100 de ani de la Marea Revoluție Bolsevică din Rusia! Planul Marburg: Marea Revoluție Bolsevică din Rusia a fost orchestrată și finanțată de către bancherii internaționali de pe Wall Street

by ““Marea revoluţie sovietică socialistă din octombrie” a fost un simulacru! Conform istoriei oficiale, la 25 octombrie 1917, „genialul inspirator şi conducător al revoluţiei”, V.I. Lenin, a dat ordin să se ia cu asalt „ultimul bastion al guvernului burghez”, „Palatul de iarnă”. Dinspre malurile Nevei a răsunat salva de tun de […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Marea revoluţie sovietică socialistă din octombrie” a fost un simulacru!

Conform istoriei oficiale, la 25 octombrie 1917, „genialul inspirator şi conducător al revoluţiei”, V.I. Lenin, a dat ordin să se ia cu asalt „ultimul bastion al guvernului burghez”, „Palatul de iarnă”. Dinspre malurile Nevei a răsunat salva de tun de pe crucişătorul ,,Aurora”, care dădea semnalul de atac. Această salvă a vestit începutul unei lumi noi. În noaptea de 25 spre 26 octombrie „Palatul de iarnă” a căzut: miniştrii ultimului guvern de dictatură a burgheziei au fost arestaţi. Ziua de 25 octombrie (7 noiembrie) 1917a intrat în istorie ca „Ziua Marii Revoluţii socialiste din Octombrie” (Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice” 1959).

În lupta pentru „Palatul de iarnă” au căzut zeci de soldaţi în luptele cu iuncherii care-l păzeau. Despre această zi s-a scris (la comandă), mii de cărţi, articole, s-au făcut tablouri, s-au compus cântece, scriitorii au scris romane cu eroii lui 25 octombrie, iar poeţii au golit butoaie cu cerneală spre a o glorifica. Un celebru cineast sovietic a făcut un film emoţionant care a rulat mulţi ani si pe la noi.

Şi iată rezultatele cercetărilor actuale! Tineţi-vă bine! Revoluţionarii lui octombrie n-au luat cu asalt sediul guvernului, ci pur şi simplu au fost invitaţi! Kerenski, şeful guvernului n-a fost nici arestat, nici măcar bruscat, ci, bine mersi, s-a întreţinut cordial cu conducătorii bolşevici şi a predat cheile. Se pare că mai mulţi soldaţi au murit în „Palatul de iarnă”, în timpul filmărilor ulterioare, din cauza nerespectării indicaţiilor regizorale!

Kerenski va părăsi Petrogradul şi revoluţionarii din Rusia „cu bun rămas”, stabilindu-se în America, unde va deveni un prosper om de afaceri şi unde a murit de moarte naturală. Se pare că bolşevicii au avut grijă de el, lăsându-l să plece cu „un portofel bine garnisit”! Ce forţă nemaivăzută a oprit armatele alb-gardiste, victorioase aflate doar la câţiva kilometri, să pătrundă în Petrograd? Astăzi ştim misterul şi-l putem numi: banii! Două vagoane sigilate pline ochi cu bani, fuseseră aduse de Troţki de la băncile americane şi puse la dispoziţia bolşevicilor. Secretul dezvăluirilor e mare şi incredibil.

Aşa cum şi cei trei muşchetari erau patru, roşiile uneori verzi, şi revoluţia din octombrie poate fi sărbătorită în noiembrie.”[1]

Stăpânii financiari din umbră ai bolşevicilor: bancherii americani

Dacă Revoluţia Bolşevică ar fi eşuat, cu certitudine că dezvoltarea industrială a Rusiei ar fi rivalizat cu cea a Statelor Unite, Marii Britanii şi Europei, şi am fi trăit azi într-o lume cu totul diferită. Dar, susţinând Revoluţia Bolşevică, bancherii americani au încetinit creşterea industrială a Rusiei până la nivelul vitezei unui melc în perioada dinaintea celui de-al II-lea război mondial. Ei au împiedicat Rusia să se impună ca o supraputere, iar ramurile industriale sovietice, care au cunoscut totuşi o dezvoltare, erau controlate din culise de bancheri şi investitori de pe Wall Street.

Andrew Canargie, filantropul

Un personaj-cheie în susţinerea financiară a Revoluţiei Ruse a fost din capul locului Andrew Carnegie, născut în Scoţia, un magnat al oţelului american care deţinea în 1892 cea mai mare companie de oţel din lume. Carnegie ajunsese de asemenea cel mai bogat filantrop al vremii sale şi susţinea cauze pe care le considera meritorii. El considera că „cine moare bogat moare dezonorat”. Până în 1919, când a murit, el a făcut donaţii în valoare de 350 de milioane de dolari, iar una dintre organizaţiile pe care le-a înfiinţat pentru a-şi distribui averea a fost Corporaţia Carnegie din New York.

Liga Naţiunilor, creaţia lui Carnegie

Întrucât asistase în tinereţe la grozăviile Războiului Civil, Carnegie a donat 10 milioane de dolari pentru a înfiinţa Fundaţia pentru Pacea Internaţională, al cărei mandat consta în a împiedica viitoarele războaie. Sub conducerea lui, consiliul de administraţie al Fundaţiei a formulat Planul Marburg. Obiectivul acestui plan, scrie Jennings C. Wise în Woodrow Wilson, discipolul revoluţiei („Woodrow Wilson: Disciple of Revolution”), era acela de a-i „alătura pe bancherii internaţionali şi pe socialişti într-o mişcare care să ducă la formarea unei ligi (Liga Naţiunilor, precursoarea Organizaţiei Naţiunilor Unite), care să impună pacea… să-i controleze consiliile… şi să asigure astfel o soluţie pentru toate bolile politice ale omenirii”.

Intenţiile ascunse din spatele planului Marburg

Planul a fost formulat după primul război mondial, cel mai teribil conflict armat dacă e să ţinem seama de pierderile de vieţi atât din partea Aliaţilor (dintre care făcea parte şi Rusia), cât şi din partea Puterilor Centrale. „Impunerea păcii” era pe atunci un motiv corect din punct de vedere politic şi un ideal spre care Carnegie se simţea mândru să tindă. Există totuşi o premisă ascunsă. „Impunerea păcii” implică de asemenea impunerea războiului ca o condiţie necesară şi poate că Andrew Carnegie n-a cunoscut intenţia secretă ascunsă în ciorna Marburg, pe care consiliul său de administraţie a pregătit-o pentru viitor.

Pericolul Rusiei împotriva Occidentului

Antony Sutton ne prezintă cadrul general care a anticipat Planul Marburg de coordonare a guvernelor din toată lumea sub „puterea finală” a factorilor de control financiari. „Pe atunci – ca şi azi –, Rusia era cea mai mare piaţă neexploatată din lume şi reprezenta chiar, cum se întâmplă şi acum, cea mai mare ameninţare concurenţială potenţială pentru supremaţia industrială şi financiară americană”.

Dinastia Romanov a occidentalizat Rusia după domnia ţarului Petru cel Mare, iar Nicolae al II-lea intenţiona să modernizeze industria rusească pentru a egala standardul tehnologiei europene. Din păcate, el îşi exploata crunt forţa de muncă în acest scop. Mulţi lucrători trudeau în schimburi de cîte 12 ore/zi pentru salarii minime, ceea ce a declanşat protestul organizat al muncitorilor din St. Petersburg, în „Duminica însângerată” din 1905. Trupele ţarului au zdrobit însă această primă încercare de revoltă. Vechea ordine a menţinut puterea în mod precar în primii ani ai războiului până ce, în 1918, s-a ivit o nouă ocazie de răsturnare amonarhiei, urmată de execuţia lui Nicolae al II-lea şi a familiei sale.

Trimisul lui Rockfeller a petrecut 20 de ani în Rusia, pentru că SUA era interesată de petrolul rusesc

De aceea, este interesant de aflat din cartea lui Gyergos C. Hatonn, Siluirea Constituţiei; Moartea libertăţii, că Geroge Kennan, trimisul special al lui John D. Rockefeller, a petrecut douăzeci de ani în Rusia promovând acţiuni revoluţionare împotriva ţarului. Prezenţa şi influenţa lui au uşurat sarcina capitaliştilor americani de a exploata piaţa rusă „captivă“ în forma ascunsă a ajutoarelor bine intenţionate derecţionate către rebelii asupriţi.

De ce doreau Rockefeller şi grupul său de bancheri să răstoarne monarhia rusă? Exista alt motiv, mai relevant, pentru susţinerea Revoluţiei Ruse? Pe scurt: da! Răspunsul este la fel de important azi ca şi acum o sută de ani. Petrolul! Înainte de revolta bolşevică, Rusia depăşise SUA ca principal producător mondial de petrol. În 1900, câmpurile petrolifere de la Baku din Rusia produceau mai mult ţiţei brut decât Statele Unite, iar în 1902 asigurau peste jumătate din producţia mondială. Haosul şi devastările cauzate de revoluţie au distrus industria petrolieră rusă.

În Wall Street şi revoluţia bolşevică, Sutton scrie: „Până în 1922, jumătate din puţuri erau inactive“, iar restul abia mai funcţionau, deoarece le lipsea tehnologia pentru a deveni operaţionale.

În Dosarul Rockefeller, Gary Allen nota de asemenea că revoluţia a distrus concurenţa Americii. „Revoluţia a eliminat efectiv concurenţa pe care Rusia o reprezenta pentru Standard Oil (cea mai mare companie americană petrolieră), pentru câţiva ani, până ce Standard a putut intra pe piaţă şi pune mâna pe o parte din afacerea cu petrol a ruşilor“.

Lenin şi Troţki, agenţii Wall Street-ului

Dar pentru ca bancherii de pe Wall Street să-şi poată anihila concurenţa şi să condamne poporul rus de la sărăcie şi corupţie pentru câteva decenii întregi, acesta trebuia să aibă lideri care să poată realiza o revoluţie de succes. Întră în scenă Vladimir Ulianov Lenin şi Leon Troţki.

În septembrie 1917, în Ameninţarea catastrofei, Lenin şi-a schiţat ideile care aduc mult cu cele ale lui Brezinski de peste 50 de ani: „Naţionalizarea băncilor. Proprietatea capitalului, care este manipulat de bănci şi care nu este pierdut sau schimbat când băncile sunt naţionalizate şi fuzionează într-o singură bancă de stat, aşa că se poate ajunge la o etapă în care statul ştie încotro, cum, de unde şi cînd curg milioanele şi miliardele. Numai controlul asupra operaţiunilor bancare, cu condiţia ca toate să fie contopite într-o unică bancă de stat, va permite, simultan cu alte măsur i ce pot fi uşor implementate, aplicarea reală a impozitului pe venit fără tăituirea proprietăţii şi a venitului (…) Naţionalizarea băncilor ar obliga prin lege circulaţia cecurilor pentru toţi bogaţii şi ar introduce confiscarea proprietăţilor pentru tăinuirea veniturilor. Cele cinci puncte (sic) ale programului dorit sunt aşadar: naţionalizarea băncilor, naţionalizarea sindicatelor, abolirea secretelor comerciale şi organizarea obligatorie a populaţiei în asociaţii de consumatori”.

Deloc întâmplător, printre cele dintâi ordine emise de noul regim bolşevic s-a numărat „declaraţia afacerilor bancare drept monopol de stat”. Una dintre semnăturile de pe ordinul respectiv îi aparţine lui Lenin. În 1918, Troţki a publicat cartea Bolşevicii şi pacea mondială, în care repetă cuvintele lui Lenin, dar se proclamă „internaţionalist” – nu rus – susţinător al revoluţiei mondiale şi al dictaturii mondiale.

Internaţionalismul, conceptul care leagă bolşevismul de Wall Street

Vedem imediat ce anume îi leagă pe bancherii americani de aceşti doi lideri bolşevici: concordanţa conceptelor de „internaţionalism”. Mai crede cineva că revoluţia bolşevică a fost o revoltă spontană? De asta ar fi dorit John Reed să ne convingă în cea mai cunoscută carte a sa, 10 zile care au zguduit lumea. Reed, care a murit de tifos în Rusia în 1920, a fost un autor popular în epoca primului război mondial, dar, în acelaşi timp, a colaborat cu jurnalul Metropolitan, controlat de J.P.Morgan. Să fie o simplă coincidenţă?

Cum a susţinut Rockfeller revoluţia bolşevică

Antony Sutton, dezvăluie felul în care John D. Rockfeller a finanţat revoluţia bolşevică din Rusia. La începutul investigaţiei sale, Sutton descoperit că nu există „practic nimic scris despre relaţia strânsă din ultimul secol pe care Rockefellerii au avut-o cu presupuşii lor duşmani de moarte: comuniştii. A existat totuşi o alianţă permanentă, deşi tăinuită, între capitaliştii politici internaţionali şi socialiştii revoluţionari internaţionali, în beneficiul lor reciproc“.

De exemplu, Simpson, Thacher & Bartlett, principala firmă de avocatură de pe Wall Street specializată în reorganizări şi fuziuni, a susţinut ferm regimul bolşevic din Rusia. „Ca o indicaţie a sprijinului ei“, scrie Sutton, „partenerul Thomas D. Thacher a scris un raport care a devenit decisiv pentru obţinerea susţinerii bolşevicilor de către cabinetul britanic… Acest raport oferea sugestii explicite despre politica rusă care susţinea poziţia pro-bolşevică a lui William Boyce Thompson, pe atunci director al Băncii Chase, actuala Bancă Chase Manhattan, şi chiar afirma că «guvernatorului sovietic ar trebui să i se acorde asistenţă completă în eforturile sale de a organiza o armată revoluţionară formată din voluntari»“. Merită subliniat că printre stagiarii care lucrau în Simpson, Thacher & Bartlett se număra şi tânărul Cyrus Vance, ulterior secretar de stat al preşedintelui Carter, iar după aceea director senior al Fundaţiei Rockefeller. Într-adevăr, lumea este mică…

Şi Morgan, marele bancher american, era sprijinitorul bolşevicilor

Una dintre firmele de pe Wall Street care a avut legătură cu bolşevicii a fost J.P.Morgan, aşa cum a dezvăluit biografia lui Dwight Morrow, partenerul lui Morgan şi socrul lui Charles Lindbergh Jr., scrisă de Harold Nicholson: „Interesul lui Morrow faţă de Rusia data din martie 1917, cînd Thomas D. Thacher, partenerul său de avocatură, fusese membru al misiunii Crucii Roşii americane în timpul revoluţiei bolşevice. Intereseul acela a fost întărit de prietenia lui cu Alex Gumberg, care sosise la New York în calitate de reprezentant al Sindicatului Textiliştilor din Rusia. «Am simţit», a scris el în mai 1927, «că a sosit timpul să se întreprindă ceva pentru Rusia». Morrow s-a implicat activ în dezvoltarea relaţiilor oficiale între emisarii sovietici şi departamentul de stat şi i-a asigurat lui Litvinov o caldă scrisoare şi departamentul de stat şi i-a asigurat lui Litvinov o caldă scrisoare de recomandare către sir Arthur Salter din Geneva. Iar asta n-a fost tot! În Paris, el a oferit un dineu la Foyot’s, la care i-a invitat pe Rakovsky şi pe alţi reprezentanţi sovietici“.

Rezerva Federală Americană, altă susţinătoare a bolşevicilor

Altă mega-organizaţie care susţinea cauza bolşevică a fost Banca Rezervei Federale din New York, controlată de principalele cinci bănci newyokeze. În Necunoscutul război cu Rusia, Robert J. Maddox nota în 1977: „William Laurence Sander, preşedinte al Ingersoll Rand şi vicepreşedinte al Băncii Rezervei Federale din New York, i-a scris preşedintelui Wilson pe 17 octombrie 1918: «simpatizez cu forma de guvernare sovietică, care mi se pare cea mai potrivită pentru poporul rus». George Foster Peabody, de asemenea preşedinte-adjunct al Băncii Rezervei Federale din New York din 1914 şi recunoscut filantrop, care a organizat Fundaţia de Educaţie Generală pentru Rockefelleri, a declarat că el susţinea forma bolşevică de monopol de stat“.

Este de-a dreptul ameţitor când ne gîndim că trei dintre principalii conducători ai Băncii Rezervei Federale din New York susţineau în mod public bolşevismul: Sanders, Peabody şi William Boyce Thompson.

Bancherii americani îi ajută pe Lenin şi pe Troţki încă din 1905

Cunoştinţele actuale probează indubitabil faptul că bancherii de pe Wall Street reacţionează prin ajutoare încă din 1905, când rebeliunea iniţială a lui Lenin şi Troţki eşuase. Ei aranjaseră refugierea fără probleme a lui Lenin în Elveţia, unde acesta a rămas, fiind în afara oricăror neplăceri.

După 1905, Troţki a trăit în exil, iniţial în Franţa. Dar după ce a semnat articole agitatoare într-un ziar de limba rusă din Paris în septembrie 1916, poliţia franceză l-a escortat peste graniţa spaniolă. După cîteva zile, poliţia din Madrid l-a arestat şi l-a consemnat într-o „celulă de lux”, contra taxei de 1,5 peseta. După aceea, Troţki a fost dus la Cadiz, apoi la Barcelona, pentru ca, în cele din urmă, să fie îmbarcat pe vaporul cu aburi Monserrat al Companiei Transatlantice Spaniole. Torţki şi familia sa au traversat Oceanul Atlantic şi au ajuns la New York pe 13 ianuarie 1917. Cum a supravieţuit Troţki în Statele Unite capitaliste, când el cunoştea numai germana şi rusa?

În autobiografia Viaţa mea, publicată în 1930, el mărturişeste: „Unica mea profesiune în New York a fost cea de socialist revoluţionar”. Cu alte cuvinte, Troţki scria ocazional articole pentru Novy Mir, gazeta socialistă rusă din New York. Ştim însă că apartamentul său din New York era dotat cu frigider şi telefon şi, conform lui Troţki, familia călătorea uneori într-o limuzină cu şofer. Când au intrat într-o ceainărie, ei şi-au întrebat mama: „Şoferul de ce nu vine cu noi?”

Standardul ridicat de trai contrazice de asemenea venitul declarat al lui Troţki. Unicele fonduri pe care el recunoaşte că le-a primit în 1916 şi 1917 cumulează 310 dolari, iar Troţki afirmă: „Am împărţit cei 310 dolari între cinci emigranţi care reveneau în Rusia”. Totuşi, Troţki plătise o celulă de lux în Spania, familia lui călătorise prin Europa şi în Statele Unite, închiriase un apartament excelent în New York – achitând chiria pe trei luni în avans – şi folosea o limuzină cu şofer, toate acestea din cîştigurile unui revoluţionar pauper obţinute în schimbul câtorva articole în ziarele de limbă rusă şi de mică circulaţie Nashe Slovo din Paris şi Novy Mir din New York!

American International Corporation: bani pentru bolşevici

American International Corporation fusese deja fondată în New York în 1915, având ca principală responsabilitate coordonarea asistenţei financiare de către bolşevici. J.P. Morgan, Rockefellerii şi National Cuty Bank au asigurat fondurile, în timp ce preşedintele consiliului de administraţie al noii bănci era Frank Vanderlin, fost preşedinte de la National City Bank şi membru al grupului Jekyll.

Preşedintele american oferă 20 de milioane de dolari bolşevicilor

Potrivit lui Eustace Mullins în Ordinea mondială („The Wold Order”), bolşevicii au căutat mai multe fonduri la scurt timp după revenirea lor în Rusia: „Cui i se putea Lenin adresa dacă nu puternicului său prieten de la Casa Albă? Wilson l-a trimis prompt în Rusia pe Elihu Root, avocat la Kuhn Loeb şi fost secretar de stat, cu 20 de milioane de dolari din Fondul special pentru război, pe care să le înmâneze bolşevicilor. Acţiunea aceasta a fost dezvăluită în Audierile Congresului privind legăturile cu Rusia, HJ 8714U5, care prezintă declaraţia financiară a modului în care Woodrow cheltuie cele 100 de milioane de dolari, care fuseseră votate de Congres ca Fond special pentru război. Declaraţia, care arată expedierea a 20 de milioane de dolari în Rusia prin intermediul Misiunii speciale de război a lui Root, este consemnată şi în Arhivele Congresului, pe 2 septembrie 1919, ca fiind făcută de Joseph Tumulty, secretarul lui Wilson.”

Ajutoare americane pentru bolşevici

După ce Lenin şi Troţki au revenit în Rusia şi revoluţia a reuşit să răstoarne monarhia în 1918, un sediu mondial pentru oferirea de ajutoare bolşevicilor a fost stabilit în Wall Street, pe Brodway, la nr. 120: „La începutul anilor ’20, 120 Brodway găzduia nu numai societatea de asigurări Equitable Life, ci şi Banca Rezervei Federale din New York, ai cărei directori îi susţineau cu entuziasm pe bolşevici; American International Corporation, care fusese organizată pentru ajutorarea Uniunii Sovietice; firma de inginerie Weinberg and Posner, care în 1919 a primit o comandă de 3 milioane de dolari pentru maşini din partea Uniunii Sovietice şi al cărei vicepreşedinte era Ludwig Martens, primul ambasador sovietic în SUA; John McGregor Grant, ale cărei operaţiuni erau finanţate de Olaf Aschberg de la Nya Banken Stackholm, care a transmis sume mari furnizate de familia Warburg pentru revoluţia bolşevică; agentul londonez al Nya Banken era British Bank of North Commerce, al cărei preşedinte era Earl Grey, un asociat apropiat al lui Cecil Rhodes – Grant fusese trecut pe lista neagră de către guvernul american, deoarece susţinuse Germania în timpul Primului Război Mondial; iar în ultimul etaj al clădirii cu nr. 120 de pe Brodway se găsea exclusivistul Bankers Club. Aceştia erau organizatorii Ordinii Mondiale“.“[2]

7 noiembrie 1917: “Marea Revoluţie Socialistă” e de fapt “planul secret Marburg”

Instaurarea comunismului în Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost – câtuşi de puţin – un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret (“Planul Marburg”), pregătit minuţios în afară Rusiei. Şi finanţat generos de marii “bancheri internaţionali”. În primul rând de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip. Finanţarea bolşevicilor de Wall Street era intermediată de bancă suedeză “NYA Banken”, condusă de bancherul promarxist Olof Aschberg.

Dolari pentru revoluţii

La începutul secolului XX, Andrew Carnegie a finanţat un plan secret prin care guvernele statelor importante să fie “comunizate”. Adică trecute, economic, la forma “monopolismului de stat”. Controlat de “bancherii internaţionali” de pe Wall Street, sistemul “monopolismului de stat” le-ar fi permis acestora să trateze economic şi financiar direct cu guvernele impuse de ei prin “revoluţii”.

În 1905, acest sindicat al “bancherilor internaţionali” – sindicat numit, la vremea aceea, la New York, “Trust of money” (“Trustul banilor”) – şi Iacob Schiff au finanţat “duminică sângeroasă” de la St. Petersburg. Revoluţie condusă de un agent al Ohranei (poliţia secretă rusă), Părintele Gapon, şi încheiată cu un eşec. “Trustul banilor” – mai ales “Guaranty Trust” al lui J.P. Morgan – a finanţat revoluţia lui Pancho Villa din Mexic, în urma căreia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu.

Apoi, există o documentaţie vastă privind implicarea “bancherilor internaţionali” în revoluţia lui Sun Yat-sen. Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui “Westinghouse”, a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectele financiare ale revoluţiei chineze.

Mai târziu, în 1917, acelaşi Charles B. Hill a folosit filiala “Westinghouse” din Rusia pentru a-i finanţa generos pe bolşevici. În 1923 – când URSS şi-a creat prima bancă internaţională “Ruskombank” – asociatul lui J.P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg, a devenit Preşedintele băncii sovietice. Iar Max May, vicepreşedinte la “Guaranty Trust” (J.P. Morgan), a preluat funcţia de director al “Ruskombank”. Primul ambasador sovietic în SUA – Ludwig Martens – a fost susţinut financiar de “Guaranty Trust” al lui J.P. Morgan.

Manevrele bancherilor

Prin aceste manevre, “bancherii internaţionali” de pe Wall Street urmăreau să instaureze în Rusia un guvern care să practice “monopolismul de stat”. Astfel că înţelegerile directe cu guvernul sovietic să le garanteze “bancherilor internaţionali” exploatarea pe termen cât mai lung – şi cu garanţii guvernamentale – a fabuloaselor bogăţii ale Rusiei. “Bolşevismul” a fost prima formă de “globalizare” prin crearea unor structuri supranaţionale. Cominternul nu este altceva decât “bunicul” Uniunii Europene.

Un cont pentru “tovarăşul Troţki”

La 21 septembrie 1917, o telegramă de la Stockholm anunţa oficial deschiderea unui cont curent la “NYA Banken” “pentru acţiunile tovarăşului Troţki”. Iată textul:

Stockholm, 21 septembrie 1917, Domnului Rafael Scholan

Stimate tovarăşe,

Casa bancară Warburg, în urma unei telegrame trimise de preşedintele Sindicatului Renano-Westfalian a deschis un cont curent pentru acţiunile tovarăşului Troţki. Un avocat, probabil domnul Kestroff, a primit muniţii, al căror transport, împreună cu banii, l-a organizat… Şi căruia i se va da suma cerută de tovarăşul Troţki.

Îmbrăţişări frăteşti Furstenberg

“Tovarăşul Troţki”, cel la care se referă telegrama, se numea în realitate Leiba Davidovici Bronstein şi era fiul unui negustor originar de lângă Elisabetgrad (Krivoirog – Ucraina). Era însurat cu fiica bancherului Jivtovski, cel care îl pusese în legătură şi cu cercurile bancare de pe Wall Street. În primul rând, cu Iacob Schiff, preşedintele băncii “Kuhn, Loeb & Co”. Iacob – Henry Schiff, născut în 1847 la Frankfurt pe Main (Germania), emigrase în 1865 în America, unde va reuşi, datorită talentului sau financiar, să ajungă în fruntea “Kuhn, Loeb & Co”. Cea care va finanţa reconstrucţia căilor ferate din America (“Union Pacific”), folosind mâna de lucru ieftină, chineză.

În 1904-1905, firma “Kuhn, Loeb & Co” a finanţat Japonia în războiul contra Rusiei, permiţând astfel Japoniei să obţină o victorie care a destabilizat serios Imperiul Rus. Prizonierii ruşi au fost preluaţi apoi de la japonezi de Schiff, iar o parte dintre aceştia, antrenaţi pe un teren aparţinând lui Standard Oil (SUA), îl vor însoţi pe “tovarăşul Troţki” atunci când acesta va reveni de la New York în Rusia, în 1917, la bordul vasului “Cristianja”.

Triumful bolşevismului în Rusia

Din 1916, Iacob Schiff devine principalul conducător al operaţiunii de implantare a bolşevismului în Rusia. Nepotul său, John Schiff, estima în “New York Journal American” (3 februarie 1949): “Bătrânul a cheltuit circa 20.000.000 de dolari pentru triumful final al bolşevismului în Rusia”. O sumă imensă la acea vreme.

Prima revoluţie din Rusia avusese loc, de fapt, în februarie (martie) 1917, sprijinită de G. Buchanan – ambasadorul Angliei la Petersburg – şi avusese un caracter paşnic. Urmărise, între altele, instaurarea în Rusia a unei monarhii constituţionale: ţarul urma să fie controlat de Duma (parlament). Guvernul provizoriu constituit atunci îi cuprindea, între alţii, pe prinţul Lvov, pe istoricul Miliukov şi pe avocatul (social-democrat) A.F. Kerenski. Guvernul provizoriu – de comun acord cu Ţarul Nicolae al II-lea, care abdicase – a propus fratelui acestuia, Marele Duce Mihail, să-i urmeze la tron tarului.

Marele Duce se bucura, în februarie (martie) 1917, de sprijinul soldaţilor, ţăranilor, muncitorilor, ca să nu mai vorbim de clasă conducătoare a Rusiei. El a declinat însă propunerea. Troţki a recunoscut mai târziu, în 1922, într-o scrisoare către S.R. Mstislaviski că: “Revoluţia (din februarie) ne-a surprins în plin somn, că pe fecioarele nebune din Evanghelie”.

Adevărul este că la data veritabilei revoluţii – cea din februarie 1917 – corifeii “revoluţiei” bolşevice din octombrie erau aproape toţi – bine mersi – în Occident: Troţki la New York, iar Lenin ori Zinoviev în Elveţia. Prin refuzul Marelui Duce Mihail de a prelua puterea în Rusia începe ceea ce istoricii numesc perioada de “dvoevlastie” (“dualitate a puterii”) dintre “Comitetul provizoriu al Dumei” (proaspăt constituit) şi “Comitetul executiv provizoriu”. Ceea ce va afecta, treptat, deciziile şi autoritatea guvernului provizoriu.

Bolşevicii, aflaţi atunci aproape toţi în Occident, au “mirosit” momentul favorabil. Dar nu numai ei, cum vom vedea: bancherii de pe Wall Street, interesaţi de bogăţiile enorme ale Rusiei – şi din motive strict militare Germania – sunt cele două forţe care vor facilita bolşevicilor accesul la putere.

Consilierul lui Wilson

Eminenţa cenuşie care a făcut posibilă reîntoarcerea lui Troţki în Rusia din SUA a fost unul dintre cei mai importanţi masoni de stânga ai secolului XX: colonelul Edward Mandel House (în realitate nu era colonel, aşa i se spunea). Fără să intrăm prea mult în detalii, este totuşi cazul să menţionăm că preşedintele american Woodrow Wilson, reales prin diverse manevre în 1916, a fost permanent vidat politic de House, un apropiat al comunităţii bancherilor de pe Wall Street, mai ales al băncii “Kuhn, Loeb & Co”. Preşedintele Wilson însuşi recunoştea: “Domnul House este a doua mea personalitate. El este celălalt ego. Gândurile lui şi ale mele sunt aceleaşi”.

House, un marxist, scrisese, încă din 1912, un roman profetic, “Philip Dru, Administrator”, în care personajul principal, Philip Dru, încerca să instaureze în lume “socialismul aşa cum l-a visat Karl Marx”. Ce-i drept, impozitul pe venit şi ideea de banca centrală fuseseră propuse chiar de Karl Marx în “Manifestul Partidului Comunist”, manifest inspirat de programul “Lojei Iluminaţilor” al lui Weishaupt. Din cele zece puncte ale “Manifestului Partidului Comunist”, punctul al doilea prevedea “un impozit gradat pe venit”, iar punctul al cincilea – “centralizarea creditului în mâinile statului prin intermediul unei bănci naţionale cu capital de stat şi monopol exclusiv”.

Încă înainte de intrarea SUA în război (“provocată” prin incidentul cu vasul “Lusitania”, scufundat de un submarin german, cu 128 de americani morţi), ancheta şi Preşedintele Wilson ascunseseră faptul că “Lusitania” transporta 6 milioane de cartuşe la bord pentru Anglia, în timp ce SUA se declaraseră, oficial, în neutralitate. Colonelul House negociase un acord secret cu Anglia, garantând participarea SUA la război.

În 1917, tot House a format la New York grupul “The Inquiry”, care a eleborat planurile acordului de pace din 1919. Douăzeci de membri ai grupului l-au însoţit apoi pe Preşedintele Wilson la Paris, la Conferinţa de Pace. Printre aceştia, House, bancherii Paul Warburg şi Bernard Baruch. Celebrul punct al Conferinţei – “asociaţia generală a naţiunilor”, din care s-a născut Liga Naţiunilor – a fost tot ideea lui House. Ulterior, House va deveni consilierul lui F.D. Roosevelt.

În 1917, după evenimentele din februarie (martie), House, susţinut de bancherii Iacob Schiff şi Paul Warburg – îl expediază pe Troţki cu un grup de 276 de oameni instruiţi, la bordul vasului “Cristianja” în Rusia, cu misiunea de a-i aduce la putere pe bolşevici.

Un incident este semnificativ: arestat în portul Halifax de către autorităţile canadiene că “anarhist” (3 aprilie 1917), Troţki va fi eliberat urgent la intervenţia personală a colonelului House. Fratele bancherului american Paul Warburg, anume Max Warburg – care era şeful serviciului secret militar german – îl expedia pe Lenin cu un grup de bolşevici, care parazitau de ani de zile în Elveţia, în Rusia. Într-un tren special (“vagonul plumbuit”), în scopul de a organiza la Petersburg o lovitură de stat care să scoată Rusia din război. Bolşevicii urmau apoi să încheie rapid o pace separată cu Germania.”[3][4]

“Wall Street și Revoluția Bolșevică (fragment)

Iată un fragment din capitolul 2 din excelentul volum al regretatului economist Antony Sutton, „Wall-Street și Revoluția Bolșevică”, o carte document despre legăturile dintre bancherii americani și liderii sovietici. Cartea va apărea la început de iulie la Anacronic. În aceeași perioadă va apărea Siluirea Maestrilor de Roger Kimball, o splendidă și spumoasă radiografie a impactului produs de ideologia corectitudinii politice asupra receptării marilor capodopere ale trecutului. Până atunci, precomenzi și reduceri pe Magazinul Anacronic.


 

Troțki pleacă din New York pentru a desăvârși revoluția

 

Vei avea o revoluție, o revoluție teribilă. Ce curs va avea, depinde mult de ceea ce Dl. Rockefeller îi spune Dlui. Hague să facă. Dl. Rockefeller este un simbol al clasei conducătoare americane și Dl. Hague este un simbol al instrumentelor sale politice.

Leon Troțki, în New York Times, 13 decembrie 1938. (Hague era un politician din New Jersey).

 

În 1916, anul care a precedat Revoluția Rusă, internaționalistul Leon Troțki a fost izgonit din Franța, în mod oficial datorită participării sale la conferința de la Zimmerwald, însă fără îndoială și pentru articolele sale polemice scrise pentru Nashe Slovo, un ziar rusesc tipărit în Paris. În septembrie 1916 Troțki a fost escortat politicos la granița cu Spania de către poliția franceză. Câteva zile mai târziu poliția din Madrid l-a arestat și pus într-o celulă tip „clasa I” la un preț de 1,5 peseta pe zi. Ulterior Troțki a fost dus la Cadiz, apoi în final la Barcelona unde a fost plasat la bordul companiei spaniole transatlantice de vapoare Monserrat. Troțki și familia sa au traversat Oceanul Atlantic și a ajuns în New York pe 13 ianuarie, 1917. Și alți troțkiști au traversat Atlanticul spre vest. Un grup troțkist a obținut o influență imediat în Mexic, suficientă pentru a scrie Constituția Querétaro pentru guvernul revoluționar Carranza, dând astfel Mexicului distincția dubioasă a fi primul stat din lume care a adoptat o Constituție de tip sovietic. Cum a supraviețuit Troțki, care știa numai germană și rusă, în America capitalistă? Potrivit autobiografiei sale, „Viața mea”, „Singura mea profesie în New York a fost cea a unui socialist revoluționar”. Cu alte cuvinte, Troțki a scris ocazional articole pentru Novy Mir, ziarul socialist rus din New York. Totuși, știm că apartamentul familiei Troțki din New York avea frigider și telefon și familia se plimba ocazional cu o limuzină cu șofer.

Acest mod de viață i-a pus în încurcătură pe cei doi tineri Troțki. Când au mers odată într-o ceainărie băieții își întrebau mama de ce nu vine șoferul?”[i]. Stilul de viață al lui Troțki nu pare compatibil cu venitul declarat. Singurele fonduri primite în 1916 și 1917 admise de Troțki au fost 310 de dolari și Troțki a spus că „a împărțit cei 310 dolari la 5 imigranți care se întorceau în Rusia”. Totuși, Troțki a plătit pentru o celulă de clasa I în Spania, familia Troțki a călătorit din Europa în Statele Unite, a obținut un apartament excelent în New York – plătind chiria pe 3 luni – și foloseau o limuzină cu șofer. Toate acestea din veniturile unui revoluționar sărac pentru câteva articole în ziarele rusești puțin circulate precum Nashe Slovo din Paris și Novy Mir din New York!

Joseph Nedava estimează venitul lui Troțki din 1917 la 12 dolari pe săptămână „suplimentat de unele onorarii din conferințe”[ii]. Troțki a fost în New York în 1917 pentru 3 luni, în perioada ianuarie-martie. Aceasta înseamnă un venit de 144 de dolari de la Novy Mir și, să spunem, un altul de 100 de dolari în onorarii de conferință, pentru un total de 244 de dolari. Din acești 244 de dolari Troțki a putut să dea 310 dolari prietenilor săi, să-și plătească apartamentul din New York, să-și întrețină familia și să aibă cei 10.000 de dolari care i-au fost confiscați în aprilie 1917 de autoritățile canadiene în Halifax. Troțki pretinde că cei care spun că a avut și alte surse de venituri sunt „bârfitori” care răspândesc „calomnii stupide” și „minciuni”, însă dacă nu cumva juca la cursele de cai din Jamaica, e greu de explicat situația sa. Evident, Troțki avea surse de venituri nedeclarate. Care era sursa? În „Drumul către siguranță” autorul Arthur Willert spune că Troțki și-a câștigat traiul lucrând ca electrician pentru Studiourile de Film Fox. Alți autori s-au referit la alte ocupații, însă nu există evidențe că a fost remunerat din alte activități decât din cele de scris și vorbit. Multe cercetări s-au centrat pe faptul verificabil că atunci când a părăsit New York în 1917 pentru Petrograd, pentru a organiza faza bolșevică a revoluției, a plecat cu 10.000 de dolari. În 1919 Comisia Overman din Senatul SUA a cercetat propaganda bolșevică și banii germani din Statele Unite și întâmplător a dat peste sursa celor 10.000 de dolari ai lui Troțki. Ancheta comisiei Overman asupra colonelului Hurban, atașatul Washington în legația cehă, a produs următorul dialog:

Col. Hurban: Poate că Troțki a luat bani din Germania, însă nu va recunoaște.

Lenin nu va nega. Miliukov a probat că a primit 10.000 de dolari de la unii germani în timp ce era în America. Miliukov avea proba, însă a negat. Troțki a negat, deși Miliukov avea proba.

Senatorul Overman: A fost acuzat că Troțki a primit 10.000 de dolari aici.

Col. Huban: Nu-mi amintesc cât era suma, dar știu că a fost o chestiune între el și Miliukov.

Senatorul Overman: Miliukov a probat acest lucru?

Col. Huban: Da, domnule.

Senatorul Overman: Știi de unde i-a luat?

Col. Huban: Îmi amintesc că erau 10.000 de dolari; însă nu contează. Vorbesc despre propaganda lor. Statul german cunoștea Rusia mai bine ca oricine și știau că cu ajutorul acestor oameni ar putea distruge armata rusă.

(La 5:45 după amiaza subcomisia a luat o pauză până mâine, miercuri, 19 februarie, la 10:30 dimineața)[iii].

Este remarcabil cum comisia a luat brusc o pauză înainte ca sursa fondurilor lui Troțki să fie consemnată în arhivele Senatului. Când lucrările s-au reluat a doua zi, Troțki și cei 10.000 de dolari ai săi nu mai erau un subiect de interes pentru Comisia Overman. Mai târziu vom prezenta evidențe privind finanțarea activităților germane și revoluționare în SUA de către casele financiare din New York; sursele celor 10.000 de dolari ai lui Troțki vor intra iar în atenție.

O sumă de 10.000 de dolari de origine germană este menționată în telegramă britanică oficială către autoritățile navale canadiene din Halifax, care cerea ca Troțki și compania să fie lăsați la S.S. Kristianiafjord (vezi pagina 28). Din raportul serviciilor de informații britanice aflăm că[iv] Gregory Weinstein, care în 1919 a devenit un membru principal al Biroului Sovietic din New York, a colectat în New York fonduri pentru Troțki. Aceste fonduri proveneau din Germania și au fost oferite via Volks-zeitung, un cotidian german din New York și subvenționat de statul german. În timp ce fondurile lui Troțki sunt oficial raportate ca fiind germane, Troțki a fost implicat activ imediat în politica americană înainte de a pleca din New York pentru Rusia și revoluția de acolo.

În 5 martie 1917, ziarele americane vorbeau de creșterea posibilității unui război cu Germania; în aceeași seară în care Troțki a propus o rezoluție la o întâlnire a Partidului Socialist local „cerând socialiștilor să încurajeze grevele și să se opună recrutării în eventualitatea unui război cu Germania”[v]. Leon Troțki a fost numit de New York Times „un revoluționar rus exilat”. Louis C. Fraina, care a co-sponsorizat rezoluția lui Troțki, mai târziu – sub pseudonim – a scris o carte necritică despre imperiul financiar Morgan numită „Casa Morgan”[vi]. Propunerea Troțki-Fraina i s-a opus facțiunea Morris Hillquit, și ulterior Partidul Socialist a votat împotriva rezoluției[vii].

O săptămână mai târziu, pe 16 martie, în timpul demisiei țarului, Leon Troțki a fost intervievat în birourile Novy Mir. Interviul conținea o declarație profetică despre revoluția rusă:

„… comisia care a înlocuit conducerea demisă în Rusia nu reprezintă interesele sau scopurile revoluționarilor, care probabil i-ar fi scurtat timpul și ar fi ales oameni care să ducă mai departe democratizarea Rusiei”[viii].

„Oameni care vor aduce mai degrabă democratizarea în Rusia” vizează menșevicii și bolșevicii care atunci erau în exil și trebuiau să se întoarcă în Rusia. Comisia temporară a fost numită „Guvern Provizoriu”, un nume, despre care trebuie să remarcăm, a fost folosit de la începutul revoluției din martie și nu a fost aplicat după evenimente de către istorici.

 

Woodrow Wilson și un pașaport pentru Troțki

Președintele Woodrow Wilson a fost zâna cea bună care i-a oferit lui Troțki un pașaport de întoarcere în Rusia „să continue” revoluția. Acest pașaport american a fost însoțit de un permis rus de intrare și de o viză britanică de tranzit. Jennings C. Wise, în Woodrow Wilson:

Discipolul Revoluției, face comentariul pertinent că „istoricii nu trebuie să uite niciodată că Woodrow Wilson, în ciuda eforturilor poliției britanice a făcut posibil ca Leon Troțki să intre în Rusia cu pașaport american”.

Președintele Wilson i-a facilitat lui Troțki intrarea în Rusia și în același timp birocrați grijulii de la Departamentul de Stat, preocupați de cum pot intra în Rusia acești revoluționari, au încercat unilateral să accelereze procedurile de eliberare a pașaportului. The legația din Stockholm a telegrafiat pe 13 iunie 1917 Departamentului de Stat, imediat după ce Troțki trecuse granița ruso-finlandeză „Legația a informat confidențial birourile de pașapoarte ruse, englezești și franceze de la granița rusă, Tornea, care era foarte îngrijorată de trecerea de persoane suspecte cu pașapoarte americane”[ix].

Acestei telegrame Departamentul de Stat i-a răspuns în aceeași zi că „Departamentul e preocupat în mod special de emiterea de pașapoarte pentru Rusia”; de asemenea, departamentul a autorizat cheltuieli de către legație pentru a înființa un birou de control al pașapoartelor în Stockholm și să angajeze „cetățeni americani responsabili” în munca de control[x]. Însă pasărea a fugit din coteț. Menșevicul Troțki și bolșevicul Lenin erau deja în Rusia pregătind „continuarea revoluției”. Rețeaua de pașapoarte a prins numai păsări legitime. De exemplu, pe 26 iunie, 1917, Herman Bernstein, un ziarist reputat din New York în drumul său spre Petrograd pentru a reprezenta New York Herald, a fost reținut la granița și i-a fost refuzată intrarea în Rusia. Mai târziu, în mijlocul lui august în 1917 ambasada rusă din Washington a cerut Departamentului de Stat (și acesta a fost de acord) „să prevină intrarea în Rusia a infractorilor și anarhiștilor…din care unii au ajuns deja în Rusia”[xi]. Prin urmare, datorită tratamentului preferențial al lui Troțki, când S.S. Kristianiafjord a plecat din New York pe 26 martie, 1917, Troțki era la bord și cu pașaport american – în compania altor revoluționari troțkiști, finanțiști Wall Street comuniști americani și alte persoane interesante, dintre care puțini îmbarcați pentru afaceri uzuale. Această mulțime pestriță de pasageri a fost descrisă de Lincoln Steffens, editorialistul american astfel:

Lista pasagerilor era lungă și misterioasă. Troțki era la timonă cu un grup de revoluționari; era un revoluționar japonez în cabina mea. Erau o mulțime de olandezi care se grăbeau către casă din Java, singuri oameni inocenți de la bord. Restul erau mesageri de război, 2 de pe Wall Street pentru Germania….[xii].

De remarcat, Lincoln Steffens era la board în drum către Rusia la invitația explicită a lui Charles

Richard Crane, un susținător și fost președinte al comisiei de finanțe a Partidului Democrat. Charles Crane, vice președinte al companiei Crane, a organizat compania Westinghouse în Rusia, era membru al misiunii de bază în Rusia și nu a făcut mai puțin de 23 de vizite în Rusia între 1890 și 1930. Richard Crane, fiul său, a fost asistent personal la secretarul e stat de atunci Robert Lansing. Potrivit fostului ambasador în Germania William Dodd, Crane „a făcut multe pentru a aduce la Kerensky revoluția către comunism”[xiii]. Și comentariile lui Steffen in jurnalul său privind conversațiile de la bordul S.S. Kristianiafjord sunt foarte pertinente:„ . . .toți cad de acord că revoluția este numai prima fază, că aceasta trebuie să crească. Crane și radicalii ruși de pe navă cred că ar trebui să fim în Petrograd pentru re-revoluție[xiv].

Crane s-a întors în Statele Unite când revoluția bolșevică (adică, „re-revoluția”) a fost terminată și, deși era cetățean particular, i se dădeau rapoarte de primă mână privind progresul revoluției bolșevice pe măsură ce telegramele erau primite de Departamentul de Stat. De exemplu, un memorandum, datat 11 decembrie, 1917, numit „copia raportului privind revolta maximalistă pentru dl. Crane”. Era făcut de Maddin Summers, consul general al SUA la Moscova și în scisoarea lui Summers se spunea:

Am onoarea să includ aici o copie a aceluiași (raportului e mai sus) cu cererea ca acesta să fie trimis pentru informarea personală a Dlui Charles R. Crane. S-a asumat că Departamentul nu are nicio obiecție ca Dl. Crane să vadă raportul….[xv].

Pe scurt, imaginea neobișnuită care se desprinde de aici este că Charles Crane, prieten și susținător al lui Woodrow Wilson și un finanțist și politician important, are un rol știut în „prima” revoluție și a călătorit în Rusia în mijlocul lui 1917 în compania comunistului american Lincoln Steffens, care era în contact atât cu Woodrow Wilson, cât și cu Troțki. Ultimul avea un pașaport emis la ordinele lui Wilson și 10.000 de dolari din presupuse surse germane. La întoarcerea sa în SUA după „re-revoluția” lui Crane i s-a dat acces la documente oficiale privind   consolidarea regimului bolșevic. Acesta este un pattern de evenimente care se întrepătrund care, dacă pare problematic, necesită cercetări ulterioare și sugerează, deși fără probe în acest punct, legături între finanțistul Crane și revoluționarul Troțki.

[i]Leon Troțki, Viața mea, (New York: Scribner’s), 1930, cap. 22.

[ii] Joseph Nedava, Trotsky and the Jews (Philadelphia: Jewish Publication Society of America, 1972), p. 163.

[iii] United States, Senate, Brewing and Liquor Interests and German and Bolshevik Propaganda (Subcomisia judiciară), 65th Cong., 1919.

[iv] Special Report No. 5, The Russian Soviet Bureau in the United States, July 14, 1919, Scotland House, London S.W.I. Copy in U.S. State Dept. Decimal File, 316-23-1145.

[v] New York Times, March 5, 1917.

[vi] Lewis Corey, House of Morgan: A Social Biography of the Masters of Money (New York: G. W. Watt, 1930).

[vii] Morris Hillquit. (mai înainte Hillkowitz) a fost avocat al apărării pentru Johann Most, după asasinarea președintelui McKinley și în 1917 a fost lider al Partidului Socialist din New York. În 1920 Hillquit s-a stabilit în lumea bancară din New York devenind director și avocat al International Union Bank. Sub președintele Franklin D. Roosevelt, Hillquit a ajutat la schițarea codurilor NRA pentru industria textilă.

[viii] New York Times, March 16, 1917.

[ix] Fișier decimal de la Departamentul de Stat, 316-85-1002.

[x] Ibid.

[xi] Ibid., 861.111/315.

[xii] Lincoln Steffens, Autobiography (New York: Harcourt, Brace, 1931), p.764. Steffens a fost un elment de legătură între Crane și Woodrow Wilson.

[xiii] William Edward Dodd, Ambassador Dodd’s Diary, 1933-1938 (New York: Harcourt, Brace, 1941), pp. 42-43.

[xiv] Lincoln Steffens, The Letters of Lincoln Steffens (New York: Harcourt, Brace, 1941), p. 396.

[xv] Fișier decimal de la Departamentul de Stat, 861.00/1026.”[5]

SURSE

  1. http://www.lovendal.ro/wp52/marea-revolutie-sovietica-socialista-din-octombrie-a-fost-un-simulacru/
  2. http://www.lovendal.ro/wp52/stapanii-financiari-din-umbra-ai-bolsevicilor-bancherii-americani/
  3. http://www.ziua.ro
  4. http://www.lovendal.ro/wp52/7-noiembrie-1917-marea-revolutie-socialista-e-de-fapt-planul-secret-marburg/
  5. http://www.anacronic.ro/wall-street-si-revolutia-bolsevica/
  6. Foto: uk.businessinsider.com
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) – Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință.

Contact: office@dzr.org.ro