Mihai Eminescu: „În România totul trebuie Dacizat”

by „Dr. N. Savescu: Poezia patriotica pornind de multe ori de la aceeasi tema, viitorul patriei, având ritmuri înaltatoare si pasiuni clocotitoare i-a preocupat în anii 1866 pe M.Eminescu si Nicolae Densusianu, cel dintâi reusînd sa atînga însa culmile perfectiunii. Ei întrau în competetie cu poezii de mult consacrate, cum ar fi […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

„Dr. N. Savescu: Poezia patriotica pornind de multe ori de la aceeasi tema, viitorul patriei, având ritmuri înaltatoare si pasiuni clocotitoare i-a preocupat în anii 1866 pe M.Eminescu si Nicolae Densusianu, cel dintâi reusînd sa atînga însa culmile perfectiunii. Ei întrau în competetie cu poezii de mult consacrate, cum ar fi Hora Unirii a lui V.Alecsandri sau Umbra lui Mircea la Cozia,

Decebal

Bolintineanu…..Viitor de aur Tara noastra are
Si prevad prin secoli a ei înaltare.

Revista Familia, Foaie enciclopedica si beletristica cu ilustratii, în anul 1865 prezinta în paginile ei alaturi de personalitati de talia lui Shakespere si operele unor români demni sa figureze în ceea ce Iosif Vulcan numea cu mândrie “Panteonul român”. Astfel îi gasim în paginele ei pe : Bogdan Petriceicu Hasdeu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri, Anton Pann, Ion Heliade Radulescu si Andrei Muresianu. Apareau însa, în anii 1866, în revista Familia si creatiile de debut ale lui Mihai Eminescu si Nicolae Densusianu.

Mihai Eminescu va publica în paginile Familiei, pornind de la tema , viitorul patriei, “ Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie”:

Vis de razbunare negru ca mormântul,
Spada ta de sânge dusman fumegând,
Si deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tau de glorii falnic triunfând.”

Proaspatul student al “Academiei sasesti de drepturi”din Sibiu N.Densusianu debuteaza si el în nr.20 din 10/20 iulie 1866 al revistei cu poezia “Zâna mea”în care poetul exclama:
..Doamne arde necuratii si-i trimite în infern..
Sau………..A ta ginte-a fi ilustra, dara steaua ei divina
Este-n ceata primaverii, si înca nu s-a ivit.

Iosif Vulcan, înzestrat cu o întuitie deosebita în a descoperi valori în tinerii lui colaboratori, va acorda prima pagina a revistei pentru “Misterele noptii” de Mihai Eminescu, în nr.34, si deasemeni poeziei “Melancolia” de Nicolae Densusianu, în nr.36

Mihai Eminescu
În toamna anului 1866 M.Eminescu a venit la Sibiu sa-l întâlneasca pe fratele sau de sânge Nicolae Eminovici, dar nu-l gaseste acasa. Mihai Eminescu va fi însa gazduit de N. Densusianu ; el va gasi în gazda sa binevoitoare, în vârsta de 20 de ani un frate de spirit, iar în preocuparile acestuia privînd mitologia si istoria veche a poporului nostru o sursa proaspata, si continua, de inspiratie ce se va reflecta în poezia sa, ca de altfel si în toata activitatea sa de viitor.

Trecutul glorios îi pasioneaza pe cei doi poeti. Dar daca la M.Eminescu poezia este mult mai complexa si mai sofisticata, la N.Densusianu ea este mai simpla mai saraca, asa cum putem vedea si din versurile urmatoare:

“Stefan, Domnul mare
Stia de razbunare
La lesi si la tatari.”
Eminescu va da însa imagini de fresca unei asemenea subiect, vezi ‘Scrisoarea III-a” (fragment)

..”Dintr-acestia tara noastra îsi alege astazi solii!
Oameni vrednici ca sa saza în zidirea sfîntei Golii,
În camesi cu mâneci lunge si pe capete scufie,
Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezamînte,
Unde spumega desfrâul în miscari si în cuvînte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, sed pe locuri
Si aplauda frenetic schime, cântece si jocuri…

Si apoi în sfatul tarii se adun sa se admire
Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi
Sa ajung-a fi stapâna si pe tara si pe noi!
Tot ce-n tarile vecine e smintit si stârpitura,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natura,
Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii,
Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,
Încât fonfii si flecarii, gagautii si gusatii,
Bâlbâiti cu gura strâmba sunt stapânii astei natii!
Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?
Prea v-ati aratat arama sfâsiînd aceasta tara,
Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,
Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,
Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti – niste misei!
Da, câstigul fara munca, iata sîngura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
În 1877 ambii sunt stabiliti la Bucuresti si vechea lor amicitie se reia cum se poate vedea în poemul lui M.Eminescu “Gemenii” :
Iata un fragment ilustrativ:

„O candela subtire sub bolta cea înalta
Lumina peste regii cei dacici laolalta,
Care taiati în marmur cu steme si hlamide
Se însirau în sala sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit
C-un negru val de jale, caci Sarmis a murit.”

Sa nu uitam ca în 1881 Eminescu a declarat ca : În România totul trebuie dacizat”, în perioada în care N.Densusianu începuse sa lucreze la volumul “Dacia preistorica” lucrare în care alaturi de arheologia materiala, disciplina istorica riguroasa, el va întroduce, pentru prima oara, si arheologia spirituala din multimea de marturii scrise ale antichitatii greco-latine, asociind, probe gasite la mii de ani sau la mii de kilometri distanta.

Marele nostru poet national Mihai Eminescu a înteles importanta istorica si contributia inestimabila a Daciei si a regilor ei în evolutia societatii noastre.

Numele unei tari este cartea de vizita a tarii respective, este oglinda unica, prin timp, care-i reflecta, sintetic, imaginea atât în interior, cât si pe plan mondial. Când spunem sau când auzim spunându-se numele unei tari, gândul ne duce la pozitia ei geografica, la limba, la istorie, la nivelul de civilizatie, la oamenii care locuiesc acea unica tara.
Numele unei tari este simbolul distinctiv al acelui teritoriu si al locuitorilor lui.

O scurta incursiune în procesul care, a adus la alegerea cuvântului „România” ca nume al tarii noastre este foarte utila pentru a demonstra ca acest nume a fost nu numai neinspirat, dar profund neconcordant cu adevarul istoric. Tara noastra avea un nume, Dacia, nume cu rezonanta majora în lumea antica, nume cunoscut si apreciat pe tot cuprinsul Europei. De ce acest istoric nume a fost schimbat cu un altul, strain de istoria noastra si care ne aminteste de momente dureroase si umilitoare ale înaintasilor? De ce nu a primat ratiunea? De ce nu a primat mândria? De ce nu a primat logica?

Vasile Alecsandri a fost, poate, cea mai proeminenta personalitate din timpul Unirii si probabil ca ar fi fost ales Domn al Moldovei, daca nu i-ar fi convins pe toti cei cinci- zeci de candidati sa renunte si sa-l aleaga pe Ioan Cuza, care era colonel, om practic, bun administrator (fost prefect de Galati ), asa încât colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, în 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei si, în 24 ianuarie, si al Munteniei, tot în unanimitate. Ca atare, A.I.Cuza a devenit Domn al Principatelor Unite. Ale cui Principate Unite? Ale Daciei? Ale României? Ale Moldo-Vlahiei? Numele dat tarii nu avea… nume! O unire presupune rezultatul combinat a cel putin doua elemente. În acest caz, cele doua elemente erau tarile care s-au unit: Moldova si Vlahia (Munteania). În noul nume al tarii noastre nu aparea, însa, denumirea niciunei tari componente care formase Unirea. Ca atare, Noi devenisem (cel putin pentru un timp) Principatele Unite ale… nimanui!

Normal si firesc ar fi fost ca numele noii tari – formate din unirea a doua principate – sa fie numele stravechi si ilustru al pamântului stramosesc, numele „Dacia”.
Si, totusi, se pare ca Alecsandri si-a impus punctul de vedere convingându-i (cu ce argumente… nu stim) si pe Kogalniceanu si grupul acestuia ( pro Dacia) sa accepte noul nume, „Principatele Unite Rumâne”.

Marile puteri europene au interzis atunci folosirea termenului de „Principatele Unite Rumâne”, pe motiv ca Romania (Imperiul Roman de rasarit) de la sudul Bulgariei abia disparuse. Asa ca ne-am numit „Principatele Unite ale Moldo-Vlahiei”. Dar de ce nu ale Daciei?!
Se stie ca revolutionarii de la 1848, din ambele principate – în care la loc de frunte erau Balcescu si Alecsandri – au avut ca obiectiv principal unirea câtorva provincii ale vechii Dacii – Muntenia, Transilvania si Moldova – într-un singur stat, cu numele de „Dacia”.
Ideea istorica de „Dacia” a fost omniprezenta în spiritul revolutionar de atunci. Cu câtiva ani înainte de revolutie (1845- 46- 47 ), Nicolae Balcescu a scos – împreuna cu August Treboniu Laurian – prima revista istorica din tara noastra, „Magazinul Istoric pentru Dacia”. Mihail Kogalniceanu, aproximativ în aceeasi perioada, a editat revista „Dacia Literara”, revista care apare si azi la Iasi.

Vasile Alecsandri, însa, a publicat poeme istorice, cum sunt „Dan, capitan de plai”, „Dumbrava rosie” si „ Sentinela romana”, apreciate de rege si de oficiali, dar contestate de marele public si de marii carturari ai vremii.

Nocivitatea gândirii lui Alecsandri este evidenta în versurile poeziei „Sentinela romana” :

„Din vârful Carpatilor
Din desimea brazilor
Repezit-am ochii mei
Ca doi vulturi sprintenei
Cu vazutul ce vazui
Si pe cine întâlnii
Vazui semen de ostean
De-a împaratului Traian
Maica Roma cea batrâna
Mi-a pus arma asta-n mâna
Si mi-a spus cu glasul ei
Fiule, osteanule!
Tu din toti ai mei copii
Cel mai tare-n vitejii
Mergi în Dacia grabeste
Pe barbari (adica pe daci, n.a.) îi risipeste…
Sosit-am si am învins.”
Spre deosebire de oficiali si de rege, scriitorii si iubitorii de poezie nu au primit cu caldura versurile lui Alecsandri.
Alexandru Vlahuta si Barbu Stefanescu Delavrancea si-au manifestat protestul, mai ales ca Alecsandri a primit un premiu care ar fi trebuit sa-i fie atribuit lui Eminescu (atunci, pe moarte).

Cam în acelasi timp, poetul George Cosbuc elogia eroismul dacilor în cunoscutul poem: „ Decebal catre popor”:
„Viata asta-i bun pierdut
Când n-o traiesti cum ai fi vrut.
Si-acum ar vrea un neam calau
S-arunce jug în gâtul tau:
E rau destul ca ne-am nascut,
………………………………………….

Din Zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori;
Totuna e dac-ai murit
Flacau ori mos îngârbovit,
Dar nu-i totuna Leu sa mori
Ori Câîne-nlantuit.
…………………………………..
Si-acum, barbati, un fier si-un scut!
E rau destul ca ne-am nascut:
Dar cui i-e frica de razboi
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzator vândut
Sa iasa dintre noi!”

Lupta eroica a dacilor si personalitatea uluitoare a ultimului rege al natiunii noastre dacice, Decebal, au fost imortalizate în versuri de adânca vibratie patriotica de catre multi artisti contemporani ai cuvântului. Prîntre ei, Marin Sorescu se remarca prîntr-o lirica de necontestata originalitate. În remarcabila sa poezie patriotica „Barbatii”, sunt eternizati în versuri-simbol mari conducatori ai tarii: Mircea cel Batrîn, Alexandru cel Bun, dar, peste toti, ca un rege al regilor, straluceste Decebal:
„ Deasupra tuturor, în turla neagra
Pe norii de otrava
Sta Decebal.”

Metafora „nori de otrava” este o aluzie dureroasa la agresiunea romana care ne-a calcat glia strabuna. Pentru apararea ei, a gliei strabune, am platit un tribut scump de jertfa si sânge. În ciuda jertfei supreme, Decebal „sta” neclintit si demn „deasupra”, într-un prezent etern, ca o perpetua aducere-aminte.

Daca, printr-o minune, am putea întelege, macar partial, lupta, durerea si jertfa stramosilor nostri daci care au fost furati, trimisi în sclavie, zdrobiti si ucisi de catre hoarde agresive de navalitori, nu acelasi lucru putem spune despre recentii diriguitori ai tarii noastre; pe ei nu-i putem întelege, pentru ca a slavi un asupritor si, mai mult, a da tarii tale numele cetatii de unde au venit navalitorii este un act de umilire, este un act de continua subestimare a propriului popor.

Un deosebit de sensibil si profund poet al patriei noastre adevarate, Dacia, Pavel Corut, evoca – în „Samânta geto-daca” – nu numai un tablou dureros de realist al înfrângerii dacilor, dar si speranta unui neam milenar care renaste din „recea carapace daca” :

“Ploua cu spaima si durere
Peste cetatea mea învinsa,
Cadeau barbatii în tacere,
Murea un Zeu cu tâmpla ninsa…
Ardeau strabunele altare,
Se coborâse Ceru-n berna,
Treceau ostirile barbare
Peste cetatea mea eterna.
Stam gol pe vechile altare,
Priveam tacut ostiri straine,
Lovind în trupu-mi de clestare,
Facându-mi templele ruine.
În recea carapace daca,
Eram samânta de milenii,
Un bob de jar sortit sa faca
Un foc splendid, la semnul vremii”

Poezia noastra contemporana are valori care ramân înscrise cu mândrie peste decenii si secole în analele literaturii.Unul dintre poeti actuali ai tarii noastre, Adrian Paunescu sterge praful uitarii si al ignorarii dacilor rostind raspicat o convingere care îl onoreaza si care ne onoreaza deopotriva pe noi toti, cei care simtim flacara nestinsa a marilor înaintasi. „Din nou, dacii liberi” este o poezie- testament care va strabate veacurile:
Noi n-am avut nevoie
Sa luam adeverinte
Ca vietuim acasa,
În patrie la noi,
Am fost si vom ramâne
De-a pururi dacii liberi
Si iubitori de pace,
Si vrednici de razboi.
………………………………….
Numiti si Tara noastra
Cu numele ei dacic
……………………………
Aceasta dam de stire,
De sub pamântul nostru,
Urmasilor în care
Reînviem acum.”

Eminescu, alaturi de poeziile care i-au dat locul de frunte în literatura noastra, a avut o vasta activitate de ganditor si ziarist.Mi-am îndreptat atentia asupra întregii lui activitati, întrucat are legatura cu ideea nationala si l-am studiat pe Eminescu îndragostitul de neam si tara, evocatorul trecutului maret, optimistul care traseaza caile pe care neamul trebuie sa tinda spre a deveni un factor de ordine si de civilizatie la gurile Dunarii, dar si pe criticul neîndurator care a scos în evidenta tarele vietii noastre politice si sociale si a biciuit tot ce i se parea primejdios pentru viata natiunii.

Reactualizarea ideologiei lui Eminescu a dat nastere la reactii puternice si azi. Unii l-au socotit pe Eminescu prea putin nationalist, altii – prea mult obsedat de ideea nationala. Pe vremea studiilor la Viena i se arunca acuzatia de cosmopolit si vandut strainilor, la una din adunarile Societatii România Juna, chiar si Hasdeu, în articolul sau din Columna lui Traian (23 august 1871), îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e ca dupa moartea lui, desi era usor sa i se cunoasca activitatea ziaristica întru apararea cauzei nationale a Românilor din Ardeal, din Bucovina, din îndepartata Macedonie, desi la îndemana oricui era Scrisoarea a lll-a ori Doina, lui Eminescu înca i se mai aduce acuzatia de-a fi fost prea putin nationalist.

Societatea „Reinvierea Daciei” (Dacia Revival ), membrii acesteia din toate colturile lumii, nu înteleg de ce oficialitatile române continua sa îi ignore pe dacii care au luptat si s-au sacrificat pentru apararea Tarii, dar, în acelasi timp, continua sa ridice osanale romanilor cuceritori care nu au fost pentru noi decât niste agresori, niste cotropitori. „Ceva este azi putred în… Dacia”, am putea spune si noi parafrazând un celebru personaj „danez”dintr-o la fel de celebra piesa de teatru.

Si totusi, la doi ani dupa revolutie, s-a propus în Parlament schimbarea numelui Republica Socialista Româna în Dacia. S-a ridicat însa o persoana total neînspirata si i-a mustrat pe parlamentari : ”Cum sa-i dam numele tarii noastre ca al masinii lui Ceausescu?” Cu o astfel de întrebare (chiar retorica) nu vom ajunge nicaieri niciodata.
Avem nevoie de oameni care sa aiba curajul sa spuna adevarul si care sa trezeasca din amortire mândria oamenilor, fiindca de adevar nu trebuie sa ne fie frica.
Noi suntem urmasii dacilor si, de aceea, tara noastra – în sufletul nostru – a fost, este si va fi DACIA.

Eminescu îmbratiseaza cu dragoste trecutul stramosesc, evoca figurile marete neamului, împrejurarile de viata, se lasa biruit de contemplarea ruinelor ramase marturie:

”Mai sta-nradacinata-n munti de piatra,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”

Daca în tinerete Eminescu e mandru de originea noastra latina, vorbind totodata cu deosebita dragoste de eroicul popor dac, în ultimii ani, 1881, declara ca “În România totul trebuie dacizat!”. Poporul dac formeaza subiectul câtorva opere literare ale lui Eminescu ramase neterminate. Într-o poezie numai schitata, el vorbeste de glorioasa rezistenta si moarte a lui Decebal si a tovarasilor lui; în alte poezii neterminate se vorbeste, de asemenea, de eroismul Dacilor, într-un manuscris se afla planul unui poem în patru cânturi intitulat „Decebal”.

În Daci el vede un popor plin de noblete, de iubire de patrie si de libertate: „Era un popor brav acela, care-a impus tribut Romei. Era un popor nobil acela, a carui cadere te împle de lacrimi, iar nu de dispret, si a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblete, de amor de patrie si libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost si nu va fi rusine niciodata”.

Personal cred azi ca a fi Dac nu este o calitate, ci un dat.

Nu alegem sa fim daci, ci ne nastem daci.
Pentru cine este familiar cu ideologia si psihologia manipularii maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus si scris în repetate rânduri : „Pentru lichidarea unui popor (sa spunem a celui dac), se începe prin a-i altera, a-i sterge memoria: îi distrugi cultura, cartile, religia, istoria si apoi vine altcineva care îi va scrie alte carti, îi va da alta religie, alta cultura, îi va inventa o alta istorie (de origîne latina ori slava -vezi 1944- , dupa momentul politic). Între timp, poporul începe sa uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita si mai repede: limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturala. Noile forme istorice vor aduce elemente si simboluri noi de adoratie, care le vor îndeparta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor ramâne undeva, la un etaj înferior al cunoasterii, numai câteva cuvînte, expresii, traditii, impresii, fragmente, nume de localitati, munti si ape, fara un înteles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenta transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenta si functiile «noului popor». Oare chiar asa s-a întâmplat cu noi în ultimii 150 ani ?”.

Când, nu de mult, nemtii se considerau un popor pur, arian, refuzând sa-si accepte originea asa cum era ea, noi toti i-am condamnat; si am avut dreptate. Când un grup de „neinspirati” ne-au schimbat istoria, fluturându-ne în fata una mai „nobila” decât cea adevarata, dacica, multi dintre noi s-au grabit s-o accepte „cu mândrie” dar cu iresponsabilitate fata de poporul, natiunea noastra. Lupta noastra prezenta cu acesti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciuna repetata a devenit un adevar aproape de nezdruncinat.
Alexandru Humbold ne spune: „maturitatea unui popor se manifesta în momentul când îsi accepta istoria asa cum este ea, buna ori rea”.
Astazi, dupa iesirea de sub dictatura bicefala ceauseasca, tara noastra, poporul nostru, natiunea noastra sufera procesul redobândirii constiintei nationale, atât în interior cât si în exterior, în cadrul integrarii europene.

În lupta noastra pentru adevarata istorie a poporului nostru, trebuie sa desfiintam zeflemeaua lichelei istorice cât si scepticismul invalizilor întelectuali, a amatorilor de diversiune în viata culturala, si sa promovam adevarul asa cum este el, bun sau rau.

Stim cu totii ca este foarte greu sa schimbi o parere falsa, fiindca e înradacinata de secole prin manualele scolare, prin tomuri de istorie, carti, articole, studii de asa-zisa „romanistica”, interventii la radio si la televiziune.

Bucuria de a descoperi o magistrala istorie daco-geta a stramosilor nostri precum si dorinta fireasca de a face cunoscuta aceasta istorie m-au determinat sa infiintez, în anul 1999, Societatea „DACIA REVIVAL” („Reînvierea Daciei”), cu sediul în New York. Societatea îsi propune sa aprofundeze studiile privînd istoria veche a Daciei.

Un public tot mai larg apreciaza eforturile noastre de a repune adevarul dacic pe masa diversificata – si uneori eronata – a istoriei omenirii.

În concluzie, a-ti iubi natiunea careia îi apartii este ceva natural: este o onoare si o datorie.

Adendum politic

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat în România

Cea mai însemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist – ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana în1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întrerupta si este întrodus cu forta într-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, îl transforma astfel pe Eminescu într-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus în gura în aceasta maniera dura.

Mihai Eminescu a fost un geniu, cu o imensa si cutremuratoare capacitate de a vedea, în profunzime lumea, existenta si fenomene sociale, politice si economice ale vremii sale.

M-am întrebat de ce oare el, Eminescu, nu a scris o singura poezie referitoare la Razboiul de Independenta, atunci în 1877- 1878, ceva asemanator lui V.Alecsandri….

Pentru ca a înteles ca în 1877, am facut o mare greseala: am intrat în razboi de partea rusilor când armata acestora era învinsa peste Dunare, am avut cheltuieli si pierderi de razboi enorme, contributia esentiala la aceasta victoria au dat-o taranii români, talpa de jos a tarii, cu un numar imens de morti… peste 100.000 Nu au dat-o nici rusii, nici politicienii români, sau clasa de sus, superpusa, profund corupta, lipsita de valoare, (ca si astazi) si imorala, cum o numea Eminescu.

Pentru ce s-au jertfit atunci acesti tineri români în Razboiul pentru Independenta ? Ca Basarabia sa ramâna în continuare la rusi, iar pe acestia sa nu-i mai putem scoate din tara? Acesta a fost câstigul tinerilor care si-au dat viata pentru Independenta tarii. Da, dupa acest Razboi ne-am reluat, ne-am adus la pamântul mama al Tarii Dobrogea, care si asa, prin prabusirea Imperiului Otoman în deceniile urmatoare ar fi revenit acasa.

Dar ce ar fi trebuit sa facem?

Ar fi trebuit sa ne fi aliat cu turcii împotriva rusilor ca sa ne fi câstigat Basarabia, cu conditia ca dupa razboi turcii, sa ne redea Independenta si Dobrogea. Acesta ar fi fost un exemplu de geniu politic !

Sau dupa ce Carol I a primit celebra telegrama, de la Ducele Nicolae, prin care acesta îi cerea ajutor, caci altfel armata ruseasca ar fi fost zdrobita, sa nu ne fi grabit, neinspirat, sa le sarim în ajutorul rusilor, ci sa le fi pus conditia, ne dati înapoi Basarabia sarim în ajutorul vostru si va salvam, nu ne dati Basarabie nu sarim în ajutorul vostru, ba chiar ne aliem cu turcii.

Dupa Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost oferita pe tava Rusiei, revolta lui Eminescu, acest genial patriot, atinge paroxismul. Agentii Ohranei tariste îsi intensifica urmarirea lui, dupa cum arata arhivele de la Sankt-Petersburg.

Germania dorea sa atraga Regatul Român prin intermediul Vienei. Rusia avea interese opuse în regiune. În 1883, Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei, este înlaturat, iar Stambulov a propus încoronarea lui Carol I pe tronul de la Sofia. Viena dorea acelasi lucru, pentru îndepartarea Bucurestiului de Transilvania. Rusia proiecta un nou regat, alcatuit din Bulgaria, Rumelia, Macedonia si Dobrogea.

Cancelarul Otto von Bismarck l-a primit în audienta pe ambasadorul Petre Carp si i-a spus ca Regatul Român trebuie sa priveasca spre Orient si sa lase Transilvania în pace. Carp a facut o excelenta prezentare în fata cancelarului Bismarck, pe care îl informeaza cu privire la rapirea Basarabiei, a judetelor Cahul, Ismail si Bolgrad, despre ortodoxie si despre strategiile de deznationalizare a românilor, aplicate de rusi, cu mult mai periculoase decât politica de maghiarizare.

Eminescu a intuit perfect marile jocuri geopolitice ale vremii.

El duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru înstrainarea Basarabiei, este intransigent atât fata de politica de opresiune tarista (,,o adânca barbarie“) cât si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar

În 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, înscrisa de fatada ca ,,Societatea Carpatii“
Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata.
,,Societatea Carpatii“ era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si re-alipirea la Tara

Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se încredinta studentilor transilvaneni de nationalitate româna sarcina, pe timpul vacantei lor în patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari“. Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora românii de acolo îi asteapta cu bratele deschise pe fratii lor“. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Înformationsburo, I.B.- Akten, K.159)

O nota informativa a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, denunta articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor românesti în Transilvania si îl ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.

Sa nu uitam ca la sãrbãtorile nationaliste de la Iasi, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si când Eminescu, perfect sãnãtos, a citit la Junimea poemul sãu, Doina au iritat puterile centrale. Alãturi de Eminescu s-a aflat si Petre Grãdisteanu, care a avut un discurs la fel de înflãcãrat si patriotic.

Daca anul1883 era un an al noilor proiecte de aliante europene pentru politicienii si casa regala româna, nu era si pentru Eminescu. El prezinta politica de maghiarizare a numelor românesti din Transilvania si îl critica vehement pe Carol I pentru lipsa de implicare. Tot ce scria era însa urmarit atent la Palatul Regal.

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica României nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact în aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.

Regele si regina Elisabeta, primul-ministru Ion C. Bratianu, Petre Carp si Titu Maiorescu pleaca în Germania sa potoleasca spiritele. D. A. Sturza, ministrul afacerilor externe, ministrul C. Statescu si Petre Gradisteanu se duc la Viena. Aici, Gradisteanu îsi cere scuze personal pentru ca a organizat la Iasi dezvelirea statuii lui Stefan cel Mare, unde s-a citit “Doina” lui Eminescu. Tot ce se facea aici se stia în cele trei capitale de imperii. Asa ca trebuiau “potoliti” nationalistii. Începe arestarea ziaristilor, iar lui Eminescu i s-a pregatit casa de nebuni. Ziarul “L’Independence Roumaine” este închis, iar redactorul sef Emil Galli este expulzat din tara. Societatea “Carpatii” a fost desfiintata. Grigore Ventura, alias Rica Venturiano, Simtion, Chibici, Ocaseanu si Siderescu – toti îl vor trada pe Eminescu în dezastrul lui, îi vor pune si camasa de forta….. ca prieteni

Dar cum îsi justifica lumea politica de atunci, în frunte cu Maiorescu actiunea lor? Foarte simplu: Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmãtoarea rugãminte:
“Domnul Eminescu a înnebunit. Vã rog faceti ceva sã ne scapam de el”.
Ca urmare la 28 iunie 1883 M. Eminescu, fara nici o verificare prealabila a spuselor cucoanei sus amintite, este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt încalcate desigur toate normele legale si ale logicei elementare, i se însceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv ,,apropiati“ interesati prin diferite mijloace.

Alexandru Macedonski în numãrul din luna august al revistei Literatorul, publicã o epigramã despre boala lui Eminescu.

Un X… pretins poet – acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-as plânge dacã-n balamuc
Destinul sãu n-ar fi mai bun
Cãci pânã ieri a fost nãuc
Si azi nu e decât nebun.

Au urmat, manifestatii publice cu torte si gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele, oprobiul public a atras multã lume în aceste evenimente.

Guvernul a desfiintat ,,Societatea Carpatii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si înternarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului „Societatii Carpatii“ au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact în aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului.

Ce urmeaza în anii urmatori este un cosmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele – cica sa nu fie distruse – depunându-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt însemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarât sa actioneze Eminescu ca lider al „Societatii Carpatii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din România cu lumea germana, proiecte cu adevarat ,,subversive“, mergând pâna la o rasturnare a lui Carol I.

Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut în cap cu franghia uda, i se fac bai reci în plina iarna, este umilit si zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si îsi asuma destinul – nu fara însa a lupta pâna în ultima clipa. În 1888, Veronica Micle reuseste sa îl aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la câteva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupând o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, însa, ca autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu“. Si tot atât de repede acesta este cautat, gasit si înternat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index.

Pentru curiozitatea noastra stiinsifica sa vedem care sunt urmarile otravirii cu mercur asupra unei persoane anterior normale; toxicitatea data de mercur se manifesta la oameni printr-un tremur al extremitatilor, într-un fel asemanator celui etilic, inflamarea ginsiilor si salivatia abundenta, si simptome psihiatrice: schimbari de personalitate, anxietate, iritabilitate, excitabilitate, ertism, pierderea memoriei, slabiciune, oboseala si ameteli datorita afectarii sistemului nervos central si periferic.

Mai apar parestezii, afectarea câmpului vizual, surzenie cât si un mers specific, ataxic.

Daca vedem cum este descris Eminescu în ultimii lui ani de viata întelegem ca efectul toxic al mercurului îl afectase. Regele Carol I, Maiorescu si toti dusmani lui învinsesera; otravirea cu mercur a marelui nostru om politic, poet si ziarist a reusit. Dusmanii natiunii noastre nu mai aveau de ce sa se teama.

Ca o paranteza, va pot spune ca si cavitatile dentare umplute cu mercur pot da fenomene de intoxicare…dar atunci când i se toarna cuiva mercur pe gât sub scuza perversa ca-l tratezi de sifilis?

Defaimarea sa nu a încetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si este denigrat de anti-români. Sa vedem numai unul dintre cei care are ce are cu M.Eminescu, el, H. R. PATAPIEVICI fiind presedintele Institutului Cultural Român!!!!

“Românii nu pot alcatui un popor pentru ca valoreaza cât o turma: dupa gramada, la semnul fierului rosu …” “…. fete patibulare … maxilare încrancenate… … guri vulgare …. trasaturi
rudimentare …. o vorbire agramata si bolovanoasa … “
Din volumul sau “Politice” publicat la Humanitas în 1996

Si la ce surprize sa ne mai asteptam din partea patibularului Patapievici care scrie: “Româna este o limba în care trebuie sa încetam sa mai vorbim” ? Dupa el “Eminescu este cadavrul nostru din debara.” !! ( Din civicmedia.ro Jan 15, 2007 Adevarul despre Eminescu)

Revolutia sociologica din învatamântul superior care a avut loc dupa 1990 a adus azi la putere în România „studiosi” care fac alergie la auzul cuvântului natie – nationalism si sunt gata sa puna mâna pe constitutie si s-o aplice asa cum vor ei, când aud cuvintele : Dacia, traditie, patriotism; asa ca Eminescu nu mai poate exista în aceasta Tara „a dânsilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevaratii intelectuali români” Eminescu pare a fi irecuperabil.

Pentru ei, Eminescu nu ne mai poate aparea decât ca exasperant de învechit. Or, se stie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinta „esti învechit”. Iar cultura româna din ultimii ani, în lupta pentru întegrare euro-atlantica, nu se doreste decât sa se scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura româna de azi doresc sa-si faca un nume bine vazut în afara, Eminescu joaca rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale în Flacara, nr. 1-2, 2002, p.86)

eminescu

Si totusi pentru noi, cei ce nu vrem sa facem parte din categoria favorizata a „intelectualilor români” de azi, crezul si, implicit, îndemnul lui Eminescu ramâne, peste timp, ca un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a caror semnificatie este la fel de actuala acum, asa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.”[1]

SURSE

  1. http://www.dacia.org/daciarevival/articolearticles/articole-in-limba-romana/238-mihai-eminescu-in-romania-totul-trebuie-dacizat
  2. Foto: adevarul.ro
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro