Istorie dincolo de timp

by „Când a apărut omul actual? În Quaternar, acum un milion de ani, răspund savanţii zilelor noastre. O serie de relicve străvechi contrazic însă aceste opinii. Iar istoria Terrei pare, chiar şi acum, o hartă plină de “pete albe”. Umanoizi uriaşi contemporani cu dinozaurii? Ziduri de piatră vechi de sute […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

„Când a apărut omul actual? În Quaternar, acum un milion de ani, răspund savanţii zilelor noastre. O serie de relicve străvechi contrazic însă aceste opinii. Iar istoria Terrei pare, chiar şi acum, o hartă plină de “pete albe”.
Umanoizi uriaşi contemporani cu dinozaurii? Ziduri de piatră vechi de sute de milioane de ani? Imposibil, este o erezie, strigă într-un glas geologii şi paleontologii. Piese metalice prelucrate atent acum câteva zeci de milenii? În nici un caz, se revoltă la fel de indignaţi arheologii. Şi totuşi…

“ZEUL-MAIMUŢĂ”

Cum a apărut omul? “A fost creat de Zei şi Dumnezei, oricum s-or fi numit Ei de-a lungul vremii”, au răspuns mereu credincioşii. Situaţia s-a schimbat după 1859, când Charles Darwin a publicat lucrarea “Originea speciilor prin selecţia naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă”. Pe scurt, “Originea speciilor”, lucrare dedicată mai ales lumii animalelor. Evoluţia umană a abordat-o mai târziu, în 1871, în “Descendenţa omului”, unde spune: “Omul a descins dintr-un patruped păros, cu coadă, probabil arboricol, locuitor al Lumii Vechi”. A fost momentul în care, scos din poziţia de creaţie şi rudă mai mică a zeilor, omul a fost retrogradat la “rangul” de urmaş al unei maimuţe păroase coborâte, nu se ştie când, din copaci.

“CEASUL” OMENIRII
De la Darwin încoace, ştiinţa se tot trudeşte să întocmească un tablou cât mai complet al evoluţei umane. Ceea ce a reuşit până acum este un “arbore genealogic” stufos, ale cărui rădăcini sunt maimuţele primitive, iar vârfurile suntem noi înşine. Conform acestuia, maimuţele au apărut în Oligocen, în urmă cu 38 de milioane de ani. Acum 7-8 milioane de ani, în Miocen, apar Proconsul africanus şi Ramapithecus, strămoşii comuni ai noştri şi ai antropoidelor de azi. În urmă cu 4 milioane de ani, pe scena lumii a apărut Australopithecus, om-maimuţă cu o capacitate craniană cuprinsă între 300 şi 600 centrimetri cubi (cmc). Acum două milioane de ani a apărut Homo habilis, cu un creier de 600-750 cmc, primul făuritor de unelte. I-a urmat Homo erectus, cel care a “domesticit” focul, acum 1,5 milioane de ani. Acesta avea un creier de peste 1.000 cmc. Homo sapiens, omul adevărat, identic cu noi din punct de vedere anatomic, are doar un milion de ani. Ultimul venit, cel mai remarcabil, este Omul de Cromagnon, apărut acum 30.000 de ani. O dată cu el umanitatea iese din “ograda” paleontologiei şi trece în domeniul arheologiei şi istoriei. Aici, diviziunile sunt tot mai clare: Paleolitic, Neolitic, Epoca Bronzului, Epoca Fierului. La sfârşitul Neoliticului s-au folosit primele metale: cuprul şi aurul. Producerea fierului s-a extins în jurul anilor 2000 î.Hr. Iar toate acestea sunt nişte “puncte fixe”. Atât de fixe, încât orice modificare a lor ar pune întregul tablou sub semnul întrebării. Caz în care tot ceea ce ştim despre trecutul nostru ar deveni un şir de ipoteze, la fel de credibile ca poveştile cu zmei şi balauri. Bazat pe studii complexe, acest edificiu ştiinţific pare fi deosebit de solid. Sau poate că nu?
Ciudăţeniile

“Umanii” anteriori lui Homo sapiens erau doar nişte maimuţe ceva mai emancipate. Iar uneltele lor erau bucăţi de piatră cioplită ori spărturi de oase ascuţite. De fapt, lucrurile nu-s chiar aşa de simple. În diverse locuri din lume s-au găsit o serie de vestigii ce contrazic tabloul “oficial”. Uneori sunt oase fosilizate, care, deşi par a fi ale unor oameni de azi, sunt vechi de foarte multe milioane de ani. Alteori sunt obiecte stranii care, teoretic, nici n-ar trebui să existe. Şi, chiar dacă pare ciudat, asemenea relicve nu sunt chiar rare. În “Arheologia interzisă”, o carte monumentală, de 850 de pagini, Michael A. Cremo şi Richard l. Thompson analizează multe asemenea cazuri. O parte vin din cercetări sistematice. Altele sunt descoperiri întâmplătoare, ciudăţenii pe care nimeni nu s-a obosit să le clarifice. Cazurilor analizate de autori li se adaugă alte câteva, din ţara noastră. Toate la un loc au însă ceva în comun: contrazic tabloul evoluţiei umane promovat de savanţii devotaţi “curentului oficial”. Oameni de ştiinţă care, speriaţi parcă de consecinţele ce decurg din aceste realităţi neaşteptate, le ignoră strategic şi le ascund sub “blindajul” ţâfnos al indiferenţei academice. Însă, oricum am privi la aceste ciudăţenii, toate la un loc şi fiecare în parte par a ne vorbi despre nişte lumi fabuloase, rupte complet de istoria nostră.
Obiecte fosilizate

Urme umane extrem de vechi au fost descoperite adeseori, îngropate adânc în subsol. În 1877, pe când coordona construcţia Tunelului Montezuma, J.H. Neale a găsit într-un strat de nisip aflat sub unul de lavă vulcanică câteva vârfuri de suliţă şi un mojar, toate cioplite în piatră. Conform geologilor, acele obiecte ar avea între 33 şi 35 de milioane de ani. La mijlocul sec. XlX, când America traversa “febra aurului”, din galeriile minelor au apărut alte vestigii surprinzătoare. Lucrările miniere se făceau cu unelte simple şi minerul avea contact direct cu roca străveche. Dar şi cu posibilele relicve care s-ar fi aflat în ele. În minele Californiei, la mare adâncime şi sub straturi de roci compacte, s-au găsit alte vârfuri de săgeţi din piatră, vechi de peste 30 de milioane de ani. În 1866, în mina Bold Hill – Angels Creek, s-a găsit ceea ce specialiştii numesc “craniul Calaveros”. Descoperirea s-a făcut la 39,6 m adâncime, sub câteva straturi de material vulcanic, inclusiv lavă. Este vorba de un craniu modern, puternic fosilizat. În aceeaşi zonă s-au găsit şi obiecte din piatră cioplite cu măiestrie. Singura ciudăţenie era vârsta, cuprinsă între 12 şi 25 de milioane de ani. Situaţie cu atât mai stranie cu cât, oficial, ştim că omul a venit în cele două Americi în urmă cu minimum 12 şi maximum 35 de milenii.
Paşii peste începutul lumii

În 1862, ziarul The Geologist anunţa: “În districtul Macoupin, Illinois, au fost descoperite, într-un strat de cărbune, oasele unui om modern, asemănător cu noi. Geologii afirmă însă că acel cărbune face parte din Era Carboniferă şi are între 286 şi 320 de milioane de ani. În 1938, prof. W.G. Burros, geologul-şef de la Berea College – Kentucky, a raportat descoperirea, la Rockeastle, a unor urme de paşi umani în roci vechi, tot din Carbonifer. Ipoteza că erau cioplite de vreun “glumeţ” a fost infirmată prin studiul microscopic, studiu care a demonstrat că ele s-au format cândva, pe când roca era un strat de mâl umed. În 1961, pe platoul Daus din Ardeche s-au găsit alte urme, ceva mai noi. Este vorba de amprente de picior umanoide amestecate printre urmele unor dinozauri din Triasicul mijlociu. Adică de acum 220 de milioane de ani. Să recunoaştem: cam bătrâni străbunicii. Şi cam săraci, căci umblau desculţi. Înaintea lor, alţii aveau deja încălţări. În 1968, paleontologul amator W.J. Meister, plecat pe teren, la Antelope Spring – Utah, ca să caute fosile, a descoperit ceva uluitor: amprenta unui pantof care, călcând pe solul străvechi, strivise un trilobit. Roca care “găzduia” acea urmă extraordinară provenea din Cambrian, de acum 505-590 de milioane de ani. Încălţăminte la începutul vremurilor? Motiv numai bun pentru ca savanţii să le ignore. Dar asta nu înseamnă că nu există. Şi nici că sunt singurele. Paleontologul chinez Chou Ming Chen a găsit în 1959 în Deşertul Gobi urma fosilizată a unei tălpi striate de încălţăminte, veche de peste 15 milioane de ani. Ooops! O casă de modă preistorică? În afara acestora există însă şi “amprente” ce par să arate că ipoteticii oameni de acum multe milioane de ani nu semănau întru totul cu noi. În 1908, la Glen Rose-Texas, printre urmele unor dinozauri, urme vechi de 120 milioane de ani, s-au descoperit şi amprentele de mari dimensiuni ale unor tălpi umane. Din calculul proporţiilor rezultă că “posesorul” lor era un uriaş înalt de patru metri. Alte amprente umane, găsite printre urmele unor animale, lângă izvoarele Râului Tennessee, au câte şase degete. Să reţinem acest detaliu anatomic. Ne vom mai întâlni cu el.
Abisul vremurilor

Urmele de picior, gol sau încălţat, nu sunt însă cele mai stranii. Există alte vestigii mult mai complexe, care vorbesc de civilizaţii sofisticate, vechi de zeci sau sute de milioane de ani. Ele sunt cele care ar putea să arunce cu adevărat în aer edificiul de azi al cunoaşterii. Într-un articol apărut în 1820 în Journal of science se afirmă că, în 1786, într-o carieră din Aix en Provence, de unde se scotea piatră pentru refacerea Palatului de Justiţie, s-au găsit nişte obiecte deosebit de ciudate. La o adâncime de 15 m, după ce depăşiseră 11 straturi de rocă, separate prin bancuri de nisip, muncitorii au atins încă un strat de nisip argilos. Spre surprinderea lor, acolo au găsit bucăţi de coloane cioplite în piatră, monede de metal şi câteva unelte din lemn. Împreună cu ele au găsit şi câteva fragmente care, după reasamblare, au redat o “scândură” fasonată, lungă de 2,4 m şi groasă de 2,5 cm. Piesele din lemn erau fosilizate şi preschimbate în agată, o piatră semipreţioasă frumos colorată. Nimeni nu ştie vechimea relicvelor, dar “agatizarea” lemnelor se face în foarte multe milioane de ani.

În 1844, sir David Brewster a raportat că într-un bloc de gresie din cariera Kingoody Quarry s-a găsit un cui încastrat în piatră. Roca de acolo are între 360 şi 480 de milioane de ani.

La 22 iunie 1844, London Times a anunţat că într-un bloc de piatră din zona Tweed a fost descoperit un fir de aur încastrat într-o rocă din Carbonifer. O altă bijuterie s-a găsit în 1891. Atunci, The Morrissonville Times relata că, spărgând o bucată de cărbune care nu intra în sobă, dna S.W. Clup a găsit în ea un lanţ din aur de opt carate, care avea 12,44 g şi o lungime de 25,4 cm. Geologii au spus că acel cărbune ar avea între 260 şi 320 de milioane de ani.

2 aprilie 1897: Daily News din Omaha anunţa că într-o mină de lângă Webster City – Iova, la 40 m adâncime, s-a găsit o piatră paralelipipedică de 60 x 30,5 x 10,2 cm ornamentată cu o reţea de romburi. În centrul fiecăruia dintre acestea era cioplit câte un chip de bătrân. Conform geologilor, rocile de acolo sunt tot din Carbonifer.

Revista Scientific American a relatat, pe 5 iunie 1852, că după o explozie dirijată, la Meeting House Hill, în Dorchester a apărut din stâncă un obiect metalic, spart în bucăţi. După restaurare, acesta s-a dovedit a fi un vas în formă de clopot. Exteriorul său era ornamentat cu motive florale. Geologii apreciază că roca în care a fost găsit provine din Precambrian şi are peste 600 de milioane de ani.

În 1871, Wiliam E. Dubais, de la Smithsonian Institute, a raportat găsirea unor obiecte la 38 m adâncime. Relicvele au ieşit la iveală din cupa unei sape de foraj. Printre ele, o piesă metalică asemănătoare unei monede, ornamentată pe ambele feţe cu imaginea unor personaje, dar şi cu nişte inscripţii într-un alfabet necunoscut. Vârsta rocii în care a fost găsită a fost estimată la 200.000 de ani. Cine şi-o fi pierdut banii “de coşniţă” în Ilinoisul de acum 200 de milenii?

Atlas Almon Mathias a relatat că în 1928 lucra într-o mină de cărbune din zona Heavener – Oklahoma. O mină atât de adâncă, încât aerul li se pompa de la suprafaţă. Omul a povestit că acolo, într-un abataj, s-au găsit nişte blocuri cubice cu latura de 30,4 cm, foarte bine şlefuite. Când a lovit cu ciocanul într-unul, a constatat că era turnat dintr-un soi de beton, cu mult pietriş în el. Ceva mai târziu, după prăbuşirea unei galerii, a ieşit la iveală un zid solid, construit din asemenea blocuri. În plus, s-a văzut că zidul continua câteva zeci de metri. Omul a mai spus că şefii companiei le-au interzis să vorbească despre acea descoperire. Mai mai mult, mina a şi fost închisă definitiv. Un alt zid subteran a fost raportat şi în 1868, după prăbuşirea unei galerii din mina Hammondville. Era un zid mare, neted, pe faţa căruia erau sculptate câteva rânduri de hieroglife. Ambele “fortificaţii” au fost găsite în zăcăminte din Carbonifer, de peste 300 de milioane de ani.
Popoarele Sfinxului

Pentru a întâlni asemenea relicve stranii, nu-i nevoie să umblăm prin lumea largă: există şi pe meleagurile noastre. Una, în Bucegi. În anii ’50, savantul peruan Daniel Ruzo a anunţat descoperirea unei civilizaţii străvechi pe care a numit-o Cultura Masma. Identificate pe podişul andin Marcahuasi, la 3.600 m înălţime, vestigiile ei sunt statui megalitice, cioplite în stâncă. Statui care înfăţişează animale dispărute din cele două Americi în urmă cu zeci de mii de ani. Pornind de la structura lor geologică şi modul în care au fost erodate de intemperii, Ruzo susţinea că statuile sunt opera unei civilizaţii străvechi, care a existat şi pe celelalte continente. Inclusiv în Carpaţii noştri. Aici, un asemenea vestigiu ar fi Sfinxul din Bucegi. Motiv pentru care, în 1969, Ruzo a venit în ţara noastră şi a făcut un film despre el. Dar Ruzo nu era primul pasionat de aceste vestigii. În “Dacia preistorică”, lucrare monumentală apărută postum în 1913, istoricul Nicolae Densuşianu a vorbit şi el despre o civilizaţie avansată, veche de multe mii de ani, care sculpta stânci în locurile sacre din Carpaţi. Menţionează tot Sfinxul din Bucegi şi afirmă că pe “soclul” său a existat o inscripţie, acum dispărută, cioplită într-o scriere uitată. Din păcate, savanţii “oficiali” se feresc ca dracul de tămâie de asemenea vestigii. La noi, Densuşianu este menţionat rareori, cu un zâmbet condescendent: “Mda, un istoric «minor», oarecum exaltat, care a cam exagerat”. Iar în ceea ce priveşte Civilizaţia Masma, nimeni nu s-a mai ocupat de ea după Daniel Ruzo. Astfel că ea s-a adăugat listei lungi de mistere ale lumii precolumbiene. Dar cel mai renumit Sfinx este, desigur, cel egiptean. Acum este vizitat de turiştii din toată lumea, dar nici istoria lui nu-i prea clară. Oficial, se spune că a fost construit pe timpul faraonului Kefren, în jurul anilor 2500 î.Hr. De curând au apărut însă şi alte opinii. Studiind urmele verticale de eroziune de pe corpul Sfinxului, John Anthony West de la Universitatea Massachusstes şi geologul Robert Schoch au constatat că monumentul ar fi fost “ros”, foarte mult timp, de apa de ploaie. Atâta doar că în Sahara n-a mai plouat torenţial de peste 12 milenii. Iar asta nu poate să însemne decât că monumentul are cel puţin această vârstă. Dar şi că a fost construit într-o perioadă în care, conform istoriei “oficiale”, omul se afla încă în Paleolitic.
Aluminiu preistoric

După cum am văzut, unele urme străvechi par să fi aparţinut unor fiinţe cu şase degete. Pilotul-scriitor Doru Davidovici a vorbit despre statueta ciudată a unei femei care avea şi ea şase degete. Este drept că o descria într-o carte SF. Dar, pe când trăia, el a relatat că obiectul ar fi existat cu adevărat şi l-a văzut el însuşi. Era o statuetă cizelată într-un metal uşor, găsită în anii ’60, într-o mină de la noi, încastrată în cărbune. Despre ce era vorba? N-o să ştim niciodată: obiectul a dispărut înainte ca vreun savant să-l fi examinat. Scepticii vor spune că “Zeiţa de oricalc” pomenită de Doru Davidovici este doar licenţa literară a unui scritor talentat. Poate. Nu la fel de uşor poate fi însă ignorat şi straniul “obiect de la Aiud”, găsit în vara anului 1973. Atunci, cupa unui excavator care lucra într-o balastieră a scos la lumină câteva conglomerate pietroase. Ulterior, arheologii muzeului din localitate au aflat că două dintre ele conţineau oase de mastodont. Cel de al treilea era însă cu adevărat problematic. Din interiorul lui s-a ivit un obiect care, teoretic, n-avea ce căuta acolo. După curăţare, a apărut o piesă metalică, prelucrată minuţios. Are 2,3 kg şi pare un soi de tălpică, având 20,5×12,5×6,8 cm. Analizele de laborator au arătat că este confecţionată dintr-un aliaj complex: 89% aluminiu, 6,2% cupru, 2,84% siliciu, 1,8% zinc, plus mici cantităţi de zirconiu, cadmiu, cobalt, nichel, staniu, bismut şi argint. Adâncimea la care a fost găsit obiectul, lângă fosilele unui animal demult dispărut, dar şi prezenţa unui strat gros de oxizi par să indice că are peste 20.000 de ani. Tocmai asta-i problema. Aluminiul a început să fie produs şi prelucrat industrial abia după 1883. Din păcate, studiul acelei piese s-a oprit la analiza compoziţiei chimice. Acum se află în depozitele Muzeului din Cluj. Probabil că peste alte câteva decenii şi peste el se va aşterne uitarea, la fel ca peste majoritatea vestigiilor care contrazic “tabloul oficial”.
Conspiraţia tăcerii

Toate aceste relicve străvechi par a ne povesti despre nişte omeniri care au existat cândva, la începutul vremurilor. Şi nimeni nu poate spune câte alte vestigii, asemănătoare, au dispărut definitiv, arse în cuptoarele termocentralelor ori ale fabricilor de var. De fiecare dată când vine vorba despre neştiute civilizaţii străvechi, savanţii au aceeaşi replică: dacă ar exista, ar trebui să le descoperim urmele pe undeva. O replică fără absolut nici o noimă: nimeni nu face săpături arheologice în galeriile minelor ori în carierele din care se extrage piatră străveche. Iar savanţii “oficiali” nu bagă în seamă nici măcar relicvele deja găsite. De fapt, atitudinea lor este uşor de înţeles. Dacă una singură dintre aceste ciudăţenii ar fi luată în serios şi acceptată ca fiind reală, întregul sistem ştiinţific ar intra în criză. Iar tot ceea ce acum ni se pare că ştim despre Univers, despre apariţia şi evoluţia vieţii pe Pământ, precum şi despre istoria umanităţii s-ar dovedi un edificiu superb, dar fals în esenţa lui. Fapt intuit şi de geologul Albert G. Ingalls, care în 1940 spunea: “Dacă omul sau chiar strămoşul său maimuţă, ori chiar strămoşul mamifer timpuriu al acelei maimuţe ar fi existat în Era Carboniferă, atunci întreaga ştiinţă a geologiei este într-atât de greşită, încât toţi geologii ar trebui să demisioneze şi să se facă şoferi de camion”. Venite din partea unui specialist, aceste cuvinte căpătă o greutate cu totul deosebită.

alieni-evolutionism

Mituri adevărate?

Poate că savanţii zilelor noastre fac bine că ignoră straniile relicve ale unei ipotetice istorii de dincolo de timp. Şi asta pentru că această istorie stranie n-ar avea nici o semnificaţie pentru noi, cei de astăzi. Extrem de ciudate, urmele care ies din când în când la iveală sunt despărţite prin multe milioane de ani, fără vreo verigă de legătură. Chiar dacă am accepta existenţa unei asemenea istorii atemporale, nu ne va ajuta cu nimic. Pentru că niciodată nu vom şti cum gândeau şi la ce nivel cultural se aflau acele umanităţi străvechi. Pentru noi, istoria este un lung şir de evenimente: războaie, vremuri de pace şi progres, realizări ştiinţifice şi artistice, extrem de multe întâmplări care compun însuşi miezul civilizaţiei noastre. Care vor fi fost “întâmplările” lor? Imposibil de spus. Însăşi istoria noastră este încă plină de enigme. Şi asta în condiţiile în care oamenii ultimelor milenii au fost exact ca noi: gândirea lor avea aceleaşi tipare şi ei se supunea aceloraşi necesităţi ca noi. Cu toate astea, oamenii de acum câteva secole sau milenii ne sunt uneori la fel de străini ca nişte extratereştrii. În ciuda cercetărilor, nu ştim mai nimic despre constructorii “Moailor” din Insula Paştelui. La fel de enigmatice ne sunt popoarele neştiute care au ridicat Megaliţii. Iar lucrurile nu stau mai bine nici măcar atunci când există “izvoare scrise”. Nu ştim ce mesaje vor să ne comunice inscripţiile de la Harappa şi Mohenjo Daro. Şi nici “Rongo-Rongo”, tăbliţele din Insula Paştelui. Limba etruscilor, care au trăit, ieri-alaltăieri, acum 2.500 de ani, nu a fost încă descifrată. Atunci ce am putea să înţelegem din istoria unor umanităţi vechi de zeci sau sute de milioane de ani? Şi, în general, ce semnificaţie poate avea o istorie întinsă peste atâta amar de vreme? Întâmplările unei asemenea istorii “eretice” ar fi de neînţeles pentru noi. Şi probabil că ne-ar interesa cam la fel de mult cât “aventurile” zeilor din panteonul Eladei ori Indiei antice. În cel mai bun caz ne-ar face poate să privim cu alţi ochi relatările vechilor mitologii, care afirmă clar că, înaintea noastră, în timpuri imemoriale, Pământul a fost populat de alte câteva rase umane.”[1]

SURSE

  1. http://jurnalul.ro/it/stiinta/istorie-dincolo-de-timp-317201.html
  2. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro