care a lucrat mulţi ani în cadrul companiei gigant Lockheed Martin din SUA. Bushman a dat un interviu inginerului aeronautic independent Mark Q. Patterson, cu puţin timp înainte de a muri la vârsta de 78 de ani (în luna august, 2014). În cadrul interviului el a prezentat anumite „fotografii-document”, a vorbit despre călătorii pe care navele extraterestre le realizează cu viteze mai mari decât viteza luminii, despre experimente ce implică antigravitaţia şi despre fiinţe aparţinând unor rase extraterestre (două tipuri distincte), care se găseau în cadrul bazei din Zona 51, ființe cu care el a vorbit de mai multe ori.

Interviul a fost postat pe YouTube la data de 8 octombrie 2014 şi poate fi urmărit aici:

https://www.youtube.com/watch?v=VA3HV_gfq80

Boyd Bushman este însă considerat un impostor de către site-ul Doubtful News (http://doubtfulnews.com/2014/10/sad-that-disclosure-of-obviously-fake-aliens-is-the-last-thing-you-do/), iar dovezile care încearcă să demonstreze falsul fotografiilor şi alte elemente sunt detaliate aici: http://www.snopes.com/photos/odd/bushman.asp
Aceste dovezi implică în principal faptul că ființa extraterestră din fotografiile lui Bushman este asemănătoare cu o papușă din plastic ce infățișează de asemenea un extraterestru.

https://www.youtube.com/watch?v=2FPQL9qoZ9I

Totuşi, nu trebuie pierdut din vedere că cel care a postat acest video, John Hutchison (user: JohnofMars), a mai fost implicat în alte clipuri video corelate cu Bushman, deci o astfel de „coincidenţă” este cam stranie. Ca răspuns la acuzaţiile că Bushman ar fi folosit nişte păpuşi din plastic pentru a spune că a întâlnit fiinţe extraterestre, au existat opinii cum că acele păpuşi sunt de fapt reprezentări ale fiinţelor „originale” şi nu invers. Scepticii nu pot demonstra că aceasta n-ar fi adevărat, dar nici Bushman nu prezintă alte dovezi mai concludente pentru a-şi susţine mărturiile.

Totuşi, faptul că el a fost unul dintre inginerii proiectanţi de marcă din cadrul consorţiului gigant Lockheed Martin aduce în discuţie uluitoarele declaraţii făcute de directorul general al diviziei Lockheed Skunk Works din această companie americană, unde erau dezvoltate cele mai secrete aparate de zbor militare. Ben Rich a ocupat această funcţie din 1975 până în 1991, fiind responsabil de proiectarea şi realizarea celor mai performante tipuri de avioane militare americane (F117-Nighthawk, A-112 „Arhanghelul” etc); el este considerat „părintele avionului invizibil”. Rich şi-a scris memoriile în celebra sa carte „Skunk Works: A Personal Memoir of My Years of Lockheed”.

Ben Rich, fostul director al companiei-contractor de stat Lockheed Martin

În cel puţin una dintre conferinţele pe care le-a susţinut de-a lungul timpului, Ben Rich a afirmat: „Noi deja avem mijloacele pentru a călători printre stele, dar aceste tehnologii sunt blocate în aşa-numitele „proiecte negre” şi doar prin intervenţia lui Dumnezeu am putea spera ca ele să fie scoase vreodată la lumină, pentru a fi folosite de întreaga umanitate… Orice v-aţi putea imagina în această direcție [din punct de vedere tehnologic (n.n.)], noi deja ştim cum să facem şi putem realiza.

Totuşi, acest citat nu a fost niciodată autentificat până în prezent. De pildă, cercetătorul Curt Collins analizează cu atenţie aceste afirmaţii şi prezintă rezultatul în două postări pe site-ul sau, Blue Blurry Lines (prima postare: http://www.blueblurrylines.com/2014/10/ben-rich-area-51-taking-et-home.html ; şi a doua postare: http://www.blueblurrylines.com/2014/10/lockheed-area-51-interceptors-john-lear.html). Pe de altă parte, Peter Merlin – la care ne-am referit mai sus în legătură cu prăbuşirea avionului A-12 în Zona 51 -, în activitatea sa de istoric al evenimentelor aviatice prezintă o analiză completă a celor spuse de Ben Rich într-o postare din revista online Sunlite E-zine (vol. 5 şi 6, pag.17), editată de Tim Printy. Pe scurt, concluzia este că fostului director al Lockheed Martin îi plăcea să facă unele glume pe seama extratereştrilor în timpul conferinţelor sale, pentru a-şi întreţine audienţa. Dar, după cum se ştie, în egală măsură am putea considera că în toate acestea este de asemenea ascuns şi un sâmbure de adevăr, dacă nu cumva chiar mai mulţi.

Revenind la cazul lui Boyd Bushman și acuzațiile de escrocherie care îi sunt aduse, opinia noastră este că asemănări există şi între un măgar şi un cal, dar asta nu înseamnă că ei sunt identici. În ceea ce îl priveşte pe Bushman, opiniile sunt împărţite, pentru că dovezile prezentate pot fi oricând atacate în diferite moduri, iar tendinţele psiho-mentale ale oamenilor sunt şi ele foarte diferite. Dar, dacă judecăm lucrurile doar din această perspectivă, înseamnă că singura variantă ce ar putea fi acceptată fără rezerve este aceea de a se organiza un „pelerinaj” continuu în cadrul bazei din Zona 51, ca la vizita unui muzeu, pentru ca oamenii să vadă toate acele „minuni” (incluzând fiinţele extraterestre) despre care vorbesc unii dintre foştii angajaţi ai bazei și în acest fel să se convingă de faptul că nu este vorba despre nicio „escrocherie”. Ironia unei astfel de situaţii este evidentă.

O altă posibilitate ar fi aşa-numita „Dezvăluire totală”, care să fie făcută în mod oficial şi asumată în special de guvernul american. Chiar dacă există, după cum am văzut, anumiţi paşi în această direcţie, totuşi ei se opresc încă destul de departe de „zonele sensibile” ale subiectului. Probabil mai avem de aşteptat ceva timp până când factorii politici, dar mai ales deciziile cabalei oculte, reprezentată printre alţii de „complexul militar-industrial” (care controlează în totalitate problema extraterestră şi implicaţiile ei pe Pământ) vor fi în acord cu această dezvăluire la nivel mondial.

Programele secrete care sunt derulate în astfel de baze militare sunt numite Programe cu Acces Special (SAP) şi ele sunt finanţate din aşa-numitele „bugete negre”. Edward Snowden a revelat pentru prima dată existenţa acestor bugete ascunse (http://www.collective-evolution.com/2013/08/31/snowden-reveals-first-ever-public-disclosure-of-secret-black-budget-programs/) odată cu dezvăluirile pe care el le-a făcut. Prin urmare, dacă aceste bugete sunt „negre”, iar Administraţia Prezidenţială nici măcar nu ştie de ele, înseamnă că şi proiectele sau programele care sunt alimentate de ele sunt de asemenea „negre”. Fără îndoială, Zona 51, cu tot ceea ce a implicat ea, poate fi numită ca fiind un uriaș „black project”.

Baza în ea însăşi este precum un aisberg: ceea ce se vede la suprafaţă este doar o mică parte; restul – conform cu declaraţiile unora dintre cei care au lucrat în cadrul ei – reprezintă o etajare pe verticală în subteran. Cu alte cuvinte, Zona 51/Groom Lake a fost o bază militară ultrasecretă, subterană, pe mai multe niveluri, în care s-au derulat multe „proiecte negre” foarte importante. Totuși, despre facilitatea secretă numită S4 (care pare să fie o anexă a bazei principale din Zona 51), Bob Lazar spune că nu ar fi extinsă în subteran sau, cel puțin, el nu a lucrat în cadrul acelor niveluri subterane.

Astfel de programe militare de cercetare şi testare nu există în mod oficial şi public, dar de fapt ele sunt o realitate. Unele dintre ele sunt numite chiar „deep black programs”, adică „programe foarte negre”; prin aceasta se dorește să se exprime secretul absolut care trebuie să le învăluie. Totuși, prin anumite „supape” unele informaţii au răzbătut până la urechile unor politicieni, care intrigaţi au cerut lămuriri suplimentare; în cea mai mare parte, ei nu au obţinut clarificările solicitate. Raportul din cadrul Senatului American, din 1997 (în timpul Administraţiei Clinton) descrie aceste „programe negre” ca fiind „atât de delicate, încât ele se sustrag cererilor standard de investigare, pe care le-ar putea solicita Congresul”, aşa cum reiese din aceleaşi dezvăluiri făcute de Snowden prin intermediul fişierelor secrete pe care el le-a făcut cunoscute publicului în anul 2013.

Edward Snowden

Dincolo de toate acestea este important de menţionat că SUA au chiar o istorie a agenţiilor guvernamentale care există în secret. De exemplu, Agenţia de Securitate Naţională (faimoasa NSA) şi-a început activitatea în 1952, dar existenţa ei a fost ascunsă până la jumătatea anilor ’60. Chiar şi mai secret decât aceasta a fost Biroul Naţional de Cercetare, care a fost fondat în 1960, dar a rămas complet ascuns cunoaşterii publice timp de 30 de ani.

În legătură cu acest subiect, fostul Ministru canadian al Apărării, Paul Hellyer, a făcut o declaraţie şocantă din punct de vedere politic, care este însă foarte sinceră şi adevărată: „Este ironic faptul că Statele Unite încep un război devastator [referindu-se la războaiele din Orientul Mijlociu, n.n.], în aşa-zisa lor „căutare” după „arme de distrugere în masă”, când în realitate cele mai îngrijorătoare semne ale dezvoltării unor astfel de arme se află chiar în curtea lor. Este de asemenea ironic faptul că Statele Unite susţin războaie extrem de costisitoare în Irak şi Afganistan, chipurile pentru a aduce democraţia în aceste ţări, când SUA însele nu mai pot pretinde să fie numite o democraţie, deoarece trilioane – deci mii de miliarde de dolari – au fost cheltuite pe proiecte despre care nici Congresul American şi nici Preşedintele SUA nu au habar, fiind menţinuţi în cea mai adâncă ignoranță.” (https://www.youtube.com/watch?v=FGGdguh6d9c)

Paul Hellyer, fost Ministru Canadian al Apărării (1963-1968)

Într-adevăr, dacă ne gândim că fenomenul „găurilor care apar din senin în pământ” s-a accentuat foarte mult în ultimii ani, că aproape fiecare dintre aceste baze militare secrete necesită doar pentru construcţie un buget cuprins între 18 şi 26 de miliarde de dolari şi când luăm în considerare faptul că aceste cifre nu sunt cunoscute publicului sau guvernelor, fiind în întregime o acţiune particulară a aşa-numitului „complex militar-industrial” (după cum l-a denumit fostul preşedinte american Dwight Einsenhower), ajungem la concluzia că Pentagonul şi Departamentul Apărării SUA cheltuiesc sume fabuloase anual pentru a realiza un „vis” care nu se mai încheie. Ramificaţiile „bugetelor negre” sunt numeroase, dar în mod semnificativ nici măcar una dintre ele nu vizează bunăstarea omenirii sau evoluţia ei reală, nici progresul ştiinţific transparent sau creşterea accelerată a nivelului de trai al populației prin accesul la tehnologii foarte avansate. Toate obiectivele „din umbră” sunt tăinuite publicului larg şi chiar guvernanţilor, căci interesele sunt mult mai mari şi ele vizează, conform teoriilor „conspiraţioniste”, controlul deplin al întregii planete.

Prin urmare, una dintre direcţiile cele mai importante care au „înghiţit” astfel de sume uriaşe de bani a fost construirea de baze secrete atât în subteran, cât şi pe fundul oceanelor. Dificultăţile tehnologice care sunt implicate în astfel de cazuri nu par să fi reprezentat vreo problemă, deoarece tehnologia foarte avansată a fost şi este una dintre directivele prioritare ale „programelor negre”.

De pildă, s-a pus problema încă de la început cum se va fora în mod eficient, astfel încât aceste baze subterane să fie construite repede şi în condiţii de înaltă siguranţă. Adevărul este că maşini de forat pământul, de foarte mare performanţă, au fost concepute şi construite încă din anii ’40. Mai jos este fotografia maşinii de 13 milioane de dolari, cu care s-a forat pentru construcţia bazei subterane Zona 51:

De-a lungul timpului au existat mai multe proiecte de maşini gigantice de forat, care au fost puse în practică, culminând cu maşina de forat nucleară, care topeşte roca solidă şi lasă în urma ei pereţii tunelului ca de sticlă.

Imagine de arhivă a unui tunel rezultat prin forare
cu o maşină nucleară de mici dimensiuni

Ideea care a stat la baza construirii unei astfel de mașini de forat, care implică un reactor nuclear, a fost dezvoltată de Los Alamos Scientific Laboratory (http://www.lanl.gov/) la începutul anilor ’70: inginerii s-au gândit că, în loc să se sape prin rocă solidă, mai bine să topească acea rocă prin căldura intensă generată de un reactor nuclear.

Maşina de forat nucleară pentru străpungerea rocilor dure

În felul acesta se pot săpa tuneluri mai largi şi într-un timp mai scurt decât prin folosirea maşinilor de forat convenţionale. Mai mult decât atât, o maşină de forat obişnuită nu poate realiza decât tuneluri de formă circulară, deoarece burghiele funcţionează prin rotaţie, dar maşina de forat nucleară poate realiza tuneluri de orice formă. În plus, ea nu va produce decât o foarte slabă vibraţie sau aceasta poate chiar să lipsească; nu produce praf, are un timp de viaţă mai lung şi necesită mai puţin personal de lucru.

Cu toate acestea, anumite limitări tehnologice au arătat că o astfel de maşină de forat nucleară nu justifică cheltuielile de realizare; ea poate fora, de pildă, un tunel cu diametrul de 7,3 metri înaintând cu 1,5 metri pe oră la o putere de 25 MW a reactorului nuclear, ceea ce este destul de bine, însă o maşină de forat convenţională poate realiza o deschidere de 16 metri a tunelului, cu o rată de înaintare de 4,8 metri pe oră, deci din acest punct de vedere ea este mult mai performantă.

În cele din urmă, proiectul a fost abandonat sau cel puţin datele şi informaţiile pe care le avem la dispoziţie spun acest lucru. Mai multe detalii pot fi aflate de aici:
http://www.sheepletv.com/nuclear-tunnel-boring-machines-switzerland-has-nothing-on-us-2/

Aşadar, tehnologia de forare în subteran a rămas la metode convenţionale, care totuşi sunt foarte eficiente, mai ales că materialele care sunt implicate în construcţia lor au evoluat foarte mult, fiind acum mult mai dure şi mai rezistente.

Mai jos sunt prezentate câteva astfel de tipuri de maşini de forat, care au fost folosite în diferite etape pentru realizarea bazelor subterane şi a tunelurilor de legătură între acestea sau cu alte facilităţi de la suprafaţa pământului.

Existenţa bazelor secrete subterane sau suboceanice are ca obiectiv – pe lângă asigurarea facilităţilor necesare cercetării ştiinţifice şi a experimentelor implicate în „proiectele negre” – adăpostirea unei elite conducătoare în cazul calamităţilor planetare, ori a cataclismelor ce ar putea lovi planeta, care pot fi cauzate fie de mâna omului (printr-un război atomic la nivel mondial), fie din cauze naturale (erupţii vulcanice teribile, cutremure devastatoare, impactul planetei cu un meteorit uriaş etc).

Ceea ce uimeşte foarte mult este că pe tot cuprinsul globului există câteva sute de astfel de baze secrete subterane (conform cu unele date, numărul bazelor subterane depășește de fapt 1500, după cum vom arăta mai târziu); în marea lor majoritate acestea sunt americane, însă aproape fiecare guvern şi mai ales guvernele marilor puteri economice ale lumii au dispus construirea cel puţin a câte unei astfel de baze, uneori chiar prin colaborare.

Una dintre cele mai „cunoscute” baze subterane este cea de la Dulce. Situată în statul american New Mexico (https://www.newmexico.org/true-stories/), ea a fost construită lângă micul oraş de provincie Dulce, sub localitatea Archuleta Mesa, aproape de graniţa statului New Mexico cu statul Colorado.

Dulce are o populaţie de aproximativ 3000 de locuitori şi este capitala naţiei Jicarilla de indieni apaşi. O localizare destul de clară a bazei, inclusiv unele detalii interesante pot fi accesate aici: http://www.marsanomalyresearch.com/evidence-reports/2009/174/dulce-base.htm.
Oricât de mic şi neînsemnat ar părea oraşul Dulce, el a fost totuşi centrul atenţiei şi a unor intense controverse la începutul anilor ’80, atunci când fizicianul şi inventatorul Paul Bennevitz a pretins că a descoperit o bază subterană ocupată de fiinţe extraterestre, situată în apropierea orașului.

Paul Bennewitz

„Povestea” lui s-a răspândit repede în comunitatea ufologilor din întreaga lume. Faptele ciudate care sunt atribuite locaţiei în care se află baza subterană includ răpiri ale fiinţelor umane de către fiinţele extraterestre şi o luptă teribilă ce a avut loc în interiorul bazei, între „micii cenuşii” şi militarii americani. De asemenea, Bennewitz este cel care a afirmat tot atunci, cu mult curaj, că fiinţele extraterestre reptiliene erau implicate în dezvoltarea unor tehnologii avansate care includ manipularea genetică.

Planul lor ar fi fost acela de a prelua controlul asupra guvernului american, iar mai apoi asupra întregii planete prin intermediul Noii Ordini Mondiale, care ar fi urmat să fie astfel instituită. Alianţa între oameni şi „micii cenuşii” presupunea de asemenea legături cu societăţi oculte, cum ar fi cea a Iluminaţilor, cu Masoneria, cu Grupul Bilderberg şi cu organizaţia Skull and Bones.

Pentru dezvăluirile făcute, Paul Bennewitz a fost discreditat în totalitate (http://www.greatdreams.com/Falcon-Richard-Doty.htm) şi hărţuit pe multiple fronturi. Ca de obicei, „metoda” adoptată a fost aceea de atribuire celui în cauză a verdictului de „instabilitate psihică” şi „dezordine mentală”, fapt pentru care el a şi fost internat de câteva ori în spitale de profil, unde a murit în anul 2003.

Cu toate acestea, Paul Bennewitz nu este singurul care a dezvăluit informații despre ceea ce s-a petrecut atunci în baza subterană de lângă Dulce, New Mexico. Phil Schneider, care a fost un inginer genial ce a lucrat pentru guvernul american şi a deţinut un nivel de securitate foarte înalt, a vorbit de asemenea despre implicarea lui în anul 1979, ca geolog, la construirea unei baze militare secrete subpământene la Dulce.

Phil Schneider

Acela a fost locul teribilei confruntări cu fiinţele extraterestre care existau deja într-o bază subterană proprie. Phil Schneider a spus că fiinţele respective erau de tip reptilian („cenuşii înalţi”), dar a văzut de asemenea şi pe acoliţii acestora, adică „micii cenuşii”. El spune că acea bază subterană extraterestră exista acolo de foarte mult timp şi că reprezenta un fel de „avanpost” extraterestru pe Pământ.

În urma teribilei lupte care s-a dat atunci între militarii Beretelor Verzi şi cei ai Gărzii Naţionale, pe de o parte, şi fiinţele extraterestre pe de altă parte, au murit 60 de savanţi şi militari şi aproape toţi extratereştrii care se aflau acolo.

Baza militară secretă Dulce este considerată a fi cea mai adâncă bază subterană din lume (aproximativ 4 kilometri sub suprafaţa pământului) şi este de asemenea una dintre cele mai complexe.

Ea este structurată pe şapte niveluri, de la cel al securităţii şi comunicaţiilor, până la cel al experimentelor genetice şi al depozitelor criogenice.

Schneider a fost mai apoi în mod sistematic urmărit şi ameninţat de felurite agenţii şi servicii secrete guvernamentale, fiind în cele din urmă „sinucis” în anul 1996. Detalii interesante despre viaţa şi moartea sa pot fi citite în excelentul articol scris de Tim Swartz (http://www.ufodigest.com/mystery.html).

De fapt, construcţia bazei subterane umane de la Dulce pare să fi început cu mult mai devreme de anul 1979. Conform celor scrise de John Rhodes (http://www.reptoids.com/Vault/ArticleClassics/dulceTEChistory.htm), la începutul anilor ’60 a fost detonată o bombă atomică în subteran, aproximativ la 40 de kilometri de oraşul Dulce, ceea ce corespunde cu localizarea actuală a bazei extraterestre în acea zonă. Pe atunci, exploziile nucleare în felurite medii (terestru, subteran, acvatic, aerian) constituiau un fel de „sport naţional”, astfel încât nimeni nu s-a grăbit să acuze sau să investigheze situaţia. Deşi detonarea a fost prezentată ca fiind un „experiment” realizat în cadrul proiectului Plowshare, se pare că în realitate ea a avut scopul de a crea spaţiul necesar pentru construcţia unui tunel de legătură şi transport cu o bază militară secretă din zonă.

În dorinţa lor nebunească de a nega orice ar putea fi în legătură cu fiinţele extraterestre pe planeta noastră şi mai ales implicarea lor în anumite contracte cu guvernul american, membrii aşa-numitului „Guvern Ocult” recurg la felurite persoane publice oficiale, care sub masca unei anumite „competențe” trag concluzii şi diseminează prin mass-media informaţii menite să abată atenţia de la faptele concrete sau, mai rău, să o înşele în totalitate.

De pildă, referitor la baza subterană Dulce, profesorul de ştiinţe politice Michael Balkun a afirmat că numeroasele baze subterane militare care au fost construite în anii Războiului Rece, necesare pentru a adăposti rachetele balistice cu focoase atomice, au condus gradat la „folclorul” despre baza extraterestră de la Dulce. Totuşi, în anul 1999 asociaţia franceză Cometa a publicat un raport independent, în care se arată faptul că guvernul american a cenzurat în mod evident informaţiile despre OZN-uri şi fiinţele extraterestre, care ar fi trebuit oferite în mod public. Raportul a fost intitulat: OZN-urile şi apărarea împotriva lor: La ce trebuie să ne aşteptăm?; el reprezintă o sinteză a unui studiu guvernamental detaliat asupra subiectului, realizat de Institutul de Studii Superioare pentru Apărarea Naţională din Franţa, şi poate fi consultat aici: http://www.ufoevidence.org/newsite/files/COMETA_part1.pdf .

Dulce nu este singurul loc în care există baze subterane secrete, însă este cel mai de notorietate în timpurile recente, la fel cum prăbuşirea OZN-ului la Roswell, în 1947, a devenit exemplul de referinţă pentru dovada existenţei OZN-urilor și a ființelor extraterestre, deşi au mai existat zeci sau chiar sute de alte prăbuşiri sau epave în alte zone ale lumii, atât înainte cât şi după „momentul Roswell”.

Fotografie de arhivă, cu OZN-ul prăbuşit la Roswell, 1947

Cele mai „înţesate” zone cu baze militare secrete subterane sunt considerate a fi SUA, Australia, Antarctica şi America de Sud. Dintre acestea, subvenţiile cele mai generoase de la „bugetele negre” le-au avut, desigur, bazele americane care după unele afirmaţii ar fi în număr de 130 numai pe teritoriul Americii. Începând cu anii ’90, ritmul construcţiilor de baze militare subterane secrete a devenit de două astfel de baze pe an, pornindu-se de la realitatea ce exista atunci la nivelul întregului glob, adică aproximativ 1477 de baze ce erau deja construite. Aceasta înseamnă că în prezent numărul lor a depăşit 1500.

Ce implică o astfel de facilitate militară secretă şi ce urmăreşte ea? Pentru a exemplifica în sinteză aceste aspecte, vom reveni cu unele date mai precise despre baza din Zona 51. Amintisem, la începutul articolului, că aceasta este de fapt o foarte întinsă şi complexă bază militară subterană. Situată la 134 de kilometri pe direcţia nord-vest de oraşul Las Vegas, în bazinul secat al unui lac (Groom Lake) din deşertul Nevada, această facilitate militară este cunoscută pentru cei care au lucrat acolo mai ales sub numele de Dreamland (Tărâmul de vis), dar în anul 1956 regiunea a fost numită în mod oficial Watertown (Orașul de apă).

Denumirea probabil era mai mult ironică, deoarece uscăciunea deşertului în acea zonă este teribilă. Evident, nimeni nu ar putea visa prea frumos într-un asemenea peisaj și nici nu ar avea prea multe posibilități pentru a înota. Iată o fotografie a drumului ce duce către baza secretă, luată cu ajutorul unei drone:

Numărul „51” semnifică doar încadrarea spaţială a bazei, în conformitate cu o grilă ce a împărţit zona în mai multe suprafeţe pătrate. Baza ca atare se află în pătratul cu numărul 51, lângă zona de intersecţie a trei regiuni din partea de sud a Nevadei: Clark, Lincoln şi Nye County.

De pildă, regiunea pentru teste nucleare din acelaşi deşert, care este situată mai la nord, poartă numele de Area 13 (Zona 13).

Test nuclear subteran în Area 13 (Zona 13)

Baza secretă din sectorul 51 a început să fie construită în anul 1955 şi la început a fost denumită Paradise Ranch, tocmai pentru a înşela vigilența lucrătorilor şi contractorilor externi, precum şi pentru a ademeni personalul ce urma să lucreze în această bază sub nişte reguli foarte stricte.

O imagine aeriană, din timpul unui zbor de încercare ne arată stadiul în care se afla construcţia bazei secrete din Zona 51 în anul 1965:

Din punct de vedere al zborurilor aeriene, zona este restricţionată chiar şi în prezent, fiind cea mai întinsă din lume (aproape 1500 km2) cu acest „regim”.

Acelaşi gen de restricţii este impus şi accesului terestru. Din loc în loc, delimitând această regiune, pot fi văzute astfel de plancarte cu text de atenţionare:

 

Supravegherea este suplimentata cu senzori de mişcare îngropaţi în pământ, iar perimetrul este patrulat cu regularitate de către maşini special echipate ale unor firme contractate în acest sens.

Pentru personalul care lucrează în bază, permisele de securitate şi nivelul lor sunt controlate cu regularitate. Aparatele de fotografiat şi armele nu sunt admise.

Chiar şi piloţii de încercare care activează acolo sunt sancţionaţi cu asprime dacă din greşeală se „rătăcesc” în afara perimetrului bazei atunci când efectuează zborurile cu diferite tipuri de avioane.
Iată una dintre cele mai rare fotografii, clare şi relativ recente (2007) a bazei din Zona 51, care a ajuns în documentarea publică:

Dintre cele mai cunoscute „proiecte negre” ce au fost studiate în cadrul Zonei 51 sunt avionul „invizibil” (stealth) F117-Nighthawk , proiectul Looking Glass, proiectul Sidekick şi proiectul Acquarius.

Guvernul american a admis în cele din urmă, în 2013, că această bază secretă chiar există, însă CIA a declarat că în acel spaţiu s-au realizat doar „teste” ale unor diferite aparate de zbor. Aşa după cum am spus mai sus, probabil că această „dezvăluire” a fost făcută numai după ce baza a fost „decontaminată” de ceea ce era cu adevărat sensibil acolo, materialele fiind mutate în alte baze militare secrete care sunt mai puţin cunoscute.

Statul american are însă multe alte baze militare subterane cu regim secret, peisajul muntos fiind de preferat, mai ales în eventualitatea unui atac nuclear.

Unele dintre cele mai cunoscute sunt bazele militare subterane din munţii Cheyenne (Colorado), baza militară Camp David (Maryland), baza FEMA sau cea a NSA.

Astfel de baze militare secrete subterane nu sunt însă comune doar Statelor Unite, ci şi altor state. Iată de pildă intrarea într-o bază subterană din China:

…sau planurile generale ale unei facilităţi militare complexe, în subteran, rezultată din cooperarea dintre guvernul suedez şi cel norvegian:

Această bază militară navală suedeză a fost construită în subteranul munţilor Musko şi ea este uriaşă. Inginerii constructori au trebuit să dizloce 1,5 milioane de metri cubi de rocă pentru a crea spaţiul necesar construcţiei ei. Numai spitalul care se află în interior conţine 1000 de paturi, ceea ce nici la suprafaţa pământului nu găsim cu uşurinţă.
Desigur, nici Rusia nu este mai prejos, cu atât mai mult cu cât fotografia următoare înfățișează o zonă limitată dintr-o bază subterană veche, din anii ’60:

Probabil cea mai mare autoritate în ceea ce priveşte subiectul bazelor secrete subterane şi suboceanice este cercetătorul și scriitorul american Richard Sauder, care de două decenii popularizează în mod sistematic acest subiect, pentru ca el să fie cunoscut în mod public. Sauder este autorul competent al câtorva lucrări pe această temă şi a mai multor rapoarte complexe. Cercetările şi investigaţiile pe care el le-a făcut sunt reunite în cărţile sale, dintre care cea mai cunoscută este „Hidden in Plain Sight – Beyond the X-files”.

Richard Sauder

Bazele secrete subterane sunt foarte bine dotate tehnologic, astfel încât să poată rezista unui atac nuclear direct. Ușile care asigură legătura între diferitele zone importante ale bazei sunt enorme; în funcție de specificul și amplasarea bazei, o astfel de ușă cantărește până la 25 de tone și este special concepută pentru a rezista atacurilor și exploziilor nucleare.

Aceste baze nu sunt însă făcute doar pentru apărare, ci de asemenea sunt concepute şi ca depozite de armament; prin aceasta, ele constituie baze de atac foarte importante. Sauder menţionează în cartea sa o întâmplare interesantă în legătură cu acest aspect: „Aşa cum este obiceiul, după ce am ţinut o conferinţă în urmă cu câţiva ani, un individ a intrat în vorbă cu mine, spunându-mi că a activat ca ofiţer în Marina SUA. Am continuat să discutăm un timp pe diverse aspecte mai puţin importante, până când el a menţionat că a lucrat o vreme la China Lake [aceasta este o regiune din deșertul Mojave (California) care aparține Marinei SUA, fiind dedicată testelor și construcției de facilități militare (n.n.)];. Am ciulit urechile. L-am întrebat dacă acolo există vreo bază subterană. Mi-a răspuns că într-adevăr, există o astfel de facilitate secretă şi că ea este gigantică. L-am întrebat atunci dacă a fost vreodată în acea bază subterană şi mi-a spus că a fost, deşi nu până la nivelurile cele mai de jos ale ei [care în astfel de cazuri adăpostesc cele mai secrete activităţi (n.n.)]. L-am întrebat atunci la ce adâncime ajunge cel mai de jos nivel al bazei. El s-a uitat la mine foarte serios şi a spus: „La adâncimea de o milă” [aproximativ 1600 de metri (n.n.)]. Apoi l-am întrebat ce anume se află în acea baza secretă? Mi-a răspuns: „Arme.” Am continuat să-l întreb: „Ce fel de armament?” Atunci, fără să facă pauză, el mi-a spus: „Arme mai puternice decât cele nucleare.””

Vedere generala a bazei secrete de la China Lake din deșertul Mojave (California)

Anumite documente care pot fi consultate acum arată că în anul 1964, în plin Război Rece, exista deja planul construirii unui centru guvernamental de comandă la o mare adâncime sub Washington DC şi, de asemenea, sub China Lake (California), la 4000 de picioare (aproximativ 1300 metri) sub suprafaţa pământului, ceea ce confirmă spusele fostului ofiţer de marină, la care s-a referit Richard Sauder. Dacă baza subterană de la China Lake a fost construită şi are caracteristicile menţionate de fostul angajat al Marinei SUA, atunci ne putem imagina ce dimensiuni şi funcţionalităţi are baza subterană care aproape sigur a fost construită sub Washington DC.

În timpul Războiului Rece, atât Statele Unite cât şi fosta Uniune Sovietică au creat o infrastructură uriaşă pentru a adăposti arme complexe de atac şi de apărare. Această infrastructură include zone şi facilităţi militare secrete pentru dezvoltarea, testarea, depozitarea şi chiar producerea şi manufacturarea armelor foarte puternice. Aceste facilităţi reprezentau – iar unele dintre ele poate chiar încă mai reprezintă – baza centrelor de comunicare şi comandă a liderilor politici ai guvernelor principalelor puteri ale lumii, în cazul unui conflict armat atomic la nivel mondial, ori al unui cataclism planetar natural.

Prima relatare top secret în legătură cu acest subiect (al bazelor subterane) a fost făcută de Robert McNamara la data de 7 noiembrie 1963, din Biroul Departamentului Apărării. Un al doilea raport a fost dat în aceeaşi zi, care se referea la propunerea construirii unui Centru Naţional de Comandă Subteran, la aproximativ 3500 de picioare sub Washington.

Raportul menţiona de asemenea existenţa unor puţuri pentru lifturi sub Departamentul de Stat şi sub Casa Alba, care ar fi urmat să coboare cu o mare viteză la acea adâncime, de unde grupul de comandă ar fi fost preluat printr-un tunel orizontal de transport spre baza subterană principală. Toate acestea erau deja pe hârtie la începutul anilor ’60; ne putem imagina ce există în zilele noastre, la nivelul tehnologic la care ne aflăm.

Interesant de observat este faptul că relatări despre „baze subterane” putem întâlni şi în mitologiile lumii. Multe dintre legendele, miturile şi poveştile din popor par să se refere, într-un mod adecvat înţelegerii simple, la „locuri”, mari încăperi sau chiar zone subterane care sunt ocupate de „zei”. În funcţie de cultura din care aceste mituri şi legende au provenit, poate fi vorba de Hades, Tartar, Xibalba, Duat, Patala etc. De remarcat faptul că aceste „case ale zeilor” nu se găsesc mereu „în adâncurile Pământului”, ci uneori sunt descrise ca fiind în interiorul munţilor, ori în adâncurile oceanelor. Accesul în aceste zone este întotdeauna descris ca făcându-se printr-o „poartă” specială, asociată cel mai adesea cu gura unei peşteri. O astfel de intrare poate să apară ca fiind deschisă la un moment dat, iar apoi să dispară vederii complet şi instantaneu. Locuitorii acelor „tărâmuri” nu doresc să fie vizitaţi de oricine şi oricând, ci doar de anumite persoane care sunt alese în mod special pentru aceasta.

Textele antice precizează faptul că accesul în acele tărâmuri este foarte dificil de obţinut. De exemplu, cartea sacră a vechilor mayaşi, Popol Vuh, descrie drumul urmat de doi eroi, Hunhun-Ahpu şi Vukup-Hunapu, care erau fraţi, pe tărâmul Xibalba. Textul vorbeşte despre o coborâre abruptă în casa Stăpânilor din Xibalba şi despre numeroasele încercări pe care cei doi eroi au trebuit să le depăşească pentru a ajunge acolo.

     

În mod similar, texte precum Cartea egipteană a morţilor descrie calea pe care trebuie să o urmeze regele-faraon pentru a intra pe tărâmul Duat. La fel ca în cele descrise de epopeea mayaşă Popol Vuh, acest drum este presărat cu multe obstacole, pe care sufletul trebuie să le treacă pentru a intra în tărâmul morţilor.

Calea spre Duat, tărâmul de „dincolo” la vechii egipteni

Diferenţa dintre cele două descrieri este aceea că, dacă în cazul celor doi eroi din Popol Vuh trecerea lor dincolo a fost realizată atunci când ei erau în viaţă, folosindu-se de corpurile lor fizice care probabil şi-au modificat frecvența de vibraţie pentru a deveni mai subtile şi a avea acces astfel pe tărâmul din altă dimensiune de existenţă, în cazul Cărţii egiptene a morţilor este descris un proces care este integral de natură subtilă, pentru că acolo este implicat doar sufletul faraonului; mumia lui rămâne ca o „ancoră” în planul fizic.

Concluzia este importantă: pe aceste tărâmuri, lumi sau zone se poate ajunge atât cu corpul fizic (totuşi, într-un astfel de caz fiinţa respectivă trebuie să îndeplinească anumite condiţii: puritate, intenții nobile, eroism etc), dar mai ales cu corpul subtil eteric sau astral.

O referinţă interesantă este dată de asemenea în textul hindus Vishnu Purana, unde se afirmă că cel mai de jos taram, Patala, se află la 70 000 de yojana sub suprafaţa pământului (yojana este o unitate veche de măsură în India; de obicei ea este echivalată cu o lungime cuprinsă între 3 şi 6 kilometri, însă Swami Prabhupada afirmă – în traducerea textului Bhagavata Purana – că o yojana ar măsura de fapt 13 kilometri).

Reprezentări ale feluritelor zeități menționate în textul Vishnu Purana

Un calcul simplu ne arată că, indiferent care dintre aceste echivalențe ar fi cea adevărată, tărâmul la care se referă textul Vishnu Purana nu poate fi un „loc” din interiorul Pământului. De altfel, vechii hinduşi şi înţelepţii yoghini care au redactat textele antice au avut în vedere în special dimensiunile subtile de existenţă, în care totuşi se poate pătrunde printr-o transsubstanțializare a corpului fizic, dacă acest lucru este permis şi adecvat condiţiilor de moment.

Textul sumerian Epopeea lui Gilgamesh, considerat cea mai veche scriere literară (începutul mileniului al III-lea î.Hr.), vorbeşte de asemenea despre o zonă de „tranziţie” către un alt tărâm. Eroul Gilgamesh traversează „12 leghe” printr-un întuneric de nepătruns şi ajunge apoi într-un spaţiu luminos din lumea „de dedesubt”.

Eroul sumerian Gilgamesh în căutarea nemuririi

Tărâmurile subterane ale zeilor sunt descrise ca având case sau săli foarte mari, unde trăiesc mii de fiinţe. Acolo se găsesc fântâni, plante şi ierburi înalte, animale de toate felurile, cu alte cuvinte o floră şi faună care sunt bogate şi diverse. Înţeleptul hindus Narada, din tradiția spiritualității hinduse, descrie tărâmul Patala în care el a avut acces: „Patala este mai degrabă un tărâm încântător, decât unul ceresc. Ce poate fi comparat cu Patala, unde şerpii Naga sunt împodobiţi cu nestemate frumoase şi strălucitoare? Această regiune este de asemenea casa fiicelor Daitya-urilor şi Danava-urilor.

Tărâmul mitic Patala

Descrieri similare ale unor regiuni subterane sau suboceanice în care locuiesc „zeii” pot fi întâlnite în aproape toate mitologiile culturii umane. De pildă, casa zeului fertilităţii la sumerieni, care era Enki, e localizată în adâncurile oceanului; ea este descrisă ca fiind din aur, argint şi lapis lazuli. Până şi marii filosofi şi scriitori, cum ar fi Platon, fac referiri la această noţiune, de subpământean și suboceanic. Platon credea că Pământul este presărat cu anumite spaţii goale care conţin apă, aer, copaci, fructe, flori şi fiinţe. Mai mult decât atât, Platon – de la care ne-a rămas de asemenea descrierea precisă a „miticului” continent scufundat al Atlantidei – face unele afirmaţii care sunt corelate cu bănuielile ufologilor moderni: el spune că aceste „spaţii goale” din interiorul pământului sunt conectate unele cu altele prin nişte tuneluri subterane foarte lungi şi mari. Asemănarea cu modul de concepţie şi construcţie a bazelor militare secrete, precum şi cu funcţionalitatea lor, este uimitoare.

Dar Platon nu este singurul care se referă la existenţa unor tuneluri de dimensiuni mari, care există în subteran. Legendele incaşilor vorbesc despre reţele vaste de tuneluri care se intersectează de-a lungul şi de-a latul întregii planete, făcând astfel legătura între oraşele subterane.

Atunci când Pizzaro şi conchistadorii spanioli au invadat teritoriul care în zilele noastre este Peru, ei l-au luat prizonier pe Atahualpa, regele de atunci al incaşilor, cerând o mare răscumpărare pentru el: Pizzaro a solicitat suficient aur pentru a umple o cameră, deoarece oamenii lui auziseră zvonuri că incaşii ar deţine cantităţi uriaşe de aur, pe care le ţineau ascunse într-o vastă reţea de tuneluri subterane.

Acele tuneluri erau vechi de mii de ani şi erau lungi de zeci de kilometri pe sub teritoriul regatului incaș.

Având toate aceste referinţe (care sunt doar sumare), nu ne putem delimita de cele care privesc „interiorul gol al planetei”, care de asemenea abundă în literatură. Unele dintre ele pot descrie într-adevăr baze sau chiar mici oraşe subpământene (dintre cele care şi în prezent abundă, fiind construite de diferite guverne puternice ale lumii), însă altele se pot referi chiar la dimensiuni subtile, la lumi paralele, aşa-zis „invizibile”.

În toate aceste cazuri avem de a face cu un element comun, dar esenţial: trecerea dincolo. Indiferent dacă este vorba despre planul fizic sau alt plan, există o „graniţă”, un punct de trecere, care este „punctul de inflexiune” dintre lumea din care venim şi cea în care pătrundem. Ni se spune că aceasta este încercarea majoră pe care fiinţa trebuie să o treacă pentru a ajunge în tărâmul „celălalt”, dar această trecere poate de asemenea să aibă loc şi în mod „natural”, aproape fără să ne dăm seama.

Una dintre cele mai uluitoare relatări şi experienţe în această direcţie este fără îndoială cea a amiralului american Richard Byrd, care în cadrul misiunii Highjump din anul 1947, în Antarctica, a pătruns fără să ştie într-o regiune care nu avea nimic de a face cu relieful îngheţat şi pustiu al continentului pe care el debarcase împreună cu trupele sale. Vom reveni însă ceva mai târziu asupra acestui subiect foarte interesant.

Importanța bazelor suboceanice nu este cu nimic mai prejos decât a celor subterane. Problema lor a început să fie adusă în discuţie încă de acum câteva zeci de ani. Totuşi, în cazul bazelor suboceanice există o problemă tehnologică mult mai spinoasă: dacă în cazul bazelor militare secrete subterane modalitatea de construcţie este relativ simplă (maşini de forat gigantice, tehnologie de construcţie avansată, cu materiale adecvate, explozii controlate pentru crearea spațiului necesar etc), în cazul bazelor suboceanice problema este cu mult mai spinoasă, cel puţin dacă vom lua în considerare nivelul tehnologic „ortodox” care este cunoscut în prezent.

Una este să forezi în pământ – chiar şi la o adâncime de câteva sute de metri – şi cu totul altceva să construieşti pe fundul oceanului, la o adâncime de câţiva kilometri. Din câte se vehiculează în prezent, tehnologia actuală „de duzină” abia permite trimiterea de batiscafuri ştiinţifice la cel mult 3-4 kilometri adâncime, cu echipaj uman (format cel mai adesea din 2-3 persoane). Există, desigur, şi cazul celebru al regizorului de film James Cameron, care în anul 2012 a coborât singur într-un minisubmarin pe fundul oceanului Pacific, în cel mai adânc loc de pe Pământ, care este Groapa Marianelor, în zona Challenge Deep, la 10 900 metri adâncime.

James Cameron

Pentru a realiza această experienţă unică, James Cameron a finanţat concepţia şi construcţia celui mai sofisticat şi modern submersibil care există în prezent, denumit Deepsea Challenger.

Minisubmarinul Deepsea Challenger

 

Submarinul măsoară 8 metri lungime şi este proiectat în spiritul celor mai moderne şi sofisticate tehnologii care există pe pământ la ora actuală, rezistând la presiuni uriaşe. De altfel, în timpul coborârii până pe fundul oceanului, în punctul determinat, carcasa lui s-a contractat cu 7 centimetri ca urmare a presiunii gigantice.

James Cameron nu a găsit în Groapa Marianelor nicio bază militară sau extraterestră secretă, dar exemplul acelei experienţe inedite şi totodată unice ne arată că adâncimile oaceanelor (chiar şi cele mai mari) pot fi totuşi explorate. Însă de aici şi până la a construi efectiv o bază pe fundul oceanului, este o distanţă uriaşă, care aparent nu poate fi acoperită de nivelul tehnologic cunoscut în mod public în prezent.

Cu toate acestea, la Stanford Research Institute din California (SUA) problema construcţiei a câteva zeci de astfel de baze suboceanice s-a pus încă din anul 1968. Studiul a fost numit „Fezabilitatea bazelor suboceanice cu personal uman”. Textul acestui studiu poate fi citit aici (http://www.worldcat.org/title/feasibility-of-manned-in-bottom-bases/oclc/436280740). Din cercetarea lui putem înţelege mai bine ce anume dorea „complexul militar-industrial” să realizeze şi ce anume putea să facă la nivelul tehnologic care exista acum 50 de ani. Mai jos este un extras edificator în acest sens:

Construcţia a treizeci de baze cu personal uman pe fundul oaceanului este posibilă din punct de vedere tehnic şi economic. Totuşi, este necesar ca în prealabil să se construiască unele tipuri de facilităţi experimentale, înainte să se demareze programul oficial de construcţie a bazelor. Această fază premergătoare, dar necesară, ar putea să dureze 15 ani.

Tehnologia generală pentru construcţia unei baze subterane este acum destul de bine pusă la punct [sic!]; pentru bazele de pe fundul oceanului este necesar să se facă doar nişte adaptări. Fazele experimentale necesită şi ele dezvoltarea unor echipamente şi tehnologii care să permită accesul de la distanţă al operaţiunilor de pe fundul mărilor şi al oceanelor.

Există planuri bine puse la punct pentru realizarea a trei astfel de staţii experimentale, dar nu pentru baze avansate pe fundul oceanului. Pentru aceasta e nevoie de o dezvoltare suplimentară a ştiinţei şi ingineriei în mediul oceanic, care să completeze testele militare legate de funcţiile pe care bazele suboceanice trebuie să le îndeplinească. Costurile pentru realizarea fazei experimentale, denumită aici „program demonstrativ”, pot fi surprinzător de mici: aproximativ 500 milioane de dolari pe parcursul a 15 ani.

O diferenţă semnificativă între bazele militare secrete subterane şi cele suboceanice este numărul fiinţelor umane care asigură personalul din interiorul acestor baze şi adâncimea la care se construieşte facilitatea. Este necesar de asemenea să fie construite şi anumite baze terestre, la suprafaţă, pentru a asigura construcţia bazelor suboceanice şi controlul de la distanţă ale acestora.

În prezent [anul 1968, n.n.], începerea construcţiei unei baze militare suboceanice implică mai puţine probleme tehnice decât cele pe care le pune realizarea submarinelor, submersibilelor şi roboţilor ce vor realiza construcţia efectivă. După încheierea celei de a treia faze a programului demonstrativ, care constă în realizarea unei baze experimentale pe fundul oceanului şi evaluarea ei, se poate trece la implementarea unui program de bază pentru astfel de construcţii. Costul unui astfel de program va fi de aproximativ 2,7 miliarde de dolari pentru construirea a 30 de facilităţi secrete pe fundul oceanului.”

Prin urmare, dacă problema s-a pus în acest fel în urmă cu 50 de ani, putem presupune aproape cu certitudine că astfel de baze suboceanice secrete există în prezent şi că ele sunt foarte avansate din punct de vedere tehnologic. Lloyd Duscha, fost director adjunct al instituţiei Engineering and Construction for the U.S. Army Corps of Engineers, a ţinut în anul 1987 o conferinţă intitulată „Baze subterane de apărare – Experienţă şi învăţături”. În primul paragraf al acelei prezentări, el a spus: „După cel de Al Doilea Război Mondial, factorii politici şi economici au schimbat viziunea asupra construcţiilor subterane şi au condus spre o aşa-numită „gândire în spiritul adâncimii”. Ca rezultat al acestui interes major, instituţia noastră s-a implicat în proiectarea şi construcţia unor facilităţi militare foarte complexe şi interesante. Deşi această conferinţă şi-a propus să trateze subiectul din titlu, trebuie să deviez puţin de la el deoarece câteva dintre cele mai interesante facilităţi care au fost proiectate şi construite de noi sunt clasificate ca strict secrete.” (Lloyd A. Duscha, “Underground Facilities for Defense – Experience and Lessons”, extras din Tunneling and Underground Transport: Future Developments în Technology. Economics and Policy, ed. F.P. Davidson (New York: Elsevier Science Publishing Company, Inc., 1987), pp. 109-113)).

Mai apoi, Duscha a început să vorbească despre implicarea Corpului de Ingineri al Armatei SUA în construcţia marii baze militare a NORAD, adânc îngropată în Munţii Cheyenne din Colorado.

 

 

Chiar dacă discursul său a fost unul public şi relativ simplu, putem spune că nu vom găsi în altă parte o declaraţie mai clară şi mai semnificativă despre existenţa bazelor secrete subterane şi suboceanice.

Totuşi, astfel de mărturisiri nu reprezintă singurele dovezi despre subiectul care ne interesează. Există de asemenea multe alte documente obţinute prin aceeaşi lege a Dreptului la Libera Informare (FOIA), care expun adevărul despre aceste baze secrete şi despre contractele care au fost făcute pentru a le realiza.

Pe lângă documentele de informare declasificate şi cele obţinute prin intermediul FOIA, există – aşa după cum am prezentat – şi declaraţii ale unor foşti lucrători în astfel de baze sau care au colaborat într-un fel sau altul la construcţia lor, ori la proiectele care se derulau în interiorul lor.

Un exemplu notabil în această direcţie îl reprezintă William McLean, care a fost inventatorul rachetelor aer-aer Sidewinder şi directorul tehnic al Naval Ordnance Test Station (NOTS) din Inyokern, California (denumirea actuală a instituției este Naval Air Weapons Station China Lake). El a ocupat de asemenea funcţia de director tehnic al U.S. Naval Undersea Warfare Center din San Diego, funcţie pe care a avut-o până în anul 1974.

William B. McLean

La vremea respectivă McLean a făcut unele declaraţii faţă de editorul şef al revistei Astronautics and Aeronautics, afirmând fără echivoc că astfel de facilităţi secrete (bazele suboceanice) erau deja în plin avânt şi dezvoltare. („A Bedrock View of Ocean Engineering” – interviu cu William B. Mclean de John Newbauer, Astronautics and Aeronautics (aprilie, 1969): pag. 30-36).

Prin urmare, interviul a fost luat în anul 1969, dar prezentarea în sinteză de mai sus – despre fezabilitatea bazelor secrete suboceanice – a apărut în anul 1968. Aceasta înseamnă că acele construcţii fie fuseseră deja începute, fie aceasta s-a petrecut la scurt timp după publicarea interviului lui McLean.

Una dintre întrebările pe care şi le pun investigatorii fenomenului este cea referitoare la felul în care arată bazele suboceanice. Ce formă au? Care este structura lor? Walter Koerschner, care a colaborat cu Marina SUA în anii ’60 în calitate de desenator şi fotograf al revistei Marinei, l-a contactat pe Richard Sauder, care după cum am spus este considerat a fi autoritatea cea mai mare în ceea ce priveşte cercetarea secretelor legate de facilităţile subterane şi suboceanice, pentru a-i pune la dispoziţie unele dintre ilustraţiile pe care le-a făcut vizavi de aceste proiecte. Sauder a inclus mai apoi acele ilustraţii în cartea sa, „Hidden In Plain Sight”, şi a făcut de asemenea unele comentarii în ceea ce priveşte tehnologia şi aspectele inginereşti care au fost implicate în realizarea acelor construcţii suboceanice. Iată un fragment din aceste comentarii şi unul dintre desenele prezentate în cartea lui:

Această facilitate suboceanică – numită „Conceptul Nautilus” – poate să „găzduiască” simultan trei submarine. Ea are o bază-soră, care de asemenea poate să servească drept loc de andocare pentru mai multe submarine. Imaginea este revelatoare prin ea însăşi. Submarinele mari măsoară sute de picioare în lungime [în special submarinele nucleare, care depăşesc 100 metri; cele din clasa Typhoon, care sunt cele mai mari, au o lungime de 175 metri (n.n.)], astfel încât dimensiunile unei facilităţi ca cea prezentată în fotografie trebuie să fie foarte mari. Puntea centrală de andocare ar putea fi mai lungă de 1000 de picioare [aproximativ 300 metri(n.n.)] şi să depăşească cu uşurinţă diametrul de 100 de picioare [aproximativ 30 metri (n.n.)]. Zona de locuit ar trebui în mod evident să fie suficient de mare pentru a permite şederea a câteva sute de membri ai echipajelor şi ea trebuie să dispună de un anumit confort.

Dacă luăm în vedere faptul că peste 95% din apele adânci ale planetei (în special oceanele) au rămas neexplorate, este aproape imposibil ca astfel de baze suboceanice să nu fie şi de altă natură decât cea umană. Într-adevăr, peste 50% din observaţiile OZN se referă la intrări şi ieşiri din apele oceanelor a unor OZN-uri, la care se adaugă numeroase dispariţii misterioase de nave şi avioane sau chiar a unor submarine.

De pildă, în 1968 nu mai puţin de 4 submarine au dispărut brusc şi în condiţii enigmatice, fără a mai fi găsite vreodată.
http://www.emmitsburg.net/archive_list/articles/misc/cww/2011/submarines.htm

Misterul dispariţiei lor nu a putut fi rezolvat nici în ziua de azi. Unul dintre submarine a fost submarinul nuclear USS Scorpion;

Submarinul nuclear USS Scorpion

al doilea a fost submarinul israelian INS Dakar (o adaptare după submarinul din clasa Totem al Marinei Regale a Marii Britanii);

Submarinul israelian INS Dakar

al treilea a fost submarinul francez Minerve;

Submarinul francez Flore,
fratele-geaman al submarinului dispărut Minerve

iar al patrulea a fost submarinul sovietic K-129, din care o operaţiune secretă a CIA a recuperat o parte a epavei, identificată la adâncimea de 4900 de metri în Oceanul Pacific, la începutul anilor ’70.

Submarinul sovietic K-129

Misterele mărilor şi oceanelor sunt la concurenţă cu cele de pe uscat. În 2015 o echipă de cercetători a identificat un „zumzet” misterios, de foarte joasă frecvenţă, la o adâncime de aproximativ 2100 metri în ocean, care apărea însă numai la apus şi în zori.

Iniţial s-a crezut că era o problemă tehnică, dar înregistrarea a fost făcută cu echipament performant; verificările ulterioare au arătat că nu era vorba despre o problemă tehnică. „Zumzetul” nu a putut fi însă asociat nici cu vreo creatură a oceanelor, cunoscută până acum; nu este un sunet puternic şi durează 1-2 ore în fiecare zi. El provine din zona întunecată a oceanului, acolo unde nu prea există niciun fel de hrană pentru animale, deoarece lipseşte fotosinteza.

S-a pus deci întrebarea: ce fel de animal marin sau obiect poate genera un astfel de sunet? Uluirea oamenilor de ştiinţă provine şi din faptul că zona de unde apare „zumzetul”, chiar dacă se află la o adâncime foarte mare (2100 metri), nu reprezintă totuşi o regiune „moartă” a oceanului: un studiu ştiinţific realizat în 2015 a relevat faptul că aproape 90% din populaţia oceanelor îşi desfăşoară activitatea exact în această „zonă crepusculară” a oceanelor, care e foarte adâncă şi dificil de explorat, chiar dacă în mod paradoxal acolo hrana este aproape inexistentă.

„Zumzetul” respectiv este însă doar ultimul dintr-o serie de sunete stranii pe care oamenii de ştiinţă le-au înregistrat şi monitorizat de-a lungul timpului; ele vin din adâncurile oceanelor, cele mai multe dintre ele rămânând neexplicate.

Misterul a continuat să se adâncească după realizarea unui experiment ştiinţific, care cel puţin în principiu trebuia să fie simplu: un grup de savanţi din Australia a plasat pe spatele unui rechin uriaş, de 3 metri lungime (un „mare alb”), un dispozitiv de urmărire. Atunci când au recuperat dispozitivul de urmărire, rechinul lipsea. Savanţii observaseră ceva tulburător: în primele zile de la începutul monitorizării rechinul înota aproape de suprafaţa apei, dar brusc el a plonjat spre adâncuri, ajungând foarte repede la 600 de metri. Uimitor a fost faptul că temperatura de pe dispozitivul de urmărire s-a schimbat şi ea brusc, de la 8◦C la 25◦C, ceea ce n-ar fi putut să se petreacă decât dacă rechinul fie a fost înghiţit de o fiinţă acvatică mult mai mare decât el, fie dacă a intrat într-un loc cu o temperatura mai ridicată.

Marele rechin alb

Tot ceea ce au putut spune savanţii şi mass-media a fost că „probabil a fost un alt rechin, care l-a mâncat pe primul”. Însă ce „alt rechin” l-ar fi putut lua brusc pe primul (care măsura 3 metri în lungime) şi trage după el la 600 metri adâncime doar în câteva minute, pentru a-l mânca?! În plus, din rechin nu au mai rămas niciun fel de „resturi”, ci doar dispozitivul de urmărire.

Astfel de „teorii ştiinţifice” sunt precum ultima găselniţă (din toamna anului 2015) a savanţilor, prin care ei spun că au „rezolvat” definitiv misterul Triunghiului Bermudelor: conform cu „noua lor descoperire”, tot ceea ce a dispărut vreodată trecând pe acolo s-a datorat unor „bule imense de gaz hidrocarbonat, care au ieşit la suprafaţă tocmai atunci când pe acolo treceau nave şi avioane, cauzându-le dispariţia”.

Să vedem ce alte „bule” mai inventează savanţii anul acesta, ca fiind tot atâtea „soluţii” la evenimentele neexplicate până acum. De pildă, tot din categoria misterelor din adâncurile apelor este şi epava sau obiectul straniu descoperit în Marea Baltică, în urmă cu patru ani, despre care noi am mai relatat în unul dintre articolele noastre (http://www.edituradaksha.ro/articles/view/noi-stiri-despre-obiectul-misterios-descoperit-pe-fundul-marii-baltice-a138). Este vorba despre o „navă” sau un obiect circular, care are caracteristici foarte speciale pe suprafaţa sa.

Obiectul misterios de pe fundul Mării Baltice
(reprezentare computerizată)

De asemenea, un eveniment foarte misterios, petrecut în urmă cu un an şi jumătate, a implicat manifestarea grandioasă pe cer a unor lumini portocalii şi roşii, fotografiate de un pilot olandez (JPC van Heijst) pe 24 august 2014 în sudul peninsulei Kamceatka; conform mărturiei lui, chiar şi după mulţi kilometri de zbor acele uluitoare lumini încă se mai puteau vedea şi ele au putut fi observate şi de alţi piloţi care zburau cu avioanele de la Hong Kong spre Alaska.

O prezentare detaliată a ceea ce s-a petrecut atunci poate fi citită aici:
https://bookofresearch.wordpress.com/2015/01/18/what-was-the-unknown-orangered-glow-over-the-pacific-ocean/

Fotografie realizată de van Heijst în timpul zborului său

Comunitatea ufologilor a fost imediat „aprinsă” de ineditul acestor observaţii şi fotografii, deoarece există o mare probabilitate ca fenomenul să fie legat de manifestarea unor nave extraterestre. De altfel, un domeniu foarte important în activitatea pe mări şi oceane, dar mai ales a ceea ce se petrece pe teritoriul Antarcticii este cel în care sunt incluse întâlnirile dintre felurite OZN-uri şi nave maritime. Povestea Operaţiunii Highjump şi cea a amiralului Byrd în lumea din interiorul Pământului, care a avut loc în anul 1947, a devenit deja virală şi mulţi dintre cei pasionaţi de subiect o cunosc din documentarea pe internet.

Operaţiunea a implicat 4700 de soldaţi din SUA, Marea Britanie şi Australia, aflaţi sub conducerea amiralului Byrd, care au fost aduşi în Antarctica pentru a realiza o „invazie”. Ceea ce este foarte puţin spus, mai ales la nivel oficial, e faptul că atunci şi acolo amiralul Byrd şi trupele sale au fost nevoite să facă faţă unei replici extraordinare venite din partea unei escadrile de farfurii zburătoare, care au spulberat practic orice şansă de cucerire a teritoriului de către americani.

Amiralul Richard E. Byrd

Practic vorbind, operaţiunea Highjump a fost o invazie a Antarcticii de către americani. Ea a implicat trei grupe de nave maritime (13 vase de război), care au plecat din Norfolk (Virginia) la data de 2 decembrie 1946. Flotila era comandată de amiralul Richard Byrd, care se afla pe nava principală, spărgătorul de gheaţă Northwind. Navele transportau în Antarctica rezervoare imense de petrol, 33 de avioane şi tancuri.


Crucisatorul american Northwind, nava de comandă a amiralului Byrd

Practic vorbind, era o operaţiune de „cucerire” a Antarcticii, care trebuia să se încheie în luna august 1947. Flota a ajuns în Marea Ross pe 31 decembrie 1946, începându-şi misiunea, despre care nu există informaţii foarte clare. În orice caz, ele sunt „cosmetizate” într-o anumită măsură, iar în unele locuri sunt chiar contradictorii. De asemenea, unele date nu se sprijină pe surse verificabile.

Se pare că americanii s-au îndreptat spre o zonă „interzisă” din Antarctica, pe care au vrut să o cucerească. Tot ceea ce se ştie este că la un moment dat a început lupta, contingentele americane fiind atacate de farfurii zburătoare.

Avioanele au fost trimise să atace OZN-urile, dar capacităţile lor tehnice nici măcar nu se puteau compara cu cele ale OZN-urilor. Amiralul Byrd a pierdut mulţi oameni în acel formidabil atac şi a dat brusc ordinul de încetare a misiunii la sfârşitul lunii februarie, întorcându-se în SUA în cea mai mare grabă. Motivul oficial care a fost invocat de guvernul american pentru a explica încetarea acelei operaţiuni de amploare a fost „înrăutăţirea vremii”.

Bineînţeles, ne punem imediat întrebarea: care a fost motivul acelei invazii americane neaşteptate şi pentru ce erau necesare asemenea forţe armate, dacă teritoriul vizat era unul îngheţat, pustiu şi fără nicio formă de viaţă?!

Răspunsul parţial a fost oferit chiar de comandantul operaţiunii în timp ce se întorcea spre portul Norfolk, după înfrângerea totală suferită în lupta din Antarctica. Aflat atunci la bordul navei amfibie USS Mount Olympus, amiralul Byrd a fost de acord să dea un interviu jurnalistului Lee Van Atta de la International News Service; se pare că interviul nu a fost publicat niciodată în limba engleză. El a fost însă preluat şi publicat în ziarul El Mercurio din Santiago (Chile) la data de 5 martie 1946.
http://www.strangehistory.net/2012/06/06/admiral-byrd-and-nazi-cobblers/

Amiralul Byrd a afirmat fără echivoc că, atunci când a primit comanda operaţiunii Highjump i s-a ordonat imperativ de către guvernul american să ia imediat toate măsurile necesare de apărare şi luptă împotriva „regiunilor ostile”. Dar care ar fi acele „regiuni” şi cu ce ar fi putut fi ele „ostile”, dacă tot ce poţi să vezi pe tărâmul Antarcticii este doar zăpadă, gheaţă şi teren pustiu?

Oficial, guvernul american a anunţat că operaţiunea avea drept scop „explorarea, testarea echipamentului militar şi antrenarea militarilor în condiţii climaterice foarte aspre”. Însă de aici şi până la declaraţia amiralului Byrd este cale lungă.

Realitatea acelor vremuri ne îndeamnă să facem unele observaţii de bun simţ: cel de Al Doilea Război Mondial tocmai se încheiase cu victoria aliaţilor, aşadar ce motive „presante” ar fi putut determina astfel de operaţiuni de amploare din partea americanilor imediat după semnarea păcii? în plus, efectivele angrenate în operaţiunea Highjump erau cu mult mai mari decât ar fi fost necesar pentru o „explorare” sau chiar „testare militară”. Prin urmare, ce anume dorea guvernul american să ascundă de cunoaşterea publică?
Amiralul a spus că nu a vrut să sperie pe nimeni şi din această cauză nu a vorbit despre ceea ce s-a petrecut atunci, însă a precizat că într-un astfel de „război” SUA n-ar avea nicio şansă în fața OZN-urilor cu care trupele lui s-au confruntat în Antarctica şi care pot zbura de la un pol la altul al Pământului doar în câteva minute, la viteze ameţitoare.

Într-un mod care a devenit deja clasic, mass-media internaţională nu a menţionat nimic despre acel eveniment stânjenitor pentru guvernul şi poporul american. S-a evitat în acest mod răspunsul la unele întrebări importante: cui aparţineau acele OZN-uri care au atacat şi au învins fără drept de apel forţele armate americane? de unde veneau ele? care era motivul real pentru care SUA au decis să cucerească Antarctica şi cu cine se aşteptau ele să se lupte pe acel teritoriu?

Însă cea mai interesantă parte a operaţiunii Highjump este relatarea amiralului Byrd (considerată „controversată”) despre pătrunderea sa la bordul avionului pe care îl pilota în lumea din interiorul Pământului, pe care o descrie. Amiralul a fost spitalizat şi a murit în luna martie 1957; mulţi au sugerat că el a fost de fapt omorât pentru ceea ce a spus şi a văzut în interiorul Pământului.

Informaţiile care au răzbătut până în prezent, cercetările şi lucrările scrise despre operaţiunea Highjump, despre relatările amiralului Byrd şi despre conflictul ce a avut loc atunci conduc, toate, către concluzia că lupta a fost dusă între americani şi elita celui de al Treilea Reich German, care după sfârşitul războiului s-a retras cu o flotilă de submarine foarte evoluate tehnologic în Antarctica, într-o zonă apropiată de polul sud geografic. Acolo ei au construit o bază subterană, pe care au denumit-o Neuschwabenland, practic un oraş care a fost dezvoltat gradat şi care se pare că este foarte evoluat din punct de vedere tehnologic.

Unele imagini de arhivă, poate unice, care surprind instantanee din baza subterană germană din Antarctica apar în acest scurt documentar, în special începând cu minutul 6:

Detalii destul de riguroase despre operaţiunea Highjump şi despre interviul amiralului Byrd pot fi consultate aici:
http://www.scribd.com/doc/25311/Hitler-s-Antarctic-Base-the-Myth-and-the-Reality

Există de asemenea presupunerea că germanii au fost ajutaţi şi asistaţi de o anumită civilizaţie extraterestră. OZN-urile pe care le menţionează amiralul erau germane (din clasa Haunebu), iar construcţia lor fusese dezvoltată în secret spre sfârşitul războiului. Interesant este însă faptul că Neuschwabeland este de asemenea legată de posibila colaborare a germanilor cu civilizaţiile din interiorul Pământului, dar tema pe care am propus-o pentru acest articol nu ne permite sa dezvoltăm și acest subiect aici.

Poate cea mai complexă prezentare a bazei subterane din Antarctica şi a ceea ce s-a petrecut în acea regiune o găsim în cartea „Arktos – The Polar Myth în Science, Symbolism, and Nazi Survival” de Joscelyn Godwin (http://www.arktos.com/joscelyn-godwin-arktos-the-polar-myth.html).

În concluzie, zona mărilor şi a oceanelor planetei noastre pare să fie foarte activă. Sunt relatate dispariţii, lumini misterioase, obiecte necunoscute, fenomene fizice neobişnuite, sunete, fotografii, lupte, intrări şi ieşiri din ape ale unor obiecte zburătoare neidentificate… o sursă aproape inepuizabilă de mistere şi fenomene enigmatice, la care ştiinţa sau guvernele statelor nu oferă niciun răspuns oficial. Dacă vom adăuga şi informaţiile despre bazele secrete subterane avem un corpus masiv de date, care ne poate face să înţelegem mai bine această realitate a zilelor noastre. Nu ne rămâne decât să aprofundăm studiul acestor aspecte și să căutăm răspunsuri pertinente atât de la surse viabile exterioare, cât și din eventualele dezvăluiri la nivel oficial.”[1][2][3][4][5][6][7]

SURSE

  1. http://www.edituradaksha.ro/articles/view/baze-militare-secrete-in-subteran-si-in-oceane-o-dovada-a-intentiilor-oculte-pe-care-le-are-cabala-mondiala-din-umbra-1-a306
  2. http://www.edituradaksha.ro/articles/view/baze-militare-secrete-in-subteran-si-in-oceane-o-dovada-a-intentiilor-oculte-pe-care-le-are-cabala-mondiala-din-umbra-2-a308
  3. http://www.edituradaksha.ro/articles/view/baze-militare-secrete-in-subteran-si-in-oceane-o-dovada-a-intentiilor-oculte-pe-care-le-are-cabala-mondiala-din-umbra-3-a310
  4. http://www.edituradaksha.ro/articles/view/baze-militare-secrete-in-subteran-si-in-oceane-o-dovada-a-intentiilor-oculte-pe-care-le-are-cabala-mondiala-din-umbra-4-a312
  5. http://www.edituradaksha.ro/articles/view/baze-militare-secrete-in-subteran-si-in-oceane-o-dovada-a-intentiilor-oculte-pe-care-le-are-cabala-mondiala-din-umbra-5-a314
  6. http://www.edituradaksha.ro/articles/view/baze-militare-secrete-in-subteran-si-in-oceane-o-dovada-a-intentiilor-oculte-pe-care-le-are-cabala-mondiala-din-umbra-6-a316
  7. Foto: Internet
  8. Video: YouTube
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro