Religia şi spiritualitatea geto-dacilor

by „Locul central în panteonul zeităţilor traco-dacice este ocupat de Zamolxis (alte forme ale numelui fiind şi Salmoxis, Zalmoxis, Samolxis etc.). Porphiros, încercând să explice etimologia numelui Zamolxis, opinează că acesta ar proveni de la cuvântul trac zalmos, cu înţelesul de piele sau blană, explicaţie inspirată, probabil, de legenda potrivit […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

„Locul central în panteonul zeităţilor traco-dacice este ocupat de Zamolxis (alte forme ale numelui fiind şi Salmoxis, Zalmoxis, Samolxis etc.). Porphiros, încercând să explice etimologia numelui Zamolxis, opinează că acesta ar proveni de la cuvântul trac zalmos, cu înţelesul de piele sau blană, explicaţie inspirată, probabil, de legenda potrivit căreia, la naşterea sa, ar fi fost înfăşat într-o blană de urs.

Alte teorii cu privire la înţelesul numelui sau pot fi regăsite la autori precum Matthäus Prätorius şi Paul Kretschmer, care au avansat ipoteza legăturii dintre numele zeului dac şi cuvântul trac zemelen (pământ), idee pornită de la o posibilă confuzie a lui Zalmoxis cu zeul lituanian al pământului, Zameluks.

De asemenea, o altă variantă încă discutată ar fi cea a asocierii lui Zamolxis cu o zeitate solară. „Papyrus de Toura”, descoperit în anul 1941 la Toura, o localitate situată în apropiere de Cairo, menţionează numele zeului geto-dac Zamolxis, atribuindu-i o origine scitică, această confuzie fiind întâlnită la mai mulţi autori antici. Hellanicos, contemporanul mai tânăr al lui Herodot, arată în lucrarea Obiceiuri barbare: „scitul, fiind robul lui Pitagora, întorcându-se la el în ţară, a dat oamenilor învăţături cu privire la nemurirea sufletului”.

De unii autori antici este considerat rege şi mare preot, discipol al lui Pitagora şi deţinător al unor cunoştinte care, la vremea respectivă, au făcut ca poporul său să-l zeifice după moarte. Primul autor antic ce vorbeşte despre existenţa pământeană a lui Zamolxis este Herodot, acesta povestind cum zeul dac, pe când vieţuia printre ai săi, i-a învăţat pe aceştia despre nemurirea sufletului.

Lucian Blaga, (în Getica, în Saeculum. Revistă de filozofie, Sibiu, I, 4,1943), vorbind despre nemurire la geto-daci, precizează: „Getul nu se fereşte să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el speră să obţină o nemurire a dubletului său corporal. Nemurirea îl preocupă nu atât ca un lucru de la sine înţeles, ci mai curând ca un ceva de dobândit pe o cale oarecare, unde totdeauna magia intervine într-un fel […] dacă nemurirea ar fi un atribut al «spiritului», o însuşire firească, genuină a acestuia, n-ar mai fi nevoie de nicio magie farmacologică. Se pare, de altfel, că preoţii geţi, ca şi druizii la celţi, erau impresionanţi meşteri ai magiei.”

Peştera Polovragi

Peştera Polovragi

Atât de important se pare că era Zamolxis printre ceilalţi daci încât, vreme de trei ani, perioada în care s-ar fi retras şi ar fi locuit izolat, în nişte încăperi subpământene construite la porunca sa, poporul sau l-ar fi jelit cerându-i reîntoarcere, lucru întâmplat în al patrulea an, povesteşte autorul grec.

Poveştile ce au ajuns până la noi susţin că acest loc ar fi, de fapt, Peşterea Polovragi de astăzi. Dispariţia (ocultarea) şi reapariţia (epifania) au fost interpretate de omul de ştiinţă de astăzi ca semnul cel mai clar al unui ritual iniţiatic; a coborî în Infern înseamnă a cunoaşte „moartea iniţiatică”, experienţă necesară înainte de a întemeia un nou mod de existenţă (rege mesianic, profet, mag, legislator), arată Ioan Marius Grec, în lucrarea “Zamolxis sau religia geto-dacilor între mit şi realitate“.

Un alt autor antic, anume Strabon, relatează că zeul dac ar fi trăit ca muritor cândva, fiind un discipol al lui Pitagora, de la care a preluat vaste cunoştinte pe care le-a transmis unui grup de iniţiaţi din ţara sa o dată cu întoarcerea în patria natală.

De asemenea, istorisiri despre el găsim şi în lucrările lui Didor şi Iordanes, ambii autori văzând în Zamolxis un reformator care, pe lângă normele morale impuse poporului său, a lăsat moştenire acestuia şi un sistem de legi, care, se pare, ar fi stat la baza amplei reforme sociale şi morale din vremea lui Burebista şi Deceneu. Foarte clar în relatări cu privire la zeul geto-dac este şi Iamblichos care afirmă că “Zamolxis le-a întocmit legile şi a îndemnat la bărbaţie pe concetăţenii săi , convingându-i că sufletul este nemuritor..Şi pentru că a învăţat pe geţi aceste lucruri şi le-a scris legile, este socotit la ei drept cel mai mare dintre zei”.

Legătura dintre Zamolxis şi Pitagora este amintită şi de Hesychios din Alexandria, care preia informaţia de la Herodot: “Despre acesta (Zamolxis), Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pythagoras, că apoi a fost eliberat şi s-a înapoiat cu corabia în ţinuturile sale de baştină, unde a propagat învăţături despre un trai mai înţelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntaşi atenieni şi i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri.”

Mircea Eliade, în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, precizează că „grecii din Hellespont sau Herodot însuşi integraseră tot ce aflaseră despre Zalmoxis, despre doctrina şi cultul său într-un orizont spiritual de structură pitagoriciană. Or aceasta înseamnă că acest cult al zeului geto-dac comportă credinţa în imortalitatea sufletului şi anumite rituri de tip iniţiatic.

Dincolo de raţionalismul şi evhemerismul lui Herodot sau a informatorilor săi, se ghiceşte caracterul misteric al cultului. Acesta este poate motivul pentru care Herodot ezită să dea amănunte (dacă -ceea ce nu e însă sigur- cei de la care aflase aceste lucruri i le spuseseră cu adevărat): discreţia sa à propos de Mistere este bine cunoscută. Dar Herodot recunoaşte că el nu crede în istoria cu Zamolxis sclav al lui Pitagora şi că, dimpotrivă, el e convins de anterioritatea daimonului get, şi acest detaliu este important.”

Sarmizegetusa Regia, zona sacră

Sarmizegetusa Regia, zona sacră

Religia geto-dacilor avea drept norme principale câteva elemente cu manifestări practice în cadrul cultului şi al ritualurilor: credinţa în Zamolxis, resurecţia ciclică a zeului suprem (concept asemănător unor credinţe egiptene), ritualuri privind “imortalizarea” şi iniţierea. De asemenea, se pare că muzica avea un rol important în practicile cu caracter religios. Un obicei religios, atestat de o serie de autori, era cel al sacrificării umane ritualice.

Concret, o dată la câţiva ani (Herodot vorbeşte despre acest ritual ca fiind practicat din cinci în cinci ani) sau în preajma pericolelor, dacii alegeau un mesager, dintre tinerii consideraţi de înaltă ţinută morală, căruia îi încredinţau rugăminţile catre zeu, după care acesta, la finalul unei procesiuni, era aruncat în suliţe, moartea sa uşoara fiind un semn că zeul le-a ascultat rugile, în timp ce decesul în chinuri ar fi însemnat că Zamolxis nu a primit jertfa. Ritualul jertfei pare să aibă rădăcini în unele practici arhaice indo-europene, care urmăreau obţinerea, din partea zeităţilor, a unor semne de bunăvoinţă şi ajutor în faţa pericolelor, a calamităţilor naturale sau pentru a obţine recolte bogate.

Zeitatea supremă, Zamolxis (chtonian) este adeseori confundată cu Gebeleizis (uranian), cel puţin în scrierile lui Herodot. În prezent, caracterul politeist cu tentă henoteistă al religiei geto-dacilor este susţinut de tot mai mulţi specialişti, monoteismul neavând o susţinere ştiinţifică solidă, potrivit lui Ioan Marius Grec.

Alţi autori sunt de părere că Zamolxis ar fi fost un mijlocitor între o zeitate, care-l precedă ca timp, şi poporul geto-dac. Diodor din Sicilia afirma, cu privire la acest aspect, că “Zalmoxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitate lor.”  Existenţa unei zeităţi supreme, alta în afară de Zamolxis, este susţinuta şi de faptul că acesta din urmă îi învăţa pe daci că o viatţă dusă după perceptele promovate de el asigura, după moarte, trecerea într-un loc în care spiritul celui decedat are parte de “toate bunătăţile”, notează Herodot în Istorii, IV, loc care este de aşteptat să fi fost creat de o entitate spirituală superioară, ci nu de una materială, umană.

Strabon, la rândul său, arată că „Zalmoxis, în cele din urmă, l-a înduplecat pe rege să împărtăşească domnia cu el, întrucât este în stare să le vestească vrerile zeilor” (Geografia, VII). Potrivit acestor teorii, Zamolxis ar putea fi privit mai degrabă ca un întemeietor al unei religii care propovăduia salvarea sufletelor după moartea fizică, asemeni lui Moise, nu drept zeitate.

De altfel, atributele lui Zamolxis, precum profet, mare preot, asociat la domnie, filosof, atestă un caracter uman, superior, e drept, dar nu divin al acestuia. Analizând practicile religioase în lumea cunoscută la acea vreme, cercetătorii au sesizat multe elemente comune între religia geto-dacilor, unele particularităţi ale cultelor celtice, percepte eseniene şi elemente ale religie egiptene.  Importanţa lui Zamolxis în contextul religiilor antice este recunoscută de o serie de autori din vechime. Destul de clar este Diodor din Sicilia atunci când vorbeşte despre trei mari profeţi ai omenirii Zarathrusta al perşilor, Zamolxis al geţilor si Moise al evreilor.

IMPORTANT! AJUTĂ ŞI TU LA CERCETAREA CULTURII CUCUTENI ŞI SPRIJINĂ DEMARAREA LUCRĂRILOR PE ŞANTIERUL ARHEOLOGIC DE LA HÂNDREŞTI. AFLĂ CUM, aici http://www.vatra-daciei.ro/proiectul-handresti/sustine-proiectul_handresti/

Sfântul lie din iconografia creştină ar putea să aibă un "strămoş" în Gebeleizis

Sfântul Ilie din iconografia creştină ar putea să aibă un “strămoş” în Gebeleizis

În afară de Zamolxis, autori precum Virgiliu sau Iordanes, de pildă, amintesc de faptul că geto-dacii divinizau şi alte zeităţi, două dintre ele considerate corespondente ale lui Marte şi Artemis. Cea din urmă zeitate este asociată cu zeitatea locală Bendis, ca divinitate a lunii, pădurilor si farmecelor. O reprezentare a lui Bendis, anume un bust găsit la Piatra Roşie, relevă un personaj feminin cu sânii proeminenţi, element care poate conduce la ideea că această zeitate era priviă şi drept protectoare a dragostei şi maternităţii.

În panteonul zeităţilor din spaţiul geto-dac apare şi Gebeleizis, zeu al ploilor, al furtunii şi fulgerelor, confundat de Herodot, aşa cum am arătat mai sus, cu Zamolxis,. Se pare că atributele acestui zeu s-au păstrat în iconografia creştină nord-dunăreană drept Sfântul Ilie.

Derzelas, de asemenea, este considerată o zeitate care aparţine panteonului antic geto-dac. Unii cercetători îl privesc drept zeu al sănătăţii, un templu dedicat lui fiind atestat la Histria, în secolul al III-lea d.Hr.

Reprezentări ale unui personaj masculin, probabil zeitatea supremă a geto-dacilor, au fost descoperite în numeroase locuri de pe teritoriul României. La Agighiol, pe una dintre cnemidele (jambiere metalice folosite de soldaţi) descoperite aici, este reliefat potretul unui personaj care ţine în mâna dreaptă un vultur, iar în mâna stângă un rhyton (vas conic din metal sau ceramică, cu vârful curbat în forma unui corn de animal). Acelaşi personaj este repezentat şi pe o plăcuţă de bronz descoperită la Polovragi, pe falera de la Surcea, masca de bronz de la Ocniţa sau pe plăcuţele de la Letniţa.

Alte obiecte descoperite de arheologi conduc la ideea unei dualităţi formate dintr-un Mare Zeu şi o Mare-Zeiţă. Reprezentări ale acestei perechi au fost evidenţiate pe obiecte aparţinând unor tezaure precum cele de la Lupu, Glice şi Letniţa. Individual, Marea-Zeiţă este reprezentataă pe falerele tezaurului de la București-Herastrau şi fibulele de la Bălăneşti şi Coada Malului. În cele mai multe cazuri, entitatea divină feminină este reprezentată ca fiind înconjurată de animale sau unele obiecte (şarpe, porumbei, vase ceramice ritualice etc). Prezenţa animalelor în aceste ar putea denota caracterul de protectoare a pământului, vegetaţiei şi ogoarelor atribuit de geto-daci Zeiţei-Mamă.

De altfel, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, este confirmat arheologic un cult al unei zeităţi feminine încă din perioada culturii Cucuteni, o serie întreaga de obiecte sau statuete reprezentând un idol feminin fiind deja descoperite.

Reprezentări zoomorfe sau antropomorfe ale unor zeităţi sau simboluri care arată protecţia acestora asupra geto-dacilor au fost găsite în număr mare reliefate pe statuete sau figurine, precum cele descoperite la Dumbrava, Piscul Crăsani, Murgeni sau Cârlomăneşti, cele mai multe fiind datate din perioada secolelor II î.Hr.-II d.Hr. Unele dintre aceste obiecte, în special cele de mici dimensiuni, ar fi putut avea un rol în diverse practici ale magiei sau de amuleta protectoare pentru deţinător.

În cadrul practicii cultelor locale, un rol important îl aveau sanctuarele şi locurile considerate sfinte. De departe, Kogaionul, muntele sfânt al dacilor, reprezenta centrul spiritualităţii acestora, locul unde trăia Marele Preot şi unde probabil erau iniţiaţi preoţii poporului geto-dac. Cu toate că există numeroase surse literare care atestă existenţa acestui centru, totuşi nu se poate afirma cu exactitate localizarea sa. Astăzi avem mai multe variante de localizare, fiecare dintre ele susţinută de argumente mai mult sau mai puţin puternice. În discuţie se află, printre altele, piscurile montane Ceahlău, Dealul Grădiştii, Gugu şi Omul.

Cât despre sanctuare, acestea erau, de cele mai multe ori, localizate în afara zidurilor cetăţilor, în zone înalte, pe terase artificiale, fiind constituite, în general, din tamburi de andezit sau calcar dispuşi simetric.

Lupul,un animal cu profunde semnificaţii în lumea geto-dacă

Lupul,un animal cu profunde semnificaţii în lumea geto-dacă

În simbolistica geto-dacă, un loc central este ocupat de lup, animal care, de altfel, este prezent în simbolistica a mai toate populaţiile antice indo-europene. Puterea, adaptabilitatea şi inteligenţa acestui animal au făcut din el un totem al războinicilor, însuşi steagul de luptă al geto-dacilor fiind o stilizare fantastică a acestuia. Un alt animal reprezentat pe diverse obiecte într-un mod simbolic, cultic, este berbecul, asociat cu virilitatea şi forţa. Prezenţa lui este constantă în cultele sabaziace, dionisiace, metroace şi mai ales în cultul Cavalerilor Danubieni. Un rol deosebit de important în spirtualitatea geto-dacilor îl avea şi cultul strămoşilor, care cunoaşte un avânt deosebit în special în timpul regatului lui Decebal.

După cu cucerirea regatului lui Decebal de către romani, religia autohtonilor din acest teritoriu aproape că dispare, pe fundalul eliminarii fizice a preoţilor daci şi a distrugerii templelor. Totuşi, în spaţiul rural şi în zonele mai izolate, este de aşteptat ca practicile cultice autohtone să mai fi supravieţuit o vreme, în paralel cu pătrunderea unor culte noi din imperiu, aduse de colonişti şi soldaţii din armata imperială. Motivul care stă la baza atitudinii total intolerante a romanilor în legătura cu religia geto-dacilor este reprezentat de percepţia noilor stăpânitori potrivit căreia credinţa şi preoţii ar putea acţiona în zona rezistenţei şi a unor acţiuni îndreptate împotriva noii administrații.

VOLUMUL “PE URMELE GETO-DACILOR” ESTE DISPONIBIL AICI: http://daco-romania.ro/carte-0001

Descoperirile arheologice demonstrează că vechile culte nu sunt uşor părăsite, reliefurile cu imaginea Cavalerului trac se regăsesc în toate zonele locuite de traci, inclusiv pe teritoriul geto-dac. Mitul Cavalerilor Danubieni, de origine dacică se menţine ca o constantă a spiritualităţii geto-dace, un cult de o mai mare complexitate decât cel al Cavalerului trac, fiind un cult cu „Mistere”, se adresează iniţiaţilor şi face apologia nemuririi. Indiferent însă de condiţia materială şi spirituală a geto-dacilor din provincie, bogaţi sau săraci, iniţiaţi în anumite culte sau nu, aceştia aveau nevoie de un suport spiritual. Acelaşi fenomen este de presupus că se petrece şi în lumea dacilor liberi, nefiind încă destul de clar care sunt condiţiile în care s-a pierdut supremaţia spirituală a lui Zamolxis în aceste zone, arata Ioan Marius Grec.

Figura legendară a reformatorului Zamolxis a supravieţuit peste veacuri în conştiinţa autorilor medievali, în scrieri precum Historiam Gothica a episcopului Don Rodrigo Jiménez de Rada din Toledo. Mitul zamolxian, de altfel, s-a bucurat de o largă răspândire în spaţiul hispanic, în perioada secolelor V-XIII d.Hr., unele cronici spaniole promovând chiar ideea că hispanicii sunt descendenţi ai geţilor, iar Spania ar fi fost întemeiată de poporul nord-dunărean. Când, în secolulal XV-lea, s-a compus stema Regilor Catolici, pe lângă Acvilă, Leul Leonului şi Turnul Castiliei s-au trecut şi însemnele personale ale regilor: Jugul şi Săgeţile (simboluri ale dacilor).

În istoriografia românească, miturile zamolxiene şi perceptele spiritualităţii geto-dacilor sunt readuse la viaţă în evul mediu, de autori precum Dimitrie Cantemir, care, în lucrarea Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor, notează:  “Dachii sunt mai viteji decât toţi varvarii, şi aceasta nu numai căci şi cu sufletul şi cu trupul sunt oameni prea vîrtoşi, ce încă pentru căci ei nu cred precum moartea să fie sfârâitul vieţii, ce socotesc ca cum ar fi o trecere la alte lăcaşuri nouă.”

Perceptul principal al spiritualităţii geto-dacilor, anume credinţa în nemurire şi existenţa unei vieţi veşnice, în care individul este recompensat pentru un trai pământean după norme şi dogme clar stabilite, va fi elementul principal care va contribui la clădirea edificiului spiritual pe care se va aşeza, mai târzius, creştinismul.

Ritualuri de înmormântare

zamolxes-2În perioada la care ne raportăm, cel mai răspândit rit de înmormântare în spaţiul geto-dacilor era cel de incineraţie, aşa cum s-a concluzionat în urma analizării descoperirilor dintr-un număr însemnat de necropole.

Totuşi, este atestat şi ritul de înhumaţie, dar cazurile sunt mai rare. Pentru a se observa ponderea fiecărui rit de înmormântare în contextul perioadei secolelor I-II d.Hr, putem oferi o statistică elaborată de Valeriu Sîrbu, care, în spaţiul carpilor dintre Carpatii Orientali şi Prut, din cele 1.363 de morminte cercetate, numără 1.111 (81%) de incineraţie şi 251 (19%) de înhumaţie, cele mai multe din cele din urma (241) aparţinând unor copii. De altfel, arheologii au concluzionat deja, că, la nivelul întregului areal geto-dac, înhumaţia era folosită cu precadere în cazul oamenilor de vază şi al copiilor.

De asemenea, trebuie precizat că, spre deosebire de practicile din sec V-III î.Hr, la nivelul sec. II-III d.Hr., geto-dacii renunţă aproape complet la construirea de morminte tumulare, excepţie făcând dacii liberi din bazinele superioare ale Tisei şi Nistrului, cele mai multe necropole fiind plane. Morminte tumulare în număr mai însemnat sunt atestate în nordul Moldovei, datate în perioada sec. III-IV d.Hr, dar aparţin populaţiilor scitice. Totodată, analizând cele două perioade, se observa că în cea de-a doua, geto-dacii nu mai depun în morminte, lângă defuncţi, piese de armament sau resturi de animale, decât în cazuri rare. Rămăşitele umane, în cazurile de incineraţie, sunt depuse, în cele mai multe dintre exemplele studiate, direct în gropi sau, mai rar, în urne cu capac. Resturile animale, sacrificate ca ofrandă, sunt fie incinerate, fie înhumate şi provin, în mare parte, de la cabaline şi canine.

Morminte aparţinând primelor trei secole d.Hr. sunt atestate atât în spaţii organizate, necropole, cât şi izolat, prin gropi individuale sau chiar în interiorul aşezărilor, în cazuri mai rare atestându-se prezenţa unor rămăşiţe umane îngropate la temelia locuinţelor sau în podelele acestora, o practică probabil cu rol ritualic.

Existenţa sacrificiului uman (practică destul de des întâlnită în spaţiul european la acea vreme) în societate geto-daca este confirmată, însă în niciun caz nu se poate opina că această practică ar fi avut amploarea şi cruzimea constatată în cazul altor civilizaţii antice, precum fenicienii sau chinezii. Din cercetările de până acum, reiese că sacrificiul uman era ceva excepţional, practicat arareori, cu rol cultic, în relaţia dintre indivizi şi divinitatea căreia i se cereau favoruri. Mai mult, este de aşteptat ca mulţi dintre cei destinaţi sacrificiului să fi fost prizonieri de război şi nu membri ai comunităţii locale care efectua sacrificul.

Moştenirea spiritualităţii geto-dacilor poate fi regăsită şi astăzi în unele elemente folclorice ale poporului român. Astfel, de pildă, unele obiceiuri de Crăciun sau de Anul Nou au un fond arhaic autohton, precreştin, după cum opinează I.H.Crişan, în volumul Spiritualitea geto-dacilor. Autorul amintit arată cum Bela Bartok, analizând unele colinde româneşti, concluzionează că acestea se deosebesc de alte cântece de Crăciun specifice Europei Occidentale. Mai mult decât atât, versurile multora dintre colindele româneşti cu fond arhaic autohton nu au legătura cu Crăciunul creştin. La fel, în cazul unor alte sărbători creştine, precum Rusaliile sau Floriile, cercetările amănunţite au relevat unele obiceiuri ce pot fi puse în legătura cu rituri de fertilitate din vremea geto-dacilor.

De asemenea, practica priveghiului la căpătâiului morţilor, aşa cum este ea prezentă astăzi la români, pare a fi o reminescenţă a unui ritual existent încă de pe vremea geto-dacilor. Aşa cum opinează Lucia Berdan, “priveghiul poate fi considerat ca o stare de veghe mitică – rituală în riturile de trecere familiale, naştere, nuntă, înmormântare şi este o practică de iniţiere, care pregăteşte integrarea celui decedat în comunitatea strămoşilor neamului”.

Junii Braşovului

Junii Braşovului

În acelaşi timp, observă lesne cum, peste veacuri, elemente puternice de spiritualitate împletite cu diverse ritualuri militare ancestrale, au supravieţuit. Un exemplu elocvent în acest sens este reprezentat de Junii Braşoveni, care, în fiecare an, în diverse momente cu semnificaţie anume în lumea geto-dacilor, desfăşoară ritualuri mistico-religioase ce au clar un caracter precreştin. Iată ce spune cronicarul sas Julius Teutsch, atunci când face referire la practicile Junilor: „Junii trebuie priviți ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii și gerului iernii, începutul vieții noi… iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreștin, confirmată și de împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci” .

Vasile Oltean descrie în amănunt unul dintre ritualurile Junilor Braşoveni, ritual pus în legătură clară cu moştenirile din epoca geto-dacică şi practicat până în preajma zilelor noastre. În lucrarea Junii Brașoveni şi troițele lor din şcheii Braşovului, el descrie detaliat. un obicei al acestora, reminescenţă din practicile arhaice ale cultul soarelui.

Astfel, în ziua de Rusalii, bărbaţii, femeile şi copiii plecau de cu seara spre muntele Postăvaru, după ce, în prealabil, vătaful Junilor, însoţit de câţiva dintre aceştia, bătea din poartă în poartă, folosindu-se de ciocanul în formă de şarpe prezent la fiecare intrare în curte. Pe munte, cu toţii aşteptau dimineaţa, iar la apariţia soarelui, aruncau cu diverse obiecte în direcţia, ca nu cumva astrul să fie răpit de „vârcolaci”.”[1][2]

SURSE

  1. Valentin Roman – „Pe urmele geto-dacilor”.
  2. http://www.vatra-daciei.ro/despre-religia-si-spiritualitatea-geto-dacilor/
  3. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro