Motorul antigravitațional – dezvoltat de americani după al Doilea Război Mondial

by Dupa al Doilea Razboi Mondial, Los Alamos a fost ales ca centru de cercetare pentru avioanele circulare. Oamenii de stiinta s-au ocupat acolo de probleme fundamentale ce pana atunci ramasesera nerezolvate. De exemplu, prin teste de viteza trebuie sa se constate cu cat poate fi depasita viteza de 9.000 […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Dupa al Doilea Razboi Mondial, Los Alamos a fost ales ca centru de cercetare pentru avioanele circulare. Oamenii de stiinta s-au ocupat acolo de probleme fundamentale ce pana atunci ramasesera nerezolvate. De exemplu, prin teste de viteza trebuie sa se constate cu cat poate fi depasita viteza de 9.000 km/h.

Ei stiau ca era foarte usor sa zbori cu avionul deasupra curburii Pamantului si apoi sa-ti pierzi orientarea. Multe din aceste probleme trebuiau sa fie depasite, in asa fel ca avionul circular sa devina intr-adevar un instrument util.

La initiativa comandantului fortelor aeriene, generalul Vandenberg, s-a efectuat transferul la Los Alamos si a fost desemnata o echipa de cinci cercetatori, un canadian de la Universitatea Manitoba, un englez de la Oxford si trei fizicieni americani.

Noul nume de cod pentru perfectionarea avionului circular era „Proiectul Milk Can”. Raspunzator de noul proiect era un om cu calitati confirmate, colonelul Charles B. Wilkerson, doctor in fizica si matematica. In timpul razboiului a lucrat la Oficiul pentru Servicii Strategice (O.S.S. – predecesorul CIA) pentru a sparge codul secret al nemtilor, reusita care este posibil sa fi scurtat conflictul cu trei ani.

Colonelul Wilkerson si colaboratorii sai s-au mutat la Los Alamos pentru a trece la urmatoarea faza de perfectionare a avionului circular. Mai intai, fizicienii au inceput cu stabilirea vitezei optime pentru capacitatea noului motor, tinand cont de campul magnetic al Pamantului.

Pentru teste li s-a pus la dispozitie un avion circular cu un diametru de 11 metri. cu acest aparat, pus sa se deplaseze rapid pe cursul nord-sud cunoscut, s-au stabilit parametrii de viteza impartind kilometrii lineari parcursi la timp.

Vitezele si acceleratiile masurate intre punctul de plecare si cel de destinatie stau la baza manualului standard care este si astazi folosit la pregatire. Cercetatorii au stabilit ca avionul zbura mai repede pe o axa nord-sud decat pe axa est-vest.

Ei au mai descoperit ca avioanele cu magnet accelerau automat la zborurile succesive in jurul Pamantului. De exemplu, in 1948 s-au efectuat doua zboruri de verificare, unul in directie estica timp de 12 ore si celalalt mai scurt.

Wilkerson a zburat, de asemenea, fara escala prin lumea din adancuri – se pare ca fara vreo problema din partea subpamantenilor – si apoi inca de trei ori la suprafata. S-a stabilit ca in interior campul magnetic al planetei este mai slab decat la nivelul solului.

In aceeasi perioada, colonelul Wilkerson si echipa sa au intampinat greutati la un test de rutina. Inainte de a observa greseala de navigatie, s-a constatat cu oarecare stupoare ca au ajuns in afara curburii convexe a Pamantului si ca se aflau deja la 10.000 km departe in spatiul cosmic, zburand cu o viteza incalculabila sub influenta intensului camp magnetic interplanetar.

Deodata, pe ecran a aparut o figura si o voce anunta:

„Domnilor! Ati parasit zona planetei voastre. Ati nimernit in afara curburii Pamantului. Am observat asta. Calculele voastre au fost gresite, deoarece ati calculat campul magnetic ca si cum ati fi zburat in plan.

Va voi arata acum pe ecranul dumneavoastra formula corecta pentru a va corecta cursul de zbor si pentru a va putea intoarce la punctul de iesire. In momentul in care va veti obisnui cu calatoria in spatiu, va veti familiariza cu problema aceasta.

Pozitia stelelor poate fi foarte derutanta pentru cineva care este obisnuit sa calatoreasca numai pe Pamant.”

Apoi, pe ecran a aparut un tabel cu corectiile necesare. Wilkerson stia ca trebuia neaparat sa se faca o serie de calcule, pentru a corecta greselile de navigatie si pentru a impiedica alte asemenea erori in viitor.

Trebuia sa fie luate in considerare directia, precum si viteza aparatului, rotatia Pamantului, viteza orbitala a Pamantului, variatia fortei magnetice de atractie de la atmosfera pana in spatiul cosmic, anomaliile magnetice interplanetare si altele.

In timp ce cursul de zbor era corectat, echipajul a vazut deodata o nava spatiala de mici dimensiuni care a trecut pe langa ei. Wilkerson stia ca cel care-ai ajutase se gasea la bordul acelei nave necunoscute. La scurt timp, avionul circular american s-a intors in siguranta la Los Alamos.

Din experienta acestor asa-zise accidente din spatiul cosmic, colonelul Wilkerson si fizicienii sai au perfectionat tabelele de navigatie si sistemul de orientare, care este folosit si azi de pilotii de avioane circulare din lumea anglofona.

Pe langa noul sistem de navigatie a fost perfectionat si un aparat nou pentru masurarea vitezei, care masoara si acceleratia datorata variatiei fortelor magnetice de la suprafata planetei.

Deja din 1945 s-au desfasurat primele incercare in legatura cu decolarea si aterizarea pe verticala. Problema consta in a transforma in semnal fluctuatiile din anumite puncte ale campului electromagnetic generat de o bobina. Aceasta informatie putea fi memorata si vizualizata imediat in cockpit.

In acelasi timp, se dorea stabilirea capacitatii de transport a avionului circular. Acesta era in stare sa ridice un jeep, un tanc Sherman si o locomotiva cu aburi. Cu motorul sau antigravitational, greu de doua kilograme, avionul putea ridica locomotiva la fel de usor ca si tancul.

Anularea greutatii se realiza printr-un curect continuu generat de un dinam asezat pe lantul cu care era prins obiectul ridicat. La aceste incercari, locomotiva, de exemplu, devenea o parte integranta a avionului. Apoi au fost stabilite fortele de forfecare si de tractiune.

Locomotiva a fost trasa pe o anumita portiune, respectiv impinsa, iar tancul Sheman a fost tras fara greutate, avand motoarele oprite. Cercetatorii au constatat ca avionul circular era cel mai puternic aparat din cate existau.

Daca incapea pe maini bune, se putea schimba lumea cu ajutorul motorului antigravitational, facand posibile numeroare modificari si imbunatatiri imaginate de om. Dar puterile care controleaza in aceasta planeta nu sunt interesate de acest lucru. Va veni insa vremea si pentru asta.

Cand cercetatorii s-au gandit in timpul unei discutii la posibilitatile nelimitate ale vionului circular, unuia dintre ei i-a venit o idee. O locomotiva si doua vagoane de la „Union Pacific” deraiasera cu o seara inainte si cazusera intr-o prapastie, la aproximativ 25 m sub calea ferata, intr-o regiune desertica din sud-vest.

Acum resturile zaceau intr-un parau. Echipei de salvare i s-a dat ordin sa paraseasca locul si sa se intoarca la baza. Sub pavaza intunericului, la locul accidentului a fost dusa o echipa din Los Alamos. Cu languri marinaresti, grele, avionul circular a ridicat locomotiva si toate vagoanele din prapastie si le-a repus pe toate pe sine.

Probabil mai exista si astazi in zona lucratori ai cailor ferate care pot povesti istorioare despre cum, in acea noapte, trenul accidentat a fost repus pe sine in cel mai mare secret.

De acum trebuia sa se efectueze testul decisiv, un test care, in caz de succes, ar fi avut consecinte neinchipuite pentru transporturile moderne. Aceasta idee i-a venit pentru prima oara echipei din Los Alamos la incercarea fortei de tractiune cu tancul Sherman.

La acel moment, cercetatorii s-au intrebat cat de stabil si fiabil ar fi randamentul micului si usorului electromotor daca ar fi montat intr-o masina, in locul unui motor cu piston.

S-au decis la o masina englezeasca pe care au adaptat-o corespunzator. Motorul, schimbatorul de viteze si alte componente au fost scoase si in locul lor a fost introdus micutul motor antigravitational, in asa fel incat arborele sau pentru mersul inainte si inapoi putea indica orice directie.

Un generator extragea energie din rotile din spate. Franele au fost lasate asa cum erau. Se presupune ca a fost folosita o baterie care sa furnizeze curentul necesar pentru decuplarea electromagnetilor.

structura-unei-nave-extraterestre

In vara anului 1948, micuta masina englezeasca, care era escortata in fata si in spate de doua jeepuri, a mers incoace si incolo prin statul New York, de la Washington la Ottawa si de acolo prin preriile provinciilor canadiene, prin Muntii Stancosi spre Columbia britanica.

S-a tinut un jurnal de calatorie, in care s-au consemnat capacitatea si viteza automobilului. Singura problema constatata la acest vehicul, care circula fara benzina, era aceea ca franele trebuiau folosite mereu. Consecinta a fost ca sabotii de frana trebuiau schimbati foarte des, viteza automobilului fiind controlata prin franare continua.

Pentru a nu fi importunati de curiosi, membrii echipei au atarnat pe ambele parti ale masinii o eticheta cu inscriptia „vehicul in probe”. O data jeep-ul din fata s-a stricat, cand s-a circulat prin prerie spre Saskatchewan.

Masina a venit in fata si l-a tractat pana la un atelier din orasul urmator. Obosita, dar foarte multumita, echipa a ajuns in fine la intrarea tunelului din complex de pe coasta de nord a Pacificului.

Prin tunelul sapat in munte circula doar o locomotiva electrica obisnuita. Masina a fost asezata pe sine si si-a extras energia din conducta aeriana, in timp ce se deplasa prin tunel. Caldwell s-a bucurat foarte tare cand i s-a povestiti ca micuta masina trasese jeep-ul cativa kilometri buni.

„Nu sunt surprins”, a spus el. „Dar sa vedem acum daca poate trage si un vagon incarcat cu utilaje grele.” Pentru aceasta treaba, masina, grea de o tona si jumatate, a fost amplasata pe sine in fata unui vagon de tren cantarind cateva tone. La pornirea motorului, lantul a inceput sa se tensioneze. In scurt timp, vagonul a plecat pur si simplu, si a urmat masina ca un catelus in lesa, care vina dupa stapan.

La mai multe luni dupa aceste experimente, colonelul Wilkerson era convins ca pozitiile liniilor magnetice nord-sud nu au fost niciodata cercetate si consemnate de oamenii moderni. Ca aceste campuri de forta exista, oamenii o stiau oarecum, fara sa aiba insa o descriere teoretica precisa a lor.

Wilkerson stia ca liniile de latitudine si longitudine existau pe harti numai pentru a preciza pozitiile de navigatie. El era, de asemenea, de parere ca Pamantul nu era acoperit de un camp magnetic ca un invelis invizibil, continuu, ci ca forta magnetica se construia de la un pol la altul, in mod constant, benzi paralele de concentrare, respectiv de camp nul.

Colonelul Wilkerson credea ca daca lucrurile stau astfel – si el cunostea distanta dintre aceste linii magnetice – atunci s-ar fi putut construi un motor magnetic mult mai puternic pentru avioanele circulare, astfel ca in viitor sa se poata calatori in orice directie fara modificari tehnice.

El considera ca pamantul insasi este un generator gigantic, care poate sa propulseze obiectele construite corespunzator – cum ar fi un avion circular – pana la 40.000 km/h. Dar mai intai trebuiau acordate oscilatiile magnetice ale avionului cu liniile magnetice.

La Universitatea Cornell, el a descoperit un document vechi ce reproducea desene schitate pe peretele unei camere secrete din piramida de la Gizeh. Aceste desene au constituit pentru Wilkerson o confirmare a faptului ca teoria sa in legatura cu liniile de forta era corecta.

El a zburat spre Egipt si a vizitat Universitatea din Cairo, unde i s-au prezentat alte documente care aratau ca, intr-adevar, in piramida exista o asemenea camera. Un profesor si un fotograf l-au urmat pe Wilkerson la Marile Piramide.

Ei au mers printr-un culoar secret spre partea superioara a piramidei si au ajuns la o usa. Cand au intrat, s-au trezit intr-o incapere perfect rotunda cu o inaltime de aproximativ doi metri si jumatate.

Era vorba despre o reproducere la scara a Pamantului, lasata pentru posteritate de o cultura straveche. Charles B. Wilkerson a fost primul om modern care a vazut aceasta camera si a meditat la semnificatia acesteia.

Cand a contemplat harta in relief a Pamantului, a vazut clar liniile nord-sud dispuse la distante egale. Cei trei au stat muti in fata acestui mesaj in imagini care le fusese lasat de o civilizatie veche de mii de ani.

Wilkerson era de parere ca nu suntem prima generatie evoluata. Trebuie sa fi existat odata so alta cultura care a atins un nivel asemanator de ridicat. Cu siguranta ca nu egiptenii au fost cei care au construit piramidele, ei au poposit in aceste tinuturi mult mai tarziu.

Cineva trebuie sa fi observat procesul de disparitie a propriei culturi si s-a decis sa lase oamenilor din viitorul indepartat un adevar cu care puteau recladi lumea. Peretii din jur au fost fotografiati in amanuntime, iar Wilkerson a luat pozele acasa.

In lunile urmatoare a reusit sa dezlege cea mai grea ghicitoare din viata sa, realizand un succes de proportii. Cand a terminat, a descoperit un nou sistem de retele terestre, care la ecuator sunt distantate la fix 50 de kilometri si la latitudinea de 85 de grade se opresc in deschizatura pamantului.

Patrunzand pe acolo in mantaua terestra, liniile magnetice traverseaza interiorul planetei si ies pe la Polul Sud. Mai tarziu s-a descoperit ca traiectoriile curentilor oceanici sunt si ele influentate de liniile de forta magnetice.

Descoperirea liniilor magnetice corecta a adus in discutie o serie de probleme pe care pilotii avioanelor circulare si le puneau de ani de zile. Wilkerson a stabilit unde se afla nordurile campului, unde dispareau si unde apareau din nou. Importanta uriasa a acestei descoperiri era clara pentru o serie de aplicatii electrotehnice, dar deosebit de importanta pentru viitorul echipaj al avionului circular.

Cand testele corespunzatoare de la Los Alamos s-au incheiat, s-a hotarat ca schimbarea motoarelor existente ale avionului circular american era mai importanta ca orice altceva. Dupa aceasta, aparatul putea zbura in orice directie, deoarece era echipat cu un sistem de zbor cu orientare automat.

In anul 1978 existau douasprezece centre in America de Nord – doua dintre ele in Canada – unde se faceau cercetari in legatura cu avioanele circulare si alte sisteme magnetice de propulsie. Lucrarile la proiectul „Milk Cand” au dus la o imbunatatire esentiala la avionul circular al lui Caldwell. Oamenii de stiinta stiau ca aparatele lor nu erau asa de perfectionate ca navele extraterestrilor.

Mai trebuia depasita si o alta problema importanta. Avioanele circulare erau capabile sa zboare extrem de repede, dar produceau mai multa frecare decat putea suporta invelisul exterior din otel inoxidabil si aluminiu.

In afara de aceasta, ele se deplasau in spatiul cosmic cu o viteza de aproximativ 300.000 km/h. Particulele de praf si meteoritii de marimea unei pietre cu care s-ar fi ciocnit ar fi provocat o catastrofa. Pe Pamant nu exista inca un material care sa poata rezista acestor particule din spatiu.

S-a constatat ca in timpul tornadelor fire de paie au patruns in stalpii de telefon. Invelisul exterior, din otel inoxidabil si aluminiu, era probabil potrivit pentru un zbor de pe Pamant spre o alta planeta, dar pe parcursul calatoriei carcasa aparatului s-ar fi deteriorat atat de mult, incat intoarcerea acasa ar fi devenit imposibila.

Estes Plateu, un venusian care i-a ajutat pe americani probabil mai mult ca orice extraterestru, a spus la inceputul anilor ’40:

„Trebuie sa va perfectionati singuri avionul circular. Noi v-am sprijinit putin la inceput. Printre voi se afla niste fiinte suprainteligente. Din cand in cand va vom vizita, pentru a va arata cum se rezolva problemele viitoarelor calatorii in spatiu.”

Cand fiinta s-a dematerializat, lasat pe biroul presedintelui o discheta denumita ulterior „Cartea Vorbitoare”. Aceasta continea formula pentru producerea aliajului rar, usor si rezistent la rupere, necesar pentru a proteja invelisul exterior al avionului circular.

La o luna dupa primirea dischetei, America a incheiat cu succes prima sarja de productie a acestui metal nou. Cinci chimisti si metalurgi eminenti de la baza „Wright Patterson” au lucrat la elaborarea materialului fluid pentru invelisul exterior.

Dupa ce au fost siguri de succes, compania Stanley Tool & Die Works din New Britton, Connecticut a fost insarcinata sa transforme materialul in componente structurale. Un laminor produce tabla, inainte de a ajunge la prelucrarea finala.

Noul metal nu are proprietati conducatoare pentru curentul electric (trasnete, de pilda) sau razele laser. Este rezistent la caldura si frig si, la un an dupa ce a fost cret, nu mai poate fi pilit sau gaurit. Sub actiunea fortelor de frecare nu emana caldura si este impenetrabil pentru radiatii.

Era clar ca Statele Unite ale Americii vor descoperi odata secretul tehnicii farfuriilor zburatoare.

SURSE

  1. Jan van Helsing – „Organizatia secreta Soarele Negru”.
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro