Ubicuitatea razboiului axiologic impotriva Romaniei

by Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu UBICUITATEA RĂZBOIULUI AXIOLOGIC Semănătorul – Editura online “DORNA TISMANA” Ianuarie 2012 1 UBICUITATEA RĂZBOIULUI AXIOLOGIC Vasile I. Zărnescu În multe dintre articolele republicate în ultimii doi-trei ani, am făcut dese referiri la studiul „Ubicuitatea războiului axiologic“, tipărit în volumul coordonat de Elena Zamfir, Ilie […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

UBICUITATEA
RĂZBOIULUI AXIOLOGIC

Semănătorul – Editura online “DORNA TISMANA”

Ianuarie 2012

1

UBICUITATEA RĂZBOIULUI AXIOLOGIC

Vasile I. Zărnescu

În multe dintre articolele republicate în ultimii doi-trei ani, am făcut dese referiri la studiul „Ubicuitatea războiului axiologic“, tipărit în volumul coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir, Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie (Editura Expert, 2000, la pag. 900-901). Pentru respectarea adevărului istoric, este necesar să-l republic ne varietur. De aceea, bibliografia citată este cea de până în luna noiembrie 2000. Apoi, republicarea lui este necesară întrucât, privind retrospectiv, se poate constata că toate vulnerabilităţile pe care le-am enunţat atunci s-au adeverit, aşa cum voi releva, mai detaliat, în final, în Addenda, şi după cum au putut să remarce şi membrii Academiei Dacoromâne (A.D.R.), cărora, între timp, le-am prezentat acest studiu, dezvoltând unele teme ale lui în diverse sesiuni ştiinţifice ale A.D.R.

colonel-vasile-zarnescu1

Totodată, vulnerabilităţile anticipate atunci sunt la fel de pernicioase, unele agravându-se şi, ca atare, studiul îşi păstrează actualitatea, oferind o perspectivă gnoseologică pentru a se putea releva necesitatea înlăturării lor.
Urmează articolul tipărit în decembrie 2000.

***

Războiul convenţional este cel cunoscut de toată lumea din realitate, cărţi, filme etc., care comportă arme clasice, trupe inamice îmbrăcate în uniformă şi dispuse pe fronturi faţă-n faţă.

Războiul atipic este opus celui convenţional: este diferit, asimetric, fără uniforme, fără fronturi vizibile, este peste tot şi nicăieri. Războiul axiologic este o specie a războiului atipic.

Definiţii

Polemica este o discuţie în contradictoriu, dusă, de obicei, în forme elegante, urbane. Dar, uneori, se ştie, ia aspecte sângeroase. Războiul „fierbinte“, sângeros, nu este decât continuarea politicii – generic, a polemicii –, când celelalte forme, diplomatice, au fost epuizate şi au dat greş.

Polemos, în limba greacă, înseamnă „război“. De aici, polemologia – ştiinţa războiului. Drept contribuţie la dezvoltarea polemologiei propunem un concept nou: războiul axiologic.
Teoria „drepturilor omului“ a avut şi un efect de bumerang asupra promotorilor ei şi, ca atare, războiul în forma sa sângeroasă a trebuit să fie, în

2

general, înlocuit, urmând să fie păstrat tot ca o soluţie finală, extremă, cum s-a întâmplat – şi se va mai întâmpla –, de exemplu, în Iugoslavia. În consecinţă, războiul „fierbinte“ a lăsat loc formelor sale premergătoare, de „catifea“. România este acum ţinta şi victima războiului psihologic, mediatic, axiologic, informaţional, cultic etc. Chiar dacă această clasificare se face după anumite criterii, menite să ducă la realizarea ordinii şi clarităţii conceptuale şi metodologice, în realitate aceste forme de război se conexează, se interferează şi se potenţează reciproc – de aceea, este greu de circumscris aria de acţiune a fiecărei forme de „război“.

Axiologia este teoria valorilor. În societate, ele există în diverse paliere: economic, politic, religios, moral, estetic, literar etc. Războiul axiologic reprezintă totalitatea formelor de luptă atipică întreprinse pentru distrugerea valorilor economice, politice, morale, culturale şi sociale ale unei naţiuni prin devalorizarea lor – prin bagatelizare, ridiculizare, denigrare, satanizare – şi înlocuirea lor cu altele
– cu non-valori –, impuse de anumite centre de putere străine.
În ultimii ani, la războiul atipic s-au referit expressis verbis generalii Lucian Culda, Decebal Ilina, Ion Oros şi alţii, iar, recent, în mod implicit, şeful Statului Major al Forţelor Terestre, g-ral de Corp de Armată dr. Mihail Popescu. „Conform teoriei războiului «de tip special», acesta debutează sub umbrela păcii şi exploatează vulnerabilitatea statului. Potrivit opiniei generalului Oros, România se află în pragul unui astfel de război. Practic, nu se urmăreşte ocuparea teritoriului, ci înlăturarea conducerii. Inamicul este necunoscut. (…) Sunt folosite mijloace nemilitare şi neconvenţionale. Imaginea aparentă este aceea a unei adunări de evenimente haotice, declanşată în medii diferite, care face ca România să pară neguvernabilă“1. Generalul de divizie Decebal Ilina fusese mai categoric: „Noi ne confruntăm, în prezent, cu agresiuni atipice, care presupun angajări militare tot atipice“2.

Oricum, chiar dacă unii – îndeosebi activiştii din mass media – „ nu ştiu“ despre el, războiul atipic există, se manifestă devastator, fără ca victimele să conştientizeze acest fenomen contemporan. În ultimii ani, în tot mai multe publicaţii s-a relevat faptul că, îndeosebi în domeniul economic, al comerţului, al afacerilor unele firme străine înţeleg să se comporte ca într-o ţară ocupată. În 1990, când comerţul începuse să se desfăşoare preponderent în dolari (cel puţin, în marile oraşe), în presă chiar s-a afirmat că România seamănă cu o ţară ocupată de un inamic numit dolar. Ulterior, Mihai

1 Nicoleta Savin, „Potrivit afirmaţiilor generalului de brigadă Ion Oros, România se află în
pragul unui «război de tip special»“, Evenimentul zilei, nr. 1867, 17 august 1998, p. 3. Vezi şi: Cristian Tudor Popescu, „Vrem să aderăm la N.A.T.O. sau să declarăm război N.A.T.O.?“,
Adevărul, nr. 2556, 18 august 1998, p. 16. 2 Cf. Naţional, nr. 33, 23 iulie 1997, p. 3.

3

Ungheanu avea să vorbească despre „ocuparea instituţiilor“.
De altfel, trebuie să recunoaştem că o analiză mai atentă atestă faptul că, acum, România este şi sub alte aspecte – ideologic, politic, cultural etc.

– o ţară ocupată de un inamic invizibil, dar omniprezent. În aceasta constă ubicuitatea războiului axiologic: în faptul că este prezent peste tot şi nicăieri, deoarece pentru un „simplu cetăţean“ este foarte greu, dacă nu imposibil, să îi determine ameninţarea potenţială sau chiar prezenţa pernicioasă.

Şi chiar dacă, în urmă cu 10 ani, circulaţia dolarului alături de leu a fost interzisă, numai aparent au fost înlăturate efectele sale de cuceritor imperialist. Deoarece, în locul „circulaţiei dolarului alături de leu“ – deci, împreună cu moneda naţională – a fost impusă devalorizarea leului în funcţie de rata de schimb leu/dolar. Aşadar, rolul dolarului a fost mărit extraordinar de mult, căci costul biletului de tren, de tramvai, preţul gigacaloriei, tariful telefonic, preţul kilowat-ului etc., etc., toate se scumpesc în funcţie de modul cum este evaluat – artificial, în culisele băncilor – dolarul. Această agresiune axiologică este, evident, mai ipocrită, dar are marele avantaj că este făcută cu acceptul victimei – adică „în parteneriat“ cu ea, de fapt, cu cei care o „reprezintă“.

Vectorii sunt organizaţii şi persoane străine şi indigene care dispun de capacităţi financiare şi logistice pentru a realiza acţiunile agresive comandate.

Dar este necesar ca forma de realizare să fie de aşa natură încât victima să fie neapărat convinsă că are parte de o binecuvântare şi, deci, că trebuie să colaboreze – adică să fie adusă în situaţia să îşi facă singură rău, să se automutileze, precum un om bolnav. De aceea, agresiunile axiologice sunt precedate de agresiuni psihologice şi informaţionale, prin care victima este anesteziata şi hipnotizată, este „drogată“, manipulată să întreprindă acţiuni contrare interesului său – întocmai ca un om căruia „i-a luat Dumnezeu minţile“.

Esenţa şi subtilitatea vicleniei Diavolului rezidă nu în negarea existenţei lui Dumnezeu, ci, îndeosebi, a existenţei Diavolului. Apoi, în insinuarea ideii că, de vreme ce Diavolul nu există, el, Diavolul-care-nu-există şi care se-înfăţişează-sub-diverse-forme-aparente, este, totuşi, Dumnezeu. În faţa unor minţi mai puţin versate în materie de dialectică şi paradox, această versatilitate a celui Viclean are, adeseori, succes. Iar, în aceste ultime vremi, se pare că are din ce în ce mai mult succes.

În mod similar, centrele de putere politică şi financiară – mai oculte sau mai „transparente“ – pretind că reprezintă un „partener“ într-o relaţie de colaborare, de „pace“. Ca în anecdota cu sovieticii: ei ne luau grâul, iar noi le „dădeam“ porumbul. Vechiul dicton Si vis pacem, para bellum capătă acum o consistenţă dramatică şi chiar tragică, inclusiv din cauza perversităţii, a păcălelii pe care o conţine. Dar, pentru că este însoţit de o propagandă masivă, subtilă şi insidioasă, dobândeşte un aspect aparent benign şi este acceptat, în final, ca o fatalitate, ca un mers inexorabil al Istoriei – mers care este

4

„dezvăluit“ opiniei publice de tot felul de „specialişti“, de analişti politici şi economici făcuţi în pripă.

Evident, nu este necesar ca aceşti „analişti“ să fie conştienţi că sunt doar nişte mercenari în slujba unor interese străine şi antiromâneşti. Dimpotrivă, cel mai adesea se preferă situaţia când ei sunt manevraţi prin mai mulţi intermediari, astfel încât să se piardă urma celui Viclean (tot astfel cum s-a pierdut urma navelor flotei comerciale a României – una din cele mai mari din lume). În faimoasa lui carte Societatea deschisă şi duşmanii ei, Karl Popper chiar subliniază că este de preferat această ultimă variantă, pentru că, astfel, „intelectualii respectivi devin o veritabilă Coloană a V-a, cu o dublă eficienţă“.

Ubicuitatea războiului axiologic

Pentru înţelegerea faptului că România este victima unui complex şi permanent război axiologic – subsumat celui informaţional –, vom expune o sumară sinteză a problemelor, urmând să o dezvoltăm ulterior.

În domeniul agriculturii, „dezastrul este la fel de mare“ ca în celelalte domenii, afirmă dr. ec. Florea Dumitrescu, fost ministru al Finanţelor înainte de 1989, principalul artizan al acordului de aderare a României la F.M.I. şi B.I.R.D. şi al încheierii primului acord de împrumut cu F.M.I. „Cea mai mare parte a combinatelor de creştere şi îngrăşare a animalelor şi păsărilor au fost construite în anii ’70 şi ’80 după cele mai performante tehnologii din lume, au fost finanţate cu credite de la Banca Mondială şi alte bănci, care s-au convins de randamentul lor şi au fost lichidate în anii ’90 pe motiv de pierderi, deşi pierderile aveau loc ca urmare politicilor economice şi financiare aplicate la recomandările F.M.I. şi Băncii Mondiale. Problemele care se pun sunt următoarele: când a gândit bine Banca Mondială – atunci sau acum? (…) Organele Statului, Guvernul, F.P.S. şi Banca Naţională a României au o mare răspundere în faţa opiniei publice româneşti pentru politicile aplicate, care au dus la distrugerea bogăţiei naţionale“3. La fel stau lucrurile în privinţa sistemelor de irigaţii: au fost construite preponderent tot din credite externe4 şi au fost distruse tot la indicaţiile şi incitările venite din afară, pe motiv că ar fi fost expresia „concepţiei megalomane a vechiului regim“. În esenţă, însă, agricultura a fost demolată prin Legea nr. 18/1990, care, în intenţia precipitată de a schimba structura economică în domeniu, a rămas doar la nivelul destructurării, căci a distrus intempestiv c.a.p.-urile fără să pună altă formă de organizare în loc şi a divizat terenul arabil în aşa măsură încât este total impropriu unei exploatări modeme şi unei creşteri cît de cît semnificative a

3 Dr. ec. Florea Dumitrescu, „După 10 ani pierduţi, este pus în pericol viitorul României (12)“, România Mare, nr. 535, 13 octombrie 2000, p. 20.
4 Ibidem, nr. 536, p. 19.

5

productivităţii muncii. Pe lângă faptul că a dus la apariţia a circa 4 milioane de parcele de câteva hectare, a provocat şi 1,5 milioane de procese în Justiţie pentru reglementarea situaţiilor anormale apărute – unele durând 4-5 ani, deşi ciclul agricol este de un an! Această politică iraţională a dus la apariţia unei pături de proprietari de pământ, dar lipsiţi de mijloacele de producţie necesare şi lipsiţi de deprinderile de agricultor, căci din vechea clasă de ţărani nu au mai rămas decât bătrânii neputincioşi şi desconsideraţi de progeniturile lor, migrate la oraş tocmai pentru a scăpa de corvoada muncii în agricultură.

Toate acestea atestă o incapacitate de anticipare a efectelor legilor iniţiate inadmisibilă pentru orice planificator şi legislator, oricât ar fi el de nou venit în Parlament. Acest efect devastator al Legii nr. 18/1990 al fost amplificat de Legea nr. 1/2000, care, în plus, prevede restituirea pe vechile amplasamente – ceea ce a implicat creşterea haosului în agricultură, mărind insecuritatea alimentară a populaţiei. Politica retrocedării terenurilor în combinaţie cu politica abuzivă a unor lideri locali generează abuzuri mai mari, care atentează la interesul naţional: un exemplu este situaţia Aeroclubului din Târgu Mureş, care are un aerodrom strategic

– singurul din zonă având caracteristicile tehnice necesare –, pe care un primar inconştient îl vrea transformat în parc industrial5. Alte titluri, pe lângă conotaţiile ecologice, relevă creşterea în perspectivă a insecurităţii alimentare: „Restitutio in integrum provoacă / Deşertificarea Judeţului Bacău“6.

Imperfecţiunile şi abuzurile în aplicarea şi interpretarea Legii nr. 1/2000 au implicaţii mult mai mari, fiind antecamera unor conflicte interetnice. „Pădurile României reprezintă, în momentul de faţă, un capital electoral pentru care se «încing» tot mai multe spirite, în special în Transilvania. (…) Ministrul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Romică Tomescu, propunea Executivului un proiect de ordonanţă de urgenţă, care ar fi clarificat o dată pentru totdeauna ambiguitatea Legii nr. 1/2000 privind retrocedarea suprafeţelor fostelor composesorate (…) Unul dintre cei care se opun din răsputeri dezbaterii (…) acestui proiect este ministrul Sănătăţii, Hajdu Gabor, membru al U.D.M.R. El se foloseşte de funcţia de vicepreşedinte al Biroului Executiv al Guvernului pentru a-şi manifesta refuzul faţă de discutarea acestui proiect, ştiind că (…) pădurile nu ar mai fi la discreţia prefecţilor din judeţele Harghita şi Covasna“7.

Dar, la adăpostul imperfecţiunilor legilor privind fondul funciar se fac manevre care subminează securitatea naţională: „În urmă cu cinci ani
(adică în 1993 – n.n., V.I.Z.), primarul Gheorghenilor, maghiar de origine, l-a

5 Cezar Mihalache, „Nu ne tăiaţi aripile“, Naţiunea, nr. 70(536), 1-7 noiembrie 2000, p. 3.
6 *** „Restitutio in integrum provoacă / Deşertificarea Judeţului Bacău“, Azi, nr. 2279, 28 iunie 2000, p. 12.
7 Bianca Nae, „Jaf ca-n codru“, Jurnalul Naţional, nr. 2232, 18 septembrie 2000, p. 3.

6

determinat (…) pe prefectul judeţului Neamţ să accepte mutarea plăcuţei indicatoare a localităţii Bicazul Ardelean cu 7 kilometri mai spre Est. Aparent o problemă locală. (…) Valoarea strategică, militară a acestei zone este incalculabilă. Fiindcă este singura trecătoare, în munţi, în partea locului. Este celebrul Defileu al Bicazului, pe care, acum, prin această «nevinovată» stratagemă, ungurii au pus mâna la propriu. Deşi terenurile în cauză aparţin nemţenilor, ele au fost deja cumpărate de numeroşi cetăţeni unguri, cei mai mulţi dintre ei cu domiciliu la… Budapesta“8.

Între timp, semnalările făcute de presă au devenit tot mai numeroase şi mai alarmante, ca în acest exemplu: „Jurnalul Naţional sesizează C.S.A.T. asupra pericolului ca punctele strategice din Transilvania, atât din punct de vedere militar, cît şi economic, să fie efectiv cumpărate mascat de statul ungar. În baza unei documentări temeinice, ziarul nostru este în măsură să prezinte date care ar trebui nu numai să îngrijoreze, dar să impună unele măsuri, astfel încât siguranţa naţională să nu fie afectată. Sau să nu fie prea târziu“9. Dar lucrurile s-au agravat, deoarece politica restitutio in integrum a devenit politica dominantă a Puterii instalate la 26 noiembrie 1996.

Toate acestea s-au produs din cauza incapacităţii clasei politice de a discerne consecinţele legilor noi introduse : acestea au, din start, o valoare juridică precară, fiindcă sunt făcute în pripă şi urmăresc interese politicianiste înguste şi nu interesul naţional. Dintre acestea se detaşează mulţimea ordonanţelor de urgenţă, date, de obicei, pentru a corecta noile legi promulgate şi, apoi, pentru a corecta tocmai proaspetele ordonanţe de urgenţă promulgate. Astfel s-a instituit haosul juridic, urmat de anomia socială.

În industrie, războiul axiologic postdecembrist s-a manifestat iniţial prin insinuarea ideilor că industria românească este „un morman de fiare vechi“ şi că e „plină de găuri negre“ – deşi era o industrie concepută după proiecte şi cu utilaje moderne, cu finanţare prin împrumuturi împovărătoare de la Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), mai cunoscută şi sub numele de Banca Mondială. Or, aceste stabilimente nu ar fi dat României circa 20 de miliarde de dolari, dacă proiectele nu ar fi fost bune, pentru a putea fi sigure că îşi vor recupera împrumuturile!

Printre vectorii publici din 1990 se numără: proaspătul premier Petre Roman, recent-revenitul-în-ţară (pe atunci) Ion Raţiu, diverşi analişti politici nou-

8 Ştefan Munteanu, „În perspectiva ocupării Ardealului / Ungurii au ocupat strategic Defileul Bicazului“, Ultima oră, nr. 227, 2-8 septembrie 1998, p.3.
9 Eugen Ciofu, Cristian Ghica, „Statul român este, în continuare, «Frumoasa adormită» în

relaţia cu Ungaria / Terenuri strategice din Transilvania sunt achiziţionate mascat de firme ungureşti“, Jurnalul Naţional, nr. 1804, 3 mai 1999, p. 3.

7

nouţi, directori de ziare privatizaţi pe scurtătură. Vectorii oculţi sunt toţi aceia care au concurat la ruinarea economiei naţionale, însăşi Legea nr. 15/1990 a societăţilor comerciale este un vector al războiului axiologic: pentru că ea a fost, efectiv, traducerea unui text conceput în Occident, ceea ce denotă desconsiderarea specialiştilor români şi, apoi, pentru că ea a avut rolul de a ruina economia.

Urmarea a fost că, treptat, toate întreprinderile mari, moderne şi productive, care au fost fala României şi care au contribuit la achitarea datoriei externe – precum SIDEX, COMTIM, I.M.G.B., ROMCIM, SIDERCA, AUTOMATICA, I.M.E.B. etc. – au fost, iniţial, devalorizate moral. În primul rând, ca efect al acestei devalorizări, s-a început divizarea lor în unităţi mai mici – deşi ele nu puteau să funcţioneze eficient decât aşa cum fuseseră concepute iniţial, ca un tot organic. De exemplu, întreprinderea Electroputere-Craiova a fost împărţită în vreo cinci societăţi comerciale, acordându-se credit ideii nocive că trebuie înlăturat „gigantismul“; dar, ulterior, noilor conduceri le-au fost necesari cinci-şase ani de eforturi spre a se reunifica.

Apoi, prin diverse afaceri oneroase, au fost subevaluate patrimonial şi au fost vândute pe un preţ de nimic unor străini sau „privatizate” prin aproprierea de către nişte firme „româno“-străine, dar unde majoritatea acţiunilor erau deţinute de străini, pentru ca aceştia să îşi poată impune politica lor de spoliere a patrimoniului naţional. Aşa cum se ştie, după Al Doilea Război Mondial, U.R.S.S. a demontat pînă la fundaţie toate întreprinderile Germaniei (şi multe şi din România) şi le-a dus, împreună cu specialiştii lor – pe care a putut să-i captureze – în Rusia, ca pradă de război. Dintre aliaţii Rusiei, S.U.A. au făcut la fel în Italia.

Consecinţa războiul axiologic: România a devenit „un chilipir“

Războiul axiologic dus contra României a făcut ca ţara noastră să piardă aproape toată industria – la care s-a adăugat exodul specialiştilor în Vest –, fără ca Vestul să tragă un foc de armă (cu excepţia celor din Decembrie 1989). Producţia a scăzut la jumătate faţă de nivelul anului 1989, ceea ce nu s-a întâmplat nici după ultimul război mondial10, la care ţara noastră a participat ca a patra putere militară (e-adevărat, fapt nerecunoscut de Aliaţi, căci ei nu au recunoscut România nici măcar ca putere beligerantă). De exemplu, agregatele Combinatului siderurgic fost „Oţelul Roşu“, din Călan, au fost demontate, tăiate şi vândute ca fier vechi de către cei doi italieni care l-au cumpărat; la fel, cehii care au „cumpărat“ TEPRO-Iaşi au casat şi au vândut ca „fier vechi“ laminorul de benzi la cald – instalaţie nouă, amortizată doar în proporţie de 4 la sută11. Şi asemenea cazuri sunt nenumărate,
10 Dr. ec. Florea Dumitrescu, „După 10 ani pierduţi, este pus în pericol viitorul României (10) “,
România Mare, nr. 533, 29 septembrie 2000, p. 19.
11 Ion Solcanu, „Privatizare à la Radu Sârbu“, Ultima oră, nr. 479, 7 septembrie 2000, p. 1.

8

căci, de la ceea ce era, la început, doar un slogan, ce se voia anticomunist – dar care era prioritar antiromânesc – „industria românească este o grămadă de fier vechi“, s-a trecut la aplicarea acestuia în mod pragmatic şi profitabil pentru o minoritate infimă, în detrimentul majorităţii covârşitoare a populaţiei, iar întreprinderile, vagoanele noi, şinele noi de cale ferată sunt vândute ca „fier vechi“, de către noii „manageri“, fireşte, în cârdăşie cu unii vameşi.

La fel au fost devalorizate moral şi, apoi, distruse funcţional şi logistic aproape în întregime toate domeniile strategice ale Statului Român – agricultura, învăţământul, sănătatea, petrochimia, industria medicamentelor etc. – prin trei modalităţi diferite ca formă, dar convergente ca efect: 1) politic, prin aşa-zisa „reformă“ rapidă impusă din exterior prin faimoasa „terapie de şoc“, printr-o restructurare care nu este decât un pretext pentru a fi dezorganizate din interior, pentru a fi jefuite mai uşor şi, apoi, ca să se demonstreze ideea că românii nu ştiu să se conducă singuri şi, de aceea, e nevoie de consilieri străini, prezenţi acum în toate ministerele importante; 2) economic, prin reducerea bugetului, căci, fiind dependente de subvenţiile statului – de departe mai mari şi mai sigure, au ajuns acum la discreţia „sponsorizărilor“ aflate la „milostenia“ unor patroni, îndeosebi avari, cum sunt toţi cei din faza de acumulare primitivă a capitalului; şi 3) financiar, prin sufocarea lor cu arieratele şi blocajele economico-financiare provocate, de data aceasta, atât de interdependenţa funcţională în cadrul sistemului social global, cît şi de politica Băncii Naţionale a României (B.N.R.), deosebit de obedientă faţă de F.M.I. şi B.I.R.D.

În domeniul financiar-bancar, prima agresiune axiologică a fost devalorizarea monedei naţionale în funcţie de cursul dolarului, începută sub conducerea Guvernatorului B.N.R., Mugur Isărescu, şi a ex-premierului Petre Roman – devalorizare continuată de Theodor Stolojan şi, prin forţa lucrurilor şi a presiunii externe, de către toţi ceilalţi premieri, în diverse proporţii, după cum avea, fiecare, tăria de a negocia, precum relevase ex-premierul Nicolae Văcăroiu. Vectori externi: F.M.I. şi B.I.R.D., în principal, precum şi alte centre bancare şi instituţii internaţionale. Faptul că devalorizarea leului este o agresiune este atestat, pe de o parte, de practicarea consecventă a acestei modalităţi – ceea ce demonstrează eficienţa ei în distrugerea României – şi, pe de altă parte, de situaţia reală, dar mascată în mod deliberat, că evaluarea leului – şi a economiei naţionale – se poate face mai riguros şi mai întemeiat în funcţie de puterea sa de cumpărare.

A doua agresiune axiologică: devalorizarea mărfurilor şi serviciilor şi, implicit, a salariilor prin liberalizarea preţurilor. La câteva luni după ce le-a „liberalizat“, premierul Petre Roman, văzând degringolada în care intrase economia şi nemulţumirea crescândă a populaţiei, a promis (înainte de a fi debarcat) să se ocupe de „calmarea preţurilor“ (sic). După cum au anticipat – primii – economiştii Vasile Pilat şi Daniel Dăianu, încă din decembrie 1990, într-o emisiune a T.V.R., urmarea directă a respectivei liberalizări a fost „declanşarea inflaţiei“ şi, precum a

9

constatat toată lumea, s-a produs continua creştere a preţurilor şi devalorizare a salariilor – scăzând, continuu şi accelerat, puterea de cumpărare a leului. Astfel că, acum, s-a ajuns la sistarea efectivă a serviciilor (furnizarea de gaz metan, apă caldă, agent termic şi – pe alocuri – chiar a apei potabile şi a medicamentelor) pentru o populaţie deja sărăcită şi înfometată.

A treia agresiune notabilă constă în aceea că, în 1992, tot sub presiunea F.M.I. şi a Băncii Mondiale (B.I.R.D.), ex-premierul Theodor Stolojan a acceptat alinierea preţului intern al energiei electrice Ia valoarea sa mondială. În acest mod, s-a creat un cerc vicios: ca urmare a creşterii preţului energiei electrice, s-au mărit substanţial preţurile tuturor produselor. S-a ajuns cu absurditatea până acolo încât, dacă, la început, s-a mărit preţul mărfurilor şi serviciilor imediat după creşterea preţului kilowatt-ului, chiar pentru mărfurile produse anterior respectivei majorări a costului kilowatt-ului, acum, dacă azi se anunţă că preţul kilowatt-ului se va mări peste trei luni, atunci preţurile mărfurilor se vor mări chiar de mâine, fără să se mai aştepte să treacă cele trei luni! După cum relevase şi ex-ministrul Daniel Dăianu, însăşi această practică a anunţării dinainte a majorării preţului energiei electrice şi a combustibililor a ajuns să fie dăunătoare. Cu atât mai mult majorarea în sine a preţului kilowatt-ului. Prin această politică financiară, urmată de respectivul comportament economic, se devalorizează, implicit, moneda naţională. Consecinţa imediată: în raport cu dolarul, preţul intern al kilowatt-ului/oră a rămas, din nou, în urma preţului mondial şi devine necesară o nouă „aliniere“ – la fel de artificială ca şi prima şi care, evident, provoacă o nouă creştere a preţurilor mărfurilor şi serviciilor, o nouă devalorizare a leului şi a salariilor! Şi procesul se repetă, reproducându-se şi amplificându-se, ca într-o veritabilă avalanşă; cu diferenţa că „impulsul“ este dat dinafară, de F.M.I. şi B.I.R.D., care pretind că, prin aceste măsuri, vor să reducă inflaţia!

Prin această politică, s-a introdus un „motor automat“ al accelerării permanente a inflaţiei, în progresie geometrică. Acest „motor“ s-a conjugat cu devalorizarea continuă şi artificială a leului în raport cu dolarul. Consecinţa a fost apariţia arieratelor şi producerea blocajului economico-financiar, din cauza devalorizării permanente a activităţii întreprinderilor şi, în final, a decapitalizării artificiale a lor în scopul subevaluării lor deliberate, pentru a fi cumpărate la preţuri modice şi comisioane substanţiale. Chiar revista americană Jane’s Foreign Report recunoaşte: „Liderii români, conştienţi de faptul că nu au altă alternativă, vor grăbi privatizarea, iar la Bucureşti se vor găsi adevărate «chilipiruri» “12. Analiza hermeneutică a acestei fraze relevă devalorizarea rapidă a economiei – redusă la bagatele, la „chilipiruri“ – făcută sub presiune externă („vor grăbi privatizarea“,

12 *** Jane’s Foreign Report: „Liderii români, conştienţi de faptul că nu au alternativă, vor
grăbi privatizarea, iar la Bucureşti se vor găsi adevărate chilipiruri“, cf. Cotidianul, nr. 2428, 9 august 2000, p. 4.

10

fiind băgaţi într-un clinci), dar cu concursul „liderilor români“ – desigur nu al tuturor liderilor, dar în mod cert al unora dintre ei. Dar, prin acest mod, impus din exterior, de a face Reforma, prin „terapia de şoc“, s-a ajuns în pragul unei hiperinflaţii – probabil ultima, înaintea „bulgarizării“ României. Semnul acestei posibile căderi este prăbuşirea deliberată a unor bănci importante – Bancorex, Banca Agricolă13, Banca Dacia Felix, Banca Internaţională a Religiilor14 etc. – , urmată, acum, de distrugerea, din interior, a Băncii Naţionale a României, tot la presiunea F.M.I. şi a B.I.R.D.

În domeniul politic, agresiunile sunt mai subtile şi, de aceea, mai greu decelabile, dar, în esenţă, urmăresc tot devalorizarea instituţiilor şi a valorilor politice, satanizându-se anumite partide şi personalităţi politice după tiparul dihotomic – buni şi răi – şi glosându-se pe marota comunismului: tot ceea ce s-a făcut în epoca socialistă a fost rău, şi tot ceea ce va fi bun, abia acum, începând cu ei, „anticomuniştii“ (unii fiind doar „comunişti“ năpârliţi), urmează să se facă. Această modalitate de „construcţie“ politică iterează doctrina stalinistă şi maoistă, dar schimbând „actorii“. Se produce, astfel, inclusiv o pervertire a valorilor democraţiei – pretextându-se, apoi, că românii sunt incapabili să înţeleagă şi să instituie democraţia, fiind necesar să li se aducă un conducător din afară: eventual, un rege, ca după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza.

Păcălirea românilor prin inversarea valorilor

Răsturnarea valorilor şi bulversarea conştiinţei sociale constituie pregătirea terenului pentru introducerea unor non-valori şi/sau a unor valori străine, promo-vate de cercurile oculte de putere, de sorginte mondialistă. În alte părţi, oamenii au început să se trezească şi să protesteze contra mondialismului (Seattle, New York, Melbourne, Praga etc.), dar, din cauza izolării în care i-a ţinut regimul socialist, românii încă nu înţeleg marea păcăleală care li se pregăteşte.
În domeniul legislativ, agresiunea axiologică rezidă în promovarea unor parlamentari fără valoare morală, profesională şi politică şi, în consecinţă, în scăderea prestigiului Parlamentului prin scăderea eficienţei activităţii sale, prin elaborarea greoaie a legilor – acestea cu lacune şi fără o

13. Departamentul Anticorupţie al P.R.M., „Aşa a fost jefuită Banca Agricolă de 9.000 de miliarde de lei (1)“, în România Mare, nr. 533, 29 sept. 2000, p. 19.
14 I. Manolescu, „Banca Internaţională a Religiilor – victima intereselor unor persoane din
B.N.R.?“, în Ultima oră, nr. 518, 1 nov. 2000, p. 1 şi 3; similar, vezi şi: Un anonim din B.N.R.,

„Primim la redacţie o scrisoare adresată fostului preşedinte al Băncii Internaţionale a Religiilor“, în România Mare, nr. 534, 6 oct. 2000, p. 18; I. Antonescu, „ Uciderea băncilor – o acţiune premeditată de Banca Naţională“, în România Mare, nr. 537, 27 oct. 2000, p. 19; Ramona Vlad, Almona Ţilea, „În cursa pentru distrugerea băncilor româneşti, Mihai Bogza a sărit EXIM BANK, deoarece se ocupa de administrarea ei“, în Ultima oră, nr. 518, 1 nov. 2000, p. 5.

11

viziune sistemică, interdependentă, ci, dimpotrivă, contrazicându-se unele pe altele. Ca urmare a acestei lentori, Parlamentul (Legislativul) este substituit ilicit de opusul său, de Guvern (Executivul), care emite nenumărate ordonanţe de urgenţă – unele mai pripite şi mai proaste decât altele şi, de aceea, unele corectându-le pe celelalte, spre deriziunea atât a omului de rând, cît şi a opiniei publice internaţionale – şi care creează, astfel, haos legislativ; unii, avizaţi, afirmă că îl creează în mod deliberat! Consecinţa globală: haos economic şi social, se instituie anomia socială, scade autoritatea statului, proliferează corupţia. Prin aceasta, organismul social decade, intră în „metastază“.

În domeniul naţional, războiul axiologic este dus sub paravanul „drepturilor minorităţilor“, atacându-se conceptul de stat-naţiune. Ideile cel mai agresive sunt autonomia („autoguvernarea“) pe criterii etnice şi lingvistice a maghiarilor, ţiganilor, ucrainenilor etc. Revizionismul şi iredentismul hungarist au constituit subiectul multor lucrări competente ale istoricilor români, începând de la Trianon până acum; de aceea, nu vom mai insista asupra temei, mai ales că agresivitatea ungurilor din România a devenit, în aceste vremi, un fapt cotidian atât în mass media, cât şi pe stadioane, în întreprinderi sau pe stradă.

O idee deosebit de periculoasă – mai ales prin caracterul ei aparent benign, care o face să fie mai penetrantă – este pretenţia ţiganilor de a fi numiţi „romi“ sau, printr-o escrocherie ortografică, „rromi“, iar limba ţigănească să fie denumită romali, sau romales sau romanes – îndeosebi la aceasta din urmă se pare că s-au oprit, deoarece induce o mai mare asemănare cu etinomul român. Această idee este acceptată şi aplicată de cvasitotalitatea ziariştilor idiotizaţi de teoriile europeniste şi mondialiste. În Memorandumul HO3/169 din 31 ianuarie 1995, Ministerul Afacerilor Externe român a explicat caracterul pernicios al ideii respective şi a cerut eliminarea cuvântului „rom/rrom“ din lexic (cel puţin din cel oficial şi al mass media). Dar, în 1997, ex-ministrul Andrei Pleşu, obedient faţă de organismele internaţionale şi europene, l-a anulat printr-un alt memorandum şi a impus utilizarea denominaţiei incriminate (probabil şi dintr-un interes subiectiv).

Dintre vectorii externi, îi amintim pe cei care au realizat şi difuzat filmul antiromânesc şi promaghiar „Fratele trădat“ – TV 5 International, Consiliul Europei etc. –, precum şi filmele sau reportajele despre ţiganii „români“. Trebuie să remarcăm că toate marile ţări democrate europene – Franţa, Germania, Marea Britanie etc. – îi căinează pe ţiganii „români“ (căci, indiferent din ce ţări provin, toţi sunt consideraţi ca venind din România) şi toate aceste ţări îi expulzează în România. Ca prognoză, anticipăm că publiciştii, analiştii etc. se vor dumiri treptat de viclenia şi nocivitatea acestei agresiuni axiologice şi vor elimina singuri – fără să mai fie nevoie de reintroducerea Memorandumului HO3/169 din 1995 al M.A.E. – cuvântul „rrom“ din limbaj, menţinându-l exclusiv pe acesta consacrat istoric, de

12

„ţigan“. Acest cuvânt nu are nimic peiorativ în el; cuvântul, în sine, e nevinovat; în schimb comportamentul agresiv al ţiganilor este cel care le conferă caracteristica peiorativă – ba, încă, semnificând un pericol social –, nu numai în România, ci peste tot în lume. Cuvântul „ţigan“ are, dimpotrivă, o conotaţie nobilă în el, căci le dezvăluie originea cu care etnia se mândreşte: „ţigan“ provine, se pare, din expresia „ti Gange“, care înseamnă în limba hindusă „de dincolo de Gange“ – de unde par a fi provenit ţiganii (aduşi în Ţările Române de tătari; de aceea, după cum arată Nicolae Iorga, erau numiţi şi „tătăraşi“).

Precizăm că şi dacă îşi vor atribui de bună voie – sau sub viitoarea presiune spontană a românilor – denumirea de gipsy (sună occidental şi chiar e chic), de „neoindieni“, de „gropmani“ (cuvânt creat ad hoc), de „gerrmani“ – de exemplu, şi eu pe acesta din urmă li-l propun, căci le va deschide toate porţile Europei şi chiar mai departe –, peste 50-100 de ani, dacă nu îşi vor schimba comportamentul antisocial15 şi nu se vor civiliza, atunci lumea îi va apela tot „ţigani“ şi îi va alunga de peste tot: din România, din Elveţia, Germania, Franţa, Anglia etc. Căci nici un nume pe care şi-l vor atribui nu va fi suficient – prin acest simplu fapt – să le schimbe condiţia socială şi istorică, dacă nu vor depune eforturi să-şi depăşească statutul prin ei înşişi. Prin comiterea acestei agresiuni axiologice – aproprierea denominaţiei „rrom/rom“ –, nu vor mai avea nici o şansă să se integreze în România; poate în Hungaria, căci au acelaşi comportament ca al hunilor. Cazurile Hădăreni, Bolintin etc. trebuie să le fie un memento. În esenţă, exacerbarea pretenţiilor neîntemeiate ale minorităţilor naţionale (maghiarii, evreii) sau etnice (ţiganii) este o tragică potecă greşită, deoarece are ca obiectiv – după parcurgerea etapei intermediare, aceea a regionalizării – federalizarea ţării pe criterii etnice, în vederea dezmembrării, în final, a României – în scopul formării Hungariei Mari şi, apoi, a celui de-al IV-lea Reich sub forma unei confederaţii de state.

Penuria de informaţie este catalizatorul corupţiei

O expresie a veritabilei ameninţări la adresa siguranţei naţionale pe care o reprezintă pericolul federalizării clamate de minoritarii maghiari a fost scandalul politic izbucnit odată cu iniţiativa creării Asociaţiei Naţionale a Militarilor din România (A.N.M.R.). Căci, tot la efectele războiului atipic s-a referit în 27 octombrie a.c. [reamintesc, e vorba de anul 2000 – n.n., V.I.Z.] şi generalul de Corp de Armată Mircea Chelaru, Şeful Statului Major General al Armatei; apoi, cum s -a văzut pe ecranele televizoarelor, în replică, şi răspunsul dat de Biroul de presă al Preşedinţiei. Pentru că a refuzat să-şi retragă afirmaţiile, generalul Mircea Chelaru a fost silit să-şi demisia, după cum a încercat să releve Marius Tucă în emisiunea din

15 Ion Mustaţă, „Corespondenţă din Geneva / O problemă europeană: ţiganii“, Naţiunea, nr. 70(536), 1-7 noiembrie 2000, p. 8.

13

seara zilei de 1 noiembrie a.c., în prezenţa ministrului Apărării, Sorin Frunzăverde. Apariţia A.N.M.R. este un fapt foarte semnificativ atât prin el însuşi, cât şi prin reacţiile stârnite, unde domină temerile, exprimate prin titluri de-o şchioapă: „Generalii ameninţă?“16, „Generalii se adună“17, „Ce vor generalii?“18 etc. Asupra ameninţărilor absconse relevate de către generalul Mircea Chelaru atrage atenţia

Cotidianul, care reaminteşte: „Noul şef al S.M.G. a vorbit şi el despre / Probleme în sudul României“19, în urmă cu aproape două luni20.

În domeniul securităţii naţionale, principala agresiune constă în devalorizarea şi denigrarea componentelor acesteia, sub toate aspectele: de la doctrina apărării naţionale până la cadrele respectivelor instituţii. Serviciile Secrete constituie sistemul imunitar al organismului social. Atacarea acestuia este echivalentă, realmente, cu infestarea statului cu un „S.I.D.A.“ social-politic. Apariţia lozincii „Jos Securitatea!“ a constituit, în conştiinţa publică, primul atac „autohton“ contra Securităţii. Dar agresiuni axiologice apăruseră mai demult, în mass media internaţionale, îndeosebi pe posturile de radio străine care erau cele mai accesibile auditoriului român. Evident, nu este o simplă întâmplare că, după vizita în România, din ianuarie 1990, a lui James Baker, Secretar de Stat al S.U.A., ca prim simptom al acestui „S.I.D.A.“, au apărut – pe ziduri, în clădiri, în tramvaie etc. – nişte fluturaşi autocolanţi; pe care scria „Jos Securitatea!“ Şi, când te gândeşti că, până în martie 1990, ofiţerii Securităţii şedeau în birouri, dar păziţi la uşă de soldaţi înarmaţi!

După înfiinţarea – sub presiunea agresiunilor hungariste de la Târgu Mureş, din 20-22 martie 1990 – a Serviciului Român de Informaţii, acest îndemn al democraţiei occidentale – „Jos Securitatea!“ – s-a auzit, continuu, din Parlamentul ţării până în cel mai obscur ziar. Din această principală cauză s-a produs implozia Serviciilor Secrete. Desigur, alături de alte cauze importante: salariile mici – excesiv de mici pentru nişte ofiţeri care stau sub tensiune 24 de ore din 24 –, reorganizările permanente, micimea stimulentelor morale, micimea unor comandanţi rămaşi (căci aceia valoroşi, care au anticipat tendinţa de evoluţie a evenimentelor, şi-au cerut trecerea în rezervă, în cazul în care nu au fost trecuţi cu

16 Gena Saru, Beatrice Nechita, „Generalii ameninţă?“, în Libertatea, 1 nov. 2000, p. 1 şi 3.

17 Alina Grigore, Christian Levant, „Generalii se adună“, în Evenimentul zilei, nr. 2547, 1 noiembrie 2000, p. 3. Vezi, X. M., „Nebunia scindează România / Generalul Chelaru a fost scuturat de pe craca M.St.M. de soldatul Frunzăverde“, în Ultima oră, nr. 518, 1 noiembrie 2000, p. 1 şi 3.

18 Grupajul realizat de Adriana Duţulescu, Ioana Mandache, Mihaela Onofrei, „Ce vor generalii?“, în Naţional, nr. 1042, 2 noiembrie 2000, p. 3.

19 Doru Dragomir, „Noul şef al S.M.G. a vorbit şi el despre / Probleme în sudul României“, în Cotidianul, nr. 2811, 2 noiembrie 2000, p. 1.

20 G-ral C.A., dr. Mihail Popescu, „Sfera de influenţă şi interes a României este marcată de convulsii accentuate şi confruntări de interese“, Cotidianul, nr. 2771, 16-17 sept. 2000, p. 8.

14

forţa de alţii), iar, în ultimii patru ani, algoritmizarea Serviciilor Secrete, deoarece nici acestea nu au scăpat de năpasta „democratizării“.

Nu este de mirare că, după permanenta şi agresiva campanie mediatică dusă împotriva lor, cadrele Serviciilor Secrete trăiesc în propria lor ţară ca într-o ţară ocupată. Corolarul imploziei Serviciilor Secrete este explozia fenomenului corupţiei pe toate palierele socialului: de la cel mai umil funcţionăraş până la înalţii magistraţi – fireşte, inclusiv în interiorul Serviciilor Secrete, căci neputinţa asigurării protecţiei societăţii, în general, implică neputinţa realizării protecţiei interne, în special. Este corolarul, dar, evident, cauza principală este alta: şi anume, sărăcirea – nu sărăcia – populaţiei, în genere, şi, îndeosebi, a anumitor categorii profesionale care o duseseră bine şi chiar foarte bine şi, deodată, după începerea devalorizării programate a leului, au devenit din ce în ce mai sărăcite, după ce se învăţaseră cu binele.

Pe lângă faptul că sărăcia populaţiei a devenit un laitmotiv al presei de toate culorile, atestarea ştiinţifică a involuţiei calităţii vieţii şi, în mod expres, a sărăcirii continue a populaţiei a făcut-o, în studiile sale, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, care e departe de orice părtinire politică – spre deosebire de Comisia Naţională de Statistică, suspectată, din start, de partizanat oficial. Iar în categoria sociologică de populaţie sunt incluse şi categoriile sociale care ocupă o poziţie meritocratică, deci care cer de la societate o recunoaştere efectivă a calităţilor lor profesionale şi politice. Or, involuţia statutului lor, marcată de incapacitatea lor pecuniară de a realiza un consum prin care să-şi poată reproduce forţa de muncă a lor şi a familiilor lor – ca să nu mai vorbim de „consumul de prestigiu“, care ar fi un lux de-a dreptul sfidător în ochii nenumăraţilor dezmoşteniţi ai tranziţiei –, este resimţită de aceste categorii sociale ca o puternică frustrare. Această decădere a statutului lor socio-profesional, prin degradarea de la o chenzină la alta a salariului lor, le face victime potenţiale ale mitei. Iar această potenţialitate devine efectivă când se insinuează un corupător, căruia, fiind plin de banii pe care i-a câştigat în mod ilicit, îi e uşor să arunce cu ei în faţa unui înalt funcţionar (chiar demnitar) cu un salariu de mizerie (sau, oricum, insuficient pentru statutul social pe care îl deţine), pentru a-l corupe. Aşadar, izvorul corupţiei nu se află în ceea ce ignoranţii sau cosmopoliţii numesc „balcanismul“ sau „bizantinismul“ românilor – sau, cum spun unii condeieri, că asta-i situaţia „la români“, acest „la români“ având semnificaţia de caracteristică funciară, care ţine de trăsăturile neamului nostru, adică având sensul exclusiv de „numai la români şi nu la alţii“, ceea ce este mult mai grav sub aspect axiologic, deoarece semnifică o devalorizare de esenţă, vizând trăsăturile definitorii ale poporului român şi nu doar una conjuncturală, ce ţine de perioada fanariotă, de exemplu, sau alta similară.

Dar corupţia s-a manifestat copios şi la alte popoare, mai „civilizate“: în Japonia, în urmă cu vreo două decenii o companie aviatică americană fusese acuzată că a corupt pe unii membri ai cabinetului nipon pentru a-i promova

15

interesele, iar, nu demult, un premier a trebuit să demisioneze pe motiv de corupţie; acum vreo doi ani, un secretar general al N.A.T.O. (belgian) a fost demis din cauza unui caz de corupţie; în Franţa, cazul ministrului de Externe Roland Dumas a ţinut prima pagină a ziarelor în vara acestui an pentru corupţie şi adulter, după ce, anul trecut, se vorbise de implicarea chiar a răposatului F. Mitterrand într-un caz de corupţie cu nişte întreprinderi petroliere; iar în toamna acestui an, inclusiv lui Jacques Chirac i s-a făcut reclamă tot pe tema corupţiei. Deci, se întâmplă şi la case mai mari şi nu doar „la români“. Nu, categoric, motorul escaladării corupţiei în etapa de tranziţie se află, în mod esenţial, în sărăcirea României prin aşa-zisa privatizare, programată din exterior şi implementată cu ajutorul cozilor de topor din interior, realizată inclusiv prin războiul axiologic. Sărăcirea deliberată prin „privatizarea=jefuire“ a ţării în toată etapa de tranziţie a dus la coruperea facilă a multor indivizi cu funcţii importante în instituţiile Statului. Acum mulţi oameni politici vorbesc cu dezinvoltură de faptul că, în această etapă a tranziţiei, corupţia a cuprins inclusiv principalele instituţii ale Statului. Or, a corupe persoanele principale din principalele instituţii de stat este forma cea mai eficientă de cucerire a respectivului stat – situaţie demonstrată, între timp, de realitatea din republicile bananiere, situaţie în care a ajuns şi România. Într-adevăr, pentru o corporaţie străină este mult mai eficient să dea câteva milioane sau chiar zeci de milioane de dolari mită câtorva înalţi demnitari de stat pentru a deveni proprietara unei întreprinderi româneşti de câteva miliarde de dolari, cum a fost cazul cu I.M.G.B., ROMTELECOM, ROMCIM, TEPRO etc.

Coruperea este expresia faptică şi consecinţa devalorizării anterioare realizate prin diverse forme de propagandă. Costul acţiunilor întreprinse prin extinderea corupţiei, cu ajutorul războiului axiologic, într-un stat sărăcit în mod deliberat şi planificat – cum se întâmplă de 10 ani în România – este mai mic şi chiar mai „moral“ decât costul acţiunilor care ar fi fost îndeplinite prin războiul „fierbinte“. Unul din obstacolele majore ale corupătorilor îl constituie Serviciile Secrete. De aceea, desfiinţarea sau, cel puţin, minimalizarea rolului lor şi coruperea unora dintre cadrele acestora au constituit tot timpul un obiectiv prioritar al celor interesaţi, atât din ţară, cât şi din afara ei.

După agresarea sistemului imunitar al Statului, nu trebuie să ne mai mire nici de ce pierde România în relaţiile cu „investitorii strategici“, cu ţările străine, fie ele prietene sau inamice. Pentru că, de exemplu, pe cehii care au devalizat întreprinderea TEPRO, din Iaşi, nu i-a impresionat pozitiv faptul că România nu a intrat cu armata în Cehoslovacia în august 1968.

Agresiunile axiologice contra culturii

În domeniile socialului, moralei, familiei, tineretului, agresiunile

16

axiologice acoperă toate aspectele şi sunt deosebit de dure – de la substituirea valorilor identităţii naţionale cu valori mondialiste şi distrugerea morală a tineretului – viitorul ţării – până la sodomizarea copiilor. Ca de obicei, penetrează sub forme aparent inocente, precum sunt filmele de desene animate difuzate de canalul TV Cartoon Network, extrem de agresive 21, incitând la un comportament anormal. De exemplu, pe postul tv Fox Kids, în 2 noiembrie 2000, la difuzarea desenului animat The Tick, episodul Tick versus Chairface Chippendale, la ora 12 şi 46 de minute, se făcea această invitaţie: „Veniţi să mă vedeţi comițând cea mai îndrăzneaţă crimă din toate timpurile! “ Şi asta se vede într-un program „educativ“ pentru copii. Consecinţa a fost relevată, între timp, de sociologi: creşterea delincvenţei juvenile şi, în final, a criminalităţii printre copii. Deja la televiziunea americană s-au difuzat cazuri în care elevii au fost împuşcaţi de colegii lor cu arme automate! [Între 2001-2010 s-au comis alte astfel de asasinate].

Dar considerăm că este moral să ne rugăm ca această pecingine umană să nu se extindă pe tot mapamondul, aflat în curs de globalizare cu modul de viaţă american, ci să rămână acolo, la ei, şi să găsească singuri mijloacele de a îndrepta ceea ce au stricat. În genere, sunt propuse „valori“ ca individualismul exacerbat (antecamera anarhismului şi nihilismului), egoismul, agresivitatea, sexualitatea, mercantilismul – a căror chintesenţă este banul: profitul este idealul Occidentului.

Simptomatic este faptul că, sub acelaşi paravan al „drepturilor omului“, este impusă, ca o nouă „valoare“, o antivaloare: homosexualitatea; deşi sodomia şi desfrâul au fost, în Biblie, cauza distrugerii Sodomei şi Gomorei. De aceea, disputele juridice şi publicistice în jurul articolului 200 din Codul Penal sunt oţioase şi cauzatoare de confuzii acolo unde lucrurile sunt simple ca în gramatică: o greşeală intrată tot mai mult „în uz“ nu este legitimată ca „valoare“, ca fapt de „cultură“, ci rămâne tot o probă de incultură, de agramatism. De exemplu, expresia „catastrofă umanitară“ rămâne tot o prostie oricât de mulţi ar fi ziariştii imbecili, vorbeţii de la radio-tv şi intelectualii inculţi care o folosesc. Tot astfel, homosexualitatea nu poate să fie o valoare, un „drept“ al individului, câtă vreme, din totdeauna, a fost expresia incapacităţii individuale şi sociale de a-l iubi pe „celălalt“. De fapt, bărbatul care nu poate trăi, care nu cunoaşte voluptatea produsă de dragostea trupească şi sufletească pentru o femeie (şi reciproc) este un estropiat, este un ins bătut de Dumnezeu, literalmente. Apoi, în genere, iubirea aproapelui – a altului tău – este opusul iubirii de sine, care este o variantă egocentrică a homosexualităţii – un fel de onanie (de la biblicul Onan). Homosexualitatea impusă ca „valoare“ de Occident atestă, indubitabil, că el este anticreştin, antiortodox şi, esenţialmente, antiuman şi, pe cale de consecinţă logică şi faptică, satanist. Declinul Occidentului se produce, acum, într-o mai mare proporţie şi cu o mult mai mare viteză decât pe vremea lui Oswald

21 Vezi N. Lazarev, Karma sau armonia dintre fizic, psihic, spirit şi destin, Editura Moldova, 1995.

17

Spengler – deoarece trăim în epoca tranzienţei, adică a accelerării schimbării, după definiţia lui Alvin Toffler. Câţi pederaşti are România? Zece-douăzeci de mii?! Să zicem, exagerând puţin, o sută de mii de sodomişti (aici includem şi lesbienele, pedofilii, zoofilii etc., adică pe toţi cei care nu sunt normali, care nu formează cuplul bărbat-femeie). Asta ar însemna, ipotetic, circa 0,5 la sută din populaţia ţării, deci o pondere derizorie comparativ cu proporţia lor la olandezi, belgieni, francezi, britanici, americani etc. În acest sens, iată câteva relatări care nu pot fi bănuite de părtinire: „În Italia şi Spania, problema legalizării cuplurilor de homosexuali este la ordinea zilei. Şi, de asemenea, provoacă proteste în mediile catolice, după cum o dovedeşte o pagină întreagă, publicată recent în Osservatore romano. Însă, în Franţa, actualitatea este şi mai arzătoare. Conferinţa pe tema familiei, care urmează să aibă loc în luna iunie, trebuie să combată politica guvernului în acest domeniu. Grupurile şi asociaţiile familiştilor solicită sprijin pentru ca doleanţele celor din Gay Pride să nu lovească în revendicări familiilor creştine cumsecade“22.

Iată şi un citat din publicistica României pe cale de a intra, cu spatele, în Europa şi dincolo de ea: „ Conducerea Bisericii Unitariene consideră Biserica lor una universală, cu sediul în S.U.A. De acolo pornesc înspre România ideile atragerii homosexualilor spre biserică. (…) Grupul majoritar este de părere să se facă servicii religioase pentru homosexuali, chiar şi căsătorii. Unitarienii din această grupare fac şi cununii religioase între parteneri de acelaşi sex, dar nu oficial. (…) A treia grupare o reprezintă radicalii, care sunt pentru homosexuali“23. Cu alte cuvinte, să fie la ei acolo şi să nu se răspândească mai departe. În acest context, devine evident că este o veritabilă agresiune axiologică organizarea, la Bucureşti, a unui „congres“ mondial al homosexualilor. În autoapărare, ar fi trebuit să reedităm evenimentele biblice; să-i fi stropit cu smoală şi să le dăm foc respectivilor „congresmeni“. În comparaţie cu minerii români care s-au sinucis incendiindu-se, ar fi o „pierdere colaterală“ suportabilă pentru omenire – ba chiar ne-băgată în… seamă.

Învăţământul este „locul geometric“ de concentrare şi, apoi, de diseminare a teoriilor tuturor valorilor. În consecinţă, din cauza valenţei sale de formare şi educare a cetăţenilor şi, îndeosebi, a tineretului, a forţei de muncă, a cadrelor de conducere la toate nivelurile societăţii, învăţământul este obiectivul strategic prioritar al războiului axiologic. În urmă cu peste douăzeci de ani, contele Alexandre de Marenches avertizase (în zadar, căci nimeni nu e profet în ţara lui, fie el şi conte, fie ea şi Franţa), că războiul atipic nu mai implică ocuparea teritoriului, ci cucerirea minţii şi sufletului oamenilor; iar aceasta necesită ocuparea instituţiilor formatoare de idei, caractere, opinie şi

22 Beatrice Jerome, „Când Vaticanul pune mâna pe C.U.S.“, în L’Evénement du Jeudi, nr. 704,
30 aprilie-6 mai 1998, p. 30.

23 24) Ovidiu Pop, „Biserica Unitariană oficiază cununii unisex“, în Jurnalul de Dimineaţă
(Bihor), nr. 1630, 13 septembrie 2000, p. 7.

18

stări de spirit: Universitatea, Biserica, mass media, partidele, organizaţiile obşteşti etc. – toate acestea cu scopul înlocuirii valorilor naţionale ale statului agresat cu altele, străine şi opuse, pentru a institui o nouă ordine: „În Occident nu se mai învaţă, cum se face în ţările din Est, dragostea de ţară, dragostea de muncă, ci laxismul, indisciplina, nerespectarea vechilor virtuţi, căutarea unor paradisuri artificiale. Într-un cuvânt, ceea ce eu numesc «ordinea invers㻓24. Un fapt extrem de important: contele de Marenches este un autentic naţionalist francez, nu român. Şi nu ne-ar mira să aflăm mai târziu că, deşi anii cât el a dirijat S.D.C.E-ul au semnificat etapa cea mai glorioasă din istoria lui, a fost debarcat de la conducere tocmai fiindcă era prea naţionalist!

Principala formă de mişcare a agresiunilor axiologice este „reforma“ învăţământului. Valoarea deosebită a sistemului de până acum din învăţământul românesc a fost, adeseori, recunoscută de specialiştii străini oneşti şi obiectivi. Recent, ea a fost atestată şi de medaliile de aur obţinute de români la Olimpiada de la Sidney – unde s-a produs o veritabilă agresiune axiologică (dublată de o escrocherie patentă), văzută de toată lumea – şi la Olimpiada de informatică din China. O dovadă certă şi cuantificabilă, în acest sens, este faptul că specialiştii români – în aceste ultime luni îndeosebi cei din informatică – sunt racolaţi de ţări mari şi „democratice“, cu tradiţii, producându-i, astfel, României, o hemoragie de cadre (în care a investit sume uriaşe), privând-o de forţa de muncă superior calificată, necesară relansării economice.

Vectorii principali ai agresiunilor: cadre de conducere din minister, comisiile de evaluare a manualelor aşa-zis „alternative“25, autorii acestora etc. Cazul manualelor de istorie şi de limba română este cunoscut sub aspectul lor scandalos, dar faţetele absconse şi efectele lor nocive se vor revela mai târziu, când efectele asupra noilor generaţii vor fi mult mai greu de înlăturat. De altfel, aceasta este şi explicaţia grabei cu care se „reformează“ învăţământul: pentru ca să se distrugă mai repede sistemul de educaţie naţională de până acum, astfel încât să fie mai greu de corectat. Referitor la devalorizarea Istoriei – „prima carte de învăţătură a unui naţii“, cum spunea Nicolae Bălcescu –, elocvent este cazul tandemului Sorin Mitu-Lucian Boia, cu a lor „teorie“ a „demitizării“ Istoriei României; aceasta, în contrast flagrant cu hiperbolizarea istoriei Hungariei, îndeosebi în acest an al „mileniului“, care „mileniu“, luat la bani mărunţi, nu s-ar întinde cu mult peste un
24 Christine Ockrent, Contele de Marenches, Consilier de taină al Puterii. Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 281-282.

25 Vasile I. Zărnescu, „O sintagmă idioată: manualele alternative“, Timpul – 7 zile, nr. 48-49/1999; idem, în România Mare, nr. 489, 26 noiembrie 1999, p. 20, cu continuare în nr. 490-496; idem, în Ultima oră, nr. 295, 13 decembrie 1999, p. 7, cu continuare în nr. 296-298/1999, 300-313/2000.

19

secol. În acest sens, simptomatic este faptul că, în afară de câţiva mercenari autohtoni, cei mai numeroşi lăudători ai acelor doi istorici români sunt prietenii lor din Hungaria (Moghioria, cum întemeiat propune Iosif Constantin Drăgan).

În domeniul cultic, agresiunea axiologică este îndreptată contra Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.), deoarece, alături de Statul Naţional, este unul din stâlpii de bază ai structurii de rezistenţă a poporului român. Şi aceasta întrucât Biserica Ortodoxă Română predică morala absolută, a cărei expresie laconică este Decalogul. Distrugerea, în perspectivă, a poporului român se face distrugându-i – acum, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă – tineretul, iar acesta este demolat inducându-i-se, ca prim pas, relativizarea şi inversarea valorilor morale, politice, artistice prin manualele fals şi agramat zise „alternative“; apoi, în paşii următori, inculcându-i-se imoralitatea, anarhismul, nihilismul, satanismul. Or, pavăza esenţială a familiei şi, implicit, a tineretului este morala ortodoxă. De aceea, Biserica Ortodoxă Română este ţinta agresorilor de toate calibrele, de la unii ca Mircea Mihăieş, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, H.-R. Patapievici, Dan Pavel etc., până la Departamentul de Stat al S.U.A.

În acest război cultic, alţi vectori importanţi sunt liderii, clerici şi laici, ai cultului catolic oriental de rit bizantin (ex-greco-catolic), reuniţi în Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (P.N.Ţ.C.D.). Aceştia au lansat sloganul diabolic restitutio in integrum. Numai că acest principiu de drept nu are nici o dimensiune teologică – deoarece ar însemna, în consecinţă, revenirea la Ortodoxie a ex-greco-catolicilor –, ci are doar o conotaţie politico-economică: adică numai ei ar avea valoare de conducători şi ţinută morală – în pofida stigmatului generic de duplicitate, de iezuitism, conţinut de hybris-ul din care provin – şi, de aceea, voiau toate funcţiile de conducere şi toate proprietăţile pe care le avuseseră greco-catolicii înainte de 1948 şi, vorba lui Voltaire, încă ceva pe deasupra – toate investiţiile făcute de Stat (de popor) în ultima jumătate de veac în respectivele proprietăţi.

Dar, de la pretenţia restituirii fostelor proprietăţi ale greco-catolicilor – la care ex-greco-catolicii, oricum, nu mai aveau dreptul –, liderii catolicilor orientali de rit bizantin au extins aplicarea respectivului principiu la toate domeniile: la fondul funciar, la păduri, la subsol etc. Numai că, în acest mod, ţărăniştii „naţionalişti“ au creat premisele reinstituirii horthysmului în Transilvania. Ne rezumăm la a releva doar aceste aspecte, deoarece, în vara lui 1999, au apărut două studii pe această temă, aproape exhaustive: „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“, de Theodor V. Alexandru26, şi „Calamitatea României: restitutio in

26 Theodor V. Alexandru, „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic (1)“, Politica, nr. 391, 25 septembrie 1999, pag. 16; continuare în nr. 392-402. Vezi şi: serialul care începe pe http://ro.altermedia.info/general/ilegalitatea-cultului-ex -greco-catolic-1_8709.html#more-8709, continuat în patru episoade; serialul care începe pe http://ro.altermedia.info/politica/impostura-catolicilor-orientali-1_9028.html, continuat în şase episoade; precum şi serialul http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/reinstituirea-

20

integrum“, de Apostol Uceanu27. Le semnalăm pentru acribia lor ştiinţifică şi pentru că sunt unicate în publicistica noastră.

În încheiere, trebuie să subliniem o idee care, multă vreme, va fi insuficient relevată: în cadrul opoziţiei Occident-Orient, Occidentul este prezentat, de obicei, ca fiind catolic. Aceasta este o gravă eroare, care stă la baza unor judecăţi de „valoare“, evident, greşite şi ele. Deoarece Occidentul este preponderent protestant, deci anticatolic. Şi, pe această linie a protestului, a contestaţiei, a „modernizării“ cultice – pornind de la exemplul faimosului aggiornamento al Bisericii romano-catolice –, Occidentul este eminamente sectant, acum existând sute de secte, în continuă proliferare şi de un prozelitism extrem de agresiv. În acest sens, peremptoriu este faptul că, exceptându-l pe J. F. Kennedy – care era catolic –, toţi preşedinţii S.U.A. au fost baptişti. Mai mult, tot în S.U.A. a fost înfiinţată Biserica Satanistă (horribile dictu!), de către hungurul-american Sandor LaVey, această „biserică“ fiind membru cu drepturi depline în Consiliul Mondial al Bisericilor! Nu este, deci, de mirare că „valorile“ promovate de Occident – de la filmele sexy, porno, cu violenţă etc. până la muzica psihedelică, de la apologia corporaţiilor transnaţionale până la idolatrizarea profitului cu orice preţ, de la propaganda făcută „modului de viaţă american“ până la contestarea statului-naţiune –, toate aceste non-valori sunt „valori“ sataniste, mondialiste, globaliste, impuse pentru a institui „ordinea inversă“, în exprimarea contelui de Marenches.

Iată de ce pierde România: pentru că, parafrazând titlul cărţii28 regelui Carol al II-lea – publicată în 1995 de către nepotul său, Paul Lambrino –, România a intrat „în zodia Satanei“, adică în zona de influenţă a Occidentului. Căci războiul axiologic este substituirea valorilor autentice cu falsuri, cu înşelăciuni, este aplicarea în practică a vicleniei Satanei, care pretinde că el, Satana, nu există pentru simplul motiv că el ar fi veritabilul Dumnezeu.

Problema gravă care se pune este când se va trezi lumea şi va cunoaşte adevărul şi, în speţă, când se va deştepta Poporul Român?!
20 noiembrie 2000

ADDENDA

Aşa cum am precizat în preambul, vulnerabilităţile anticipate în acest studiu s-au adeverit şi, din păcate, pericolele prognozate s-au agravat, punând în pericol statalitatea noastră. În acest sens, este elocvent să relev doar câteva dintre

horthysmului-i_8570.html, continuat în trei episoade.

27 Apostol Uceanu, „Calamitatea României: restitutio in integrum (1)“, România Mare, nr. 458, 23 aprilie 1999, p. 6; continuare în nr. 459-483.

28 Regele Carol al II-lea, În Zodia Satanei, reflexiuni asupra politicii internaţionale. Editura Universitaria, 1994.

21

temele de aici, dezvoltate, între timp, în materiale distincte. Tema privind denigrarea României prin făcătura „rom“ am avut-o constant în vedere, iar militantismul meu, susţinut de A.D.R., a fost preluat îndeosebi de Jurnalul Naţional, care a iniţiat cunoscuta campanie pentru înlocuirea vocabulei „rom“ cu cuvântul atestat istoric şi ştiinţific, „ţigan“. Denigrarea României prin comportamentul execrabil al ţiganilor îndeosebi în Europa Occidentală – pe care l-am denunţat inclusiv în studiul „România va deveni groapa de gunoi etnic a Europei“ (vezi episodul http://ro.altermedia.info/minoritati/romania-va-deveni-groapa- de-gunoi-etnic-a-europei-1_21195.html şi următoarele patru) – a devenit atât de indezirabilă încât Senatul a fost nevoit să admită proiectul legii deputatului Silviu Prigoană (care este reluarea proiectului propus, în 2008, de senatorii Gheorghe Funar şi Adrian Păunescu), cum că este necesară revenirea la folosirea cuvântului „ţigan“ şi eliminarea vocabulei „rom“, impusă de ex-miniştrii Andrei Pleşu şi Petre Roman.

Distrugerea economică a ţării prin politica deliberată de dezindustrializare şi de ruinare a agriculturii, prin privatizarea echivalentă cu jefuirea Patrimoniului Naţional, a fost relevată inclusiv în două lucrări importante: Nicolae Belli, „TRANZIŢIA MAI GREA DECÂT UN RĂZBOI “ şi Dionysius Fota, „CUM SE RUINEAZĂ O ECONOMIE NAŢIONALĂ. Prin dezindustrializare, importuri pe datorie şi polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci, precum şi deja celebra carte a lui Joseph Stiglitz, „GLOBALIZAREA. Speranţe şi deziluzii“.

Referitor la înstrăinarea Patrimoniul Naţional prin aplicarea criminală a politicii vindicative restitutio in integrum, este notoriu că a generat atât apariţia „rechinilor imobiliari“, cât şi a pretenţiilor restituţioniste formulate neîntemeiat de minoritarii maghiari, evrei, ţigani ş.a. Iar în aceste zile se reliefează, o dată mai mult, atentatul la suveranitatea României comis, prin politica „paşilor mărunţi“, de către fasciştii din U.D.M.R., care urmăresc secesiunea teritorială şi, implicit, destrămarea ţării, destrămare facilitată de actuala conducere antiromânească, aglutinată în Guvern şi în Parlament. Locul ministrului Hajdu Gabor l-au luat vicepremierul Marko Bela şi pastorul-spion Ladislau (László) Tökés, proţăpit vicepreşedinte al Parlamentului European, fiindcă nu a fost tras în ţeapă când trebuia pentru trădare de ţară. Dar mai este timp!

Cât despre agresiunea F.M.I. – începută în 1978, după eşecul întâlnirii istorice dintre Jimmy Carter şi Nicolae Ceauşescu –, ea s-a accentuat continuu, iar acum F.M.I. pedepseşte România – fiindcă îndrăznise să-şi achite, în 1988, datoria externă! – şi o sileşte să se reîmprumute pe mai multe generaţii, din cauza obedienţei guvernanţilor. Acum toată ţara se află sub ocupaţia băncilor străine.

Statul român mai funcţionează în virtutea inerţiei, ceea ce impune mobilizarea urgentă a patrioţilor pentru salvgardarea Naţiunii Române.

22

22 Decembrie 2010

SURSE

  1. Vasile Zarnescu – „Ubicuitatea razboiului axiologic”.

Related Posts

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro