Umanismul ipocrit, înşelător şi falsificarea insidioasă a democraţiei

by „Valul de peste un milion de migranţi sirieni ajunşi în Europa occidentală în a doua parte a anului 2015 a provocat o serie de probleme financiare, locative şi sociale, culminând cu agresiunile sexuale de la Köln şi crima de la Stockholm. Despre aceste probleme, surse de iritare printre autohtoni, […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

„Valul de peste un milion de migranţi sirieni ajunşi în Europa occidentală în a doua parte a anului 2015 a provocat o serie de probleme financiare, locative şi sociale, culminând cu agresiunile sexuale de la Köln şi crima de la Stockholm. Despre aceste probleme, surse de iritare printre autohtoni, se scrie mai ales pe internet.

Presa mainstream şi politicienii fie păstrează tăcerea, fie comentează într-o manieră „corectă politic”, în sensul că insistă pe caracterul izolat al violenţelor respective şi pe datoria morală de a-i ajuta pe migranţi indiferent de efortul bugetar pe care-l implică acest lucru.

Ar trebui să presupunem aşadar că majoritatea migranţilor nu visează decât să lucreze cu acte în regulă şi să plătească impozite în Occident, să îşi educe copiii în sistemul de învăţământ laic atât de apreciat în lumea musulmană, eventual să voteze în cel mai autentic spirit civic, pentru că de dragul democraţiei au fugit ei din Siria, unde se înfruntă preşedintele Bashar al-Assad, etichetat până mai ieri tiran şi criminal în masă, cu islamiştii mai mult sau mai puţin „moderaţi”, probabil după cât binevoiesc să-şi ascută cuţitul înainte să-ţi taie gâtul.

Unii ar putea să considere atare ipoteză nerealistă sau chiar propagandistică. Să acceptăm că este plauzibilă, tot nu schimbă faptul că prezenţa migranţilor creează tensiuni. Desigur că nu toţi comit acte de violenţă, atunci ne-am afla în război civil. Se pare însă că sunt suficient de numeroşi cei care deranjează, încât să nu ne mai aflăm în faţa unor incidente izolate (violuri şi crime s-au comis în Occident dintotdeauna), ci a unui fenomen generator de nemulţumire socială. Un fenomen care traduce discrepanţa dintre ceea ce doresc oamenii şi ceea ce decid conducătorii, punând astfel în discuţie nici mai mult nici mai puţin decât chestiunea reprezentativităţii regimului. A escamota acest aspect înseamnă a compromite finalmente, printr-o serie de inadecvări practice, însăşi ideea democratică, deschizând drumul suspendării legale a drepturilor civile sub imperativul stării de urgenţă, cum se întâmplă deja în Franţa pseudosocialistului François Hollande, a cărui vacuitate politică nu este întrecută ca ridicol decât de pozele sale marţiale în calitate de comandant suprem nebăgat în seamă de nimeni.

Ipocrizia politicienilor şi ziariştilor care clamează datoria cetăţenilor europeni faţă de migranţi apare atât de evidentă, încât în anumite privinţe aproape că nu mai necesită comentarii. Politicienii şi ziariştii, nu cetăţenii obişnuiţi, sunt responsabili de criza siriană, întrucât ei au susţinut timp de cinci ani rebeliunea ce a condus la exodul actual. Astăzi se aferează la televiziune ca apărători ai nefericiţilor sorţii, nu au nicio reţinere să vorbească despre cheltuirea banilor contribuabililor în favoarea migranţilor, dar nu s-a auzit ca vreunul să găzduiască măcar o familie de sirieni.

Ipocrizia supremă este însă că invocă umanismul şi democraţia împotriva opţiunii majorităţii. Dacă susţii oprirea migraţiei, reintroducerea controlului la frontiere sau repatrierea noilor veniţi după ce Siria va fi pacificată, rişti să fii acuzat de antidemocratism, naţionalism extremist ori fascism, ceea ce atrage inclusiv sancţiuni penale. Pe această cale majoritatea este obligată să suporte o situaţie pe care nu o doreşte şi de care nu este răspunzătoare, împrejurare echivalentă cu compromiterea de fapt a însuşi principiului reprezentativităţii. Este un aspect ce trebuie totuşi clarificat mai bine, deoarece disimularea ideologică subiacentă riscă să-i inducă în eroare pe democraţii de bună credinţă, prinşi în capcana retorico-mediatică a umanismului spre uzul oligarhiei.

Să pornim de la întrebarea fundamentală: ce este democraţia? Sintetic, este regimul care consacră instituţional voinţele pozitive liber exprimate ale cetăţenilor organizaţi într-o anumită structură juridico-teritorială (comună, stat, uniune de state). Ceea ce defineşte democraţia este deci reprezentarea voinţelor, dar fără ca cineva să poată preciza conţinutul efectiv al voinţelor respective, cărora li se subsumează pe lângă valori sau aspiraţii şi interese foarte prozaice, nu mai puţin legitime din punct de vedere democratic.

În definitiv revoluţiile engleză, americană şi franceză, aflate la originea democraţiei contemporane, au avut drept cauze imediate diferendele financiare, mai exact intenţia puterii de a introduce noi taxe fără consultarea prealabilă a celor care trebuiau să le plătească. Tocmai pentru a cunoaşte voinţa cetăţenilor se organizează consultările electorale şi dialogul social. A decide asupra unor aspecte cu implicaţii majore fără acordul corpului civic constituie un abuz, deoarece nimeni nu are calitatea să anticipeze şi să hotărască în legătură cu interesele şi preferinţele altora. De aceea, în chestiunile ce afectează echilibrul întregii societăţii – a se vedea, spre exemplu, extinderea Uniunii Europene sau proiectul Constituţiei comunitare – se recurge inclusiv la referendumuri.

Există, desigur, limite ale voinţei colective referitoare la viaţa şi libertatea indivizilor, în sensul că majoritatea nu are voie să cenzureze opţiunile private ale nimănui în virtutea numărului mai mare, cu atât mai puţin să îndemne la devalizări de bunuri sau pogromuri. Stabilirea raportului de autoritate între corpul civic în ansamblul său şi fiecare membru în parte este principala miză teoretică şi practică a gândirii liberale de la Benjamin Constant, Alexis de Tocqueville şi John Stuart Mill, reluată în cheie socialistă mai ales din perioada postbelică.

Democraţia ar însemna aşadar nu atât conducerea majorităţii cât regimul ce apără drepturile omului, ipostază care nu schimbă însă principiul reprezentării voinţelor pozitive, doar îi circumscrie aplicabilitatea; în fond, drepturile omului privesc nu numai garantarea siguranţei persoanei în relaţia cu puterea, ci şi participarea acesteia la adoptarea deciziilor de interes public, altminteri nu am mai discuta despre dreptul de vot.

Atunci când se proclamă drepturile omului şi egalitatea politică, se afirmă implicit existenţa unei esenţe umane peste deosebirile dintre indivizii particulari. Această esenţă priveşte atributele înnăscute ale fiinţei, adică raţiunea capabilă să discearnă şi liberul arbitru ce decurge din ea, altfel spus capacitatea reflexiv-decizională a fiecărui om, desemnată de teologi şi filosofi deopotrivă cu termenul de conştiinţă morală. Raţiunea critică şi liberul arbitru sunt însă calităţi active ale fiinţei umane, cauzele eficiente care o deosebesc de restul regnului animal şi prin intermediul cărora aceasta relaţionează cu semenii şi cu mediul; sunt prin urmare funcţii ale personalităţii, de natură să-i precizeze posibilităţile de acţiune inclusiv în ordine politică, dar fără să spună nimic despre conţinutul propriu-zis al acţiunii respective, adică fără să prescrie cu necesitate o anumită atitudine.

Aşa se face că în virtutea raţiunii şi a libertăţii toţi oamenii au dreptul să se exprime şi să participe la conducerea treburilor publice, dar unii o fac de pe poziţii de dreapta, alţii de pe poziţii de stânga, în calitate de susţinători ai darwinismului social sau ai asistenţei publice, ca adepţi ai valorilor tradiţionale sau nonconformişti. Atitudinea politică şi morală survine deci în termenii unei opţiuni individuale şi subsecvent partinice, iar consacrarea normativă a unei astfel de opţiuni nu se realizează în mod legitim decât în urma deliberării la nivelul corpului civic, prin care se certifică ponderea superioară a unor voinţe pozitive în ansamblul societăţii.

Singurul umanism intrinsec politicii democratice este, prin urmare, acela care afirmă capacitatea fiecărui individ de a hotărî conştient în legătură cu interesele şi aspiraţiile sale. Umanismul înţeles ca preocupare faţă de nevoiaşi, fie că sunt autohtoni sau emigranţi, aparţine domeniului eticii şi reprezintă ca atare o poziţie subiectivă printre altele, analoagă profesiunii de credinţă. Cineva poate să fie altruist sau egoist, idealist sau pragmatic, indiferent sau militant, după cum poate să aibă o anumită credinţă sau niciuna, conform sensibilităţii şi structurii sale caracteriale. Oricât de meritorie ar fi din punct de vedere etic grija pentru cei defavorizaţi, ea nu se traduce legitim într-o politică de stat fără o consultare electorală prealabilă care să verifice dacă este în acord cu opinia majorităţii. În absenţa unei asemenea consultări sau a dialogului social, politicii pozitive i se substituie imperativele absolute ale moralei, deschizându-se calea unei conduceri tot atât de absolute (a se citi dictatoriale) în numele virtuţii. Cu atât mai reprobabilă apare împrejurarea în care conducătorii se prevalează de morală pentru a spori armata de rezervă a capitalismului prin infuzia forţei de muncă a străinilor, sau pentru a sacrifica drepturile civile pe altarul luptei antiteroriste.

Chiar presupunând că au acţionat animaţi exclusiv de sentimente umanitare, guvernanţii europeni nu erau îndreptăţiţi din punct de vedere democratic să adopte o măsură susceptibilă să dezechilibreze sistemul social, adică să afecteze substanţial existenţa majorităţii prin acceptarea dintr-o dată a zeci şi sute de mii de migranţi, fără acordul premergător al propriilor cetăţeni. De cealaltă parte, autohtonii ce solicită închiderea frontierelor nu sunt extremişti sau duşmani ai speciei umane, ci pur şi simplu contribuabili care-şi exprimă voinţa ca statul să întrebuinţeze banii strânşi din impozitele plătite de ei în alte scopuri decât cazarea şi întreţinerea emigranţilor. Unii ar putea eventual să-i acuze de insensibilitate, dar insensibilitatea nu înseamnă xenofobie. În definitiv, problemele lor sunt tot probleme omeneşti, de la întreţinerea familiei până la prezervarea modului de viaţă specific, însă establishment-ul (structurile actuale ale puterii) actual preferă să mimeze umanismul cu adresă externă decât să se aplece realmente asupra neajunsurilor din curtea proprie.”[1]

SURSE

  1. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=9866

Citiți și...

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro