Tunelurile din Muntii Buzaului – realizate de uriasii care au trait pe teritoriul Romaniei ! Acestea asteapta sa fie revelate oamenilor !

by Muntii Buzaului, dupa celebra Padure Baciu din Cluj Napoca, reprezinta o alta zona speciala a Romaniei. De fapt, daca stam bine sa ne gandim, toata zona Romaniei este speciala. Muntii Buzaului, au fost alesi ca zona pentru cercetari paranormale de catre Cabinetul I – o unitate de paranormali. Aceasta […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Muntii Buzaului, dupa celebra Padure Baciu din Cluj Napoca, reprezinta o alta zona speciala a Romaniei. De fapt, daca stam bine sa ne gandim, toata zona Romaniei este speciala. Muntii Buzaului, au fost alesi ca zona pentru cercetari paranormale de catre Cabinetul I – o unitate de paranormali. Aceasta unitate de paranormali, a luat fiinta din ordinul Elenei Ceausescu, care era foarte interesata de acest domeniu.

tuneluri Muntii Buzaului

Fara indoiala ca aceasta unitate era intr-o legatura permanenta cu Departamentul Zero al Securitatii Statului, intre cele doua structuri realizandu-se un veritabil schimb de informatii. Cele mai importante evenimente ale Departamentului erau cele numite „evenimente K” – evenimente paranormale, bizare, care luau o turnura spectaculoasa si nu puteau fi blocate informational, in sensul ca ele „scapau” si in presa.

In CNST era un departament care avea in plan cercetarea acestor fenomene paranormale si experimentarea lor. Cei din CNST, intocmeau rapoarte sub „Cod Zero”, ce erau trimise Elenei Ceausescu. Aceasta le distribuia apoi la trei subordonati. Doi dintre acestia lucrau in DSS. La unul ajungeau zonele cu zacaminte strategice (uraniu, petrol etc.) – descoperite prin perceptie extrasenzoriala, iar la celalalt ajungeau anumite inventii, de care se ocupa apoi Institutul de Tehnologie Avansata. Al treilea se ocupa de interes personal al tovarasei. Aici era si o stare de tensiune, in sensul ca cei care alcatuiau Cabinetul I, erau spionati de catre Cabinetul II.

Cercetatorul Vasile Rudan, unul dintre cel mai buni oameni in domeniul radiesteziei, biolocatiei, respectiv parapsihologie, a lucrat sub contract strict la aceasta unitate de paranormali. Acesta a condus experimente extrasenzoriale cu copii superdotati, iar rapoartele, fotografiile si negativele, precum si filmele erau predate unitatii respective. El nu avea voie sa opreasca nimic.

Tunelurile din Muntii Buzaului !

De pe site-ul Antena 3 aflam o serie de informatii, din partea unui localnic, care locuieste in satul Stroeasca, din nordul judetului Buzau, acesta vorbind despre tunelurile gigant din aceasta zona. Acestea ar avea o vechime de 6.000 de ani si o lungime de 8 km.

Unul dintre cele trei tuneluri din Sala Proiectiilor, din interiorul Masivului Bucegi, ce are o corespondenta cu o structura care se afla in interiorul unui munte din Podisul Tibet, care este mai mica si nu atat de complexa ca cea din Masivul Bucegi, are la randul sau ramificatii secundare care conduc tocmai in Muntii Buzaului, iar o alta se indreapta spre si face conexiunea cu structura din subsolul Irakului, langa Bagdad, descoperita in aprilie 2003. De la aceasta, in continuare, mai exista o ramificatie pana in subsolul podisului Gobi din Mongolia.

Citez:

„M-am nascut in Stroeasca, un sat de munte din nordul judetului Buzau; de la noi, din curte, in diminetile limpezi, se vede varful Siriu. Si despre acesta exista o multime de legende si de credinte ciudate, dar locul straniu despre care m-am decis sa va scriu este altul.

La nord de Stroeasca, peste o culme muntoasa careia i se spune Casa Hotilor, incepe un drum forestier. Este singura legatura cu lumea a unui catun, Putul Vechi, aflat la nu mai mult de trei kilometri de sat. Pe vremea copilariei mele, acolo nu mai locuiau decat vreo douazeci de familii.
Cand eram pusti, cea mai mare distractie a baietilor din sat erau excursiile pana in Putul Vechi, dar nu pe drumul forestier, ci de-a dreptul prin locul cel mai periculos din imprejurimile noastre, Codrul Todoruselor.

Cate povesti n-am auzit despre aceasta padure…
Bunicul imi spunea ca, pe vremurile strabunicului sau, codrul primise acest nume deoarece in noaptea de Todoruse a unui an din secolul trecut, deasupra padurii fusesera vazute lumini ciudate si toti satenii fusesera convinsi ca erau San Toaderii care se intalneau cu Rusaliile.
– Mai baiete, imi mai spunea bunicul, tu, daca ai de gand sa te duci pe acolo, sa mergi doar la amiaza si sa ai mereu o cruce la tine… Noaptea, sa nu calci prin codrul acela, cum fac copiii fara minte! Unchiul tau era om in toata firea si tot s-a dus noaptea in padure, sa puna capcane; nu s-a mai intors…

Am fost si eu un copil fara minte; inca de pe la opt, noua ani, am inceput sa intru cu baietii in padurea cu pricina. Treceam de Casa Hotilor, unde se afla ruinele unui adapost al haiducilor si, in loc sa o luam pe carare, coboram in valea in care se intinde codrul.

Este cea mai stranie padure pe care am vazut-o in viata mea. Asezata intr-o caldare stancoasa, locul cel mai misterios si, in acelasi timp, cel mai periculos este mijlocul ei. Dar surprizele nu lipsesc nici pana acolo: in primul rand, de fiecare data cand am intrat in el, codrul era de o tacere inspaimantatoare. Parca nici o vietuitoare, nici macar o pasare n-ar fi vrut sa locuiasca sub crengile sale.

Fie vara, fie iarna, cu cat te apropii de centru, temperatura este tot mai putin influentata de exterior, iar in mijloc, in plina luna decembrie, noi, copiii, eram nevoiti sa ne scoatem cojoacele din pricina caldurii.
Acolo, in miezul padurii, este o vaiuga in care se afla o portiune stancoasa; nu exista nici un izvor, dar se aude in permanenta sipotul unor ape subterane. Printre acele stanci, eu si Nicu, prietenul meu cel mai bun din copilarie, am descoperit intrarea in lumea misterioasa de sub padure.

Era intr-o zi de primavara, in 1974 sau ’75…. In noaptea dinainte avusesem parte de-o furtuna zdravana. Pe la pranz, am ajuns in vaiuga si am gasit un stejar doborat de vant; o parte din trunchi, in cadere, mutase un bolovan si, in locul acestuia, am gasit un put. Era de fapt o groapa, cu diametrul de aproape trei metri, mascata pana atunci de acea piatra uriasa.

Aveam vreo 14 ani si eram amandoi curiosi din fire. Ne-am holbat ce ne-am holbat, apoi, a doua zi, am venit cu o franghie din sat si ne-am coborat in put. Si acum imi amintesc scena: pe masura ce coboram, se facea tot mai cald, de parca eram acasa, langa soba. Dar cel mai ciudat era faptul ca o lumina – verzui-fosforescenta as spune astazi – parea sa izvorasca de-a dreptul din peretii putului; acestia, n-am sa uit niciodata, erau sapati in stanca, dar atat de bine sapati, incat n-am gasit nici o asperitate de care sa ne agatam.

La vreo 4-5 metri adancime, am dat de o galerie si am pornit-o la dreapta ei. Aceeasi lumina ne inconjura, venind de peste tot si de nicaieri. Am mers mai bine de 100 de metri pana am dat de o sala imensa.
Va rog sa ma credeti, nu exagerez cu nimic, nu era deloc mai mica decat sala Amfiteatru a Teatrului National din Capitala. Si era toata sapata in piatra, dar cu zidurile finisate uimitor de bine.
In aceeasi lumina verzuie am vazut, pe ambele laturi ale salii, un fel de mese, tot in piatra sapate. Pe fiecare dintre ele era asezat un schelet…
Atunci am inghetat de frica: erau schelete, pareau umane, numai ca… aveau cel putin trei-patru metri lungime. Altfel spus, fiintele acelea avusesera de doua ori inaltimea unui om normal”, povesteste Iulian Dragnea, pentru revista „Destine”.”[1]

Ce povesteste acest om, referitor la sala imensa in care a ajuns, mergand prin tunel, este similar cu ceea ce ne spune Radu Cinamar, referitor la Marea Descoperire din Muntii Bucegi, efectuata in August 2003. Descoperirea din Bucegi, a zguduit intreg esafondul celei mai mari puteri, care este SUA si a instituit imediat un secret mondial, americanii preluand, incet, dar sigur, controlul asupra acelei locatii secrete din Bucegi, unde se afla si astazi, pazind intregul Complex Subteran.

Mai multe pe larg aici -> http://www.fara-secrete.ro/descoperirea-din-bucegi-din-anul-2003-cea-mai-mare-descoperire-arheologica-de-pe-planeta-si-din-toate-timpurile.

Uriasii din Muntii Buzaului – un secret ce asteapta sa fie revelat !

Nici zona Muntilor Buzaului, nu este ocolita de scheletele, de uriasi. Sa luam de exemplu, satul Scaieni, locul unde a fost prezent si Vasile Rudan, la deshumarea acestor schelete imense, dupa cum scrie si Efemeride.ro:

„Scăieni este o aşezare străveche situată în munţii Buzăului, atestata că obşte moşnenească pe la 1600. Sătenii spun că, în vremuri de demult, pe când zmeii se băteau prin fundăturile pădurilor, acolo fusese o „aşezare tătărască“, adică locuită de uriaşi. Necropola acelui sat pierdut în negura timpului este plină de schelete umane ce măsoară în jur de 2,40 m.

În România, există nenumărate mărturii despre o civilizaţie a uriaşilor. Practic, fiecare zonă a ţării are povesti despre eroi de staturi formidabile, novaci, cum li se spune în unele locuri. Dar nu numai legendele noastre vorbesc despre aceştia.

Necropola uriașilor

Satul Scăieni este cel mai vechi din întreaga zonă a Boziorului. Câteva case răsfirate pe o culme şi coborând pe uliţe atât de abrupte, încât greu te păstrezi drept, o imagine dezolantă a ceea ce a fost odată. Echipa de la Ziarul este însoţită de cercetătorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul că „poveştile“ oamenilor din comună Bozioru despre uriaşii care au locuit pe acele meleaguri au şi dovadă concretă: o necropolă cu schelete de uriaşi. Aceasta a fost descoperită întâmplător, în urmă cu peste 20 de ani, când s-a hotărât că în Scăieni să se planteze o livadă de meri. Săpând pe o colină, sătenii au descoperit schelete uriaşe, măsurând în jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Drăgoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la faţa locului. Până la „culmea“ unde fuseseră plantaţi pomii, coborâm în pantă abruptă, pe o uliţă înecată de noroi. O dată ajunşi, nea Ilie ne arată întreaga livadă, care acum nu mai rodeşte: „Peste tot sunt mormintele uriaşilor. Făceam gropi, să plantăm puieţii, când dau de o căpăţână de om mare cât un dovleac de prăsilă. Nici că mai văzusem aşa ceva. Ne uităm toţi cruciţi. Sap mai departe şi dau şi de nişte oase de la picioare, cât aracii de vie. O namilă de om fusese răposatul. Noi ştiam că aici, demult, fusese un sat tătărăsc, bătrânii vorbeau şi de oameni înalţi că brazii, dar credeam că e doar o vorbă. Uite că nu a fost doar vorba“.

Merele cât pepenii

Au găsit multe morminte. Unde săpau, dădeau de ele. Au scos doar câteva, restul le-au lăsat să se odihnească în pământ, săpând rândurile în aşa fel încât să le ocolească. Erau numai schelete? „Şi cioburi“, ne lămureşte nea Ilie. Adică fragmente de olărie. Nu a suscitat interes autorităţilor sau arheologilor? „Păi, în plan era să se planteze livadă. Am strâns scheletele şi cioburile şi le-am predat, au fost duse la muzeu, am auzit că au ajuns la Bucureşti. Au fost şi măsurate. Aveau în jur de 2,40 metri“. De atunci, nimeni n-a mai dat importanţă necropolei de uriaşi, de parcă ar fi fost ceva obişnuit, la ordinea zilei. Pentru sătenii din Scăieni, chiar nu mai reprezintă o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recoltă de mere. „Deşi erau un soi obişnuit, fructele s-au făcut mari cât nişte pepenaşi. Ne-am gândit că din cauza uriaşilor îngropaţi aici“. Ilie Drăgoi se oferă să sape, să ne arate şi nouă un schelet, dar trebuie să urce iar uliţa aceea abruptă, să ia de acasă o lopată, un hârleţ. Când să plece, se întunecă din senin şi începe un vânt aprig ce ne dă fiori. Locul devine parcă o imagine din filmele cu strigoi. Mai teamă ne e de drumul desfundat care coboară în Bozioru. Dacă începea ploaia, aveam şanse să rămânem pe acolo. Renunţăm şi, cum ajungem la drumul principal, vremea se îndreaptă la fel de brusc. Vântul se opreşte şi apare soarele. Ce să fi fost asta? „Nimic“, ne linişteşte nea Ilie. „Aşa e pe aici“.

Moșnenii din Scăieni

Moşnenii constituie o populaţie foarte veche, organizată mai întâi pe familii, apoi în obşti, care, în timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De moşnenii stabiliţi în partea superioară a râului Buzău pomenesc şi cronicarii antici. Pliniu îi numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci şi-i localiza lângă ţinutul colchilor ( astăzi Colţi, în vecinătatea ţinutului vechilor moşneni). Locuinţele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte înalte şi aveau formă de turn, denumite astăzi „cule“. Ele erau construite din trunchiuri întregi de copaci, tăiaţi la o margine de pădure. „Talpă“ turnului sau fundaţia era formată din primii patru copaci doborâţi – cărora din tăiere li se dădea direcţia de cădere – sub care se aşezau pietre mari. Şi astăzi sătenii din Scăieni păstrează acelaşi mod de construcţie a temeliei, fără să se respecte canoanele străvechi, pentru care era nevoie de o forţă deosebită, pe care numai uriaşii o aveau. Familiile de moşneni au dat cei mai buni căpitani lui Negru Vodă, enigmaticul erou despre care există o mulţime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune că acest Negru Voda avea şi el o înălţime impresionantă, judecând după „scaunele“ sale săpate în stânci, pe culmile munţilor din zonă. Moşnenii ( sau muntenii cum li se spune astăzi) erau păstrătorii multor „tainiţe“.

Stâlpii tăineței

Fiind o zonă des călcată de triburi cotropitoare, moşnenii organizaseră un sistem foarte eficient de apărare, bazat pe puncte de supraveghere aşezate pe cele mai înalte culmi, tuneluri subterane care ieşeau în peşteri cu galerii mari, unde se puteau adăposti sătenii cu vite cu tot şi pâlcuri de călăreţi care ştiau cum să răsară că din pământ asupra năvălitorilor şi să dispară apoi că înghiţiţi de ceaţă. Reţeaua de „tainiţe“ folosite de moşneni şi de căpitanii lui Negru Voda era foarte veche, după cum reiese din „Legendele plaiului“, povestiri din bătrâni culese de Ilie Mandricel, profesor de romana în comună Bozioru. „Două subterane construite sub nişte stânci enorme datează de pe vremea tătarilor“. Vom vedea despre care „tătari“ este vorba. Pentru vechii locuitori, ascunzătorile ideale erau aşezările rupestre şi pădurile seculare, dintre care pădurea Tainiţa, de pe muntele cu acelaşi nume, era cea mai sigură, fiind şi astăzi foarte greu de străbătut. Aici se afla Stâlpii Tainiţei, „stâlpi colosali de piatră care se ridică în formă de coloane în mijlocul pădurii inaccesibile“ şi care nu au putut fi cercetaţi, deoarece nu se poate ajunge până la ei. Cine a săpat tunelurile prin piatră dură, cine a ridicat acei stâlpi în inima pădurii, cine a sculptat pe stânci, la mari înălţimi, „scaunele“ domneşti? Toţi oamenii spun că tătarii. Dar nu poporul de năvălitori, ci „ceilalţi“, care au trăit mult înaintea moşnenilor şi de la care aceştia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descoperă vestigii ale acestei civilizaţii preistorice sunt numite în popor „sălişti tătărăşti“. Cum este şi Siliştea Scăienilor.

Tătarii

Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase şi nobile triburi ale vechimii: teutarii, cărora le mai spunea şi tartari sau ţâţâni. Din aceste denumiri derivă „tătarii“, cu înţelesul de „tătâni“, străbuni, neavând nici o legătură cu tribul nomad care a apărut în istorie multe secole mai târziu. Acelor „teutari“ străbuni li se atribuie tumulele (movile ţuguiate din pământ, care indică morminte) şi fortificaţiile munţilor Carpaţi, acele ziduri ciclopice ce se întind pe culmile muntoase, ale căror ruine se văd şi astăzi între Turnu Roşu, Sibiu, Miercurea, Sebeş, Orăştie, Haţeg, Vulcan şi-n munţii Buzăului. Peste tot unde se găsesc aceste fortificaţii, împreună cu cioburi de vase purtând simboluri stranii, oamenii spun că acestea au aparţinut uriaşilor sau tătarilor străvechi. Homer relatează că aceştia erau „favoriţii zeilor“ şi că îi întreceau pe toţi în înălţime, forţa şi frumuseţe“, de aceea erau dăruiţi cu o viaţă mai lungă decât toţi ceilalţi oameni. Ei au fost cei dintâi care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au înălţat dolmene şi menhire şi au confecţionat cel mai frumos cizelate unelte din piatră. Aristotel le atribuie cele dintâi construcţii sub formă de turnuri şi fortificaţiile ciclopice de apărare, ridicate pe culmi.”[2]

Disparitia din 1981, din comuna Bozioru, catunul Nucu, a doi alpinisti ce au atins un obiect !

Unul dintre fraţi a urcat pană pe la trei sferturi din înălţimea stâncii, unde a observat nişte semne bizare săpate în piatră şi aproape complet erodate de tre¬cerea timpului. Când a ajuns sus, pe platforma îngustă a stâncii, s-a aplecat şi a ridicat un obiect ciudat de culoare galbenă, care semăna cu un lanţ, dar în clipa următoare a dispărut brusc sub privirea înmărmurită a fratelui său care se afla pe sol, la baza stâncii. A fost alertată Miliţia locală şi au fost anunţaţi părinţii, la Brăila. Iniţial, autorităţile l-au bănuit pe cel care i-a chemat că le ascunde adevărul. Chiar 1-au ameninţat, crezând că-şi bate joc de ei. însă tatăl, fost alpinist, a escaladat şi el stânca, a ridicat obiectul respectiv şi a dispărut instantaneu în faţa a mai mult de zece martori.

Cazul a luat o turnură periculoasă; au sosit imediat la faţa locului mai mulţi ofiţeri de Securitate de la Bucureşti, care au anunţat DZ în aceeaşi seară. Zona a fost izolată de către o echipă militară pe o rază de o sută de metri în jurul stâncii. Reprezentanţii unei alte Direcţii din Securitate s-au ocupat în următoarele zile cu dezin¬formarea sătenilor şi liniştirea martorilor oculari. Cunosc toate aceste detalii din dosarul ultrasecret al evenimentului respectiv, pe care 1-am studiat ulterior, după Revoluţie. Acum douăzeci de ani încă nu aveam acces la astfel de operaţiuni, fiind doar un copil care venise la baza din B… de puţin timp. Se pare totuşi că unele aspecte au mai „transpirat” prin presă la mulţi ani după aceea, probabil datorită faptului că în acel loc au venit atunci câteva personalităţi politice şi din domenul ştiinţei.

Situaţiile de acest gen, care nu pot fi blocate informaţional în mod complet de la început, sunt înregis¬trate cu un cod special şi sunt numite „evenimente de tip K”. Ele reprezintă de obicei situaţii limită, care nu pot fi prevăzute în totalitate sau care dau naştere la diverse alte complicaţii.
În zilele următoare au survolat cu elicopterul stânca respectivă; „obiectul” era, de fapt, un gen de pârghie ancorată în piatra stâncii, fără a se putea stabili însă cine, cum şi de ce a realizat aceasta. Scrierea de pe peretele stâncii a rămas complet necunoscută, chiar dacă au fost trimise numeroase fotografii cu semnele respective, pentru a fi studiate la cele mai prestigioase instituţii de profil din lume. Deşi existau anumite similitudini de formă, nimeni nu a putut totuşi să găsească o corespondenţă clară cu vreuna dintre scrierile din antichitate.

Păreau foarte vechi, dar încă se mai observau, fiind în mare parte acoperite de muşchi de stâncă. Fiind pe atunci oarecum lipsiţi de experienţă şi presaţi de panica creată, cei responsabili au decis să dinamiteze stânca, însă ulterior s-a aflat că acela a fost un ordin dat de puterea de la Bucureşti, în prezent, la două¬zeci de ani de la dramaticul incident, locul este complet curăţat. Cei doi bărbaţi dispăruţi nu au mai revenit niciodată. Foarte interesant a fost faptul că, după ce au aruncat stânca în aer, în locul ei a continuat să rămână un contur străveziu de culoare verde deschis, ca un abur uşor. După câteva zile, însă, a dispărut şi el.

O confirmare a acestor evenimente (descrise de Radu Cinamar în cartea sa, aparuta în vara anului 2004) o gasim chiar într-un cotidian (ziarul Ziarul) unde se relateaza pe larg despre misterioasele disparitii. Interesant este faptul ca articolul respectiv de pe ziarul “ziarul”, nu mai este disponibil, oare de ce? Articolul era disponibil la aceasta adresa http://ww25.ziarulcn.com/article/masina-timpului-52074.html

Iata un citat semnificativ: “O prima referire la astfel de disparitii face Dan Fodor, în Monitorul de Iasi. El relateaza despre doi braileni (sursa reporterului i-a cerut sa nu le dezvaluie numele), care, în anul 1980, au plecat spre catunul Nucu, dar, într-un loc numit “La Tâharie”, unul dintre ei s-a gândit sa faca o urcare pe una dintre stâncile cu forme ciudate din zona. Folosind echipamente de alpinism, tânarul a urcat pâna în vârf, de unde a strigat la prietenul sau:

“Uite ce am gasit!”.

S-a aplecat, a ridicat ceva ce parea a fi un lant metalic si… a disparut. O vreme, cel ramas jos a asteptat ca prietenul sau sa termine cu glumele, apoi s-a convins ca s-a întâmplat ceva cumplit. L-a anuntat pe fratele disparutului, care a sosit din Braila cu o echipa de zece insi, câtiva dintre ei lucrând în Ministerul de Interne. Chiar fratele disparutului a urcat pe stânca. A gasit si el lantul metalic, pe care l-a ridicat si… a disparut si el. Nimeni n-a mai îndraznit sa repete “figura”. Cei doi frati, cautati în zadar prin împrejurimi, n-au mai aparut niciodata.”

În primavara anului 1990, Cezar Brad a fost numit director tehnic al DZ, iar în 1992 au fost clarificate raporturile dintre DZ si Presedintia României. Seful statului, carpa KGB-ista, Iliescu, a ordonat subordonarea totala si politizarea DZ; însa Cezar i-a prezentat câteva din realitatile socante care au fost descoperite de-a lungul timpului si implicatiile lor enorme în stabilitatea tarii, astfel încât buimaceala Presedintelui a facut loc unui acord asemanator celui vechi, în care DZ este cvasi-independent.”

Pornind de la aceste date concrete, dezvaluite si de alte persoane implicate la vremea respectiva in astfel de activitati, descoperim ca „evenimentele K“ ale misteriosului Departament Zero al Securitatii se confunda cu activitatile acelei unitati de paranormali a Armatei, cu baza in Muntii Buzaului, subordonata generalului Ilie Ceausescu. Cercetatorul Vasile Rudan, specialist in perceptie extrasenzoriala, a lucrat sub contract strict pentru aceasta unitate. A condus experimente extrasenzoriale cu copii superdotati, iar rapoartele, fotografiile si negativele, precum si filmele erau predate unitatii respective. Nu avea voie sa opreasca nimic. La inceputul anilor ’80, Vasile Rudan s-a aflat intr-o situatie de-a dreptul jenanta. Tocmai terminase un experiment, pregatise raportul si filmele, cum facea de obicei, urmand sa le predea.

Dar, surpriza! Si-a gasit camera unde se cazase in Bozioru – catun Nucu – devastata si toate materialele disparute, in mapa fiind pusa maculatura. Cine i le furase? Norocul lui a fost ca si cei din unitate observasera niste personaje foarte curioase, dotate cu jeep-uri Aro si statii de comunicatie, dotari specifice Securitatii, care monitorizau activitatile din Bozioru. Cine erau acesti „men in black”, de isi permiteau sa supravegheze o unitate ultrasecreta a Armatei, care raporta direct lui Ceausescu ?!

Mai multe cititi aici -> http://www.fara-secrete.ro/misterioasa-disparitie-din-anul-1981-din-intorsura-buzaului.

Ceata Albastra din Muntii Buzaului – vinovata pentru disparitiile si teleportarile din zona !

Dincolo de tuneluri si uriasi, care sunt destul de evidente, chiar si pentru cei mai sceptici, trebuie pus in discutie „Ceata Albastra”, un fenomen, considerat fie „bizar”, fie „paranormal”, pentru ca aceasta depaseste tot ce inseamna stiinta oficiala.

In urma unor teste experimentale efectuate intre 1978 – 1981, in regiunea Bozioru, a rezultat ca in anumite situatii cand se intruneste un numar nedeterminat de factori electromagnetici (geomagnetici, biofizici si de alta natura) este posibila disparitia instantanee a unor persoane. In aceasta zona au loc unele fenomene paranormale ce inca nu pot fi explicate prin legile fizicii asa cum le cunoastem in prezent. Inexplicabila este si „ceata albastra”, stralucitoare, cu irizari ciudate, care se manifesta sub forma de cupola, masurata cu un dispozitiv pentru radiatii luminoase si avand 28.000 de grade Kelvin.

Acest fenomen este insotit de o concentrare a infrasunetelor de foarte joasa frecventa (3, 4 Hz) si de un zgomot de fond foarte suparator pentru fiintele vii. Omul poate avea stare de greata, cefalee, simte ca ii vibreaza toate celulele. In acele momente pot aparea halucinatii, vizuale si auditive. In cazul in care subiectul uman depaseste o limita de siguranta, el poate fi „aspirat” violent in interiorul acelei ceti albastre, care ia forma unui vartej relativ orizontal. Doi subiecti umani voluntari, dintre care un fizician, au descris in mod similar ce li s-a intamplat in timpul „aspiratiei”, experimentele fiind facute la un interval de doi ani.

Apropierea de ceata albastra creeaza o stare de teama ce se transforma treptat in spaima incontrolabila, cand subiectul este aspirat cu violenta intr-un tunel energetic turbionar, la capatul caruia se vede o lumina alba, stralucitoare. Invitat in 2006 la emisiunea „Miezul problemei” , domnul Vasile Rudan a relatat experimentele, intamplarile si misterele din Muntii Buzaului.

Mai multe pe larg aici-> http://www.fara-secrete.ro/ceata-albastra-din-muntii-buzaului-provoaca-disparitii-si-teleportari-fiind-atent-studiata-de-oamenii-de-stiinta.

SURSE

1. http://www.antena3.ro/show/bizar/ce-s-a-gasit-intr-o-padure-din-romania-sunt-tuneluri-uriase-perfect-construite-acum-sase-milenii-ce-277168.html

2. http://www.efemeride.ro/misterul-gigantilor-din-scaieni

Related Posts

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro