Marxismul Cultural și Corectitudinea Politică

by „Freudo-marxismul: noua utopie Din păcate, comunismul nu a murit, ci doar şi-a schimbat înfăţişarea prezentându-se sub un ambalaj mult mai atrăgător, de data aceasta nu pentru proletari neapărat, ci mai ales pentru cei care dau direcţiile ideologice în societate. Şi aducem acest subiect în discuţie începând cu acest număr, […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

„Freudo-marxismul: noua utopie

Din păcate, comunismul nu a murit, ci doar şi-a schimbat înfăţişarea prezentându-se sub un ambalaj mult mai atrăgător, de data aceasta nu pentru proletari neapărat, ci mai ales pentru cei care dau direcţiile ideologice în societate.

Şi aducem acest subiect în discuţie începând cu acest număr, tocmai pentru că am constatat în ultima vreme că sub directive ideologice gen obligativitatea educaţiei sexuale în şcoală, apărarea drepturilor copilului cu preţul răpirii acestuia din familia care i-a dat viaţă, dar şi a multor altor comandamente pe care românii poate că abia le intuiesc, comunismul invadează din nou România.

Care sunt temeiurile acestui neocomunism sau a acestui neomarxism vom putea constata în continuare cu ajutorul lui Andrei Dîrlău, autorul a mai multe eseuri pe această temă publicate într-o carte pe care v-o recomandăm călduros: „Marx + Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice”. (V.G.)

Cunoscut mai cu seamă sub numele de political correctness, neocomunismul a supraviețuit, s-a impregnat și a proliferat incognito în lumea neoliberală de azi: o lume pe care a a infuzat-o, cu care s-a contopit organic, în Statele Unite mai ales, până la punctul în care aproape nu mai poate fi distins de acesta, devenit aproape insesizabil din cauză că s-a „normalizat”. Deși tezele economice ale marxismului clasic au fost invalidate de eșecul economiilor răsăritene, precum și, în plan teoretic, de economiști precum Alfred Marshall, de școala austriacă etc., iar cele politice – de istoria represiunii sângeroase exercitate de sistemele invariabil totalitare care le-au transpus în practică în secolul XX, totuși comunismul nu pare azi compromis, exercitând încă o inexplicabilă seducție asupra unor intelectuali ce vorbesc de o înviere a lui „a treia zi”[i].

Dar a murit oare comunismul? Oare a eșuat el cu adevărat? Credem, împreună cu André Tosel, că eşecul său a fost doar parţial, respectiv că „ordinea neoliberală a obţinut în 1991 [anul destrămării URSS-ului] doar o victorie à la Pirus”[ii]. Căci totuşi comunismul şi-a atins scopuri importante, precum decimarea elitelor sau enormele dislocări axiologice și avarii produse tradiţiei.

La un anume nivel, comunismul şi-a îndeplinit rolul distructiv, s-a metamorfozat şi, prin componenta lui cea mai virulentă, freudo-marxismul, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al societății, americane în special, cu care a fuzionat până la a deveni indiscernabil.

„De multe ori când ne uităm spre Vest”, spune D-l Pleșu, „găsim acolo o foarte vie gândire de tip marxist”.[iii] Așa este, dar care este explicația? Cum de am ajuns să importăm de acolo marxism, fie și sub o formă reșapată? Cum de s-a infiltrat el în aspecte ale vieții pe care, mai ales societatea românească, obișnuită cu reflexele a 45 ani de comunism, nu o asociază sub nici o formă cu marxismul?

„Cât timp muncitorii au suflet creştin, ei nu vor răspunde apelurilor revoluționare”

Așa cum arată Raymond Raehn[iv], după succesul revoluției din octombrie 1917, au loc revolta Spartakistă din Berlin, înființarea Sovietului din Bavaria, proclamarea Republicii comuniste a lui Béla Kun în Ungaria în 1919, în același timp cu invadarea Poloniei de către Armata Roșie condusă de Leon Troțki[v], Comisar al Poporului pentru armată şi marină, care spera ca, trecând peste Polonia, să facă joncţiunea cu Revoluţia din Germania. „Comunismul de război” al lui Lenin părea într-o ofensivă biruitoare asupra Europei burgheze.

Dar succesele au fost efemere. Spartakiștii Rozei Luxemburg şi Republica Sovietică Bavareză din München condusă de Eugen Levine[vi] sunt spulberaţi de Freikorps în ianuarie, respectiv mai 1919. Guvernul lui Béla Kun este răsturnat de trupele române, care înving Armata Roşie Maghiară pe Tisa şi intră victorioase în Budapesta pe 6 august 1919. Armata Roșie Sovietică este învinsă în „bătălia Varşoviei” („miracolul de pe Vistula”) din  august 1920[vii].

Se constată că nicăieri mişcările revoluționare bolşevice nu sunt susținute masiv de clasa muncitoare oprimată, care să se ridice invincibilă, unită sub stindardul marxismului, şi să răstoarne regimurile exploatatoare. E o contrazicere flagrantă a teoriei marxiste și a vechii profeții făcute de Marx privind „inevitabila unire internaţională” a proletarilor.

Aceste eșecuri majore de pe frontul occidental, atât teoretice cât şi practice, trebuiau explicate. Impasul grav în avansul revoluţiei globale trebuia depășit.

Soluția găsită de cominterniștii Antonio Gramsci și György Lukács, apoi de Wilhelm Reich și membri ai Școlii de la Frankfurt precum Herbert Marcuse, a fost marxismul cultural sau freudo-marxismul.

Din analiza acestor teoreticieni, concentrată mai cu seamă pe „suprastructura” culturală a societății occidentale decât pe structura economică, reiese că revoluția marxistă nu va triumfa la nivel planetar, aşa cum prevăzuse Marx, şi mai ales nu va reuşi în Occident, atâta timp cât muncitorii și țăranii vor fi „contaminați” de creștinism, de morala și relațiile de familie tradiționale, trăind într-o societate structurată organic pe principiile eticii creștine, mai importante pentru ei decât neajunsurile exploatării economice. Pentru ca noua lume marxistă să ia ființă, trebuia mai întâi distrusă societatea existentă, cu întreaga ei tradiţie morală. Gramsci, arestat de Mussolini, scrie în faimoasele „Caiete din închisoare”: cât timp muncitorii au suflet creştin, ei nu vor răspunde apelurilor revoluționare. Teoria lui despre hegemonia culturală ca mijloc al dominației de clasă presupune crearea unui om nou comunist înainte ca revoluția să fie posibilă.

Distrugerea fundamentului familial şi civilizațional creştin

György Lukács (căruia „Istorie și conștiință de clasă” i-a adus recunoașterea ca „cel mai inteligent teoretician marxist de după Marx”) afirmă și el: „Distrugerea revoluționară a societății e unica soluție. O asemenea răsturnare de proporții mondiale a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori și crearea unora noi de către revoluționari”.

El fixează ca scop prioritar distrugerea fundamentului familial şi civilizațional creştin al Occidentului. Aşadar, nu direct revoluţie violentă şi preluarea puterii politice de tip dictatorial, ca în Rusia (metoda lui Lenin, Troţki şi Stalin – între care nu erau atât diferenţe esenţiale de viziune, cât luptă pentru putere), ci invers: întâi revoluţie soft şi destrămarea lentă, subversivă, a ţesutului social, şi abia pe urmă preluarea puterii politice.

Devenit (din fericire doar pentru câteva luni) Vice-comisar pentru Cultură în Ungaria anilor 1919, sub regimul bolșevic al lui Béla Kun, György Lukács a lansat imediat ceea ce va fi cunoscut sub numele de „terorism cultural”, inclusiv un program radical de educație sexuală în școlile maghiare. Copiii erau instruiți în teme precum „iubirea liberă”, raporturile sexuale, natura „arhaică” a codurilor familiei burgheze, caracterul demodat al monogamiei și irelevanța religiei, ce privează omul de plăceri. Femeile erau instigate la revoltă împotriva normelor sexuale tradiționale. Campania „Terorismului Cultural”, inițiată de Lukács, a fost precursoarea a ceea ce mai târziu „Corectitudinea Politică” avea să genereze în școlile americane.

În 1923 György Lukács şi Wilhelm Münzerberg[viii] au o întâlnire cu marxiştii sovietici la Institutul Marx-Engels din Moscova. La această întâlnire, din ordinul lui Lenin, a participat primul şef al CEKA (precursoarea KGB-ului), Felix Dzerjinski. Acolo s-a decis de către intelectuali marxiști afiliați Partidului Comunist german, şi cu sprijinul indirect, dar consistent, al URSS-ului, înfiinţarea Institutului de Studii Sociale marxiste în cadrul Universităţii din Frankfurt: viitoarea „Şcoală de la Frankfurt”. Primul său director a fost Carl Grünberg, filosof marxist născut la Focșani în 1861. Mai târziu, mergând pe linia lui Lukács, Institutul avea să-l conjuge pe Marx cu Freud, producând Freudo-Marxismul. Determinismul economic a fost înlocuit cu cel cultural.

„Apostolii indecenței”

În 1930 Freud îşi dezvoltă teoria ce va fi preluată de neomarxişti şi grefată pe marxism. Freud pretinde că civilizaţia ar avea o natură represivă în raport cu instinctele primare ale individului – a căror satisfacere, în virtutea principiului plăcerii, ar constitui sursa fericirii şi însuşi scopul vieţii[ix]. Prin legi ce pedepsesc crima, violul, adulterul etc., posibilităţile individului de a-şi găsi fericirea ar fi, chipurile, grav restrânse, societatea civilizată devenind astfel principala sursă de nefericire a oamenilor. Nefericirea se traduce adesea prin nevroze cauzate de aceste frustrări. Pulsiunea nativă a ego-ului spre agresivitate şi moarte e reprimată de societate, generând un super-ego cultural ce ar acţiona ca o conştiinţă socială sau o instanţă represivă colectivă.

La neomarxişti, eliberarea de acest „supra-eu” social represiv devine eliberarea de puterea represivă a statului democraţiei occidentale şi a creştinismului instituţionalizat.

Ideea ingenioasă a neo-marxiştilor a constat pur şi simplu în înlocuirea represiunii economice din marxismul clasic, respectiv exploatarea clasei muncitoare de către capitalişti, cu represiunea sexuală din teoria freudiană, respectiv reprimarea cetăţenilor în societatea de inspiraţie creştină care le interzice manifestarea liberă a erotismului, frustrându-le satisfacerea sexuală plenară. Nedreptatea nu mai constă în oprimarea proletariatului de către burghezie în goana după profit, ci în oprimarea tuturor de către o civilizaţie ce le reprimă libidoul prin tabu-uri şi restricţii. Soluţia: distrugerea acestei civilizaţii, revoluţia totală, liberalizarea radicală şi abolirea tuturor normelor, restricţiilor şi tabu-urilor ce îngrădesc instinctele primare. Iar categoriile cele mai reprimate, pretinde Marcuse, sunt minorităţile sexuale şi rasiale, femeile, tinerii.

În acest scop, membrii Şcolii de la Frankfurt vor elabora noua teorie critică, de la care se vor revendica apoi toate grupările radical-minoritare, şi care va sta la baza conceptului postmodern de deconstructivism.

Existau și alte tentative de acest gen: în 1928, la „Al Doilea Congres Internaţional pentru Reformă Sexuală”, ţinut la Copenhaga, Kurt Hiller, succesor al lui Magnus Hirschfeld (numit şi „apostolul indecenţei”) ca preşedinte al organizaţiei homosexualiste „Comitetul Ştiinţific-Umanitar”, a încercat şi el, sprijinit de marxişti notorii precum Karl Kautsky, o fuziune între Freud şi Marx, lansând ideea că homosexualii ar fi un „grup oprimat”.[x]

Marcuse și libertinajul nelimitat

În 1933, când naziștii au venit la putere în Germania, membrii Școlii au plecat în exil, cei mai mulți în America. Aici neomarxistul Herbert Marcuse e cel ce va dezvolta această teză, absolutizând criteriul sexual în „emanciparea” Occidentului şi concepând o societate a „perversităţii polimorfe”, văzute ca „eliberare sexuală”. El consideră, ca şi Erich Fromm, că distincţia dintre sexe nu e un dat natural, ci un construct socio-cultural.

Paradisul material, insuficient pentru Occident, trebuia dublat de paradisul senzual erotic postulat de neomarxistul Marcuse. Strategia articulată de el era menită „să demanteleze societatea americană, folosind diversitatea şi multiculturalismul ca pe nişte «răngi» cu care să demoleze structura acesteia, bucată cu bucată. El i-a opus pe negri albilor, punând «grupurile-victimă» în conflict cu societatea în ansamblu. Teoria lui Marcuse despre grupurile-victimă ca noul proletariat, combinată cu teoria critică a lui Horkheimer, a pătruns în mediul universitar american, unde a devenit baza mişcării post-structuraliste (studii «de gen»/LGBT/queer). Toate îşi descriau făţiş menirea: de a aboli valorile tradiţionale creştine, tradiţiile acceptate ale culturii occidentale, şi a le înlocui cu un relativism moral ce pune semnul egal între toate culturile şi filosofiile – cu excepţia civilizaţiei apusene «exploatatoare şi rele»”.[xi]

Aceasta e azi ideologia oficială în toate campusurile universitare americane. Marcuse specula că progresul tehnologic şi „raţionalitatea tehnologică” vor duce la apariţia unei noi ordini sociale şi unei noi forme umane. El a postulat o utopie a libertinajului nelimitat (numit „de-sublimare”): omul, emancipat de orice norme morale restrictive, îşi va „reintra în drepturi” prin patimile sale. Obiectele dorinţelor sale vor fi modelate de voinţa sa liberă, fără a trebui să le apere împotriva unei societăţi ostile, „imature, represive”. Marcuse predică eliminarea oricărei constrângeri morale, descătuşarea tuturor apetitelor şi patimilor, o societate total liberalizată erotic, populată de o nouă formă umană, un „om nou”: un soi de Phoenix ce va învia din cenuşa industrialismului modern.[xii]

„Omul nou”, total dezumanizat, infinit maleabil şi perfect obedient

În realitate, freudo-marxismul promovează o falsă antropologie, mai corect spus o anti-antropologie. În baza unui relativism aberant, noua ideologie a corecţiei politice a ajuns să pretindă că genurile au devenit „fluide”: simple convenţii pe care postmodernismul le botează „roluri”, determinate nu de anatomia şi fiziologia cu care omul se naşte, ci de propria sa alegere. „Genul” ar deveni o „şaradă” ce poate avea „soluţii” diverse şi aleatorii (cu, sau fără, intervenţia unui chirurg). Asistăm la un narcisism radical, ce duce la desubstanţializarea sinelui şi pulverizarea persoanei umane.

Graniţa dintre natural şi sintetic se estompează, devenind tot mai arbitrară. Firea umană e redefinită, schimonosită într-o „natură” artificială, confecţionată tehnologic şi „legitimată” mediatic. Chipul omenesc devine o caricatură ce-şi sfidează modelul divin. Singura lege universală devine hedonismul nelimitat, ce transformă omul într-un agregat fără memorie şi fără identitate, altul de la o clipă la alta. Definiţia sa e redusă la o continuă succesiune de experienţe, fără nevoia, nici posibilitatea de a menţine un „sine” sau o „personalitate” stabilă. Omul devine un flux de trăiri şi experienţe, fără trecut şi deschis oricărui viitor. Până şi datele sale biologice devin „opţiuni” private, supuse aceloraşi alegeri arbitrare dictate de patimi.

Aşa cum anticipa Marcuse, extazul (erotic), nu persoana, este cel ce devine substratul identităţii, într-o lume în care evoluţia tehnologică induce o permanentă schimbare şi, ca urmare, riscul inevitabil al alienării.

Existenţa nu mai e guvernată de nici un principiu, cu excepţia celui al subiectivismului absolut. Anarhia şi iresponsabilitatea sunt implicite. Tranzienţa radicală, ca unică realitate de necontestat, aboleşte normele etice tradiţionale.

marx-freud-marxism-cultural-corectitudine-politica

Eticul e înlocuit de estetic, la rândul lui guvernat de norme cu totul relative, mergând de la sordid până la grotesc și monstruos. Existenţa încetează a se mai supune raţionalităţii, decenţei sau bunului-simţ, alterările dramatice ale biologiei şi psihologiei având implicaţii şocante.

În final, însuşi ontologicul este alterat. Căci, oare, va mai putea omul trăi astfel? Şi cum? Da, cu o singură condiţie: să înceteze a mai fi om. Dar asta se şi doreşte: crearea unui „om nou”, total dezumanizat, infinit maleabil şi perfect obedient.

Tocmai în virtutea iluziei sale că el ar fi cel care alege permanent, el va fi în realitate cel ce nu alege niciodată. Da, îşi va putea alege „genul şi partenerii”, aşa cum alege canalele TV cu telecomanda. Dar de fapt patimile sale vor alege pentru el.

Prin intermediul lor, el va fi astfel pururea la cheremul alegerilor induse de demon. Acesta este viitorul pregătit omului în societatea post-creştină de către corectitudinea politică: un om inconsistent şi în ultimă instanţă inexistent, epitom al unei utopii de coşmar.”[1]

SURSE

  1. Andrei Dîrlău. Articol publicat în numărul 87 (Aprilie 2016) al revistei Familia Ortodoxă. http://www.familiaortodoxa.ro/2016/03/29/ideologia-corectitudinii-politice-avatar-al-marxismului-cultural/
  2. Foto: familiaortodoxa.ro
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro