O călătorie în timp împreună cu George Wells şi cu genialul inginer francez Emile Drouet

by Cei mai mulţi dintre noi au citit cartea „Maşina timpului” („The Time Machine”) scrisă de Herbert George Wells, în anul 1895, care ne-a transpus cu acea ocazie în viitorul imaginar al planetei noastre, mai precis în anul 800.000! Wells nu şi-a propus însă să le ofere contemporanilor săi şi […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Cei mai mulţi dintre noi au citit cartea „Maşina timpului” („The Time Machine”) scrisă de Herbert George Wells, în anul 1895, care ne-a transpus cu acea ocazie în viitorul imaginar al planetei noastre, mai precis în anul 800.000! Wells nu şi-a propus însă să le ofere contemporanilor săi şi o modalitate concretă de a călători în timp.
Până acum, în afara proiecţiei yoghine conştiente în memoria universală, AKASHA TATTVA, unde se află înregistrate în detaliu toate evenimentele trecute şi viitoare, în mod oficial nu este recunoscut niciun mijloc de călătorie în timp. Este cunoscut totuşi cazul savantului Pellegrino Ernetti, cu al său cronovizor şi cazul Proiectului Secret Negru Montauk, ai cărui participanţi susţin că au reuşit să se proiecteze atât în viitorul, cât şi în trecutul planetei.

În 1946, inginerul şi astronomul francez Emile Drouet a imaginat şi a conceput o maşină de călătorit în timp. Însă, din nefericire, el nu a putut să o realizeze, lipsindu-i mijloacele financiare necesare.

Maşina timpului a lui Drouet

Maşinăria care a fost proiectată de către Drouet avea forma unui tor astronautic cu diametrul de 200 de metri şi semăna foarte mult cu ceea ce avea să se numească la puţin timp după aceea „farfurie zburătoare”.
Torul ar fi trebuit să se lanseze în spaţiu de la Ecuator, cu ajutorul forţei centrifuge terestre şi la viteza de pornire de 108.000 km pe oră (exact viteza de rotaţie a Pământului în jurul Soarelui), perpendicular pe planul eclipticii, în direcţia antapexului (antapexul este opusul apexului, care este situat în zona aglomerării globulare de stele din constelaţia Hercule, spre care ne îndreptăm împreună cu întregul sistem solar), până la punctul teoretic în care s-ar fi aflat planeta noastră la data dorită. Această navă spaţială trebuia să aibă la bordul său un modulator de frecvenţă care să acordeze propulsorul pe lungimea de undă necesară pentru efectuarea călătoriei spaţio-temporale dorite. În acest mod erau posibile călătorii în trecutul (antapex) sau în viitorul (apex) timpului terestru fără necesitatea de a se reveni la o bază, elementul fundamental în funcţionarea navei fiind energia Vidului.
În anii ’40, costurile unui astfel de proiect se ridicau la două miliarde de franci. Pe lângă acestea, mai rămâneau câteva mari dificultăţi pe care era puţin probabil ca Drouet să le fi putut depăşi.
În anul 1970, fizicianul englez John Bernal preciza: „Se poate ca noi să ne apropiem şi să ajungem, în sfârşit, să descoperim o modalitate prin care călătoriile în timp vor putea deveni la fel de uşoare ca şi călătoriile în spaţiu.”

Este oare timpul reversibil?

Emile Drouet avea în vedere atât călătoria în viitor, cât şi cea în trecut.
Dacă acordăm credit teoriei relativităţii a lui Einstein, viteza luminii este o limită de netrecut. Timpul se opreşte teoretic la această limită, rămânând staţionar, fără ca sensul său de curgere să se inverseze. Călătorul care se deplasează cu 300.000 de kilometri pe secundă nu mai îmbătrâneşte, dar nici nu întinereşte.
În anul 1957, doi fizicieni chinezi, Lee şi Yang, ce lucrau într-o universitate americană, au descoperit că rotaţia particulelor elementare urmăreşte un sens unic obligatoriu, deducând de aici în mod forţat că timpul urmează şi el un sens de curgere unic, dinspre trecut spre viitor. Mai recent însă, savanţii atomişti au teoretizat că în lumea infinitului mic, timpul curge simultan în cele două sensuri, ceea ce contrazice teoria lui Lee şi Yang.

Spaţiul-timp sau lumea cu patru dimensiuni

În jurul anului 1925 se vorbea mult despre teoria relativităţii a lui Einstein, despre spaţiu-timp şi despre a patra dimensiune.
Einstein însuşi admisese că un profan poate să se piardă în aceste nisipuri mişcătoare. El a explicat cu o mare simplitate în ce constă această misterioasă a patra dimensiune: există cele trei dimensiuni clasice euclidiene plus timpul.
„Ne-matematicianul este cuprins de un fior atunci când aude vorbindu-se despre patru dimensiuni, un sentiment care seamănă cu cel pe care ni-l produc fantomele la teatru. Şi totuşi, nimic nu este mai banal ca afirmaţia că spaţiul în care trăim este un continuum cu trei dimensiuni. Poziţia unui punct (imobil) este determinată prin intermediul a trei mărimi sau coordonate (x, y, z). Putem întotdeauna găsi, într-o vecinătate oricât de apropiată de acest punct, cel puţin încă un punct, a cărui poziţie poate fi exprimată la rândul ei prin trei coordonate (x1, y1, z1). Datorită acestei ultime proprietăţi, vorbim despre un continuum şi din cauza celor trei coordonate vorbim despre existenţa a trei dimensiuni.
Analogic, lumea evenimentelor fizice, denumită astfel de către Minkowski, este caracterizată în mod firesc de patru dimensiuni, dacă o privim din punct
de vedere spaţio-temporal. Căci este compusă din evenimente individuale determinate fiecare de câte patru numere, adică trei coordonate spaţiale x, y, z şi o coordonată a timpului, t. Astfel lumea noastră este un continuum, căci există pentru fiecare eveniment un număr oarecare de evenimente vecine (realizate sau imaginate) ale căror coordonate x1, y1, z1, t1 diferă cât vrem de puţin de coordonatele x, y, z, t ale primului eveniment luat în considerare.”
Cum se prezintă această „lume” în viziunea lui Minkowski şi a lui Einstein? În primul rând este curbă: Einstein a demonstrat matematic acest aspect, înainte ca astronomii să observe, în timpul unei eclipse totale de Soare, devierea razelor de lumină provenite de la o stea îndepărtată, deviere datorată forţei de atracţie a Soarelui. În conformitate cu acest model teoretic, o altă caracteristică a acestei lumi este viteza‑limită de 300.000 de kilometri pe secundă, ce nu poate fi depăşită de niciun obiect material şi de niciun tip de energie, însă această ipoteză , datorită descoperirilor recente, este necesar să fie reconsiderată.
La viteza luminii nu mai îmbătrânim! Aceasta este relativitatea: cu cât mişcarea este mai rapidă, cu atât timpul încetineşte.
La 300.000 de kilometri pe secundă, timpul se opreşte complet! Sir Arthur Stanley Eddington, marele astronom şi fizician englez a explicat foarte clar acest paradox: „Teoria şi experienţa ne învaţă că masa, ori inerţia materiei, se măreşte atunci când viteza creşte, iar creşterea inerţiei antrenează în mod natural încetinirea curgerii timpului. În consecinţă, pentru călătorul care se deplasează cu o viteză foarte mare, timpul se scurge mult mai lent. Astfel, în timp ce omul de pe Pământ va îmbătrâni cu 70 de ani, călătorul va îmbătrâni doar cu un singur an!”
Călătoria cu viteza luminii este visul astronauticii moderne, însă obstacolul de care ne lovim este tehnologia noastră insuficient de avansată. Astfel, fără a-şi irosi prea mult timp din scurta sa existenţă, omul ar putea să viziteze sistemul nostru solar până la limitele sale, apoi alte lumi stelare vecine, chiar steaua Proxima Centauri, care se află la doar patru ani şi jumătate de noi… dar la viteza luminii!

În ţara celei de-a patra dimensiuni

Să facem acum câţiva paşi în cea de-a patra dimensiune. Intrăm în casă şi ne îndreptăm spre scară. Spre scări mai degrabă, căci există mai multe, dacă e să ne dăm crezare ochilor. Dar unde este prima treaptă? Ah! Iat-o, în spatele acestei rampe care o ascunde!
În sfârşit, punem piciorul pe prima treaptă şi începem să urcăm… Dar, la capătul unei duzini de trepte, scara noastră se opreşte, proptită pe o alta care îi este perpendiculară. Fie! Urmăm această nouă scară ce se întoarce, urcă puţin, apoi coboară din nou pentru a ajunge pe un palier. Unde ne aflăm? Privim pe fereastră. Vedem strada şi trecătorii ei mici de tot, ca şi cum am fi cel puţin la etajul al zecelea. Bun! Vedem un număr înscris pe perete: 10. La celălalt capăt al unui culoar apare o altă casă a scării. Mergem acolo şi urcăm din nou. Întâlnim iarăşi numeroase scări încrucişate în toate direcţiile. Dar este de netăgăduit că urcăm etaje, multe etaje… În sfârşit, un nou etaj: ar trebui să ne aflăm la al nouăsprezecelea sau al douăzecilea etaj. Nu! Observăm acelaşi număr: 10. Pe podea vedem aceeaşi pată pe care am remarcat-o la prima noastră oprire. Ne aplecăm pe fereastră: trecătorii nu sunt nici mai mari, nici mai mici decât la oprirea noastră precedentă. Dar sunt aceiaşi, în acelaşi loc, în acelaşi punct al mişcării lor, exact aşa cum i-am văzut acum câteva minute. Ce imobil surprinzător! Se află în a patra dimensiune, ceea ce explică totul, sau, mai degrabă, nu explică nimic. Dar trebuie să admitem aceasta, depăşind gândirea convenţională şi percepţia senzorială obişnuită.
Suntem condiţionaţi de un univers tridimensional. Lumea cu patru dimensiuni este Cosmosul aşa cum îl percepe o fiinţă a cărei conştiinţă este capabilă să cuprindă un spaţiu ce este definit de patru axe perpendiculare unele pe celelalte, care pornesc din acelaşi punct. Dar celor mai mulţi oameni le este dificil să-şi reprezinte un supervolum, un hiperspaţiu cu patru coordonate.
„Cineva care i-ar consacra întreaga sa existenţă ar putea ajunge să-şi reprezinte a patra dimensiune”, a spus marele matematician Henri Poincaré. Există cineva care a şi reuşit: un alt matematician, un englez, Howard Hinton.
La rândul său, geometrul Boucher spunea că cel care ar putea să se folosească de a patra dimensiune ar vedea interiorul corpurilor materiale şi că cea mai mică părticică a oricărui obiect i-ar apărea la aceleaşi dimensiuni. El ar putea să iasă dintr-un spaţiu închis fără să deschidă uşa.
Tot în această lume cu patru dimensiuni, am putea observa, fără să fim deloc surprinşi, o extraordinară căsuţă plată, care are două ieşiri: una dintre ele dă în Piaţa Dorobanţi, iar cealaltă dă în Piaţa Unirii. Putem vedea de asemenea simultan un autobuz în toate punctele traseului său, în toate momentele zilei. Tot aici există şi panglica desfăcută, ce este tot timpul legată. Acest fenomen
a depăşit graniţa dintre ireal şi real, fiind experimentat în plan fizic de către Pawlowski. El scrie: „Ştiam că se făcuseră eforturi pentru a se explica experienţele neobişnuite ale unui medium ce implicau utilizarea celei de-a patra dimensiuni. Acest medium făcea veritabile noduri în formă de treflă cu o coardă întinsă ale cărei extremităţi erau fixate şi ţinute de către persoane demne de încredere (…) însă nu mi-a fost dat să constat eu însumi posibilitatea unor demonstraţii experimentale de acest gen, până în ziua în care, dorind să păstrez câteva scrisori la care ţineam, am dorit să leg cu o panglică un mic cufăr din lemn care era de producţie indiană. După ce am făcut nodul, mi-am dat seama că uitasem să pun o scrisoare în cufăr şi, instinctiv, gândindu-mă la altceva, l-am deschis, am pus scrisoarea înăuntru şi apoi l-am închis.”
Doar că în acel moment el a realizat că… uitase să desfacă legătura.
„Degeaba am reconstituit faptele, căci am fost obligat să constat, datorită sigiliului de ceară, că nodul pe care-l făcusem şi care făcea imposibilă deschiderea cufărului nu fusese atins. Acest obiect scăpa fără îndoială legilor obişnuite ale spaţiului nostru tridimensional. (…) Am căutat prin toate mijloacele posibile să explic raţional fenomenul. Fusesem, fără îndoială, victima unei simple halucinaţii şi îmi spuneam că scrisoarea rătăcită era la locul ei. Am deschis cufărul din nou, de data aceasta desfăcând legătura. Scrisoarea se afla acolo! Poate că o pusesem înainte de prima deschidere? Însă puţină ceară căzută pe plicul uitat, în timp ce închideam pentru prima dată cufărul, a confirmat fără dubiu amintirile mele. Din punct de vedere material, faptul era imposibil de admis. Însă din acelaşi punct de vedere material, eram totuşi obligat să îi constat realitatea. Mărturisesc că această certitudine mi-a produs mai întâi anumite stări foarte neplăcute, căci ea răsturna noţiuni fundamentale, fără de care spiritul nostru se rătăceşte şi intră în derivă.”
Putem să ne punem întrebarea: Pawlowski era un medium fără ca el să ştie? Fără îndoială! Căci, cu cea de-a patra dimensiune pătrundem în domeniul puterilor psihice.
Einstein credea că anumite persoane sunt capabile să-şi reprezinte interior spaţiul cu patru dimensiuni: „Este cazul, spunea el, jucătorilor buni de şah. Dacă un mare jucător de şah joacă bine, aceasta este datorită faptului că dintr-o singură privire a ochiului minţii sale, el îmbrăţişează întregul ansamblu cronologic şi spaţial al mişcărilor posibile care derivă dintr-o singură mişcare iniţială, cu toate repercusiunile lor asupra tablei de şah. El vede, simultan, toată succesiunea de mutări a pieselor de şah.”
Însă Einstein l-a omis în descrierea sa pe jucătorul de şah care joacă „în orb” simultan zeci de partide, cu zeci de adversari diferiţi şi care câştigă majoritatea partidelor jucate, şi aceasta fără să privească tablele de şah… „O putere extraordinară de concentrare mentală”, ni se răspunde de obicei. „O minune inexplicabilă”, spun majoritatea oamenilor. Însă noi, privind lumea prin ochii lui Einstein, preferăm să vedem că este vorba despre o fiinţă care poate pătrunde în universul celei de-a patra dimensiuni, adică a spaţiului-timp.
Este posibil să intrăm în universurile paralele Acest univers cvadridimensional face parte din ceea ce numim, destul de inexact, „universuri paralele”. El este primul din şirul universurilor imaginate de matematicieni, universuri cu cinci, şase, şapte, zece şi chiar cu o sută de dimensiuni! Dar calificativul de „paralele” este inexact – ar trebui mai degrabă să se numească „tangente”. Ele nu sunt paralele, pentru că paralelele
(neeuclidiene) pot să se întâlnească.
Aceste universuri nu se intersectează cu al nostru decât într-un sui generis punct: ele sunt deci, în termeni geometrici, mai degrabă universuri tangente şi par să existe într-o realitate diferită de cea pe care noi o percepem prin cele cinci simţuri ale noastre, o realitate care este explicată de teoria relativităţii a lui Einstein.
Universul cu patru dimensiuni este de altfel Universul nostru, căruia îi adăugăm, aşa cum am văzut deja, timpul. Este spaţiul-timp, însă noi nu îl resimţim astfel – noi îl disociem în cele două aspecte ale sale.
Doar puţine fiinţe umane, care sunt înzestrate cu puteri psihice deosebite, au acces direct la el. Iată cum este descrisă această percepţie de către un personaj dintr‑un roman al scriitorului de literatură fantastică, Gustav Meyrink: „Un sentiment indescriptibil şi solemn mă cuprinde. Un sentiment nedefinit şi vag, ca al unui prezent anterior, ca şi cum lumea din jurul meu ar fi fost vrăjită: impresia de a trăi un vis în mai multe locuri în acelaşi timp.” Nenumăratele sisteme posibile reprezintă nişte universuri paralele, pe care oamenii de ştiinţă le numesc „universuri-umbră” (shadow universes). Decalate în timp şi în spaţiu, ele nu coincid, dar se ating – ele sunt tangente şi în acelaşi timp interpenetrabile datorită vidului care constituie substratul esenţial al tuturor spaţiilor. Aceasta lasă posibilitatea trecerii dintr-un univers într‑altul, cu mai multă sau mai puţină uşurinţă. Zona lor de coincidenţă constituie o poartă de trecere pentru locuitorii din cele două universuri paralele. Este deci necesar ca cel care doreşte să treacă dintr-un univers într‑altul să găsească zona de coincidenţă, sau de interpenetrabilitate, şi să înveţe cum să o utilizeze. Această zonă este poarta dintre două universuri paralele, sau, dacă preferaţi, pragul, sasul sau „poarta indusă” cum o numea Howard Phillips Lovecraft, autor de romane ştiinţifico-fantastice.

Să trecem prin „porţile care sunt induse”

De la Lovecraft, expresia a făcut carieră. Jacques Bergier a studiat aceste „porţi” cu un interes pasionat. Unele dintre aceste deschideri sunt create artificial de către fiinţe gânditoare, pe care Bergier le numeşte „Inteligenţe”, care dispun „de tehnologii despre care pentru moment nu putem avea nici cea mai mică idee”.
El adăuga că prin aceste porţi este posibilă o pătrundere accidentală, prin ceea ce atomiştii numesc „efectul de tunel” un fenomen greu de înţeles cu ajutorul minţii obişnuite, care face ca lucrurile să fie şi să nu fie în acelaşi timp, şi care este una dintre caracteristicile lumii infinitului mic, în care o particulă poate să treacă simultan prin două orificii foarte apropiate şi în care, uneori, timpul curge simultan în ambele sensuri: dinspre trecut către viitor şi invers. Aceste porţi induse se deschid spre cute dimensionale sau suprafeţe Riemann (după numele unui mare geometru specialist în spaţii neeuclidiene).
Acestea sunt suprafeţe compuse dintr-un mare număr de „straturi” care ocupă simultan acelaşi spaţiu, fiind în acelaşi timp separate şi neconfundate – astfel sunt definite universurile paralele.
Toate aceste modele teoretice, abstracte prezintă un interes redus pentru cei care nu sunt matematicieni sau atomişti, dacă nu le sunt asociate „porţile induse” şi anumite fenomene care să aibă legătură cu experienţa umană. Astfel, este posibil ca aceste porţi să fie cauza unor fenomene uluitoare de genul dispariţiilor şi apariţiilor misterioase, al translaţiilor unor persoane sau obiecte, ori diferite alte evenimente care nu au putut fi explicate vreodată.
Să începem cu obiecte: un medium olandez a mărturisit că a asistat la „materializarea a două plante înflorite, proaspete, ale căror rădăcini erau încă pline de pământ umed, arătând ca şi când fuseseră smulse de curând (…) Ulterior mi s-a comandat să merg să plantez aceste plante într-o grădină ce se afla în apropierea casei noastre”.
Să continuăm cu alte exemple în care au fost implicate fiinţe umane şi să alegem din mulţimea de cazuri consemnate pe acela al doctorului Gerardo Vidal şi al soţiei lui, din Argentina. Într-o zi de mai a anului 1968, amândoi circulau în zona periferică a oraşului lor, portul Bahia Blanca. La un moment dat, au fost învăluiţi brusc de o ceaţă deasă, ceea ce este rar în această regiune cu climat uscat, şi şi-au pierdut cunoştinţa. Când şi-au revenit, au constatat cu uimire că ceasurile lor erau oprite, caroseria automobilului lor era foarte zgâriată şi, în plus, drumul pe care se aflau le era absolut necunoscut. Ajungând în satul cel mai apropiat, ei au avut surpriza să întâlnească oameni care vorbeau ca şi ei limba spaniolă, însă cu un accent diferit de al lor: se aflau de fapt în Mexic! Trecuseră doar 48 de ore de la intrarea lor în ceaţă. Parcurseseră, fără cunoştinţă – sau adormiţi – 8.000 de kilometri dintr-o dată şi traversaseră mai mult de şase frontiere…

calatoria in timp

Un alt fenomen, mai celebru, a cărui explicaţie poate fi pusă pe seama porţilor induse, este faimosul „Triunghi al Bermudelor”, despre care s-au scris foarte multe articole şi cărţi, însă al cărui mister continuă să rămână neelucidat.
Diferite surse independente indică faptul că aceste tehnologii de creare a porţilor induse sunt deja operante pe Pământ, însă ele se află deocamdată în mâinile grupării malefice a aşa-zişilor „iluminaţi”, care le foloseşte în scopuri ascunse, împreună cu alte tehnologii extraordinare.

SURSE

  1. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=7411
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro