Istoria lumii incepe in Romania – descoperiri arheologice unice pe Planeta

by Istoria Romaniei este una complexa si dupa cum o sa vedeti, peste zece istorici si arheologi, dar si alti oameni de cultura, straini, au recunoscut ca istoria pe aceasta planeta a inceput in Carpati. Dincolo de acesti eruditi, raman drept proba argumentativa descoperirile arheologice de pe teritoriul Romaniei, unele […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Istoria Romaniei este una complexa si dupa cum o sa vedeti, peste zece istorici si arheologi, dar si alti oameni de cultura, straini, au recunoscut ca istoria pe aceasta planeta a inceput in Carpati. Dincolo de acesti eruditi, raman drept proba argumentativa descoperirile arheologice de pe teritoriul Romaniei, unele fiind recunoscute public, altele fiind trecute la genul de informatii clasificate.

Mai jos avem cateva afirmatii pe care ar trebui sa le tinem minte, atunci cand vorbim de „istoria oficiala”:

„Istoria e o minciuna acceptata de comun acord” Voltaire
„Si ca o completare, limba sa este atat de armonioasa si bogata ca s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pamant”
W.Hoffman (1842) vorbind despre neamul romanesc

schiller

Un personaj care a reusit sa provoace o unda de soc in Romania a fost Miceal Ledwith, care era consilier al Papei Ioan Paul al II-lea si care nu s-a sfiit sa spuna ca, „nu limba romana e o limba latina, ci limba latina e o limba romana”.

Evident ca aceste afirmatii ale sale imediat zdruncinat dogma impusa cu atata ardoare de catre dogmaticii numiti „istorici”. Problema era faptul ca aceste afirmatii nu veneau de la un istoric simplu, nici de la un asa-zis „amator”, care putea fi „combatut” de altii, ci venea de la un consilier al Papei, care avea si cheile de la Arhiva Papala a Vaticanului, fiind unul dintre membrii care aveau acces nelimitat.

Istoricii, nu prea au indraznit sa-l contrazica, ci contrar caracterului lor inversunat si impulsiv, au tacut malc, ei stiind ca daca l-ar provoca facandu-l „mincinos” – o strategie de-a lor bine cunoscuta de noi – atunci, acesta, la valoarea sa, ar fi venit cu o sumedenie de documente istorice in fata lor, desi el cand spunea asta, oferea tot felul de citate din lucrari istoriografice.

In cadrul acestui articol, veti vedea un top zece personalitati istorice, straini, care nu s-au sfiit nicio clipa sa spuna ca, „Romania este leaganul civilizatiei mondiale”.

1. Miceal Ledwith: „nu limba romana este o limba latina ci limba latina este o limba romaneasca”

„Istoria, de cele mai multe ori prezentată în mod subiectiv sau pur și simplu eronat, ne învață că romanizarea Daciei s-a produs prin cucerirea acesteia în 106. Romanii au pus stăpânire pe Banat, Oltenenia și o parte din Ardeal, restul teritoriilor rămând libere. Tot istoria ne mai spune că romanii și-au impus limba latină ca limbă oficială, iar dacii au fost obligați să renunțe la propria limbă. De asemenea, cultura romană, dar și căsătoriile mixte au contribuit la romanizare.

Aceste câteva respective istorice sunt contestate de teoria lui Miceal Ledwith, confidentului Papei Ioan Paul al II-lea și omul care a avut acces la cele mai bine păstrate documente istorice de la Vatican. Acesta a făcut o declarație șocantă pentru postul de televiziune TVR Cluj, în 2012, când a acordat un interviu mai amplu. Conform documentelor secrete de la Vatican, limba latină cultă, adică limba romanilor din anii când a fost cucerită Dacia, se trage din limba română străveche.

Acest fapt schimbă total istoria pe care o învățăm la şcoală în zilele noastre pentru că atunci când romanii au reușit să stăpânească o parte infimă din Dacia, vechii daci știu deja limba romanilor și nu a mai fost nevoie de romanizare. Dacii nu au avut nevoie să renunțe la limba lor pentru că înțelegeau fără nicio problemă latină cultă a românilor. Din această perspectivă, romanii și cu dacii au fost unul și același popor, iar Dacia nu a mai avut nevoie de romanizare, așa cum au presupus istoricii.

Un alt fapt ciudat s-a petrecut în clipa în care romanii și-au pierdut interesul asupra Daciei, aceasta urmând să fie pierdută definitiv în clipa în care carpii (dacii liberi) au atacat trupele române în 256. De asemenea, împăratul Hadrian a manifestat dezinteres față de Dacia, iar motivele nu sunt pe deplin cunoscute. Probabil că romanii nu s-au așteptat la o asemenea greutate să transforme Dacia într-o provincie Romană.”[1]

2. William Schiller – arheolog american

William Schiller este un reputat arheolog american care pe deasupra cunoaste bine istoria civilizatiilor stravechi de pe batranul continent. In lucrarea sa exploziva, „Unde s-a nascut civilizatia?” scrie urmatoarele:

“Civilizatia s-a nascut acolo unde traieste astazi poporul roman, raspandindu-se apoi, atat spre rasarit, cat si spre apus, acum circa 13-15.000 de ani!”[2]

3. Daniel Ruzo – un scriitor, istoric, arhitect, arheolog peruan indragostit de Romania

Daniel Ruzo este un scriitor, istoric, arhitect, arheolog peruan care a venit in Romania intre anii 1966 si 1968 pentru a cerceta Sfinxul (denumire cu care nu era de acord), pe care il vazuse pe o carte postala. El a fost insotit de o echipa de romani care a realizat cu aceasta ocazie un film pentru Studioul Alexandru Sahia, „Mistere in Piatra“. Ruzo observase ca Sfinxul semana cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat intr-o stanca de pe podisul Marcahuasi, Peru, denumit Monumentul Omenirii[3].

In cartea sa, „La historia fantastica de un descubrimiento“, publicata de Editura Diana, din Mexic, Daniel Ruzo scrie despre calatoria acestuia „prin muntii cei sfinti“ ai Romaniei, ce pastreaza amintiri despre civilizatia de dinainte de Potop.

Ruzo a ramas fascinat de multitudinea reprezentarilor sacre de pe stancile ce strajuiesc drumul catre Omul, „sculpturi stravechi, anterioare Potopului, erodate de vechime“, care infatiseaza sacerdoti si lei, paznici ai tezaurelor. „Am studiat multe centre sacre protoistorice in lume, dar aici, in Carpati, am gasit Poarta Comorii“, scria Daniel Ruzo.

Daniel Ruzo a tras urmatoarea concluzie:

„Carpatii sunt intr-o regiune a lumii unde este situat centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute la ora actuala.”

De fapt, nici Sfinxul nu reprezinta doar un singur chip, dupa cum observa arheologul peruan, fiind inconjurat de alte chipuri umane, din rase diferite, precum si capul unui caine. Din lunga sa experienta, Daniel Ruzo trage concluzia ca acel caine are rolul de pazitor al unei comori si ca „trebuie sa existe si o Pestera a Tezaurului“ in apropierea acestui magnific monument al Omului. Daniel Ruzo a avut dreptate, in august 2003, echipele romano-americane au descoperit sub platoul Bucegi, Sala Proiectiilor, un loc unde se afla o tehnologie superioara celei oficiale.

4. Marija Gimbutas, specialista americana cunoscatoare de istorie si arheologie

In general, studiile Marijei Gimbutas (n. 23 ianuarie 1921 – d. 2 februarie 1994) se recomanda prin stilul clar si concis, prin originalitate si prin forta argumentatiei, autoarea refuzind numeroase clisee traditionale care au dus, nu rareori, la formularea unor ipoteze infirmate de cercetarile ulterioare. Pozitia adoptata de autoare este – contrar a ceea ce se credea pina nu de mult – ca cele mai vechi civilizatii ale Europei neolitice nu pot fi explicate exclusiv ca imigratii dinspre Anatolia ci, mai ales, prin difuziune de idei si de tehnologie, ceea ce a dus la domesticirea animalelor – mai intii oaia si capra, apoi porcinele si bovideele, nu insa si calul – precum si la aparitia ceramicii. Este ceea ce s-a numit „revolutia neolitica”. Neolitizarea sud-estului european si, de aici, a intregii Europe s-a bazat asadar nu atit pe imigratii – desi au existat si miscari etnice, ca intotdeauna de-a lungul istoriei – ci, am spune astazi, pe transfer de tehnologie, pe know-how.

Pe de alta parte, aparitia unei scrieri sacre, in special in cadrul culturii Vinca-Turdas (in jur de 5300 i.e.n. ori poate chiar mai devreme), precede cu cel putin doua milenii scrierea sumeriana, considerata pina nu de mult – cea mai veche, fiind folosita ca argument de adeptii teoriilor ex oriente lux. Aparitia unei scrieri in sud-estul european mult inainte de scrierile orientale este unul dintre agumentele folosite de Marija Gimbutas in sensul ca procesul civilizational european este mult mai complex decit si-l imaginau scenariile propuse de unii cercetatori. Daca Anatolia a transmis Europei domesticirea animalelor si producerea ceramicii, europenii – in schimb – au inventat, independent de Orient si mult inaintea acestuia, „scrierea sacra”, de fapt o serie de grafeme ideografice cu rol religios, nu o scriere de tip modern, fonetica.

Astazi, teoria originii exclusiv orientale a neoliticului european nu mai poate fi sustinuta; ea trebuie inlocuita cu o viziune mai nuantata, in care Orientul si „vechii europeni” au dialogat. Fireste, Marija Gimbutas nu este singurul arheolog care adopta un asemenea punct de vedere asupra preistoriei europene in raport cu Anatolia si cu Orientul. Ar fi de citat aici colin Renfrew, Alojz Benac, M.M. Winn (un discipol al Marijei Gimbutas, care a catalogat grafemele neolitice) si altii. Argumentele lingvistice care privesc si clarifica problemele legate de fondul arhaic pre-indo-european („vechi european” in terminologia Marijei gimbutas) vor fi decisive, dar aceasta problema complexa nu poate fi aprofundata aici.

Marija Gimbutas abordeaza preistoria europeana si, in special, preistoria sud-estului european, in care teritoriul Romaniei acupa un loc central, opunind doua mari entitati culturale:

Vechea Civilizatie Europena sau „Vechea Europa” – un complex cultural ce a evoluat in intervalul 6500-3500 i.e.n, delimitat geografic de Carpati, Peninsula Italica si spatiul egeean. Vechea Civilizatie Europeana a fost un complex cultural ce a depasit repede stadiul imprumuturilor si asimilarilor, capatind o puternica originalitate. Trasaturile esentiale ale Vechii Europe ar fi: spiritul pasnic, societatea egalitara matrifocala (cu rol predominant al femeii in societate), stapinirea unor tehnici avansate pentru producerea ceramicii si ulterior, pentru dezvoltarea tehnologiilor metalurgice, organizarea treptata in comunitati tot mai mari ce prefigurau structuri protourbane, dezvoltarea unei scrieri originale legate de credintele in divinitati feminine ale ciclurilor cosmice. In mod hotarit, Vechea Europa depasise de mult stadiul unei societati primitive, fiind o societate dezvoltata si complexa, in care egalitatea membrilor sai era un rezultat al unei ideologii specifice.
Incepind cu circa 4400 i.e.n., Vechea Europa s-a vazut confruntata cu intruziunea unor grupuri net diferite din punct de vedere cultural: populatia kurganelor (sau a traditiei kurganelor) care trebuie sa fi reprezentat – faptul apare acum cert – pe indo-europenii nord pontici in expansiune. Acestia aveau o ideologie de casta ce atragea stratificarea accentuata a societatii, de tip virifocal (cu rolul predominant al barbatului in societate), o societate razboinica si violenta, cu oameni ce venerau zei ai cerului senin si puterea armelor. Amalgamarea treptata, in valuri succesive, timp de trei milenii, a celor doua componente – cea autohtona „veche europeana” si cea intrusiva indo-europeana – a dus la cristalizarea populatiilor europene asa cum le cunoastem din zorii epocii istorice pina astazi.

Raportul dintre componenta „veche europena” (pre-indo-europeana) si cea indo-europeana (sau „kurgan”) – analizabil atit arheologic, cit si lingvistic – a fost diferit: greaca are o puternica influenta autohtona pre-indo-europeana, latina ceva mai redusa, de tip etrusc; limbile baltice sint extrem de conservatoare din perspectiva indo-europeana, desi nu sint nici ele lipsite de o certa influenta ne-indo-europeana.

Marija Gimbutas, specialista americana de origine lituaniana:

“Romania este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa intre anii 6.500 – 3.500 i.Hr., axata pe o societate matriarhala, teocratica, pasnica, iubitoare si creatoare de arta, care a precedat societatile indo-europene patriarhale de luptatori din epocile bronzului si fierului.”[4]

5. Harald Haarmann – un mare savant german, pecialist în istorie culturală, arheomitologie, istoria scrisului, evoluția limbii și istoria religiilor, autor a 40 de cărți traduse în diverse limbi de circulație internațională, editor și co-editor a 20 de antologii.

„Un mare savant german, Harald Haarmann, specialist în istorie culturală, arheomitologie, istoria scrisului, evoluția limbii și istoria religiilor, autor a 40 de cărți traduse în diverse limbi de circulație internațională, editor și co-editor a 20 de antologii, face o declarație de mare importanță pentru noi, rezultat al cercetărilor sale. El spune că cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România și că Civilizația Danubiană este prima mare civilizație din istorie, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană (considerată încă leagănul civilizației).

Rezultatul cercetărilor sale sunt prezentate într-un film documentar numit Civilizația Danubiană (Danube Civilization).
Fără îndoială că această perspectivă dată de un savant german premiat de instituțiile europene pentru contribuțiile sale științifice, membru al Centrului de Cercetare pentru Multiligvism de la Bruxelles, poate să răvășească tot ce se credea ca fiind deja bine stabilit în legătură cu istoria străveche a umanității.
Desigur, el nu este primul care susține că civilizația străveche din spațiul locuit astăzi și de România este locul primelor mari culturi europene. Astfel, savanta americană de origine lituaniană, Marija Gimbutas, a afirmat ceva asemănător acum mult timp: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului.”
Mă întreb cum vor reacționa “științificii” noștri, cei care sunt deranjați de orice lucru care dă bine la CV-ul  istoric al acestui spațiu?…
Voi cum explicați faptul că o serie de așa-ziși istorici români turbă de supărare la astfel de informații? Adică diverși savanți străini spun că aici este Vatra Vechii Europe, iar unii dintre cei care predau în universitățile de la noi se luptă să ne convingă că nu e așa, în pofida tuturor probelor și evidențelor.
Oare cât o să le mai meargă cu ascunderea adevărului istoric? Eu zic că foarte puțin! Să fim optimiști pentru că adevărul va ieși la iveală în toată frumusețea lui!”[5]
6. Marco Merlini – celebru arheolog italian sustine ca scrisul a aparut pe teritoriul Romaniei, acum peste 7000 de ani…

Celebrul profesor și arheolog italian Marco Merlini, la care voi face referire în acest articol (Director executiv al institutelor de cercetare InnovaNet și EURO INNOVANET, director general alProiectului de cunoștințe Preistorice” din Roma, Italia, coordonator al M.U.S.E.U.M. Rețeaua de muzee arheologice, istorice si preistorice din capitalele europene –, director de comunicare al Institutului de Arheomitologie din Roma și autor al “La scrittura è nata în Europa” – 2004 ), este cel căruia îi datorăm datarea Tăblițelor de la Tărtăria, a căror vechime a fost stabilită la aproximativ 7.300 de ani, cu mult înainte ca sumerienii să existe!!!

Povestea datării lor este de o simplitatea dezarmantă iar faptul că specialiștilor din Cluj nu “le-a trecut prin cap” să procedeze în acest fel este straniu!…
Aflat în anul 2004 în România, Marco Merlini ajunge la Cluj, unde se găsea inventarul descoperit la Tărtăria odată cu celebrele tăblițe. În acest inventar se aflau și piese osoase găsite împreună cu tăblițele. Cum tăblițele nu mai puteau fi datate deoarece descoperitorul lor le-a ars ca să nu se deterioreze complet, Marco Merlini le solicită arheologilor din Cluj fragmente osoase găsite împreună cu tăblițele pentru a le testa cu Carbon 14.
Logica este simplă: atâta vreme cât oasele și plăcuțele au fost găsite împreună, înseamnă că au aceeași vârstă. Testând oasele, aflăm și vârsta plăcuțelor, lucru care s-a și petrecut în scurt timp, rezultatele testelor cu Carbon 14 eliminând orice discuții sau speculații despre vechimea Tăblițelor de la Tărtăria: peste 7.000 de ani vechime.
Iată ce ne spune arheologul italian despre acest lucru:  “Oasele, ca și tăblițele, sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Acum este rândul nostru să dovedim că scrierea a început în Europa cu două mii de ani înaintea Sumerului. În România, avem o comoară imensă, dar ea nu aparține numai României, ci întregii Europe.”
În final vă întreb retoric: i-ați văzut pe specialiștii din Cluj, care au în administrare aceste obiecte, să promoveze public  ceea ce specialiștii străini afirmă de mulți ani (a se avea în vedere și un Harald Haarmann sau o Marija Gimbutas)? Oare faptul că în Cluj este cel mai încrâncenat nucleu de istorici și arheologi romanopați să fie cauza acestei tăceri suspecte?
Acestor indivizi bântuiți de romanomanie nu pare să le placă nici cultura dacilor, nici culturile străvechi de pe aceste meleaguri… Adevărul însă va strivi orice minciună, mai devreme sau mai târziu! Eu zic că foarte curând!…”[6]
7. Louis de la Valle Poussin: “Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi considerați ca vorbitorii unei limbi care stă la originea limbilor indo-europene, adică strămoșii Omenirii.”
8. Ekstrom Par Olof, scriitor si lingvist suedez: “Limba română este o limbă-cheie, care a influențat în mare parte toate limbile Europei.”
9. Gordon W. Childe: “Locurile primare ale dacilor trebuie căutate, deci, pe teritoriul României.Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare si extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul si sudul Dunării.”
10. Bosch Gimpera, cercetător german: “Spațiul din care au pornit indo-europenii este situat între Valea Dunării, Marea Egee si Marea Neagră.”

11. Eugene Pittard, antropolog: “Strămoșii etnici ai românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanității, civilizația neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria țarii.”12. Prof. Fabio Scialpi: “Sunt intrigat de prezența, pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanța sanscrită.”13. A. Jarde, renumit elenist, Paris 1923: „Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii însisi nu știu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt tracii, apartinând timpului neoliticului.”14. Bonaventura Vulcannius din Bruges, 1597: “Geții au avut propriul alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). (…) Geții cântau, însoțindu-le din fluier, faptele săvârșite de eroii lor,compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu.

Dionisie Periegetul (138 d.C.): “În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din Nordul Africii până în Scandia, ţara imensă a dacilor.”

Gordon W. Childe: “Locurile primare ale dacilor trebuie căutate pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la Nordul şi la Sudul Dunării de Jos.”

Paul Mac Kendrick: “Burebista şi Decebal au creat în Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi înguste ar putea-o califica drept barbară”. “Românii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii.” “Sus în Maramureş există un loc marcat drept centrul bătrânului continent” (Europa de la Atlantic la Urali).

Emmanuel de Martone (profesor la Sorbona, 1928, în interviul dat lui Virgil Oghină): “Nu pot să înţeleg la români mania lor de a se lăuda că sunt urmaşi ai coloniştilor romani ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din toate provinciile Estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Voi românii sunteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i cunoască românii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă.”

Homer: “Dintre toate popoarele geţii sunt cei mai înţelepţi.”

Platon (427 – 347 î.C.), elev a lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, surprinde în dialogul “CARMIDES” o discuţie între Socrate şi Carmides, în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învăţat un medic get când a fost la oaste: “Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vinde la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”.

Pitagora (580 – 495 î.C.) face referiri la valorile superioare ale geţilor. În “Legea 1143” el spune: ”Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune. ”

Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică la Universitatea Reading, Anglia): “Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”

Clemance Royer (în Buletin de la Societe d’Antropologie, Paris, 1879): “… celţii, germanii şi latinii vin din Estul Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul comun la Dunarea de Jos, în această Geţie a cărei limbă o ignorăm”.

Jean Laumonier (în cartea La nationalite francaise, Paris, 1892): “Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.

Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire roumaine, Paris, 1866): “Dacii sunt primii strămoşi ai românilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă”.

Carlo Troya (1784-1858, istoric italian): “Nici un popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”

Jakob Grimm (Istoria limbii germane, 1785-1863): “Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius şi Nero) pot fi găsite şi în fondul limbii germane.”

Pillon, în Dictionnaire grec-francais al lui Alexandre, Paris, Hachette, 1877: „daces, peuple de la famille des getes…” (dacii, neam din familia geţilor).

Trogus Pompeius, ap. abraviatorul Justin, Ed. Nisard, Paris, 1841, C.XXXII, II: ” Dacii, mladiţe ale geţilor…”

Virchow, 1874 „Les celtes getes qui peuplerent la France d’aujourd hui y vinrent de la Mer Noire, en remontant le Danube”(celţii geţi care alcatuira ceea ce azi numirăm Franta, veniră aici din zona Marii Negre, urcând în susul Dunării)

Dio Cassius, „Istoria Romana”: „Cei care işi zic daci sau traci aparţin marelui neam al geţilor…”

Robert Sheringham (savant, 1670) scrie o enciclopedie de 600 de pagini, în care susţine printre altele că „geţii de la Marea Neagră, denumiţi azi goţi sunt părintii anglilor şi ei sunt cei care inventară toate tipurile de scriere cunoscute azi …”

Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia): “Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice”

Leibnitz (Collectanea Etymologica): “Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor.”

Cronicile spaniolilor, pag. 179: “Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor.”

Marija Gimbutas – Profesor la Universitatea California din L.A.- Civilizaţie şi Cultură: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.C., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”

Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea): “Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină şi nu invers !
Cu alte cuvinte, nu limba română este o limba latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă română. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.

Daniel Ruzo (arheolog sud-american, 1968): “Am cercetat munţi din cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente unice dovedind că în aceste locuri a existat o civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute astăzi.”

William Schiller – arheolog american: “Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”

Bocignolli (1524): “… românii, despre care am spus că sunt daci.”

Incet incet cercetatorii istorici mondiali recunosc, multi chiar fatis ca primele fiinte umane au fost in Transilvania, sau mai exact in Ardeal cum sustine un document din Biblioteca de la Viena, despre trecutul fabulos al acestui teritoriu din spatiul Carpato-Danubiano-Pontic.

Istoria lumii incepe in Romania: descoperiri arheologice si intamplari paranormale, deosebite in Romania, unice pe Planeta – istoria lumii incepe in Carpati

1. Descoperirea din Masivul Bucegi din August 2003 – acolo se afla o Sala a Proiectiilor holografice cu informatii din istoria omenirii, informatii stiintifice, aur monoatomic si multe altele !

BUCEGI FACILITY – EYES ONLY !

Structura tunelului din interiorul Masivului Bucegi este urmatoarea: acesta se afla intr-o pozitie perfect paralela cu baza Masivului Bucegi, plecand de la o treime de baza, are o lungime de 280 m, dupa care coteste brusc spre dreapta intr-un unghi de 26 de grade, continuand apoi cu 300 m lungime, in cele din urma cotind spre stanga de data asta pentru 4 m, terminandu-se in interiorul unei aule gigantice in interiorul Masivului Bucegi. Aula are un diametru de 100 m si o inaltime de 30 m. Verticala la suprafata corespunde stancilor de pe creasta care poarta denumirea de Babele, verticana iesind astfel intre Sfinx si Babele!

Climatul politic era „fierbinte” in noiembrie 2004, aceea fiind chiar perioada critică înainte de alegeri.
Este chiar posibil ca anumiţi factori politici să fi fost radical influenţaţi de noile descoperiri şi dovezi care au fost aduse. Am aflat că membrii comisiei de audiere au fost atât de bulversaţi de datele raportului şi de dovezile care le-au fost prezentate, încât ore în şir ei nu au fost capabili să ia vreo hotărâre şi nici să transmită în mod coerent informaţiile la vârf de stat.

Întregul lor sistem de valori a fost atunci complet răsturnat şi nu se întrezăreau alte puncte de sprijin care să le susţină vechile concepţii. Poate tocmai de aceea s-a ajuns la concluzia că era nece¬sară o modificare radicală a sistemului şi a influenţelor oculte în ţară.

Este uimitor cum lanţul de evenimente care a început cu marea descoperire din Munţii Bucegi, din August 2003 şi a continuat cu expediţia de amploare prin tunelurile subpământene a modificat aproape integral atât gândirea, cât şi destinul unor oameni.

Descoperirea din Masivul Bucegi a zguduit efectiv eşafodajul politic, ştiinţific şi religios al celei mai mari puteri actuale, care sunt Statele Unite ale Americii. A instituit imediat cel mai teribil secret mondial şi a impli¬cat o luptă diplomatică teribilă şi presiuni politice extra¬ordinare, deoarece România a dorit să prezinte această descoperire lumii întregi.

Prin specificul ei, descoperirea ameninţă însăşi influenţa politico-ideologică a Vaticanului şi spulberă iremediabil atât concepţia antropologică a ştiinţei moderne, cât şi ideile despre isto¬ria planetei noastre şi a omenirii. Felul în care s-au precipitat însă evenimentele, incredibilele conexiuni şi sursele care au concurat la realizarea descoperirii îmi dau posibilitatea acum, când cunosc toate elementele implicate, să am o viziune fascinantă şi de ansamblu a întregului angrenaj, uluitor de complex, care a condus la momentul epocalei descoperiri. Ea apare astfel ca un punct-focar, ca o primă „staţie” foarte importantă pe calea transformării conştiinţei umanităţii şi mi se pare cu atât mai remarcabil şi sugestiv faptul că ea s-a produs în România.

Aşa după cum se va vedea, descoperirea reprezintă de fapt o „antecameră” la alte realităţi chiar mai tulburătoare, pe care Cezar, împreună cu o echipă de specialişti formată din reprezentanţi ai SUA şi ai României, le-a investigat în cadrul unei „mari expediţii” pe parcursul unui an (din luna octombrie 2003, până în luna iulie 2004). Problema publicării acestor informaţii rămâne totuşi foarte controversată. Iniţial, statul român a vrut să anunţe această descoperire lumii în¬tregi şi să o pună la dispoziţia cercetătorilor. Se considera că aceasta nu mai reprezenta neapărat o problemă de interes naţional, ci una de interes mondial. Lupta de culise pentru a împiedica această dezvăluire de o importanţă excepţională pentru omenire a fost determinată de intervenţia majoră a SUA. Deliberările diplomatice, argu¬mentele pro şi contra, precum şi promisiunile sau ameninţările au durat aproximativ două luni (august-septembrie, 2003).

în urma unui acord ultra-secret care a fost semnat între cele două state, România s-a angajat să nu prezinte lumii întregi descoperirea de pe teritoriul ei. Probabil că, printre altele, primirea în NATO care s-a efectuat în grabă, în primăvara lui 2004, a făcut şi ea parte din pachetul secret de „compensaţii” pentru această hotărâre, în acest context, plasarea unor baze militare americane pe teritoriul României poate să devină o certitudine în următorii ani, constituind o „pavăză” puternică pentru locaţia din Munţii Bucegi. Aspectele sunt foarte complicate şi secrete. Nu cunosc deocamdată care sunt avantajele ţării noastre în raporturile bilaterale cu SUA, dar anumite semne clare de ciudată bunăvoinţă la cel mai înalt nivel diplomatic au început deja să apară.

Cu toate acestea, „mişcările de culise” ale SUA tre¬buie să se desfăşoare cu mare precauţie, pentru a nu atrage prea repede nedumeriri şi întrebări stânjenitoare din partea celorlalte state şi puteri ale lumii, care ar putea observa dar nu ar înţelege interesul Americii pentru România. Secretul descoperirii este practic absolut. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva, „sarcina” asigurării lui fiind preluată în mare parte de americani. Voi descrie la timpul potrivit aceste aspecte, dar pot să afirm anticipat că nu există nici un document, scris, filmat sau fotografiat, care să fi părăsit zona descoperirii. A fost construit un hangar subteran imens, pentru depozitarea şi manipularea echipamentului tehnic precum şi a dovezilor. Este ca o adevărată uzină, complet utilată, iar ideea construirii lui s-a dovedit foarte inspirată.

Totuşi, din informaţiile pe care le deţin, România nu şi-a luat un angajament definitiv în ceea ce priveşte menţinerea secretului marii descoperiri, însă termenii contractuali nu îmi sunt deocamdată cunoscuţi, în prezent, metodele care sunt folosite pentru anihilarea oricărei tentative de a cunoaşte ceva despre această descoperire sunt dezinformarea şi lipsa oricăror dovezi materiale. Sarcina nu este uşoară, însă din câte ştiu, ea a fost realizată cu succes până în prezent, în opinia mea, însă, această stare de lucruri nu poate continua mult timp de acum înainte. Vom analiza însă aceste aspecte după ce voi prezenta toate elementele care au condus în mod gradat la efectuarea acestei descoperiri de excepţie pe teritoriul României.

Practic ansamblul descoperit sub Masivul Bucegi in 2002, de catre
cercetatorii de la Pentagon folosind satelitii geostationari care au la baza tehnologia bionica si cea a undelor de forma. La data de 11 August 2003, dupa o pregatire ca la carte o echipa romano-americana patrunde in interiorul Masivului Bucegi (nu mai descriu toata povestea), asta dupa ce foreaza de mai multe ori in incercarea vehementa de a patrunde in interior desi barajele energetice nu permiteau. Intr-un final s-a reusit
strapungerea barierei energetice si unificarea galeriilor.

Informatia-bomba de la Statul Major al Pentagonului ! Panica la Pentagon ! Pentagonul spioneaza cu sateliti teritoriul Romaniei !

— A doua întâlnire cu senior Massini a echilibrat cumva situaţia. Deşi întrevederea a continuat în spiritul unui joc de-a şoarecele şi pisica, la fel ca şi prima dată, totuşi acum îi cunoşteam deja intenţiile adevărate; vene¬rabilul, însă, nu ştia aceasta. E adevărat că micul meu avantaj asupra lui nu modifica prea mult datele problemei, dar cel puţin îmi permitea să fiu mult mai vigilent. Acţiunile mele trebuiau să fie foarte abile, pentru a nu deranja echilibrul relativ al situaţiei.

Dacă, de pildă, m-aş fi arătat revoltat şi aş fi ameninţat că dezvălui totul la vârf de stat, cel mai probabil că aş fi fost trecut imediat pe o linie moartă, cu un rezultat imprevizibil în direcţia sco¬pului urmărit de masoni şi chiar în ceea ce priveşte viaţa mea. în definitiv, se poate spune că, practic, eu nu exist în această ţară: singurul dosar de înregistrare este cel din biroul generalului Obadea. Nu am legături politice, relaţii diplomatice, afaceri în economie sau obligaţii sociale. Este o situaţie cu totul specială, care are multe avantaje, dar comportă şi anumite riscuri.

Avantajul este acela că pot avea acces la cele mai importante date şi secrete de stat care ţin de anumite descoperiri sau evenimente cu totul speciale de pe teritoriul ţării. Prin „evenimente spe¬ciale” mă refer la acele situaţii care aparţin domeniului inexplicabil, cel puţin din punctul de vedere al ştiinţei moderne sau al concepţiei obişnuite. Dezavantajul este acela că nu am ca susţinere decât pe generalul Obadea, care se apropie de pensionare. Nu am nici duşmani, deoarece departamentul este foarte ocultat; dar el rămâne un „teritoriu” care poate fi revendicat de SRL Abia atun¬ci pot apărea problemele.

Scandalul nu era, deci, o soluţie. Sunt interesat să ajut această ţară, nu să ratez ocaziile favorabile care se ivesc. Probabil că pentru venerabilul Massini nu ar fi fost foarte dificil să obţină înlocuirea mea – cu toată opoziţia gene¬ralului Obadea – însă aceasta ar fi însemnat mai multă agi¬taţie, incertitudine şi, cel mai neplăcut pentru marii masoni, ar fi determinat o amânare nedefinită a acţiunii. Se pare că aceasta îi deranja cel mai mult. — De ce aşa mare grabă şi mai ales pentru ce? am întrebat eu cu un vădit interes. — Îţi voi spune imediat, dar te rog să ai în vedere fap¬tul că nici eu şi nici chiar cei din elita masonică mondială – cel puţin din câte mi-am putut da seama – nu cunosc prea multe în această direcţie. — Din câte înţeleg, se pare că ei au acceptat o soluţie de „compromis”: nu agreează colaborarea cu tine, deşi ţie îţi mărturisesc contrariul, dar nici nu sunt dispuşi să com¬plice lucrurile care pot degenera într-un veritabil scandal, prin îndepărtarea ta din funcţie.

— Da, este clar acum că ar fi făcut-o deja, pentru a-şi plasa omul lor în locul meu, ceea ce le-ar fi rezolvat com¬plet şi imediat problema. Dar, deşi ei pot cauza înde¬părtarea mea din funcţie, se pare că le lipseşte totuşi pârghia principală pentru a mă înlocui cu cine vor ei şi atunci s-au decis pentru soluţia de compromis pe care tre¬buie să o ajusteze „din mers”. — Cine stabileşte în prezent schimbările în funcţii la nivelul DZ? am întrebat eu cu inocenţă. Dacă ştim filiera diplomatică, nu cred că e prea greu să ne dăm seama care sunt, de fapt, adevăratele jocuri de culise şi cine le face. Din păcate, funcţia pe care am avut-o în guvern nu mi-a permis să am acces la astfel de informaţii.

În cameră s-a lăsat o tăcere grea. într-un târziu, Cezar mi-a răspuns cu voce joasă:

— Să lăsăm lucrurile în această privinţă aşa cum sunt. Faptul că influenţa pe care o are venerabilul Massini nu a garantat rezolvarea problemei aşa după cum ar fi vrut el, ne poate da de înţeles că nu toţi sunt corupţi. Acesta este un lucru îmbucurător. Probabil că după prima confruntare cu mine, după ce a raportat rezultatele ei în cadrul grupu¬lui Bilderberg, venerabilul Massini a propus continuarea planului iniţial care, deşi era relativ riscant pentru masoni, avea totuşi avantajul rapidităţii de acţiune şi al inducerii mele în eroare, între timp, însă, eu am aflat de prefăcăto¬ria venerabilului şi mi-am refăcut planul iniţial.

Dacă la prima întâlnire gândeam să le fac jocul, acceptând în aparenţă să colaborez cu ei, la cea de-a doua întâlnire, ştiind deja intenţiile lor perfide, luasem hotărârea să mă prefac doar până când voi ajunge la ceea ce îi interesează cu adevărat, după care urma să le blochez accesul prin dezvăluirea acelei probleme la vârf de stat. Acesta era, de fapt, riscul la care se expuneau ei, dar pe care – aşa după cum ţi-am spus – credeau că l-au anihilat în mare parte.

M-am întâlnit cu venerabilul în vila respectivă şi, după câteva minute în care ne-am întreţinut amiabil şi am glumit – timp în care eu am avut grijă să-mi reafirm în mod voalat disponibilitatea de a adera la organizaţia lor elitistă – senior Massini a intrat direct în subiect, conform stilului său caracteristic. El mi-a spus atunci că dispune de o informaţie ultrasecretă care provine direct de la Statul Major al Pentagonului şi că acea informaţie se referă la un anumit loc din România. Mi-a mărturisit că grupul Bilderberg are reprezentanţi în cele mai importante dintre organismele politice, economice şi de apărare a SUA, conexiunile mergând până la fotoliul prezidenţial.

Dincolo de poziţia de influenţă a preşedintelui american, există totuşi câteva grupuri oculte a căror putere este foarte mare, în special datorită legăturilor, intereselor şi relaţiilor politice complexe şi reciproce pe care acestea le au cu anumite personalităţi de frunte, şefi de stat şi bancheri la nivelul organismelor internaţionale, în sfârşit, dincolo chiar şi de aceste grupări masonice foarte puternice există trei formaţiuni de elită care supervizează, respectiv, desfăşurarea vieţii ştiinţifice şi a tehnologiei pe întreaga planetă; orientarea direcţiei de mers a economiei mondiale; şi stabilirea curentelor şi tendinţelor politice, pe zone ale lumii. Deasupra tuturor se află grupul Bilderberg, iar în cadrul acestuia există trei persoane care au putere de decizie supremă asupra acţiunilor cele mai importante şi ideilor care urmează să fie puse în aplicare la nivelul întregii planete.

Aici însă am remarcat la senior Massini o anumită nesiguranţă, ca şi cum ar fi cumpănit dacă să-mi facă sau nu o mărturisire. Am simţit atunci că este un aspect extrem de important, care mi-ar fi dezvăluit însuşi secretul fundamental al masoneriei de pe întreaga planetă. Totuşi, după o scurtă ezitare, venerabilul Massini a renunţat la revelarea acelui aspect, continuând să-mi vorbească despre datele ultrasecrete de la Pentagon. Mi-a spns că tot ceea ce este mai important şi se descoperă pe planetă este adus imediat la cunoştinţa celor din elita mondială. Acesta a fost şi cazul observaţiilor secrete în ceea ce priveşte teritoriul României.

Pentagonul are mai multe programe militare secrete şi de spionaj geodezic, folosind mai mulţi sateliţi geostaţionari de înaltă tehnologie. Unul dintre aceştia, care se bazează pe tehnologia bionică şi pe cea a undelor de formă, a reperat în anul 2002 o structură aparte într-o anumită zonă a munţilor Bucegi. În primul rând, spaţiul gol identificat în interiorul muntelui nu comunica cu exteriorul, ci începea direct din interiorul muntelui, la o anumită distanţă de panta acestuia. În al doilea rând, avea forma unui tunel foarte regulat care cotea brusc spre centrul muntelui, sub un unghi de 26 de grade. Traseul tunelului era perfect plan.

Cel de-al treilea element a pus pe gânduri echipa Pentagonului.
Scanarea din satelit a muntelui a evidenţiat două blocaje majore ale structurii din interiorul solid de piatră care mărgineau începutul tunelului şi sfârşitul lui şi respingeau orice tip de sondare sau analiză, ca şi cum ar fi protejat ceva în acel loc.

Erau baraje energetice artificiale: primul era plan, drept ca un zid, ca un perete care bloca accesul în tunel. Al doilea era imens, ca o cupolă sau semisferă, care se afla la capătul opus tunelului, aproape de centrul muntelui. Massini a recunoscut că acolo se afla ceva extrem de important şi care era foarte bine protejat. Ansamblul tunel-hemisferă se afla într-un plan paralel cu solul, iar barajul hemisferic se află pe verticala ce corespunde stâncilor de pe creastă numite Babele. De fapt, verticala ieşea la aproximativ 40 de metri între Babele şi Sfinxul din Bucegi.

Senior Massini mi-a furnizat, de asemenea, planul corect pentru a ajunge la tunel, aşa cum a fost el calculat de specialiştii din cadrul Pentagonului. Cea mai apropiată străpungere se putea realiza frontal în munte, după o direcţie optimă al cărei punct de pornire se afla pe coasta acestuia, undeva la o distanţă de aproximativ şaizeci-şaptezeci de metri de primul baraj energetic aflat în pro¬funzimea masivului de piatră. Deşi aceasta era soluţia cea mai rapidă, totuşi exista inconvenientul barajului ener¬getic de la gura tunelului despre care nu se ştia dacă poate fi străpus. Chiar dacă el nu avea aceeaşi frecvenţă de vibraţie ca marele baraj energetic semisferic, nu puteam şti dacă vom avea sau nu posibilitatea de a-l depăşi.

Ocolirea lui era posibilă, dar implica probleme tehnolog¬ice mai dificile. A doua variantă consta, de asemenea, în străpungerea rocii muntelui, dar de data aceasta oblic, cumva pe deasupra tunelului, pentru a ajunge în spatele barajului. Distanţa de forare era mai mare, deoarece tre¬buia să se respecte un anumit unghi de înaintare, dar măcar exista şansa de a ocoli barajul energetic.

— Şi acum? în ce stadiu se află acţiunea?
În forul meu interior, nutream speranţa ascunsă că poate voi reuşi şi eu să văd misterioasa structură din inte¬riorul muntelui, după ce va fi descoperită. Sesizându-mi gândul, Cezar îmi spuse:

— Deocamdată ne aflăm în toiul pregătirilor, pe care trebuie să le direcţionez cu mare atenţie. Mai întâi am asigurat securitatea zonei care, spre norocul nostru, este greu accesibilă si relativ neumblată. Am apelat şi la ser¬viciile armatei, organizând chiar o mini-bază în exteriorul perimetrului-focar, pe care 1-am identificat şi izolat împreună cu echipa noastră de specialişti. Am asigurat deja paza circulară a zonei, aducând acolo aproape două sute de militari. S-a construit un mic drum de acces şi s-a împrejmuit perimetrul circular cu sârmă ghimpată. Am montat, de asemenea, peste treizeci de pichete de pază. în interior am stabilit un al doilea cerc de securitate format din echipa a treia a departamentului. Există două bariere de acces pe drumul improvizat, care sunt prevăzute cu puncte de control.

De data aceasta, logistica este masivă şi complexă, mai ales că durata acţiunii se poate întinde pe mai multe săptămâni. Generalul Obadea s-a ocupat de relaţia cu Ministerul Armatei pentru sprijinul material; au fost aduse corturi de campanie pentru militari şi se mon¬tează releele de comunicaţie. Am vrut să imprim întregii acţiuni aspectul aparent al unei aplicaţii militare. Probabil că totul va fi gata în următoarele două-trei săptămâni. La sfârşitul lunii iulie soseşte dispozitivul de forare cu plasmă, iar după aceea nu ne mai rămâne decât să pătrundem în interiorul muntelui.

Baza secretă din munţi (Unitatea militara Dichiu) !

Clipa mult aşteptată a sosit puţin după mijlocul lunii august, într-o dimineaţă însorită am fost contactat prin fi¬liera obişnuită, dar curând aveam să realizez că măsurile de precauţie erau de acea dată mult mai severe. Nu voi intra în amănunte, care oricum nu interesează prea mult. Puţin după prânz am ajuns la una din bazele militare secrete de la poalele munţilor, de unde am fost preluat cu elicopterul Departamentului Zero, fiind însoţit de doi mi¬litari cu uniformă specială, care erau înarmaţi, încă de la Bucureşti, după consemnele ştiute, nici unul dintre cei care mă escortau nu a rostit o vorbă. Schimbările de vehicul şi de pază erau însoţite doar de ordine scurte, la obiect, întreaga acţiune se dovedea a fi rapidă şi precisă.

Deşi cunoşteam prea bine aspectele implicate şi motivele pentru care era necesară asigurarea unei maxime secu¬rităţi, mărturisesc totuşi că eram puţin contrariat de stricteţea măsurilor de siguranţă care erau luate, consi-derându-le exagerate. Mi-am dat însă repede seama că nu eram aproape deloc în măsură să apreciez la adevărata ei valoare întreaga operaţiune şi că trebuia să mă consider un tip foarte norocos pentru că mi se oferea nesperata şansă de a avea acces la ceea ce consideram a fi, probabil, cea mai importantă descoperire din timpurile moderne. Faptul că am fost chemat de Cezar şi că măsurile de securitate erau extraordinare îmi oferea certitudinea că, într-adevăr, acolo fusese descoperit ceva de o importanţă colosală. Reflectam la faptul că, în timp ce imensa majoritate a oamenilor îşi duceau traiul zilnic, de multe ori într-un mod cât se poate de banal, această descoperire ar fi putut să transforme radical concepţiile tuturor într-o perioadă foarte scurtă de timp.

Zâmbeam amar la gândul că, în conjunctura mondială prezentă, părerea mea era probabil mult prea idealistă. Pentru a determina o trans¬formare de proporţii care să implice o justă analiză şi înţelegere atât a trecutului umanităţii cât şi a semnificaţiei profunde a vieţii, este nevoie de o abilă diplomaţie, de inteligenţă şi de virtuţi nobile pentru a te „strecura” print¬re numeroasele piedici de natură mentală, psihică sau chiar materială care încă domină masele de oameni.
Cufundat în aceste gânduri aproape că nu am obser¬vat coborârea elicopterului, care se apropia de noua bază ce fusese construită în munţi. Reflecţiile mele s-au eva¬porat ca prin farmec la vederea ansamblului care se afla la câţiva zeci de metri sub mine. Deşi eram oarecum fami¬liarizat cu operaţiunile de tactică militară şi cu tehnica folosită în astfel de ocazii, totuşi ceea ce puteam să văd atunci întrecea cu mult orice închipuire. In primul rând am realizat prezenţa masivă a forţelor americane datorită numărului mare de vehicule de teren care le sunt caracte¬ristice şi a unor ansambluri masive , ascunse sub nişte prelate uriaşe pe care se vedea desenat steagul SUA.

Puteam, de asemenea, să observ singurul drum amenajat, destul de larg, care venea din vale prin pădure, precum şi cele două centuri de securitate militară a accesului în bază; ele apăreau ca un fel de hotare late, formând fiecare aproape un cerc complet înjurul unei intrări mari în peretele stâncos al muntelui, între cele două centuri con¬centrice de securitate exista un parc de camioane militare, câteva autovehicule de teren, precum şi două trei vehicule a căror formă şi scop nu le-am putut identifica pe loc. Am estimat că de-a lungul celor două centuri erau plasaţi aproximativ două sute de militari. Cei de pe centura inte-rioră purtau o uniformă specială, de culoare neagră, iar militarii de pe centura exterioară purtau uniformă obişnuită. Fiecare dintre aceştia avea armă automată, iar distanţa dintre ei era de doar câţiva metri. Am văzut că barăcile soldaţilor erau plasate între cele două hotare, iar cele ale echipei speciale se aflau imediat în spatele celei de-a doua centuri. Drumul era blocat de bariere duble şi masive în dreptul fiecărei centuri, cu dublu pichet de con¬trol de fiecare parte a lui. Am apreciat distanţa între cele două centuri de securitate la aproximativ cincizeci de metri. Se pare că activitatea era frenetică, deoarece obser¬vam un du-te-vino continuu între cele două comanda¬mente, dar mai ales în interiorul perimetrului-focar, până la peretele care fusese tăiat în munte. Observaţiile mele generale au fost întrerupte de ateri¬zarea elicopterului pe un loc amenajat în interiorul perimetrului principal, după a doua centură de securitate. Am coborât şi imediat am fost încadrat de doi militari , care de această dată erau americani. Ne-am deplasat doar vreo douăzeci de metri de la elicopter, cei doi din echipa specială fiind în faţă, iar americanii în spatele meu. Mi s-a spus să mă opresc şi am rămas acolo în picioare, toţi cinci, cam o oră; în mod evident, aşteptau ordinul de pre¬luare a mea.

Abia atunci am început să realizez cu adevărat pro¬porţiile operaţiunii care se desfăşura în zonă şi să intuiesc importanţa ei excepţională. Iniţial am fost mirat de „trata¬mentul” la care eram supus; nu pentru că m-aş fi simţit jignit, ci mai ales pentru stricteţea aproape incredibilă cu care se desfăşurau acţiunile în cadrul bazei, îi priveam pe cei patru care mă încadrau politicos, dar foarte ferm; nu s-au clintit din poziţia în care se aflau, nu s-au relaxat, nu au vorbit şi aproape că nici nu au clipit timp de o oră, cât am aşteptat acolo. Complet impasibili, îmi dădeau mai mult impresia unor roboţi, decât a unor făpturi umane. Neavând încotro, am rămas şi eu aproape nemişcat între ei, îndoindu-mă doar din când în când pentru a nu amorţi. Am încercat să aflu motivul aşteptării noastre, precum şi alte amănunte, dar era ca şi cum aş fi vorbit la patru stâlpi de beton. Am înţeles atunci că ordinele erau extrem de severe şi stricte şi nu am mai pus alte întrebări, aşteptând resemnat venirea lui Cezar.

Cu toate că era relativ obositor să rămân în picioare un timp destul de îndelungat în acelaşi loc, am folosit acel prilej pentru a observa cu atenţie ceea ce se afla în jurul meu. Emoţia de care fusesem cuprins încă de la plecarea din Bucureşti se amplificase şi mai mult. Mă aflam, prac¬tic, la mai puţin de o sulă de metri de ţinta viselor şi pre¬supunerilor mele, de o fenomenală descoperire care aştepta poate de zeci de mii de ani să fie revelată. Fiorul necunoscutului care plutea în aer cuprindea parcă întrea¬ga bază, insuflând în mod tainic fiecărei persoane de acolo un aer aparte, grav, de enigmatică focalizare
inte¬rioară.

În faţa mea, puţin lateral dreapta de la locul în care mă aflam, se deschidea în munte gura largă a unui tunel. Puteam să văd sistemul modern de iluminare care fusese montat la intrare şi care continua în interiorul tunelului. Din nefericire, unghiul în care mă aflam şi prezenţa unui mare cort de campanie şi a două construcţii modulare ultramoderne, în formă de emisferă, îmi bloca perspecti¬va, în aceeaşi zonă principală în care mă aflam existau mai multe jeep-uri şi vehicule americane, iar în marginea din stânga mea erau două ansambluri uriaşe, acoperite fiecare cu câte o prelată, care după formă sugerau că adă¬posteau lăzi uriaşe, al cărui conţinut nu îl cunoşteam. Gura tunelului era blocată de o barieră lată din metal, fiind păzită de o parte şi de alta de doi militari americani; uniforma lor sugera că făceau parte din trupele de elită ale puşcaşilor marini.
Insă ceea ce mi-a atras îndeosebi privirea era uriaşul hangar săpat în piatra muntelui, care se afla în dreapta tunelului păzit. Era imens, măsurând cam zece metri înălţime şi, din câte am putut eu aprecia, cam cincizeci de metri adâncime. Era perfect realizat, cu pereţii finisaţi şi bolta curbată în mod impecabil. M-am întrebat ce tehnologie au folosit dacă au reuşit să construiască tot ceea ce vedeam în aproximativ o lună. Ulterior aveam să aflu cu stupoare că realizarea forajului în cazul hangaru¬lui nu durase decât o singură zi.

În interiorul halei erau stivuite multe lăzi pe o parte, iar pe cealaltă parte se aflau trei construcţii speciale, ca nişte camere lungi al căror scop, cred, nu putea fi decât cel de analiză şi cercetare. De altfel, în interiorul hangaru¬lui era o relativă agitaţie, deoarece puteam să observ multe persoane cu halate albe, care intrau sau ieşeau grăbite din acele mini-laboratoare, purtând în mâini diferite obiecte sau hârtii. Atât pe culoarul din mijloc al hangarului, cât şi afară, aproape de gura tunelului, am văzut mai multe vehicule mici cu motor electric, pe care unii dintre cei de acolo le foloseau pentru a se deplasa în interior. Nici tunelul şi nici hangarul nu erau prevăzute cu uşi culisante, probabil datorită complicaţiilor construc¬tive, care nu erau momentan necesare. Hangarul avea totuşi, în partea de sus, un sistem mecanic de „perdea”, confecţionat dintr-un material semitransparent, care nu era lăsat decât pe un sfert din înălţimea intrării. Sistemul de iluminat era impecabil şi am observat două mari ge¬neratoare care funcţionau undeva mai jos, pe coasta muntelui, între cele două centuri de securitate şi control. La o oarecare depărtare de marele cort de campanie, în stânga mea, se afla un şir de barăci moderne iar în spatele lor mai multe corturi de campanie de dimensiuni medii, care cu siguranţă reprezentau adăposturile de noapte pen¬tru personalul de cercetare şi pentru militari. Nu am observat însă nimic care să semene a loc în care se pregăteşte hrana; concluzia mea a fost că aceasta este adusă zilnic cu un camion, probabil cu o pază foarte se¬veră.

Ulterior aveam să aflu că bucătăria fusese amenajată câţiva kilometri mai la vale şi că, într-adevăr, un grup de militari din echipa specială a DZ făcea zilnic drumul cu un camion, aducând hrana pentru cei din bază. Această soluţie a fost preferată pentru a reduce şi mai mult activi¬tatea periferică a personalului şi pentru a micşora, de asemenea, riscurile de securitate. Masa era servită separat de fiecare grupă de militari, la barăcile lor. în perimetrul-focar ea era servită în cortul mare de campanie, atât pen¬tru militarii români şi americani, cât şi pentru echipele de cercetători. Am aflat că americanii veniseră cu alimente proprii şi cu bucătarii lor, însă aceştia fuseseră trimişi la un loc cu cei români, în bucătăria de la poalele muntelui.
Cele două construcţii semisferice erau reşedinţele staff-ului român şi, respectiv, al celui american. Cezar mi-a dezvăluit ulterior că în una dintre acestea, care era mai mică, locuia el şi generalul Obadea, iar în cealaltă se aflau doi generali de la Pentagon şi un consilier pe probleme de securitate naţională de la Washington. Aceste clădiri extraordinar de ergonomice semănau mai mult cu clădirile unor staţii de cercetare de pe alte planete şi lăsau o impresie foarte plăcută, de comfort şi mare siguranţă. Materialul din care erau făcute avea culoarea albă şi era delimitat în suprafeţe hexagonale, iar în apropierea vâr¬fului exista o bandă lată dintr-un material de culoare albastru închis. Pe această bandă erau dispuse un fel de leduri luminoase uriaşe, despre care mi s-a spus că, atunci când luminau noaptea, creau o atmosferă calmă şi deosebit de frumoasă.

Am urmărit un anumit timp activitatea din perimetru; fiecare persoană se mişca rapid şi dădea senzaţia că ştie cu precizie ce are de făcut. Din când în când venea sau pleca un jeep, ori militarii descărcau ceva din lăzile de sub prelată. Din păcate, distanţa şi obstacolele nu mi-au per¬mis să observ cu claritate obiectele care erau deplasate. Eram totuşi mirat de prezenţa relativ masivă a ameri¬canilor, deoarece Cezar mă lăsase să înţeleg că va fi doar o echipă care să mânuiască dispozitivul de forare cu plasmă.
Chiar în momentele în care făceam diferite supoziţii cu privire la acest aspect, am remarcat faptul că unul din¬tre militarii români, care se afla în faţa mea a dus o mână la urechea dreaptă, a ascultat cu atenţie şi apoi a rostit repede câteva cuvinte. Imediat după aceea ne-am îndrep¬tat spre gura întunecată a tunelului, care pe măsură ce mă apropiam îmi părea tot mai mare şi mai ameninţătoare.

Ne-am oprit în aceeaşi formaţie lângă una dintre cele două construcţii semisferice, la doar câţiva metri în late¬rala tunelului. Inima a început să-mi bată cu putere; din¬colo de bariera lată, păzită de cei doi militari americani inflexibili, se afla poate cel mai teribil mister de pe
pla¬netă. Ce se petrecuse în intervalul de o lună şi jumătate de la ultima discuţie pe care am avut-o cu Cezar? Ce s-a descoperit în acea zonă a muntelui? Am observat atunci că prin faţa tunelului şi în interiorul lui, pe o fâşie lată de aproximativ doi metri exista o bandă de cauciuc canelat, pe care erau înşiruite câteva vehicule electrice de pro¬ducţie americană. Vedeam acum interiorul tunelului, luminat discret de
instalaţiile cu neon plasate pe tavan şi pe pereţii laterali, însă tunelul se curba spre stânga după doar zece metri, astfel că nu puteam să observ mai mult.

Atunci a apărut Cezar. Venea din interiorul coridoru¬lui, conducând un vehicul electric. Lângă el se afla un bărbat în vârstă, cărunt, dar cu un chip având trăsături ferme, pline de hotărâre. Amândoi erau serioşi şi tăcuţi. Cezar a coborât lângă mine şi abia atunci cei patru mili¬tari s-au retras discret, după ce au salutat. Am făcut cunoştinţă cu generalul Obadea, care m-a privit pătrunză¬tor câteva clipe; mi-a strâns mâna cu putere şi după ce am schimbat câteva amabilităţi s-a retras în construcţia se¬misferică. Era evident pentru mine că generalul ştia totul de la Cezar în ceea ce mă privea şi că îşi dăduse con¬simţământul să fiu adus în acel loc. Probabil că această mişcare făcea parte din planul lor de demascare a ac¬ţiunilor masonice şi au considerat că este necesar să fiu şi eu în acel loc. Chiar dacă mă simţeam doar o rotiţă în acest imens angrenaj de elemente misteriose, aspecte şi intrigi, eram foarte bucuros că aveam acea şansă extraor¬dinară şi eram hotărât să mă achit cu cea mai mare responsabilitate de sarcina pe care mi-o asumasem.

Panica si groaza dupa moartea unor militari romani care au atins barajul energetic din greseala!

— In acel moment discutam împreună cu generalul Obadea şi cu generalii de la Pentagon anumite aspecte legate de securitatea bazei. Am fost anunţaţi că s-a realizat străpungerea şi unificarea celor două galerii. Până să sosim şi noi, militarii începuseră deja să retragă dispoz¬itivul de plasmă din galerie. Cei trei din prima echipă de intervenţie specială a Departamentului s-au strecurat înăuntru pentru a vedea condiţiile din noua galerie. Aceasta a fost o mare greşeală, deoarece au ignorat protocolul de acţiune. Au sărit treapta de nivel de un metru între cele două galerii şi au început să cerceteze zona de aproximativ patru metri pe care ştiau că o au la dispoziţie până la bariera de energie, care era invizibilă. Din păcate nimeni nu a putut să explice cum s-au petrecut lucrurile.

Probabil că cei trei s-au apropiat foarte mult de barajul energetic, deoarece câteva clipe mai târziu s-a auzit un zgomot ciudat, dar puternic, ca un scurt-circuit. I-am găsit prăbuşiţi la baza inferioară a barierei invizibile, cu trupurile ciudat contorsionate, ca şi cum ar fi fost delimitate de marginea precisă a unui perete. Toţi trei erau morţi. Medicii au declarat moartea lor instantanee prin stop cardiac. Acest lucru a creat o oarecare panică, deşi noi ne-am străduit să aplanăm incidentul. După cum aveam să-mi dau seama imediat, panica era determinată mai mult în rândul staff-ului american şi se datora faptu¬lui că temerile iniţiale ale membrilor săi începeau să se adeverească, într-adevăr, în acel moment nu aveam practic nici o cale de acces în galeria antică.

Forarea laterală eşuase datorită materialului necunoscut care rezista la orice tentativă de străpungere, iar barajul energetic se dovedea a fi inexpugnabil.
Venerabilul Massini era şi el prezent acolo şi mi-a cerut părerea, în acea perioadă, detaşamentul de comando american încă nu venise. Erau doar specialiştii cu dispozitivul de forare, o echipă de cercetători şi reprezen¬tanţii lui senior Massini, care sunt şi acum: doi generali de la Pentagon şi consilierul prezidenţial.

O amforă misterioasă !

După tabloul de comandă există un pătrat mare cu latura de trei metri pe care se află o amforă. Conţinutul ei reprezintă unul dintre punctele forte ale descoperirii. Aceasta este ceea ce îşi dorea cu atâta ardoare venerabilul Massini pentru el şi pentru elita masonilor. Amfora conţine un praf alb foarte fin. Cercetătorii americani au rămas consternaţi să constate că substanţa are o structură cristalină necunoscută a aurului monoatomic care este foarte dificil de obţinut mai ales în formula de puritate foarte mare.
Venerabilul Massini era informat încă înainte de a pătrunde în sală de existenţa amforei. Pulberea de aur în forma ei pură stimulează foarte mult anumite fluxuri şi schimburi energetice la nivel celular şi neuronal. Adică provoacă un proces accelerat de întinerire. Teoretic, un om poate să trăiască în acelaşi corp fizic timp de mai multe mii de ani cu condiţia să consume, la anumite intervale de timp, şi în cantitate bine determinată, pulbere de aur monoatomic. Aşa se explică multe aspecte enigmatice legate de longevitatea incredibilă a unor personaje importante şi arată intenţiile ascunse ale elitei mondiale ale masonilor.

Declaraţia oficială a României !

Când diplomaţia americană a fost informată că România va transmite un comunicat mondial de presă de o importanţă crucială pentru omenire, totul a devenit un haos. Nimeni nu ştia, dar toţi bănuiau că se întâmplă ceva foarte grav şi important. Preşedintele a fost chemat pentru o convorbire telefonică directă cu Casa Albă. În câteva ore fuseseră blocate toate tranzacţiile şi înţelegerile statului român cu organismele financiare internaţionale. Se aştepta din clipă în clipă ordinul de declarare a stării de urgenţă în zona montană şi în capitală.
Discuţiile dintre oficialii americani care sosiseră de urgenţă la Bucureşti şi partea română s-au făcut fără translator. Au fost atât de violente încât nu puţine au fost momentele de criză în care diplomaţii strigau unii la alţii cât puteau de tare, proferând multiple ameninţări cu represalii. Celelalte state ale lumii nu cunoşteau nimic din această problemă, iar americanii ştiau bine că existau oricând câteva ţări foarte puternice care s-ar fi coalizat imediat cu România pentru susţinerea declaraţiei publice.
Declaraţia ar fi cuprins principalele date ale descoperirii din munţii Bucegi, punând la dispoziţia întregii lumi dovezi, fotografii şi alte elemente esenţiale pentru clarificare. Ar fi fost invitaţi cei mai mari oameni de ştiinţă pentru studii şi cercetări. Dar cel mai important aspect l-ar fi constituit dezvăluirile despre trecutul extrem de îndepărtat al omenirii şi despre istoria reală care a fost aproape complet contrafăcută.

“În nici-un caz!”

Americanii au reacţionat cu vehemenţă pentru că acea declaraţie ar fi spulberat într-o clipă influenţa lor planetară, şi poate ar fi aruncat în haos economia şi societatea ţării lor. Acesta a fost motivul principal invocat de ei, acela de a nu crea panică. Dar au uitat să recunoască că această posibilă stare de angoasă şi perturbare socială ar fi apărut ca rezultat direct al minciunii şi manipulării realizată deliberat de-a lungul secolelor de către francmasonerie. S-a primit şi o intervenţie specială a Papei care îndemna la o mare cumpătare înainte de acest pas fundamental pentru omenire. Papa a transmis chiar că va pune la dispoziţia statului român anumite documente străvechi din arhiva secretă papală care sunt de o mare importanţă pentru România şi sprijină dovezile descoperirii din munţi.

În sfârşit, după aproape douăzeci şi patru de ore de discuţii şi deliberări, s-a ajuns la un acord final de cola¬borare româno-americană, în nişte termeni precişi care echilibrau interesele ambelor ţări. Nu îţi pot dezvălui aceşti termeni, dar ştiu că poziţia statului român a fost aceea de amânare a dezvăluirilor sau de prezentare a lor în mod gradat omenirii, în viitor.

A doua zi, după ce apele se mai liniştiseră, în baza înţelegerii de colaborare dintre cele două ţări a sosit cu maximă promptitudine o echipă de comando american cu toată logistica necesară, pe care ai văzut-o deja în interiorul bazei. Odată cu ei au revenit şi cei doi generali şi consilierul pe probleme de securitate naţională, probabil având sarcini foarte bine trasate.

Apoi a fost forat hangarul imens în munte, pe care l-au amenajat corespunzător. Prin protocolul înţelegerii s-au instituit cele mai stricte măsuri de securitate, protecţie şi supraveghere, care urmează să fie dezvoltate şi în zilele următoare.

Sala Proiectiilor !

Cezar îmi făcu semn să înaintez. Marea Galerie se termina brusc în aula gigantică din interiorul muntelui, care măsura în înălţime cam treizeci de metri şi avea o lungime pe care am apreciat-o la aproximativ o sută de metri. Sala Proiecţiilor, care practic era delimitată de scu¬tul energetic, avea dimensiuni ceva mai mici decât cele ale aulei din munte, înălţimea Sălii Proiecţiilor era de circa douăzeci de metri, poate chiar mai mult.Ea îmi apărea ca fiind imensă. De la capătul coridorului până la scutul energetic, în linie dreaptă erau cam şapte-opt metri; această distanţă era delimitată de două borduri din acelaşi material care învelea şi coridorul. Bordurile înain¬tau până în dreptul scutului, exact la lăţimea coridorului. De o parte şi de alta a acestor borduri erau plasate cele patru vehicule electrice.
Am păşit cu emoţie din coridor pe porţiunea ca o scurtă pistă, delimitată de borduri. Aceea mi s-a părut clipa adevărului. Urma să pătrund în inima unui mister tăinuit de zeci de mii de ani şi să mă număr printre cei extrem de puţini care au avut acces la revelarea enigmei lui.
— Scutul energetic are rolul de a delimita sala, ca un perete, de restul cavităţii din munte şi, de asemenea, de a proteja de diverse influenţe exterioare nefaste, a spus Cezar, făcându-mă astfel să revin din gândurile mele. El are doar o singură cale de acces necondiţionat, ca o uşă, exact în faţa ta.
Într-adevăr, îndată ce am ajuns mai aproape de zidul energetic, porţiunea din scut care era delimitată de cele două borduri a devenit mai întâi străvezie şi apoi a dispărut complet, marcând astfel cu precizie conturul unei intrări înalte de aproximativ cinci metri. Am păşit în interiorul marii săli, urmat îndeaproape de Cezar, în spatele nostru scutul a redevenit compact. Cezar mi-a explicat că aceea era singura porţiune de acces în sală; în oricare altă parte a scutului s-ar fi acţionat, el respingea ca un zid de nepătruns orice tentativă de penetrare. Totuşi, materia organică sau anorganică ce intra în contact cu el nu avea de suferit, ca în cazul primului baraj energetic, dar nici nu-1 putea străpunge. Scutul era precum o proiecţie holografică perfectă, însă consistenţa lui era pur energetică, oferind aceeaşi impresie de viu ca şi în cazul materialului care învelea coridorul, în interior, suprafaţa scutului nu mai avea aceeaşi culoare albastră, ci alb-aurie, reflectând o lumină clară şi intensă, dar care nu obosea absolut deloc ochii. Am observat că, spre deosebire de marea aulă din munte, care o cuprindea, Sala Proiecţiilor era aproape circulară.
Am privit cu nesaţ acel spaţiu vast, care printr-un ciu¬dat efect optic mi se părea gigantic precum spaţiul cos¬mic. Solul era acoperit cu acelaşi material ca cel din Marea Galerie, dar aici lumina specială determina reflectarea în compoziţia lui a unor nuanţe mirifice de culoare turcoaz. Aveam certa impresie că mă aflam într-o altă lume; aproape nimic din ceea ce vedeam nu co¬respundea cu valorile şi dimensiunile uzuale ale civiliza¬ţiei în care trăiam şi cu care mă obişnuisem.

Privirea mi-a fost atrasă chiar de la început de partea din spate a sălii, diametral opusă locului în care ne aflam noi. Pe jumătate din circumferinţă, sala făcea corp comun cu peretele din rocă al muntelui. Scutul energetic nu mai cobora până la nivelul solului, ca în zona din faţă prin care am intrat, ci se curba sub forma unei cupole până la aproximativ zece metri înălţime de la sol, oprindu-se în peretele muntelui; astfel, Sala Proiecţiilor avea jumătatea din spate a circumferinţei acoperită de zidul de rocă a muntelui .

În acel masiv perete din piatră, înalt de circa zece doisprezece metri, am văzut dispuse trei guri enorme de tunel: una drept în faţă, iar celelalte două simetric, de o parte şi de alta a acesteia.
Erau luminate difuz, într-o nuanţă verzuie. De la acea distanţă nu puteam să remarc cu claritate celelalte aspecte, deşi vedeam că în jurul fiecăreia dintre cele trei galerii existau şi alte dispozitive. Am putut să remarc, însă, că acele guri de tunel erau păzite şi ele, ca şi intrarea în Marea Galerie, de câte doi militari pentru fiecare tunel.
M-am întors nedumerit către Cezar.
— Aţi montat sisteme de securitate chiar şi aici? Dece? Unde duc aceste tunele?
— Aceea este zona în care tu nu ai acces. Este strict interzisă prin protocolul secret care a fost semnat între statul român şi SUA. îţi pot furniza unele informaţii ge¬nerale în această direcţie, dar anumite lucruri trebuie să rămână ascunse, cel puţin un anumit timp de acum înainte. Să începem de aici, zise Cezar arătându-mi unde¬va, în dreapta mea.
M-am întors şi am văzut un şir de mese imense din piatră, în formă de „T”, care erau dispuse de-a lungul peretelui, urmând curbura acestuia. Nici una dintre mese nu avea o înălţime mai mică de doi metri. Pe grosimea plăcii de deasupra erau tăiate în relief, cu o uimitoare pre¬cizie, semne diferite dintr-o scriere nemaivăzută, care semăna oarecum cu caracterele scrierii cuneiforme din antichitate. Nu exista decât o singură linie de astfel de semne pe grosimea fiecărei mese. Scrierea era compli¬cată, dar conţinea şi simboluri mai generale, cum ar fi tri¬unghiul şi cercul. Deşi semnele nu erau vopsite, totuşi ele ieşeau în evidenţă printr-o uşoară radiaţie fosforescentă, în culori diferite de la o masă la alta.
Erau câte cinci mese pe fiecare parte a sălii. Pe unele dintre ele am putut vedea diferite obiecte a căror utilitate nu o cunoşteam, în orice caz, păreau a fi instrumente tehnice, servind anumitor aplicaţii ştiinţifice. De la multe dintre acestea coborau spre sol o mulţime de fire albe translucide, care se adunau în nişte cutii dreptunghiulare aflate în afara mesei, direct pe sol. Cutiile erau dintr-un metal lucios, argintiu, care nu putea fi zgâriat. Am încer¬cat să mişc una dintre ele, însă era foarte bine ancorată în sol. Cablurile fine erau extrem de flexibile şi uşoare, iar în interior puteam observa mici impulsuri luminoase, care „alunecau” pe toată lungimea lor. Două dintre mese erau goale, fiind acoperite doar cu un strat de praf foarte fin de culoare portocalie. Cezar mi-a spus că s-au prelevat eşantioane din acel praf, care au fost trimise pentru o analiză preliminară la laborator, în bază, dar încă nu se primise nici un rezultat.
Adevărata surpriză a constituit-o, însă, elementul dis¬tinctiv care i-a determinat pe cei din echipa de cercetare să dea numele de Sala Proiecţiilor acelei uriaşe aule din mijlocul muntelui. Atunci când treceam prin dreptul unei mese se activa simultan pe suprafaţa ei o proiecţie holo-grafică care prezenta aspecte dintr-un anumit domeniu ştiinţific. Imaginile tridimensionale colorate erau perfecte şi foarte mari, având o înălţime de aproape doi metri şi jumătate. Datorită faptului că mesele erau înalte, nu-mi puteam da seama care era sursa ae proiecţie a holo¬gramelor. Am aflat de la Cezar că suprafaţa dreptunghiu¬lară a meselor din piatră şlefuită avea în centru o fantă îngustă, măsurând câteva zeci de centimetri în lungime, paralelă cu latura mare a mesei; din fanta respectivă apăreau proiecţiile holografice.
— Tehnologia utilizată a fost formidabilă, mi-a spus Cezar. Proiecţiile rulează singure, însă în acelaşi timp ele sunt interactive şi depind de cel care le urmăreşte şi atinge suprafaţa mesei.
Am mers la o masă lângă care se afla o scară-trepied adusă de echipele din bază şi am urcat câteva trepte până am ajuns cu trunchiul deasupra mesei. Aceasta avea o lungime de aproape cinci metri şi o lăţime de un metru şi jumătate. Era acoperită cu o peliculă dintr-un material ca sticla care nu era însă transparent, ci întunecat. Puteam să-mi urmăresc capul şi trunchiul care se reflectau ca într-o oglindă pe suprafaţa acelei pelicule lucioase, de culoare albastru închis cu tentă fumurie. Pelicula era împărţită în mai multe pătrate mari, delimitate prin linii drepte, verti¬cale şi orizontale, care formau un fel de cadrilaj. Din fanta centrală ieşeau razele care formau holograma, într-un fas¬cicul perfect coerent. Se pare că domeniul respectiv era biologia, deoarece în faţa ochilor mei se derulau imagini cu plante şi animale, unele dintre ele fiindu-mi complet necunoscute.

Mai multe pe larg aici -> http://www.departamentul-zero.ro/descoperirea-din-bucegi-din-august-2003-cea-mai-mare-descoperire-arheologica-de-pe-planeta-si-din-toate-timpurile.

2. „Pescarul de pe Lacul Getic” – cel mai vechi schelet la ora actuala de umanoid a fost gasit in Ramnicu Valcea poreclit „pescarul de la lacul Getic” fiind datat la 1 milion de ani !

„Descoperirea „Pescarului de pe Lacul Getic“ sau a „strămoşului europenilor“ a generat o campanie de promovare agresivă în timpul regimului comunist, dar şi o serie de controverse de-a lungul timpului, căci cercetărori de talie internaţională au ajuns la concluzia că „omul de Bugiuleşti“ are un început de coadă. Specialiştii confirmă că rămăşiţele au o vechime de aproxiamtiv două milioane de ani. Povestea „Pescarului de pe Lacul Getic“ începe în 1962, când o echipa de cercetători condusă de istoricul, antropologul şi arheologul Constantin Nicolae-Plopşor avea să facă o descoperire remarcabilă pentru lumea ştiinţifică.

La scurt timp de la deschiderea şantierului de la Bugiuleşti, din comuna vâlceana Tetoiu, specialiştii români au scos la iveală un depozit osteologic impresionant de la 23 de mamifere, despre care s-a spus ca are o vechime de 1,8-2 milioane de ani. Cercetătorii au scos la suprafaţă de la rămăşiţele unei girafe, până la fosile de maimuţă şi urs. Descoperirea antropologilor de pe Valea Olteţului a iscat de-a lungul deceniilor o serie de controverse, dar nu din cauza fosilelor animale, ci ca urmare a scoaterii la suprafaţă a trei fragmente de os despre care s-a spus că aparţin unui humanoid: omul de Bugiuleşti.

Australanthropus Oltenesis, mit sau adevăr ?

Prezentant drept strămoşul europenilor, „omul de Bugiuleşti” a ajuns rapid în toate cărţile de istorie din scoala generală, dar şi în cursurile studenţeşti. Propaganda comunistă a funcţionat perfect în anii 60’, iar despre “Pescarul de la lacul Getic” sau “Australanthropus Oltenesis” s-a vorbit în toate mediile ştiinţifice internaţionale. Oasele despre care s-a spus că aparţin unui humanoid au ajuns la Institutul de Arheologie din Bucureşti, în timp ce restul fosilelor animale au fost expuse la Muzeul Olteniei din Craiova.

Încă din perioada comunistă au existat voci care şi-au exprimat îndoiala că cele trei fragmente de oase din Bugiuleşti au aparţinut strămoşului europenilor, dar cercetătorii respectivi nu au fost lăsaţi să cerceteze fosilele. Pentru a-I convinge pe specialiştii care au pus la îndoială autenticitatea fosilelor umane găsite la Bugiuleşti, autorităţile române au apelat la ajutorul specialistului în antropologie Raymond Dart, cel care a descoperit în 1921, în Africa de Sud, fragmente osoase ce au aparţinut unui australopitec (strămoşul hominid al omului, ce semăna cu un cimpanzeu n.r).

Raymond Dart s-a deplasat în Tetoiu, dar nu a putut compara fragmentele de os găsite în Vâlcea cu cele descoperite în Africa de Sud. Reprezentanţii Muzeului Olteniei care au studiat fenomenul de la Bugiuleşti spun că antropologul a infirmat că cele două femure şi tibia găsite în zona Lacului Getic au aparţinut celui mai vechi hominid de pe continentul european, la scurt timp după ce a părăsit România.

„Omul de Bugiuleşti”, avea un inceput de coadă !

Trei decenii mai târziu, un alt cercetător de talie internaţională a spulberat teoria antropologilor români. Belgianul Jean –Marie Cordy susţinea că fragmentele osoase ar aparţine unui urs. “Concluzia e că nu există omul de Bugiuleşti. În 1992 sau 1993, în Vâlcea au ajuns nişte specialişti belgieni care au examinat oasele.

Aceştia au ajuns la concluzia că oasele aparţin unei specii de urs. În cazul de faţă nu se pune problema unei confuzii foarte mari întrucât oasele de urs seamănă cu cele umane. Nimeni nu a mai pretins apoi că la Bugiuleşti a fost găsit strămoşul europenilor”, declară Aurelian Popescu, muzeograf în cadrul Muzeului Olteniei.

După Revoluţie, s-a emis şi ipoteza că oasele ar fi de maimuţă, dar nu au mai fost efectuate alte expertise din care să rezulte cu certitudine acest lucru. Cert este că depozitul osteologic de la Bugiuleşti a stârnit şi atenţia unor cercetători din America. În anii 2000, aceştia au poposit pe meleaguri vâlcene pentru a aflat date suplimentare despre o specie rară de maimuţe.

Cum se presupune ca trăia cel mai „bătrân” european !

Despre vestigiile umane de la Bugiuleşti au curs râuri de cerneală, atât în ţară, cât şi în străinătate, descoperirea fiind pomenită în mai toate cărţile despre proto-hominizi sau “oamenii în formare”. Pe baza informaţiilor iniţiale, unul din istoricii vâlceni a încercat să explice, înainte să se dea verdictul despre autenticitatea fosilelor, cum trăia strămoşul europenilor.

“Australanthropus Oltenesis trăia în cete sau hoarde şi ducea o viaţă mult asemănătoare animalelor. În ceea ce priveşte hrana sau locuinţa, ştia să si-o “aleagă” şi să se adăpostească sub stânci, în peşteri sau pe terasele râurilor. Ca fiinţă inteligentă a făcut progrese în făurirea uneltelor din os şi mai puţin din piatră şi pândea, după cum o dovedeşte osuarul de la Bugiuleşti, înnămolirea animalelor preferate, pe care apoi adesea le sacrifica.

Numai aşa îşi găseşte explicaţia faptul că într-un perimetru restrâns s-au descoperit resturile fosile la 28 de specii de ierbivore şi carnivore, precum şi de maimuţe, care nu puteau să convieţuiască paşnic”, scria istoricul Gheorghe Petre-Govora, în volumul “O preistorie a nord-estului Olteniei”.”[1]

în februarie 2002, un grup de speologi amatori din Timisoara (Adrian Bîlgar, Stefan Milota si Laurentiu Sarcina) au descoperit o pestera relativ redusa ca suprafata, doar 0,5 ha (se pare, un vechi loc de hibernare al ursilor), în care se aflau mai multe fragmente osoase, apartinând unor animale. Situl a fost botezat „Pestera cu Oase” si a devenit imediat zona speologica protejata.

Pestera ar fi ramas anonima si complet lipsita de interes, daca un anumit lucru n-ar fi facut din ea o vedeta internationala: un fragment de maxilar uman descoperit aici care s-a dovedit a fi mai mult decât o ramasita osoasa. Din lipsa de aparatura specifica (de bani sau de specialisti?), mandibula a fost trimisa de Oana Moldovan, directoarea Institutului de cercetari speologice din Cluj-Napoca, în SUA, mai exact profesorului Erik Trinkaus, antropolog la Universitatea Washington din Saint-Louis (Missouri).

Acesta a datat osul ca având o vechime de 34.000-36.000 de ani. Moldovan, Trinkaus si Ricardo Rodrigo, un arheolog portughez, s-au reunit în Pestera cu Oase în luna iunie a acestui an, descoperind aici si alte fragmente osoase umane, un os facial, unul temporal, care au fost imediat ridicate pentru cercetari. Astfel, senzationalul a ajuns în România, via SUA, si asta dupa ce prof. Trinkaus a publicat în Analele Academiei Nationale de Stiinta, cu zece zile în urma, concluziile analizelor sale. „Maxilarul este cea mai veche fosila, datata, care a apartinut unui om din epoca moderna”, adaugând ca este vorba „de un prim material care dovedeste cu certitudine cum aratau oamenii moderni atunci când au venit în Europa”, acestea sunt declaratiile care au facut vâlva în lumea stiintifica internationala.

Dupa afirmatiile cercetatorului american, maxilarul are caracteristici asemanatoare cu osemintele primilor oameni descoperiti în Africa, în Orientul Mijlociu si Europa, dar unele trasaturi, cum ar fi talia si marimea neobisnuita a molarilor, indica originea lui umana arhaica si posibile legaturi cu omul de Neanderthal.

Dupa prof. Trinkaus, maxilarul descoperit în Pestera cu Oase „sugereaza o neta schimbare în anatomia umana începând din acea epoca”, lasând sa se înteleaga ca „europeanul din Pestera cu Oase” trebuie sa fie rezultatul unui amestec dintre omul de Neanderthal si cel modern. Înainte de descoperirea din România, prof. Trinkaus era implicat în doua proiecte de cercetare, unul vizând scheletul unui copil descoperit la Abrido do Lagar Velho, în Portugalia, vechi de 25.000 ani, al doilea referitor la ramasite umane descoperite de Dolni Vestonice si Pavlov, în Cehia, vechi de 25.000-27.000 ani.

Descoperirea mandibulei din România are darul de a schimba radical datele omului modern din Europa, biologia umana si anatomia umanitatii moderne. Si astfel o pestera aratând ca o banala grota – loc de hibernare pentru ursi si/sau loc de înmormântare pentru omul primitiv – cunoaste o dramatica schimbare de destin: este din acest an obiect de studiu amanuntit pentru o echipa internationala de cercetatori care îsi vor continua cercetarile si în vara lui 2004, readucând în prim plan România, cel putin în lumea stiintifica.

3. Civilizatia straveche, mai veche cu 1000 de ani decat cea sumeriana, este localizata in estul tarii la Cucuteni !

 

„Un adevarat Eden egalitarian ar fi inflorit in partea central-estica a Europei acum aproximativ 7 000 ani. Savantii occidentali se declara fascinti de complexitatea si atributele stravechii culturi Cucuteni de pe teritoriul Romaniei. In prezent lumea stiintifica a ajuns sa recunoasca cultura Cucuteni drept prima civilizatie a Europei.

Arheologii au denumit-o Cucuteni dupa satul cu acelasi nume din apropierea Iasiului, unde in anul 1884 s-au descoperit primele vestigii apartinand acestei culturi. Apoi urme ale civilizatiei Cucuteni s-au descoperit pe teritoriul Ucrainei langa Kiev in anul 1897, unde a fost denumita Trypilia, ignorandu-se cu buna stiinta ca era vorba de una si aceeasi civilizatie Cucuteni, descoperita anterior in Romania.

Artefactele sunt alcatuite din statuete de lut si vase din acelasi material.
“Nici la ora actuala nu se cunoaste semnificatia simbolurilor pictate pe vase, precum si rolul statuetelor care reprezinta forme umane si animale. Mai mult decat atat, nu cunostem cu exactitate modul cum acei oameni isi tratau mortii, in ciuda excavatiilor recente nu am descoperit nici un mormant sau loc de crematie” declara Lacramioara Stratulat, director al Complexului Muzeal National din Iasi, in cadrul conferintei de presa premergatoare expozitiei din Vatican.

Cultura Cucuteni a precedat cu cateva sute de ani toate asezarile umane din Sumer si Egiptul Antic. Conform descoperirilor, oamenii culturii Cucuteni au fost primii care traiau organizati in asezari mari. Aceste proto-orase de Cucuteni erau alcatuite din cladiri aranjate in cercuri concentrice. Cultura Cucuteni se intindea pe o suprafata de 350 000 kilometri patrati, pe teritoriul actual al Romaniei, Republicii Moldova si Ucrainei.

Productiile lor artistice erau dominate de linii repetate, cercuri si spirale care creau un efect de iluzie optica pe vasele care erau impodobite in acest mod unic. Nici una dintre statuetele antropomorfice descoperite nu prezinta trasaturi grotesti sau furioase. Rarele statuete masculine au fetele acoperite de masti, in timp ce statuetele feminine sunt au picioare lungi si zvelte, sunt gratioase, fara masti si prezinta tatuaje pe corp.
Nu exista statuete cu sclavi inlantuiti sau figurine sacrificate, un semn clar al unei civilizatii egalitariene si pacifiste, conform opiniilor istoricilor.

“Cunoasterea aprofundata a acesti culturi este foarte importanta…Suntem mandri ca aici a aparut cea mai importanta si avansata cultura neolitica din intreaga lume” afirma Romeo Dumitrescu, presedintele fundatiei Cucuteni pentru Mileniul trei, din Bucuresti.

Aşezările lor erau compuse din sute şi chiar mii de case. Casele aveau etaj. Putem compara această civilizaţie cu epoca marilor piramide egiptene. De fapt, e vorba de aceeaşi perioadă. Sigur, condiţiile climaterice de la noi n-au permis ca această cultură să evolueze la nivelul Egiptului, dar dacă analizăm doar ceramica din acele timpuri, ne putem da seama că aveau acest potenţial. În Egipt, Nilul aducea în fiecare an nămol îmbogăţit cu fosfate şi egiptenii nu îmbogăţeau adăugător pământul an de an ca să obţină o roadă bogată, ei îl zgâriau doar şi aruncau seminţele acolo.

Aici situaţia era cu totul altfel şi tripolienii erau nevoiţi mereu să-şi schimbe locul de staţionare, pentru că, utilizat timp de 50,100 de ani, pământul nu mai dădea roade. Tripolienii îşi ardeau locuinţele înainte de plecare. Majoritatea locuinţelor găsite de arheologi sunt arse, era şi un ritual, ei purificau locul şi se strămutau în alt loc, unde luau totul de la început: construiau case, fortificaţii, temple etc. Deşi vasele datează de peste 6000 ani, culorile s-au păstrat intacte.

„Acesta este marele mister al ceramicii de Cucuteni. Privind-o, ea emană o magie care îţi linişteşte ochiul, dar, totodată, ridică atâtea semne de întrebare: ce simbolizează aceste ornamente, spirale, vârtejuri, forme ale vasului? Este foarte greu să reconstituim şi să înţelegem mentalitatea celui care confecţiona ceramica: ce dorea el să transmită, care era gândirea artistului din perioada Cucuteni-Tripolie?

Este o ceramică deosebită ca şi structură morfologică, ca şi formă. Avem aici vase în formă de binoclu, dar şi trinoclu, dar acestea nu sunt vase utilitare. Şi atunci apare întrebarea: care era funcţia lor?” Erau obiecte de decor? Obiecte care puteau fi contemplate în locuinţe sau obiecte ritualice? Este foarte greu să găseşti un răspuns la această întrebare.”[2]

4. Tablitele de la Tartaria – sunt cu 1.000 de ani mai vechi decat cele Sumeriene !

„In anul 1961, arheologul Nicolae Vlassa a initiat un santier arheologic in apropierea localitatii Tartaria, intr-o zona cunoscuta pentru frecventa cu care resturi de ceramica si artefacte stravechi ies la suprafata, lasand impresia ca au fost cultivate acolo. In ciuda unui inceput ezitant, eforturile si asteptarile arheologilor au fost rasplatite in momentul scoaterii la lumina a trei tablite din lut care aveau in scurt timp sa zguduie lumea stiintifica. Faptul ca intreaga istorie straveche isi putea schimba cursul, i-a facut pe multi dintre oamenii de stiinta sa priveasca cu suspiciune aceste artefacte din lut, prea fragile parca pentru a sustine o asemenea povara. Tablitele nu au reprezentat singurul triumf al arheologilor. Impreuna cu acestea au mai fost dezgropate si 26 de figurine de lut sau piatra, o bratara confectionata din scoici si cateva oase umane care, la prima vedere, pareau ca apartin unui barbat adult.

In scurt timp, intreaga atentie a expertilor a fost acaparata de cele trei tablite, dintre care doua aveau forma rectangulara iar una rotunda. Simbolurile erau reprezentate doar pe o parte, iar cele rectangulare prezentau cate o gaura, deloc intamplatoare, sustin arheologii. Doua dintre aceste placute sunt acoperite cu semne pictografice care redau texte vechi, cu peste un mileniu anterioare celor similare descoperite la Djemer-Nasr, Kis si Uruk din Sumer, datate in jurul datei de 3300 i.H. Artefactele recuperate din acelasi loc cu resturile umane i-au facut pe arheologi sa banuiasca ca ramasitele apartin unui om de vaza al societatii de atunci, un preot, saman sau poate un medium.

Ceea ce reprezenta o descoperire epocala atat pentru cultura si civilizatia danubiana, cat si pentru intreaga Europa, a devenit un aprins subiect de controversa, ramas nesolutionat pana astazi desi, din ce in ce mai multi arheologi par sa confirme vechimea si importanta acestor vestigii istorice.
Incercari de descifrare

Majoritatea arheologilor si istoricilor au aproximat elaborarea tablitelor in jurul anului 5500 i.H., conferindu-le o vechime de peste 7 000 de ani. Astfel, un simplu calcul matematic impinge inventarea limbajului scris cu mai bine de un mileniu decat se credea initial si schimba total si locul de nastere al acestuia, din Mesopotamia in bazinul Dunarii. Este posibil ca o civilizatie sa se fi format in zona balcanica cu un mileniu inaintea altora, mult mai celebre si puternice, cum ar fi cele din Sumer si Egipt? De mai bine de jumatate de secol, tablitele de la Tartaria si simbolurile pe care le poarta sunt in centrul dezbaterii cu privire la “incubatoarele” spatiale si temporale ale scrisului si la primele lacasuri ale civilizatiei europene.

Aparitia celei mai vechi scrieri cunoscute pana in prezent, intr-un loc ce nu fusese luat in calcul ca un posibil leagan al civilizatiei, a dus la elaborarea unor serii de ipoteze in incercarea de a explica provenienta acestora. Unii arheologi au incercat sa demonstreze ca tablitele de la Tartaria au aparut ca urmare a influentei Sumerului. Ciudatenia este data de faptul ca simbolurile de pe tablite se aseamana extrem de mult cu cele folosite de sumerieni in comunicarea scrisa. In acest caz, s-a presupus ca simbolurile au fost imprumutate de la acestia, iar localnicii le-au preluat mot-a-mot fara sa cunoasca semnificatia lor. Insa oamenii de stiinta sunt contrazisi chiar de istorie, deoarece in jurul perioadei 5 500 i.e.n., scrierea sumeriana nu exista sau, daca exista, dovezile care sa sustina acest fapt nu au fost gasite inca. Istoricii au incercat chiar sa desluseasca semnificatia lor, dar citindu-le in sumeriana. Aceasta incercare nu a fost de natura sa lamureasca lucrurile intrucat, interpretate astfel, semnele de pe tablite duc in fata altei dileme: cum ar putea sa explice aparitia numelui zeului Saue, echivalentul zeului Usmu cunoscut in cultura sumeriana?

Expertii din cadrul Academiei de Stiinte din Rusia au concluzionat in urma analizarii materialului ca tablitele sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg raspandit, de origine locala. In opinia acestora, textul unei tablite enumera sase totemuri antice care coincid cu manuscrisul din orasul sumerian Djemdet-Nasra. Citite in cerc, contrar miscarii acelor de ceasornic, reiese textul proto-sumerian “NUN.KA.S.UGULA.PL.IDIM.KARA.I.”, tradus prin: „In (cea de-a) patruzecea domnie pentru buzele (gura) zeului Saue cel mai vârstnic dupa ritual (a fost) ars. Acesta-i al zecelea”. Interpretarea oamenilor de stiinta rusi lasa, insa, loc de interpretari, pana in prezent neexistand un consens la nivel academic cu privire la semnificatia pictogramelor.

Opinia generala este ca formele acestea de scriere nu puteau aparea izolat, ci puteau fi dezvoltate numai in cadrul unei culturi puternice si larg raspandite, prin urmare, dezlegarea tainei celor trei tablite ar putea fi oferita doar de studierea intregului complex Turdas-Vinca, de care este legat si Tartaria. Totemurile prezente pe tablite nu numai ca se aseamana izbitor cu cele sumeriene, dar sunt aranjate si in aceeasi succesiune. Coincidenta grafica a semnelor putea fi intamplatoare insa succesiunea lor nu. O serie de observatii indica o origine comuna a conceptiilor religioase din zona Tartaria si Djemdet-Nasra. Scrierea de pe tablite este ideografica, la fel ca si cea sumeriana, neexistand inca semne silabice si indici gramaticali, iar numele zeului Usmu este reprezentat la fel ca la sumerieni. Interpretarea tablitei rotunde indica faptul ca aceasta contine informatii scurte asupra ritualului uciderii si arderii unui sacerdot.

Cu toate acestea, cercetatorii se intreaba cum este posibil ca locuitorii stravechi ai Tartariei sa scrie in sumeriana cand inca nu se pomenea despre Sumer. Cercetatorul rus Boris Perlov este de parere ca sumerieni ca si babilonienii au fost doar niste elevi buni, preluand scrierea pictografica de la popoarele balcanice si transformand-o ulterior in scriere cuneiforma. Conform acestuia, inventatorii scrierii au fost chiar locuitorii balcanici, nu sumerienii.
Misterioasa Milady Tartaria

Osemintele scoase la lumina in acelasi sit arheologic, despre care s-a crezut initial ca apartin unui barbat cu varsta cuprinsa intre 35 si 40 de ani, s-au dovedit a fi ale unei femei de aproximativ 55 de ani, o varsta care se atingea rar in urma cu 7 000 de ani. Judecand dupa obiectele de cult din jurul scheletului, arheologii au considerat ca era vorba despre o preoteasa sau poate chiar o femeie-saman. In jurul resturilor de oase umane au mai fost gasite 26 de figurine de teracota, 3 figurine de alabastru, impreuna cu cele trei placute de lut ars. In opinia lui Marco Mellini, director al Prehistory Knowledge Project si membru al World Rock Art Academy, Roma, femeia botezata Milady Tartaria nu era un mare preot sau un saman, iar analiza oaselor indica faptul ca nu au fost arse, prin umare varianta incinerarii, propusa initial, a fost exclusa, precum si cea a unui posibil act de canibalism. Arheologul roman Vlassa a fost primul care a emis aceasta teorie pe baza documentatiilor anterioare asupra unor ceremonii canibalistice danubiene efectuate cu scopul de a comunica cu zeii si cu spiritele. Varianta unui act antropofag a fost respinsa dupa analizarea oaselor, intrucat acestea au fost rupte in mod natural, fara a fi zdrobite sau arse. Teoria lui Mellini este sustinuta si de faptul ca oasele au fost ingropate in cadrul unui ritual, in vreme ce la banchetele canibalistice resturile umane erau aruncate animalelor.
O datare controversata

In privinta datarii celor trei tablite, documentarea arheologica inca nu este 100% sigura.Tablitele de la Tartaria par sa apartina migratiilor civilizatiei Vinca, una dintre cele mai vechi culturi europene, cu o vechime recunoscuta de circa opt milenii, cand un asemenea sistem de scriere era folosit nu numai in sud-estul Europei, dar si in aria civilizatiilor proto-sumeriene. In acelasi timp, alti oameni de stiinta au datat artefactele in mileniul V i.H. sau a doua jumatate a mileniului VI i.H. Conform acestora, tablitele sunt primele atestari ale unei scrieri vechi europene. In zilele prezente, controversa continua. Dar ce s-a intamplat cu adevarat la Tartaria? O analiza ulterioara asupra descoperirilor, efectuata ulterior, a facut mai multa lumina in acest caz.

In fapt, tablitele nu au fost niciodata analizate cu ajutorul radiocarbonului, insa acest lucru nu a impiedicat legendele sa se nasca in jurul subiectului. Conform unor arheologi romani, tablitele nu pot fi datate cu C14 din cauza tratamentelor la care au fost supuse in necunostinta de cauza. Se pare ca arheologul Nicolae Vlassa nu se afla in situl arheologic la momentul descoperirii care a avut loc cu cateva ore inainte de incheierea lucrarilor de excavare. Tablitele erau moi si acoperite de calcar din cauza umiditatii. Pentru a le intari, unul dintre restauratori a decis sa le usuce in cuptorul aflat in laboratorul muzeului, insa temperatura si perioada coacerii au ramas necunoscute. Dupa acest tratament, tablitele nu ar mai putea fi supuse unei datari cu C14, deoarece stresul termic a compromis calitatea de baza a lutului, indispensabila in cazul unei analize cu carbon. O mare parte dintre arheologii romani si straini se plang de faptul ca Vlassa nu a fotografiat artefactele in momentul dezgroparii si a refuzat sa colaboreze cu colegii lui, evitand in acelasi timp sa dea prea multe detalii despre descoperirile sale in cadrul raporatelor pe care le redacta periodic, multumindu-se sa repete aceleasi informatii sub denumirea de noutati.”[3]

Potrivit site-ului roman, dedicat studiului despre istoria adevarata a dacilor adevaruldespredaci.ro aflam ca:

„Un mare savant german, Harald Haarmann, specialist în istorie culturală, arheomitologie, istoria scrisului, evoluția limbii și istoria religiilor, autor a 40 de cărți traduse în diverse limbi de circulație internațională, editor și co-editor a 20 de antologii, face o declarație de mare importanță pentru noi, rezultat al cercetărilor sale. El spune că cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România și că Civilizația Danubiană este prima mare civilizație din istorie, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană (considerată încă leagănul civilizației).

Rezultatul cercetărilor sale sunt prezentate într-un film documentar numit Civilizația Danubiană (Danube Civilization).
Fără îndoială că această perspectivă dată de un savant german premiat de instituțiile europene pentru contribuțiile sale științifice, membru al Centrului de Cercetare pentru Multiligvism de la Bruxelles, poate să răvășească tot ce se credea ca fiind deja bine stabilit în legătură cu istoria străveche a umanității.
Desigur, el nu este primul care susține că civilizația străveche din spațiul locuit astăzi și de România este locul primelor mari culturi europene. Astfel, savanta americană de origine lituaniană, Marija Gimbutas, a afirmat ceva asemănător acum mult timp: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului.”
Mă întreb cum vor reacționa “științificii” noștri, cei care sunt deranjați de orice lucru care dă bine la CV-ul  istoric al acestui spațiu?…
Voi cum explicați faptul că o serie de așa-ziși istorici români turbă de supărare la astfel de informații? Adică diverși savanți străini spun că aici este Vatra Vechii Europe, iar unii dintre cei care predau în universitățile de la noi se luptă să ne convingă că nu e așa, în pofida tuturor probelor și evidențelor.
Oare cât o să le mai meargă cu ascunderea adevărului istoric? Eu zic că foarte puțin! Să fim optimiști pentru că adevărul va ieși la iveală în toată frumusețea lui!
Daniel Roxin„[4]
5. Tablitele din Muntii Neamtului – sunt cu 1.000 de ani mai vechi decat cele Sumeriene !

„Descoperiri stranii in Muntii Neamtului

Muntii Neamtului s-au remarcat, secole la rand, prin frumusetea de neeglat a locurilor si prin bogatia traditiilor populare. Dincolo de
acestea, insa, aceiasi munti s-au dovedit, ceva mai recent, a fi
incarcati de taine pe cat de uluitoare, pe atat de greu de elucidat.

Descoperirile facute de un profesor din partea locului, au avut darul sa starneasca largi controverse in randul istoricilor si sa aduca zona in centrul atentiei, transformand-o intr-un tinut al misterelor de nepatruns.

Printre altele, aici au fost gasite tablite din lut, imprimate cu
pictograme care ar putea constitui forme ale celor mai vechi screri din lume, precum si doua ciudate structuri din piatra, una semanand izbitor cu un OZN, iar cealalta aducand, la fel de izbitor, cu celebrul Sfinx din Muntii Bucegi.

Tablite scrise, vechi de 7.500 de ani

Dumitru Ionita este doctor in istorie, filosofie si drept international. Locuieste in comuna nemteana Farcasa si ativeaza ca profesor de stiinte socio-umane, la liceul din Borca. Este autorul a nu mai putin de 220 de studii si articole istorice, toate apreciate la nivel national si nu numai. si-a dedicat viata descoperirii de comori arheologice si, de-a lugul carierei sale de pana acum, a scos la lumina peste 2.000 de piese, inestimabile valoric.

in palmaresul descoperirilor sale -unele din ele stranse intr-o colectie personala unicat- sunt incluse sceptrul voievodal ceremonial al lui stefan cel Mare, sigiliul din aur al lui Cuza, icoana lui Daniil Sihastru, paftalele lui Petru Rares, un pumnal al domnitorului Constantin Brancoveanu, o halebarda de ceremonial a lui Ioan Voda cel Viteaz si harta de la 1590 a cartografului Abraham Ortelius, in care Dacia apare pentru prim a oara trecuta pe globul pamantesc.

Pentru activitatea stiintifica, arheologica si publicistica,
Institutul pentru Studii Politice de Aparare si Istorie Militara i-a
conferit profesorului Ionita un „Hrisov al recunostintei”, distinctie
cu care foarte putine persoane din Romania se pot lauda. in ultima
perioada de timp, profesorul Dumitru Ionita si-a concentrat aria
cercetarilor in arealul locurilor sale de bastina, convins fiind ca
acestea ascund comori istorice care asteapta sa fie scoase la lumina.

Convingerea sa a inceput sa fie conturata in momentul in care, pe razalocalitatii Farcasa, a descoperit o conducta medievala de aductiun e a apei, construita din olane de ceramica, cea mai lunga de a cest tip din tara. Nu dupa mult timp, in situl arheologic pe care l-a deschis la poalele Masivului ceahlau, in punctul denumit Vadu Rau, profesorul a gasit 120 de tablite din lut ars, incriptionate cu simboluri protoliterate -imagini reprezentand forme primitive de scriere, din perioada neolitica. Tablitele protoliterate descoperite de profesorul Ionita s-au dovedit a data din perioada anilor 5.500 inainte de Hristos si sunt identice, ca forma si mod de exprimare, cu cele din anticul Sumer si din Insula Pastelui.

Deosebirea este insa aceea ca tablitele sumeriene, considerate actualmente a constitui prima forma de scriere din istoria omenirii, sunt cu cel putin 1.000 de ani mai noi decat cele descoperite la poalele Ceahlaului! „Acest lucru dovedeste, in mod indiscutabil, ca primele scrieri din lume au aparut aici, pe plaiurile noastre si nu in alta parte a globului pamantesc”, a afirmat profesorul Ionita. El a mai spus ca va face toate demersurile pentru a ni se recunoaste acest lucru pe plan international.

OZN-ul din 90 de placute din piatra

in acelasi sit arheologic deschis la Vadu Rau, profesorul Dumitru Ionita avea sa mai faca o descoperire pe cat de uluitoare, pe atat de misterioasa. La doar un metru si jumatate sub pamant, el a gasit o ciudata structura din piatra, semanand izbitor cu un OZN. Uimitor este faptul ca obiectul, avand greutatea de 12 kilograme, inaltimea de 14 centimetri si circumferinta de aproape un metru, nu este o creatie intamplatoare a naturii, ci -cat se poate de evident- un produs construit in mod inteligent. OZN-ul din Ceahlau este compus din nu mai putin de 90 de placute din piatra, imbinate intre ele cu un material liant care, studiat fiind, s-a dovedit a fi cu desavarsire necunoscut.

„Nu este ciment, nici argila si nici vreun alt adeziv cunoscut si
folosit de-a lungul istoriei, pana azi. Probabil ca respectivul liant,
de o duritate extrema, nici nu are corespondent pe Terra”, a spus
profe sorul Ionita. La o prima examinare, straniul obiect a fost datat cu o vechime estimativa de cel putin 2.000 de ani. Cat despre scopul in care a fost construit, parerile sunt, deocamdata, impartite si se limiteaza doar la presupuneri. Unii cred ca ciudatul OZN avea rol de obiect de cult, in cadrul diferitor ritualuri religioase. Altii, adepti ai teoriei extraterestre, sunt de parere ca ciudatenia este o reproducere, la scara redusa, a unui obiect venit din Cosmos. Adevarul va fi elucidat numai daca specialistii vor reusi sa stabileasca cu exactitate atat provenienta si menirea obiectului descoperit, cat si compozitia adezivului necunoscut. Pana atunci, totul este sortit sa ramana doar la stadiul de mister.

Fratele mai mic al Sfinxului din Bucegi

La putina vreme dupa descoperirea OZN-ului din piatra, profesorul Dumitru Ionita avea sa gaseasca, in perimetrul aceluiasi sit arheologic, un alt obiect la fel de misterios. De data aceasta era vorba de o structura semanand pregnant cu profilul celebrului Sfinx din Masivul Bucegi. Obiectul, cu o greutate de 2,5 kilograme si (in mod ciudat) cu exact aceeasi inaltime de 14 centimetri, ca si OZN-ul descoperit anterior, s-a dovedit a fi, la randul lui, o creatie produsa in mod constient. Sfinxul miniatural descoperit pe Ceahlau este asezat pe un mic piedestal din piatra, metoda si materialul de imbinare ramanand deocamdata, la fel ca si in cazul OZN-ului, cu desavarsire necunoscute.

Conform primelor concluzii care s-au tras dupa descoperirea facuta, obiectul ar avea o vechime oarecum egala cu cea a OZN-ului pietrificat, adica de aproximativ 2.000 de ani, iar menirea sa initiala a fost, cel mai probabil, de folosire ca obiect de cult. Asemanarea sa izbitoare cu Sfinxul din Bucegi este insa de natura sa intareasca o ipoteza care, ani la rand, a ramas doar la stadiul de simpla presupunere: aceea ca si binecunoscutul Sfinx, la randul lui, nu a fost modelat de fortele naturii, ci a fost sculptat in mod constient, cu scopuri inca necunoscute (posibil ca reprezentare a vreunei zeitati), servind mai apoi drept model pentru unele copii in miniatura, facute de civilizatiile existente cu mii de ani in urma, pe teritoriul tarii
noastre.

Dumitru Ionita este sigur ca in Romania mai exista si alte
reproduceri ale Sfinxului, nedescoperite, dupa cum este incredintat ca in situl arheologic de la poalele Ceahlaului mai sunt inca multe comori arheologice, care asteapta sa fie scoase la lumina. „Situl de la Vadu Rau, deschis in octombrie 2009, a scos la iveala un sanctuar megalitic ce are corespondent cu cel de la Stonehenge, Anglia.

Descoperirile facute una dupa alta, in acelasi perimetru, nu pot fi doar simple coinciden te. Sa nu uitam ca Ceahlaul era considerat, cu mii de ani in urma, munte sfant si salas al celui mai mare zeu dintre zei, Zamolxis.
Poate ca civilizatiile de atunci, umane sau -de ce nu? extraterestre, ne-au lasat mesaje pe care noi, acum, trebuie sa le descifram”, a conchis profesorul Ionita.”[5]

Mai multe aflam si de pe site-ul AdevaruldespreDaci.ro:

„In cursul lunii mai 2009, o viitura a raului Bistrita, produsa in zona localitatii nemtene Farcasa, avea sa scoata la iveala un foarte posibil atelier neolitic de confectionare a unor tablite inscriptionate, foarte asemanatoare cu celebrele tablite de la Tartaria. Ele s-au adaugat celorlalte artefacte care au fost descoperite de catre inimosul prof. dr. in istorie Dumitru Ionita, in punctul numit Vadu Rau, din localitatea pomenita mai sus, incepand cu anii ’80 ai secolului trecut, despre care s-a mai vorbit.

descoperirea are o importanta deosebita pentru ca, iata, ea demonstreaza ca celebrele placute de la Tartaria, datate ca fiind mai vechi cu peste doua milenii decat cele sumeriene de la Djemdet Nasr, Kis si Uruk, considerate indeobste cele mai vechi forme de scriere din lume, nu reprezinta un caz izolat, accidental, ci o activitate cat se poate de organizata, desfasurata de locuitorii acelor vremuri de pe actualul teritoriu al tarii noastre. Din pacate, la fel ca si alte asemenea descoperiri de exceptie, nici aceasta nu s-a bucurat de atentia necesara din partea specialistilor romani. Aventura acestor incredibile “pietre” inscriptionate a inceput prin anii ’80 ai secolului trecut, cand profesorul Dumitru Ionita, in timpul unei recunoasteri de teren desfasurate in punctul numit Vadu Rau din localitatea nemteana Farcasa, a descoperit o serie de obiecte neolitice, cum ar fi: fusaiole, greutati pentru plasele de pescuit sau pentru razboiul de tesut, topoare slefuite din piatra etc.

“Tăblitele datează din neolitic, pe baza materialului litic aferent descoperirii – fusaiole, topoare slefuite etc. si ar putea data între 4300-4500 î.Hr., fiind cu 1.000 de ani mai veche decît scrierea protoliterată din Summer“, a declarat Dumitru Ionită.

Artefacte care aminteste de Tartaria

Printre aceste obiecte, cateva i-au atras atentia in mod deosebit. Este vorba despre tablite din lut ars, unele de forme rectangulare, ovale sau rotunde, care prezentau pe una din fete diverse semne incizate: romburi franjurate, linii intersectate, ce constituiau suport pentru alte linii mai mici asezate in rand, diverse puncte scobite etc. In decursul anilor, erodarea malului drept al Bistritei a continuat, prilej cu care au tot iesit la iveala alte cateva zeci de asemenea tablite, numarul lor ajungand la 120, toate purtatoare ale unor insemne protoliterate, dupa cum crede profesorul Ionita. “Unele dintre ele sunt confectionate din lespezi de piatra de forma rectangulara, peste care s-a asternut un strat fin de argila, care a fost incizat cu semne dintre cele mai variate. Printre ele se afla si un pandantiv amuleta, similar aceluia de Tartaria, care are doua orificii de prindere”, ne-a declarat profesorul Ionita.

Viitura din aceasta primavara, asa cum aratam mai sus, a scos la iveala, in acelasi punct, alte cateva zeci de asemenea tablite incizate, pe care au aparut, ca element de noutate, “grupuri de semisfere, care au pe bolta lor unul, doua, trei sau patru linii. Greutatea tablitelor difera, ea fiind cuprinsa intre 100 si 500 g. Din cele observate, s-ar putea spune ca pe «vatra» acestui atelier se afla o cantitate impresionanta de material care urma a fi prelucrat si, probabil, incizat. Acest fapt m-a facut sa cred ca avem de-a face cu un atelier care fusese parasit in graba, din motive obscure: fie din cauza unei calamitati naturale, fie din cauza migratiei unor triburi neolitice”, ne-a mai spus Dumitru Ionita.

O parte din tablitele de pe Bistrita sunt aproape identice cu cele de la Tartaria

Domnia-sa este de parere ca “o parte din aceste tablite sunt relativ identice cu cele descoperite de arheologul Nicolae Vlassa in anul 1961 la Tartaria, judetul Alba, care apartin culturii neolitice Vinca, datate, pe baza de Carbon 14, ca fiind realizate in perioada 6.500- 6.000 i.Hr. Emit supozitia ca la Vadu Rau a existat in mod cert un atelier de confectionare a acestor artefacte, care apoi se raspandeau intr-o vasta arie geografica, ajungand pana in vestul actual al Romaniei sau chiar pana in Insula Pastelui. Dimensiunile tablitelor variaza intre 13,5 cm in lungime, respectiv 7-8 cm in latime”, mai spune profesorul Ionita.

Prof. univ. dr. Vasile Boroneant: “Este foarte posibil ca la Vadu Rau sa fi existat un depozit”

Fara a fi specialisti, putem sa ne dam seama ca avem de-a face cu o descoperire de o importanta cu totul speciala. De aceea, am cerut si parerea unui cercetator care a avut ocazia sa vada cateva fotografii ale acestor misterioase tablite. Este vorba de prof. dr. Vasile Boroneant, binecunoscut arheolog, care, timp de mai multi ani, a cercetat situl arheologic de la Schela Cladovei si pe cel de la Chitila, unde au fost facute descoperiri senzationale, care atesta existenta pe acele locuri a unora dintre cele mai vechi culturi materiale si spirituale din Europa.

In legatura cu aceste tablite, domnia-sa ne-a declarat: ”Modelul era in epoca. Motive asemanatoare au fost descoperite in spatiul nostru si la Vidra, si la Chitila si in alte locuri. Ele se aseamana cu cele din Mesopotamia. Este foarte posibil ca acolo, la Vadu Rau, sa fi existat un depozit. Trebuie insa facute cercetari serioase pentru a putea emite o ipoteza corecta. Asemenea elemente de decor vin chiar din Paleolitic, unde aceste elemente constituiau modalitati de comunicare folosite de initiatii epocii. Le regasim si astazi, desi sensul lor nu mai poate fi deslusit, pe costumele populare, pe cusaturi, pe produse casnice gospodaresti, pe unelte etc. Ele sunt specifice numai spatiului carpato-dunarean”.

Tartaria demonstreaza ca scrisul a aparut in sud-estul Europei, nu in Sumer

Asa cum arata artefactele de la Vadu Rau, se poate observa asemanarea lor izbitoare cu tablitele de la Tartaria. Povestea acestora din urma a trezit, in timp, deopotriva, entuziasm, dar si multe reticente, in asa fel incat, desi probe indubitabile atesta vechimea lor, inca mai sunt sceptici care nu vor sa accepte realitatea. De altfel, astazi, foarte putini specialisti romani se mai incumeta sa discute deschis despre aceasta unica descoperire. O fac insa cercetatorii straini, carora nu le este nici rusine, nici teama sa afirme deschis ca prima scriere a omenirii a aparut in sud-estul Europei si nu in Mesopotamia, cum se credea pana acum.

Ei au in vedere cand sustin acest lucru, atat artefactele de la Tartaria (pe care nu le cred nicidecum o pierdere de obiecte sau o negustorie a unor sumerieni ajunsi intamplator sau nu in zona bastinasilor de la Tartaria, cum se mai sustine uneori!), cat si alte doua descoperiri: cea de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, unde pe o colina, intr-un nivel neolitic corespunzator mileniului III i.Hr., au fost gasite cateva sigilii de lut, printre care unul rotund, cu pictograme gravate intr-un mod semanator celor de la Tartaria, si cea de la Gracianita, din nord-vestul Bulgariei. Acolo, s-au descoperit doua platouri mici. Pe fundul unui dintre ele este redata o reprezentare schematica antropomorfa, iar cel de-al doilea prezinta o forma de scriere foarte apropiata de cea de pe sigiliul de la Karanovo si de cea de pe una dintre tablitele de la Tartaria.

Arheologul britanic Colin Renfrew, care a efectuat sapaturi tot in Bulgaria, la Sitagroi, sustine aceasta ipoteza. Apoi, celebrul profesor arheolog italian Marco Merlini, director al Prehistory Knowledge Project, membru al World Rock Art Academy Italia, care, impatimit de “miracolul” de la Tartaria, a cautat si a descoperit oasele gasite de Vlassa impreuna cu cele trei tablite. Dupa ce acestea au fost analizate si datate la Departamentul de Geologie al Universitatii din Roma, profesorul Merlini a concluzionat: Datarea e foarte veche, in jur de 7.300 de ani! Iar oasele au apartinut unei femei in varsta de 50-55 de ani, careia el ii atribuie un rol religios, fiindca printre oase au mai fost gasite 23 de obiecte sacre, printre care bratari si statuete de idoli. Aflat in anul 2004 in tara noastra, celebrul arheolog italian avea sa declare unui confrate: “Oasele ca si tablitele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Acum este randul nostru sa gasim ca scrierea a inceput in Europa cu doua mii de ani inaintea Sumerului. In Romania, avem o comoara imensa, dar ea nu apartine numai Romaniei, ci intregii Europe.”

Cercetarea artefactelor, o datorie pentru istorici, nu o pierdere de timp

Am prezentat toate aceste date pentru a incerca sa sensibilizam cercetarea romaneasca in domeniu, in asa fel incat sa putem raspunde, fara teama de a ne compromite, unor provocari ca aceasta pe care ne-o propune profesorul Dumitru Ionita. Pentru ca descoperirea sa constituie, fara indoiala, o mare provocare. Nu suntem in masura sa dam sfaturi, dar credem ca este de datoria specialistilor sa cerceteze nu numai aceste incredibile artefacte, dar si altele care zac prin depozitele muzeelor de zeci si zeci de ani, fara sa fie bagate in seama de cineva.

Credem ca aceasta este o datorie, nicidecum o pierdere de timp, pentru ca, pana la urma, elementele identitare ale existentei noastre ca popor european isi afla sustinerea si in asemenea dovezi. Incheiem prin a spune ca tablitele de la Vadu Rau tebuie sa beneficieze de o atentie sporita. Ca de altfel si alte obiecte adunate cu truda si pasiune de neobositul profesor de istorie de la Farcasa care, periodic, ne surprinde cu cate o descoperire de exceptie.”[6]

6. Descoperirea din Masivul Sureanu din anul 1994 – un munte plin cu filoane foarte lungi si masive de aur pur !
Un tezaur unic pe Planeta, pe care l-am mostenit de la stramosi !
Un secret absolut clasificat care a „inghetat” Serviciile Secrete din Romania !

In Mai 2006, Generalul american, Roddey, venise in Romania pentru a solicita serviciilor secrete „protocoalele complete cu privire la Muntii Orastiei”, acuzand totodata SRI-ul ca le ascunde ceva. A urmat apoi o sedinta secreta, cu usile inchise la Guvern, condusa de Calin Popescu Tariceanu, Premier al Romaniei, acesta imperativ sefilor de servicii secrete sa le prezinte americanilor totul, sub directa amenintare ca vor fi demisi !„Tezaurul lui Decebal” nu este o „simpla legenda” asa cum au incercat istoricii mincinosi si propagandisti sa ne minta!
In 1994, s-au deschis mai multe situri arheologice in Muntii Orastiei pentru a se intelege mai bine structura de organizare militara si administrativa a activitatii vechilor daci in acele zone. Ideea parea sa fie promitatoare, intrucat sapaturile scosesera la iveala relicve ale unei vieti mult mai complexe decat se banuia pana atunci.La sfarsitul unei zile, intr-un astfel de sit arheologic in Masivul Sureanu, s-a petrecut un eveniment care a „inghetat” serviciile secrete romane: unul dintre muncitori a alunecat din greseala intr-o incapere subterana si apoi, din aproape in aproape, s-a ajuns la un ansamblu aflat la o adancime mult mai mare (30 m). Ce s-a gasit acolo, a fost de ajuns sa bulverseze in cel mai inalt grad conducerea tarii, reunita de urgenta intr-o sedinta a CSAT condusa la acea vreme de Ion Iliescu. A urmat apoi o ancheta de urgenta a SRI si o investigare mult mai complexa la fata locului. Daca alte tari ale lumii ar afla despre asta, am fi invadati direct, pentru ca un asemenea aur, nu se stie sa mai existe in lume si mai mult ca sigur, ar lua mintea oricui. Veti vedea imediat despre ce este vorba !Cronologie importanta a evenimentelor !I. Operatiunea „Punct fierbinte in Antarctica” – parteneriatul dintre SRI si Pentagon pentru a rezolva o mare enigma!MACOR – ANTARCTICA FACILITY – EYES ONLY!Misterioasa Baliza Cosmica din Antarctica care face o triangulatie cu Muntele McKinley (Alaska) si Muntii Orastiei (Masivul Sureanu) care are legatura cu satelitul Europa al planetei Jupiter dar si cu tot Sistemul Solar!Antarctica-muntii Orastiei-Alaska-Jupiter. Piramida de focLa data de 22 ianuarie 2007, echipamentul bazei militare americane Macor din sud-vestul Antarcticii a inregistrat o activitate neobisnuita pe unul din varfurile muntilor de joasa inaltime, aflat la o departare de aproximativ 20 de kilometri. Astfel de semnale ciudate se inregistrasera si in anul precedent, indicand o triangulatie dubla, speciala: cu muntii Orastiei din Romània si cu muntele McKinley din Alaska. In niciuna din acele regiuni Serviciul de Contrainformatii Militare al SUA nu avea referinte despre activitati dubioase, asa ca nimeni nu intelegea care este semnificatia acelor zone. Surpriza a venit deci in luna ianuarie cand cele trei puncte au fost legate la randul lor prin indicarea unei rezultante in spatiul cosmic, avand ca tinta satelitul Europa al lui Jupiter. Atunci, o zona precisa a calotei ce acoperea acea zona muntoasa din Antarctica, de langa baza Macor, se topise in doua ore, dand la iveala un dispozitiv tehnologic de o complexitate extraordinara.Din fotografii se vedea ca obiectivul avea o forma de trunchi de con, cu baza o elipsa; in mod evident, functiona ca un fel de “baliza cosmica”. Ca dimensiuni, era cam cat o cladire cu trei etaje, iar aproape de varf, cam la doua treimi de baza, prezenta un fel de “guler”, ca un evantai amplu, posibil un fel de antena. Americanii nu au putut identifica sursa exceptionala de energie care a putut topi o masa gigantica de gheata in doar doua ore, baliza fiind acoperita cu un strat de 210 metri de gheata, dar in mod evident acea sursa provenea din interiorul dispozitivului. Dupa topirea ghetii, baliza incepuse sa emita niste semnale luminoase de o intensitate colosala, intr-un ritm foarte rapid, asemanator pulsarilor.La 72 de ore dupa declansare, in dimineata zilei de 24 ianuarie 2007, orice manifestare de acest gen a incetat. Dispozitivul a continuat totusi sa functioneze emitand energie si pastrand perfect uscat spatiul care-l inconjura. Baliza era luminata si in mod evident exista o anumita activitate interioara, insa emisiile energetice puternice incetasera.Cercetarile au stabilit putine lucruri. Problema cea mai spinoasa era ca din primele analize ale codurilor luminoase, era clar ca se intampla ceva, in directa legatura cu locatiile din Romània si Alaska. Chestiunea se complica si mai mult atunci cand se analiza rezultanta spre satelitul Europa al lui Jupiter. Nimeni nu a inteles care era natura “amenintarii”, dar toti au fost de acord ca ceva avea sa se intample. Simetria luminoasa extrem de complicata reprezenta, dupa calculele savantilor, un fel de “numaratoare inversa”. Dar explicatiile puteau fi cu totul altele decat cele legate de ideea unei distrugeri in masa, cataclismice. ”Radarul antarctic” a fost un incident planetar, observabil din multe state si care nu poate fi negat, cel putin la nivelul serviciilor secrete. Ramane totusi misterul concluziilor finale la care s-a ajuns.Mai multe informatii pe larg despre cercetarile efectuate in secret de echipa romano-americana cu privire la aceasta Baliza Cosmica, puteti sa cititi aici -> www.departamentul-zero.ro/misterioasa-baliza-cosmica-din-antarctica-care-face-o-triangulatie-cu-muntele-mckinley-alaska-si-muntii-orastiei-masivul-sureanu-care-are-legatura-cu-satelitul-europa-al-planetei-jupiter-dar-si-cu/De abia la 7 ani de la eveniment, cei de la National Geographic au inceput sa ofere cateva informatii despre acest „punct fierbinte din Antarctica” -> http://news.nationalgeographic.com/news/2014/01/140117-west-antarctica-subglacial-valley-glaciers-grand-canyon.

În ultimii ani, știri tulburătoare despre descoperirea unui vortex spațio-temporal în Antarctica au răzbătut în presa din Statele Unite. Deși informația a fost rapid cenzurată de armata americană, s-a aflat că americanii au început, în secret, excavarea cu dispozitive super-tehnologice a locului acestei descoperiri senzaționale.

Tunelul timpului de deasupra Antarcticii

Totul a început în anul 1995, când oamenii de știință britanici și americani care studiau vremea din Antarctica în cadrul unui proiect comun, au făcut o descoperire extraordinară. Fiziciana americană Mariann McLein le-a relatat cercetătorilor că în apropierea Polului Sud a observat în data de 27 ianuarie un vârtej de ceață cenușiu, pe care l-a luat drept un simplu vortex caracteristic furtunilor polare. Totuși, vârtejul și-a păstrat neschimbată forma, rămânând staționar. S-a decis cercetarea fenomenului, fiind lansat în acest scop un balon meteorologic garnisit cu echipamente de măsurare a vitezei vântului, a temperaturii și a umidității. Balonul s-a ridicat imediat și a dispărut brusc în ceață.

După un timp, cercetătorii au readus balonul la sol cu ajutorul frânghiei legate în prealabil de acesta. Surprinderea a venit din măsurătorile citite pe aparate: ceasul balonului indica data de 27 ianuarie 1965, dată situată în timp cu 30 de ani în urmă. Experimentul a fost repetat de câteva ori, după ce savanții s-au asigurat că echipamentul balonului este în stare bună de funcționare. De fiecare dată, ceasul indica o dată aflată cu 30 de ani în urmă. Straniul fenomen a fost denumit „poarta temporală“ și a fost raportat la Casa Albă. Se presupune că acel vârtej de deasupra Polului Sud este un sui generis tunel al timpului ce permite trecerea în alte dimensiuni temporale. Există voci care susțin că s-au demarat în secret programe de cercetare a posibilităților de realizare a călătoriilor în timp, programe ce sunt controlate de către CIA și FBI. Nu există însă nicio confirmare oficială din partea autorităților federale americane.

Cutremure şi anomalii magnetice puternice în zonă…

În anul 2001, în timpul iernii australe, o urgență medicală a forțat o evacuare de personal de la bazele din Antarctica, primul eveniment de acest gen ce a avut loc în plină iarnă polară. Tot atunci, întreaga regiune a fost zguduită de un cutremur neobișnuit de puternic. Seismologii au localizat epicentrul cutremurului la o adâncime ce corespunde cu cea a unei bizarei structuri îngropate sub gheață, descoperite ulterior.

Un alt eveniment important al anului 2001 a fost apariția unei anomalii magnetice puternice în acea zonă, care s-a întins până în vecinătatea bazei rusești Vostok din Antarctica. Cercetătorii ruși au fost șocați și uimiți de ceea ce au observat atunci.

Americanii au transportat în Antarctica o gigantică maşinărie sfredelitoare

Imediat după aceea, conform unor surse demne de încredere, Forțele Aeriene Americane au trimis dispozitive și mașini de înaltă tehnologie, precum gigantica lor mașină sfredelitoare „Subterrene“ (alimentată cu energie nucleară), către o bază secretă din Antarctica, ce este situată în apropierea locului în care a avut loc ciudata descoperire rusească din aprilie 2001.

„Subterrene“ este o mașinărie complexă capabilă să efectueze adevărate călătorii subpământene, căci ea poate fora în toate rocile dure de pe suprafața Pământului. Pentru „Subterrene“ este posibil și să perforeze un strat de gheață, oricât de gros ar fi acesta.

O echipă de televiziune a dispărut misterios în Antarctica

În momentul în care opinia publică internațională începuse să fie interesată din ce în ce mai mult de misterioasele săpături din Antarctica, o echipă de televiziune din California a pornit, în noiembrie 2002, către această destinație, pentru a realiza un reportaj. Această echipă de televiziune a dispărut însă la fel de misterios. Ulterior, forțele speciale SEAL ale Marinei Americane au descoperit o înregistrare video ce a aparținut echipei. Înregistrarea confirma prezența unui artefact uriaș, aflat sub gheață – o mașinărie preistorică, posibil de origine extraterestră.

Cităm dintr-o declarație de presă ce a apărut pentru scurt timp pe site-ul televiziunii: „Guvernul SUA urmărește să blocheze difuzarea înregistrării video găsite de echipele de salvatori SEAL în Antarctica, înregistrare ce ar conține dovada unei descoperiri arheologice de importanță colosală, ce s-ar afla îngropată la 3 kilometri sub gheață.“

Fosta preşedintă a parlamentului francez confirmă că este vorba de o structură veche de peste 12.000 de ani

Unele țări europene au protestat împotriva lucrărilor de excavație întreprinse de armata SUA, întrucât se știe că Antarctica este un teritoriu internațional, ce este protejat de orice exploatări făcute de mâna omului. Nicole Fontaine, fost președinte al Parlamentului francez, chiar a declarat următoarele: „Dacă armata americană a construit ceva acolo, atunci ea violează Tratatul internațional privind Antarctica. Dacă nu, trebuie să vedem despre ce descoperire este vorba. Pare să fie ceva ce are o vechime de cel puțin 12.000 de ani, și a fost acoperit de ghețurile Antarcticii. Aceasta ar putea fi cea mai veche structură realizată de mâna omului de pe planeta noastră. Pentagonul trebuie să dezvăluie public ceea ce ascunde.“ Există oare vreo legătură între acea poartă temporală și mașinăria veche de cel puțin 12.000 de ani de sub gheața Antarcticii? Dacă se va descoperi că este vorba despre o structură construită de mâna omului la sfârșitul Paleoliticului, acest fapt semnificativ va modifica cursul istoriei.”

Mai multe cititi aici -> http://www.departamentul-zero.ro/masina-timpului-din-antarctica-un-vartej-de-ceata-natural-care-produce-calatorii-in-timp-descoperit-in-anul-1995.

II. Secret mortal – Descoperirea din Masivul Sureanu !

In anii ’90 a existat un program arheologic vast, in zona muntilor Orastiei, in scopul stabilirii mai precise a identitatii poporului romàn in spatiul carpatic, dar si pentru intelegerea mai buna a sistemului de fortificatii si de trai a populatiei din acea vreme. Dupa Revolutia din ’89, autoritatile au manifestat o anumita deschidere in acest sens, pana cand a fost obturata de interese ascunse si de interese politice. In acea vreme, arheologii au depus o activitate destul de intensa si rezultatele au inceput sa apara, multe dintre ele uimitoare. Au fost publicate unele lucrari despre descoperirile facute, dupa care totul a incetat brusc. Ca de obicei, s-a invocat lipsa de fonduri si a conditiilor necesare pentru continuarea sapaturilor.

De fapt, atunci a avut loc o descoperire formidabila, considerata secret de stat la cel mai inalt nivel. In plus, descoperirea i-a speriat atat de tare pe oficialii romàni, incat au actionat orbeste si au ascuns atat de bine locul, incat nu a mai putut fi gasit ulterior! Nu au fost capabili sa inteleaga ce au vazut la fata locului si cu atat mai putin sa studieze problema. Desi era cea mai importanta descoperire facuta vreodata, capabila sa dea peste cap nu doar aceasta tara, ci chiar echilibrul socio-politic si economic mondial, a fost inchisa cel mai repede si ascunsa atat de bine incat a disparut cu totul. Fara a se urma protocolul obisnuit in astfel de cazuri, cercetarile initiale s-au rezumat la cateva intrebari si au fost realizate doar de structura locala de Politie. Au venit apoi trei agenti SRI care au contactat repede Bucurestiul, dar reprezentatul trimis a clacat, decizional vorbind.

Au fost atat de speriati, incat au considerat ca, pentru o mai mare siguranta, trebuie sa astupe locul pana la sosirea echipajelor de specialisti. Au adus imediat o betoniera si au sigilat chiar ei intrarea, asternand pe deasupra un strat de pamant cu vegetatie. Abia au avut timp sa faca niste fotografii; restul dosarului, foarte subtire, il constituie declaratia unui profesor de istorie si lingvistica. Mai mult, masina in care se aflau cei trei ofiteri de securitate a fost implicata intr-un teribil accident, pe drumul de intoarcere la Bucuresti. Au murit toti! Abia a putut fi salvat putinul material de dosar. Prin urmare, un singur martor a ramas in viata, profesorul Constantin, de la care nu s-a putut afla mare lucru. Parca fusese lovit de dambla; nu vorbea sau vorbea foarte rar, cu lungi intreruperi. Macar avusese prezenta de spirit de a face noua fotografii, agentii de securitate facusera si ei alte patru, dar doua fusesera distruse in accident.

Mai multe despre Descoperirea din Masivul Sureanu din 1994, despre care americanii banuiesc ca se afla ceva acolo, insa nu pot sonda zona deoarece nu li se permite datorita barajelor energetice, cititi aici -> http://www.departamentul-zero.ro/descoperirea-din-masivul-sureanu-din-anul-1994-un-munte-plin-cu-filoane-foarte-lungi-si-masive-de-aur-pur.

7. Misterul Tablitelor de Aur de la Sinaia – prezinta istoria secreta a geto-dacilor si sunt scrise intr-o limba total necunoscuta ! Istoricii Academiei Romane, refuza cu indarjire sa le cerceteze in detaliu !

Istoria Tablitelor de Aur de la Sinaia, este una complexa. In principiu, istoricii oficiali ai Academiei Romane, ca niste „buni patrioti” ce ne-au demonstrat de nenumarate ori ca sunt, le-au lasat „la conservare” si n-au preferat sa le studieze temeinic. Va este cumva frica de faptul ca istoria oficiala a „etnogenezei poporului roman” se va darama ?

Tablitele-de-la-Sinaia-6

Oh, stati linistiti, ea este oricum daramata, asta daca luam Tablitele de la Tartaria si Tablitele din Muntii Neamtului, care sunt mai vechi decat cele Sumeriene cu 1.000 de ani, iar asta au spus-o cercetatori straini, acestia neputand fi acuzati de „fascism” sau „dacopatism”, asa cum obisnuiesc acesti indivizi, care poarta denumirea de „academicieni”.

Va recomand sa cititi afirmatiile a peste zece istorici si arheologi straini, cum ar fi, Marija Gimbutas, William Schiller sau Daniel Ruzo, persoane care au afirmat ca, istoria pe aceasta Planeta a inceput in Carpati.

Tăblițele de la Sinaia reprezintă un set de artefacte arheologice controversate. Sunt tăblițe din plumb scrise într-o limbă necunoscută sau inventată, în alfabetul grecesc (cu câteva litere adiționale), textele fiind însoțite uneori și de imagini. Se presupune că ar fi o cronică a dacilor – menționează nume de regi daci și toponime dacice. Astăzi se află depozitate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din București, de mai bine de un secol.

Originea tăblițelor este obscură și controversată. Cei care susțin autenticitatea inscripțiilor de pe ele se împart aici în două categorii: cei care care consideră că tăblițele de plumb de astăzi sunt originalele realizate de daci și cei care susțin că actualele tăblițe de plumb sunt copii ale unor tăblițe dacice orginale de aur, descoperite cu ocazia săpării fundației castelului Peleș, copiate și apoi topite la ordinul lui Carol I, care ar fi vrut să folosească aurul tăblițelor dar să păstreze pentru posteritate informația de pe ele.

Ipoteza copierii și topirii originalelor de aur !

În investigația sa despre „afacerea” tăblițelor, jurnalistul Dumitru Manolache a încercat să strângă laolaltă puținele mărturii scrise existente și declarațiile oferite lui de către oameni care ar fi intrat în contact cu tăblițele sau ar fi auzit de „tradiția locală” referitoare la ele. În ciuda caracterului anecdotic al informațiilor, există totuși specialiști, precum doctorul în lingvistică romanică, Aurora Pețan (aceasta le clasifică drept o tradiție orală, destul de serioasă[1]), care nu au ezitat să le ia în considerare sau care pleacă de la premisa că acestea sunt adevărate. Sursa „tradiției” pare să fie același inginer silvic Vasile Al. Ionescu. În acest sens, Iordace și Bălaș Moldoveanu afirmă[1] intr-o notă de subsol a cărții lor:

„În anul 1875, cu ocazia construirii Castelului Peleș, […] s-a descoperit un tezaur de aur, compus din mai multe tablete scrise în relief și alte obiecte de aur. Din ignoranță -tezaurul fiind privit doar ca valoare de aur- a fost cedat de către guvernul procarlist Lascăr Catargi domnitorului Carol I de Hohenzollern. Operația a fost efectuată prin administrația locală și jandarmi, în cea mai mare taină și, astfel, tezaurul cu piese de aur, care ar fi fost impresionante, a dispărut. Posterității au rămas doar copiile efectuate pe metal neprețios de autoritățile locale, la atelierele metalice […], care au constituit nucleul fabricii de cuie, înființată apoi în Sinaia în anul 1892. Facsimilele au rămas în păstrare la Mânăstirea Sfântul Nicolae din Sinaia. Tradiția a fost transmisă de foștii primari ai comunei Sinaia: Gh. Gătej, I. Suvrezeanu, I. Manoilescu, Ghiță Ionescu, I. Stoicescu, Gh. Matheescu, inginerul silvic Vasile Al. Ionescu,[…] domiciliat în Sinaia încă din 1921, și pe care o vizitase încă din 1912. De-a lungul vremii, a făcut numeroase investigații asupra dramei tezaurului și, încercând să studieze și să descifreze scrierile lor, a înmânat unele copii arheologului prof. Niculescu-Plopșor. Din cele șase inscripții, cinci alfabetice, noi vom studia două, de pe tăblițele găsite în 1978 în muzeul Mânăstirii Sinaia de cercetătorul științific M. Dogaru, de la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice (ISISP), care ne-au fost puse la dispoziție de N. Copoiu, de la același institut.”

Mai multe pe larg aici -> http://www.departamentul-zero.ro/misterul-tablitelor-de-aur-de-la-sinaia-prezinta-istoria-secreta-a-geto-dacilor-si-sunt-scrise-intr-o-limba-total-necunoscuta.

8. Tablitele cerate de la Rosia Montana distrug definitiv mitul latinizarii dacilor ! Din acest motiv nu s-a dorit sa stim de ele !

„Rosia Montana este o comoara de aur nu doar pentru spatiul romanesc, dar si pentru istoria Europei. Atat de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intamplator in galeriile minelor reprezinta o pagina de istorie care rastoarna teoriile ilogice ale celor care sustin ca dacii nu exploatau aurul, ca nu stiau sa il prelucreze, deci niciun tezaur scos la lumina de-a lungul timpului, nici macar faimoasele bratari de aur, nu pot fi dacice. Teoria originii latine a romanilor sta, si ea, cu greu in picioare, pentru cine cerceteaza tablitele de la Rosia. Ele demonstreaza, de pilda, ca minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca si “autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii, in limba latina vulgara.

In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni “quia se litteras scire negavit” – “nu stia a scrie literele” -, partile se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta, in anul 131 d.Hr. (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: cand anume invatase neamul trac limba latina vulgara? Cat despre vechimea exploatarii in subteran, datarile cu C14 au adus dovezi indubitabile ca dacii extrageau aurul cu 300 de ani inainte de a fi partial cuceriti de romani si ca acestia nu au facut altceva decat sa intre in galeriile sapate de daci. Rosia Montana, dupa explorari care dureaza din 1999, este inca o sursa inepuizabila de istorie adevarata, nefalsificata, care supara pe multi academicieni. Si inca rezerva surprize, cum a fost cea de la Neagra, unde, intr-o neinsemnata valcea si intr-un mic paraias, s-a descoperit aurul cel mai fin de 24 carate. Istoria tripticelor (carti cu trei foi de lemn cerat, legate intre ele) de la Rosia Montana a fost povestita in detalii, in cartea “Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editata in 1926, la tipografia Ion C. Vacarescu.

Contracte in limba latina vulgara

La Rosia s-au gasit 50 de piese (tablite), dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din nepricepere, ignoranta, sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau partial doar 25. Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin.

Prin continutul si destinatia lor, tripticele reprezinta contracte intre “proprietari” de mine romani si “arendasi”- baieti priceputi -, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar (cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate), o lista de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vanzare-cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii unor “gauri de mina”. Am pus in ghilimele “proprietari”, pentru ca in tablite, formularea este deosebit de interesanta. Dam un exemplu: “Ulpius Valerius, nestiutor de carte, inchiriaza o groapa de aur, despre care zice ca e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea nestiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa! Atunci care era proprietarul adevarat? Nu cumva un localnic dac?

In anul 1873, cele 25 de tablite au fost publicate integral, cu comentarii si ilustratie grafica, de catre eruditul german Theodor Mommsen. Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspandirea limbii latine vulgare in secolul II d.Hr., despre scrierea in aceasta limba, pana la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana, cu totul necunoscuta in lume. Iar faptul ca aceste triptice au fost descoperite accidental, existand posibilitatea sa existe multe altele, ascunse in galeriile dacice. Scrisul pe tablite cerate este socotit o inventie greceasca. Aristofan pomenea ca atenienii isi scriau contractele pe ceara, la fel ca in tablitele cerate de la Rosia Montana.

Ascunse in subterane

Tripticele au fost semnalate prima oara in anul 1835, la Munchen, ca fiind gasite in minele de aur de la Rosia.

Ele au fost descoperite accidental, prin surparea unor galerii, in minele numite Larnic, unde, pe langa tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a incondeia ouale de Pasti; in minele din Letea, unde langa triptice a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu varsta apreciata la 40 de ani; intr-o mina din Carnicul Mare, intr-o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, avand si o vatra (11 triptice); langa Rosia Abrudului, in mina numita Sf. Ecaterina, la o adancime de 277 metri, unde au fost gasite cele mai multe, impreuna cu obiecte casnice.

Povestea tablitelor descoperite in minele Letea s-a pastrat in detaliu. In anul 1788, un baies caruia nu i s-a pastrat numele a gasit trei triptice intr-una din minele de aur restaurate de catre Societatea Sf. Iosif, al carei conducator (magister) era Paul Laurentiu Kovacs din Abrud. Unul din triptice a ajuns la Kovacs, iar despre celelalte doua nu se mai stie nimic. Kovacs a daruit tripticul cumnatului sau, Stefan Lazar, superintendentul Unitarienilor din Cluj, scriindu-i ca s-a gasit impreuna cu o multiume de alte obiecte casnice. Stefan Lazar, cunoscand valoarea tripticului, l-a daruit la randul sau Colegiului Unitarienilor din Cluj, unde s-a pastrat ca o curiozitate pana la 1811, cand Stefan Lazar a murit. Fiul sau, Samuel, colectionar de antichitati, l-a cerut inapoi si i-a fost returnat, apoi fiul lui l-a vandut, in anul 1834, librarului anticar Samuel Nemes. Se pare ca la acest anticar au ajuns si unele tablite in limba greaca, pe care a incercat sa le falsifice. Una dintre acestea a ajuns la Muzeul National din Pesta, care a achizitionat exemplarul cu pretul de 1000 florini.
Falsificarea grosolana

G. Popa-Lisseanu scrie in “Romanica” despre incercarea grosolana de falsificare a unor tablite: “Pe alocuri, ceara fusese topita atat cat sa se stearga literele initiale si, pe langa unele vorbe barbare, fara de nici un inteles, scrise cu litere pseudo-scitice si cursive neo-grecesti rau formate, au aparut numele mai multor “eroi” din migratiunea huno-ungarica”, asa-zisi sclavi adusi de romani pentru a munci in mine. Timotheiu Cipariu, membru al Comisiei pentru Conservarea Monumentelor Vechi ale Transilvaniei, a avut doua exemplare de astfel de tablite falsificate, unul in original, altul in copie, amandoua comunicate de un profesor de la Craiova. Din cauza acestor falsuri care au circulat in mediile europene de profil, doi paleografi francezi, Natalis de Wailly si Letronne au publicat, pe buna dreptate, in “Journal des Savants”, niste disertatii total nefavorabile despre tablitele cerate, pronuntandu-se in contra autenticitatii lor.

Partea buna este ca cei doi au devenit curiosi cu privire la modelele ce au stat la baza falsurilor studiate de ei. Mai ales dupa ce, in 1875, tablite asemanatoare au mai fost descoperite intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus din Pompei, toate fiind chitante scrise cu acelasi fel de litere, cursive, in latina vulgara. Acestea sunt anterioare tablitelor de la Rosia Montana cu aproape un secol, dar impreuna constituie singura dovada a vechimii scrierii cursive in latina vulgara. Cele de la Rosia Montana sunt insa mult mai valoroase, pentru ca ele nu sunt simple chitante, ci documente care ofera indicii nepretuite despre relatiile sociale dintre oamenii de rand, care constituiau o clasa aparte fata de conducatorii vorbitori de limba latina culta.

Ciudateniile lingvistice

Textul documentului incrustat in astfel de table cerate se scria de doua ori, iar numarul sigiliilor martorilor (cu exceptia unui singur contract) era, obligatoriu, de sapte.

Scopul dublei transcrieri era sa se poata sti cuprinsul textului, fara a se desface sigiliile, iar scopul contractului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala. Fiecare triptic este scris de aceeasi mana, de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece este specificat in contract ca nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii “quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele). O “ciudatenie” a limbii latine vulgare utilizate in contracte o constituie folosirea “oltenismelor”, pe care lingvistii le considera tipic romanesti. De exemplu, la un contract de vanzare al unei femei, un martor se subscrie cu formula segnai, in loc de signavi, adica perfectul simplu romanesc sau “oltenismul” semnai. In alte parti, gasim iarasi o forma “autohtona”, “siesi”, scrisa “sies” sau “sues”.

Aici trebuie sa amintim de toporul gasit pe Valea Mozacului, care poarta inscriptia in limba latina vulgara “SVI MI PIE”, “al meu, patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare: 1500-1375 i.Hr. Si atunci, cine pe cine a “latinizat”? Printre monumentele epigrafice de la Rosia Montana se afla si o stela inchinata zeului Ianus, cel cu doua capete, considerat patriarhul latinilor. Acesta este incadrat de cuvintele “IM” si “PIO”, “patriarhul imortales, nemuritor”. Acest zeu misterios cu doua capete a fost adorat din timpuri stravechi la Tartaria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o divinitate al carei simbol era soarele. El apare si pe monedele dacice, sub denumirea de Ianus. Isidor, in lucrarea sa “Origini”, ne spune ca “limba prisca (vulgara), adica limba batrana, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, in timpul lui Ianus”. Iar limba latina culta, folosita de patura conducatoare, il supara pe Catilina: “Ispraviti cu atatea grecisme in limba, ca nu ne mai putem intelege cu poporul!”. Iata de ce tablitele cerate descoperite pana in prezent, si poate multe altele ramase prin galeriile din Rosia Montana sunt dovezi nepretuite ca latina vulgara se vorbea cursiv de catre neamul trac, probabil cu diferente mici de pronuntie, dupa cum demonstreaza “greselile gramaticale” din texte.

Protagonistii contractelor

Dintre semnatarii contractelor, vreo suta de nume sunt de origine romana, aceia care pretindeau ca “gaurile de mina” pe care le inchiriau erau ale lor. Cei mai multi dintre “arendasi” erau baiesi din tribul dalmat al Pirustilor, asezat in Rosia Montana in “vicus Pirustarum”. Dintr-un contract aflam ca o sclava, Passima, a fost cumparata de “Dasius Verzonis”, care “pirusta e”. In Muntii Apuseni traia un alt trib, al pirustilor daci. Se poate presupune ca cele doua “neamuri” se aflau in bune relatii.

Alti baiesi, vreo cinsprezece, au nume grecesti si nu este exclus ca si acestia sa se fi avut bine cu dacii, asa cum s-au avut intotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tablite sunt “barbare”, originare Daciei , dar si altor neamuri de traci, iliri indeosebi. Este important sa aflam cine erau arendasii si cei care scriau contractele pentru romanii nestiutori de carte, pentru a intelege de ce documentele n-au fost tinute la centrul tuturor minelor stapanite de romani, la Zlatna, acolo unde se tineau socotelile referitoare la toate exploatarile aurifere!

Afaceri dubioase

Istoricii sustin ca minele “romane” erau exploatate direct de catre imparat, prin “procuratori aurari”. Tablitele ne spun ca majoritatea procuratorilor erau doar niste liberti, dar de conditie mai buna. In afara de acestia, exista o multime de “particulari” romani, tot liberti, care pretindeau ca stapanesc “gropi de aur”. Intregul personal al minelor era format din liberti, in functiile superioare, din sclavi in cele inferioare si din baiesi priceputi, colonizati in tinutul aurifer, in numar relativ mic.

Contractele scrise pe tablite par cel putin dubioase, pentru ca cei care le incheiau erau in afara organizarii exploatarilor de catre procuratorii romani, iar cei care le scriau cursiv in latina vulgara nu erau functionari romani, pentru ca acestia foloseau latina oficiala, culta. Si de ce au fost “ingropate” tablitele in galeriile miniere greu accesibile? S-a spus ca din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate, fratii dacilor, si ale dacilor liberi. Cu atat mai mult acestea ar fi trebuit sa fie puse la adapost la centru, pentru ca erau niste acte pe care proprietarii n-ar fi vrut sa le piarda! Se poate presupune fie ca erau “furtisaguri”, facute pe la spatele comenduirii romane, nefiind vorba de minele mari, ci doar de “gropi” aurifere, fie ca “scribii” erau in bune relatii cu dacii si nu au vrut ca romanii sa fuga cu astfel de acte de proprietate.

Monumente unice

Din cele 25 de tablite cerate, noua dintre documente au fost redactate la Alburnus Maior, doua in cazarmile Legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum, iar restul in localitatile neidentificate pe teren deocamdata: vicus Deusara, Immenosum Maius, Anssium, Resculum, Baridustarum, toate, in afara de Immenosum, purtand denumiri autohtone.

Incepand cu 1999, la Rosia Montana cerceteaza o echipa de arheologi si specialisti francezi de la “Centre National de la Recherche Scientifique”, de la “Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH)” si de la Universitatea “Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnica Babes Bolyai din Cluj si de la Universitatea Tehnica din Mnchen.

La UTAH exista un departament de arheologie miniera, foarte avansat ca metode de cercetare. La inceput, misiunea stiintifica a fost sponsorizata de statul francez, apoi 40% din cheltuieli au fost preluate de S. C. “Rosia Montana Gold Corporation”. Rezultatele cercetarilor laborioase au fost publicate in volumele “Alburnus Maior” I si II.

Conform acestor specialisti, Alburnus Maior era o “structura de sine statatoare, cu un statut juridic incert, deocamdata, in cadrul municipalitatii romane, iar toponimele amintite ori reprezinta cartiere, ori asezari pe criterii etnice, de tip vicus si castella”. Aceste asezari, locuite de liberti romani si de mineri peregrini iliro-dalmati, au fost parasite simultan, undeva in sec. III. “Stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Rosia Montana: banda superioara decorata la colturi cu doua spirale si un fronton triunghiular la mijloc”. Este vorba de simboluri stravechi, folosite de populatia autohtona din cele mai vechi timpuri, pe ceramica, si inca pastrate ca motiv decorativ pe costumele populare. Un opait catalogat ca “ceramica romana atipica” este decorat central cu un frumos simbol solar, la fel de vechi pe aceste meleaguri ca si spirala si triunghiul.

Dacii, initiatorii exploatarii in subteran

Citam in continuare din concluziile francezilor: “In opinia noastra, este foarte posibil ca Rosia Montana sa fi cunoscut o activitate miniera chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranta exploatate initial la suprafata, apoi in subteran. In campania din 2000, a fost descoperita o sustinere miniera din lemn in situ in reteaua de galerii Tarina, datata cu C14 la mijlocul sec.I i.Hr. sfarsitul sec. I d.Hr. Nimic nu ne impiedica sa credem ca exploatarea miniera a fost initiata de daci. Campania din 2002 a furnizat noi datari dacice”.

In capitolul “Retelele miniere antice” din volumul I “Alburnus Maior” se propune in repetate randuri deschiderea unor galerii foarte vechi, zidite nu se stie de catre cine, pe care cercetatorii francezi le banuiau “si mai interesante” decat cele cercetate. “Sectorul Habad este renumit ca gazduieste lucrari foarte vechi. Mai multe intrari apar relativ usor de redeschis manual sau cu excavatorul. Daca sectorul este amenintat de extinderea exploatarii de suprafata, s-ar impune demararea acestor investigatii”. Aveau si de ce sa recomande acest lucru.

“Pe santierul Carnic I datarea dacica obtinuta cu C14 are o cronologie intre 265 si 90 i.Hr. De fapt, dupa diferitele faze de sapare observate in plan si topografia lucrarilor acestei retele, nu este posibil sa se distinga importante schimbari in tehnica miniera. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare ca rezida in introducerea opaitului, pentru care sunt sapate nise in pereti. Inainte se foloseau bete de lemn pentru iluminat.

Toate acestea ne duc la ideea ca activitatea miniera dacica era bine dezvoltata in subteran la Rosia Montana, atat la Tarina, cat si la Carnic, in cursul celor trei secole care preced cucerirea romana. Apoi, dupa cucerirea si relansarea activitatii miniere, s-au reluat lucrarile deja sapate in epoca preromana si vor fi fost date in utilizarea probabila a acelorasi familii de mineri indigeni. Acesti ultimi pastratori ai unui mestesug ancestral vor continua sa-si deschida santierele lor, in aceeasi maniera de abataj, atat de caracteristica, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, probabil o tehnica miniera dacica“.”[7]

9. O piatra cu scriere necunoscuta a fost descoperita in Muntii Buzaului ! Secretele Muntilor Buzaului incep sa iasa la suprafata !

„O alta bizarerie din Romania se afla tot in zona Buzaului, o zona bogata in enigme

Arheologii de la Muzeul judetean Buzau au descoperit de curand in zona asezarilor rupestre din Muntii Buzaului (vezi Pensiuni la munte) o piatra gigantica inscriptionata cu semne apartinand unei civilizatii necunoscute. „Piatra insemnata”, cum a fost supranumita, este in forma de ciuperca si se afla pe dealul Broscarului in comuna Colti, locul altor celebrele asezari rupestre, Aghaton si Fundul Pesterii, care cuprind simboluri incepand din Epoca Bronzului si pana in perioada crestinismului timpuriu.

Directorul Muzeului judetean Buzau, Doina Ciobanu, a spus ca „sunt semne absolut ciudate, in forma de triunghi, steluta sau patrat, cu certitudine facute de o fiinta umana, care nu se regasesc in nici o scriere cunoscuta pana la aceasta ora”.
Piatra insemnata a fost ingropata de arheologi pentru a nu fi distrusa de turisti sau de alti amatori de senzational.

Cand iesi din padurea de pe delaul Broscarului intr-un luminis, observi o bucata de stanca masiva, care de departe pare un organ urias al pamantului, o inima ciuntita, ingropata intre frunze uscate.

Semnele de pe piatra sunt haotice. Nici o ordine: nici verticala, nici orizontala, nici serpuita, nici circulara, numai semne aruncate peste tot. Interesant este ca nimeni nu recunoaste a fi vreun alfabet care sa fi fost folosit pe teritoriul tarii noastre sau pe la vecini. Doar stele alcatuite din linii intretaiate, jumatati de stele, cruci marginite de patrate si dreptunghiuri, multe simboluri solare, semne de tipul rabojului, linii care se intretaie si se frang, spice sau braduti. Asta ii duce pe unii specialisti cu gandul la faptul ca ar putea reda o harta, poate o harta a cerului.

O alta idee este aceea ca semnele nu au fost facute toate odata, ci pe rand, la anumite ocazii. Poate ca acolo era un loc de intalnire si procesiune periodica, si de fiecare data, se insemna ceva pe piatra: o invocatie, o ruga de multumire catre Dumnezeu, vreun nume sau lucru important. Poate era un loc cu puteri tamaduitoare, iar semnele erau lasate de cei ce se vindecau prin atingerea pietrei sau, mai bine zis, de vracii sau preotii care intermediau in procesiunile de vindecare, in numele celui bolnav.

Un fel de “icoana” precrestina facatoare de minuni, unde la anumite date se strangeau oameni cu nevoi si boli.
Sau poate, cine stie?, un loc sacru, unde initiatii veneau periodic si lasau insemnari pentru cei ce vor veni dupa ei, ca sa-i indrume sau sa le transmita ceva.”[8]

10. Statueta veche de 20.000 de ani descoperita in Romania ! Istoricii si arheologii oficiali sint socati pentru ca toata istoria lor falsa, a Romaniei, incepe sa se naruie !

„Descoperire unică în Europa de Sud-Est, într-un sit arheologic din judeţul Neamţ. Cercetătorii au găsit, la mai puţin de doi metri adâncime, o statuetă cu o vechime de 20.000 de ani. Valoarea artefactului, potrivit specialiştilor, este de câteva sute de mii euro.

Statueta face parte din categoria Venus Gravetiene, care cuprinde obiecte găsite în mai multe locuri din spaţiul euro-asiatic. Ea reprezintă cea mai veche descoperire de pe teritoriul Romaniei şi a devenit acum un obiect important la nivel mondial.

Arheologii spun chiar că statueta ar trebui să devină un simbol al ţării. Ea reprezintă o femeie cu faţa bine conturată şi părul prins într-un coc. De altfel, în ultimele zile, arheologii au mai găsit în acelaşi loc 4 pandantive din paleolitic: două sunt făcute din piatră, cel de-al treilea a fost confecţionat din dinte de vulpe, iar ultimul din dinte de cerb. Specialiştii spun că este o situaţie unică în România, din punct de vedere arheologic, ca într-o suprafaţă de numai 16 metri pătraţi să găsească atât de multe obiecte valoroase.

Statueta nu are mai mult de 3 centimetri, dar este cea mai importantă descoperire arheologică din România. Potrivit specialiştilor, ea a fost făcută în urmă cu 20.000 de ani, cel mai probabil din ramura terminală a unui corn de ren. La o primă evaluare, ea ar costa câteva sute de mii de euro, dar valoarea exactă va fi stabilită abia după o analiză amănunţită.

„Ea face parte din aşa-zisele venusuri Gravetiene. Gravetiene fiind o cultură care se desfăşoară în special pe teritoriul Europei, dar ajunge şi în Asia”, explică profesorul universitar doctor Marin Cârciumaru, şeful şantierului.

„A fost puternic stilizată. În partea superioară, acest contur este extrem de rotund. Vrea să sugereze un fel de capişon. Faţa este redată extrem de schematic. Este interesantă din profil pentru că este sugerat un coc, ceea ce înseamnă că este într-adevăr o statuetă feminină”, mai spune el.

Descoperirea a fost făcută la Poiana Cireşului, judeţul Neamţ, şi nu este întâmplătoare. În ultimii ani, aici au fost găsite două treimi din toate obiectele de artă mai vechi de 15.000 de ani descoperite pe tot teritoriul ţării. Anul trecut, aici a fost găsit cel mai frumos pandantiv gravat din piatră, unic în lume.

„Este un tezaur bogat găsit aici, cel mai vechi tezaur naţional”, spune Elena Niţu, doctor în cercetări.

Cercetările vor continua în zonă şi zilele următoare, iar arheologii spun că nu este exclus să descopere şi alte obiecte rare. Toate descoperirile din aceste zile vor fi duse la Complexul Muzeal Naţional Curtea Domnească Din Târgovişte. Reprezentaţii acestui muzeu precum şi Asociaţia Getodacii au asigurat finanţarea săpăturilor în ultimii 14 ani.”[9]

11. Tunelul de sub Masivul Ceahlau – acolo se ascunde un tezaur informational, identic cu cel de sub Masivul Bucegi, descoperit in August 2003 ! Holograma, unica pe Planeta, a unei piramide regulate ce se proiecteaza deasupra Masivului Ceahlau, semnalizeaza ca se afla ceva sub acest munte !

Masivul Ceahlau reprezinta o alta sursa de mister ce ne alimenteaza pe noi cautatorii de comori magnifice, insa dincolo de partea mistica a acestor locuri, se pare ca intr-adevar acest masiv ar ascunde un tezaur informational identic cu cel de sub Masivul Bucegi descoperit in August 2003 de catre echipa romano-americana.

Astfel la incepulul lunii august, dimineata, la rasaritul soarelui umbrele varfurilor Toaca si Piatra Ciobanului formeaza o holograma naturala imensa de forma unei piramide. Fenomenul a fost numit umbra piramidei. Cu o inalime de 1.900 m varful Toaca este el insusi o prezenta spectaculoasa.

Are aspectul unei piramide cu baza patrata, figura considerata a se forma extrem de rar in mod natural. In urma masuratorilor, specialistii au dezvaluit ca laturile bazei masoara exact dublul lungimii piramidei lui Keops din Egipt, iar unghiul pantelor este cu doar 10 grade mai mare decat cel al binecunoscutei piramide.

Holograma Masivul Ceahlau

holograma-toaca

maxresdefault

Masivul Ceahlau - varful Toaca

rp_13_00095.jpg

Citez un articol de pe site-ul mesagerulneamt.ro intitulat „Misterele Ceahlaului: piramida holografica si Calea Sacra”:

„Începutul lunii august aduce în fiecare an grupuri de turişti care urcă pe muntele Ceahlău cu un scop precis, să asiste la un fenomen unic în lume, care pentru cunoscători, face România mai interesantă dintr-un anumit punct de vedere decît Stonehenge sau chiar piramidele egiptene. Vorbim tot despre o piramidă. Mai exact, holograma uneia. Sună a film ştiinţifico-fantastic, dar trebuie să ştiţi că această hologramă poate fi văzută doar în primele zile ale lunii august în masivul Ceahlău. Şi nu de oriunde.

Acolo, la răsărit, stîncile formează nişte umbre care, cu ajutorul norilor de ceaţă, formeaza imaginea 3D a unei piramide perfecte. Nu este singurul mister al acestui munte, intrat în mentalul colectiv, deloc întîmplător, drept “muntele sfînt al românilor”. Mai mult, părintele Ioanichie Bălan considera că, după Muntele Athos, Ceahlăul este al doilea munte sfînt al creştinătăţii ortodoxe, fapt dovedit de susţinută activitate monahală desfăşurată pe acest munte cu cea mai bogată toponimie creştin ortodoxă din România. Toate acestea arată că aici a avut loc un transfer de sacralitate de la dacii zamolxieni la cei creştini ortodocşi, ceea ce impune celor ce îl vizitează un respect cuvenit atîtor milenii de sacralitate.

Vîrful Toaca , modelul piramidei lui Keops?

Doi cercetători români, soţii Şicleanu, au făcut tot felul de cercetări interdisciplinare şi au ajuns la o concluzie surprinzătoare: piramidele egiptene au aceleaşi caracteristici şi principii constructive ca şi vîrful Toaca, care nu este decît o piramidă construită cam cu 10.000 de ani înainte de cele egiptene! Geometric, vîrful  este constituit la partea inferioară dintr-un trunchi de piramidă  continuat cu un vîrf piramidal teşit. Primul semn de întrebare l-a ridicat baza absolut pătrată a trunchiului de piramidă, cu latura de 296 de metri, înălţimea totală a acestei forme de relief fiind astăzi de 107 metri. În al doilea rînd, este aproape imposibil ca două creste să se intersecteze, în mod natural, la exact 90 de grade.

Şi nu în ultimul rînd, unghiul pantei de pe partea de Nord a vîrfului (mai ferită de eroziune decît celelalte) este de 52 de grade, acelaşi ca şi la faimoasa piramida a lui Keops. Plecînd de la acest unghi, s-a făcut reconstituirea piramidei, aşa cum arăta ea iniţial. Similitudinile cu piramida lui Keops sînt tulburătoare: construcţia egipteană are una din feţe aproape perpendiculară pe direcţia Nord, iar faţa similară a vîrfului Toaca se abate cu doar 13 grade de la aceeaşi direcţie, raportul între lungimea laturii şi înalţime, folosit de arhitecţii egipteni, are aceeaşi  valoare cu cea în care se încadrează şi piramida reconstituită pe Toaca. Practic, vîrful Toaca, reprezintă o piramidă cu baza pătrată, formă de extremă raritate în natură, cu latura avînd lungimea dublă faţă de piramida lui Keops şi cu unghiul pantei vestice cu doar 1° diferenţă comparativ cu aceaşi piramidă.

“Piramida lui Keops se înscrie perfect într-o reconstituire a piramidei iniţiale de pe Toaca. Egiptenii au construit mai întîi piramida în trepte, apoi aşa-numitele piramide strîmbe, apoi pe cele drepte. Toate cele trei modele se regăsesc pe Toaca. Modelul piramidei ar fi putut circula similar cu motivul spiralei de pe obiectele de ceramică, acesta, potrivit unor cercetători, pornind din zona dunăreană, a trecut în Creta şi după 3000 de ani a ajuns în Egipt”, spune Ioan Şicleanu.

Numele vechi  al Ceahlăului, Pion, este la fel de interesant ca etimologie. Locuitorii de la poalele muntelui îl pronunţă Pion sau Peon.

Utilizînd semnificaţia din egipteana veche a cuvintelor: piâ- casa (vezi G. Rachet, 1970) şi onâ-coloana (Biblia, Iesirea, 1, 11), Pion ar putea  însemna Casa Coloanei, adică exact ce par să reprezinte complexul Toaca (casa)  – Panaghia (coloana).

Holograma şi Calea Sacră

Un alt argument şi poate cel mai important, dar de data aceasta ţinînd într-o oarecare măsură de miracol, constă în faptul că în prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, umbra vîrfului piramidal Toaca, combinată cu umbra vîrfului Piatra Ciobanului, formează, timp de peste 80 de minute, o hologramă naturală cu aspect de piramidă perfectă. Prin unicitate şi măreţie, fenomenul constituie, fără îndoială, din cele mai vechi timpuri, o autentică hierofanie şi, după opinia noastră, constituie principalul motiv pentru desfăşurarea, în timpul apariţiei sale, în prima decadă a lunii august, a Sărbătorii Muntelui, o sărbătoare uraniană, cu o vechime posibilă mai mare de 5.000 de ani (peste care s-a suprapus o sărbătoare creştină.

Doar doi munţi din România au sărbătoarea lor, Ceahlău şi Găina. Ziua Muntelui, organizată în fiecare an pe 6 august în Ceahlău, are o semnificaţie ce se pierde în negura timpurilor şi a ajuns fie confundată cu “Schimbarea la faţă”, sărbătorită de ortodocşi la aceeaşi dată. Oamenii pleacă de cu noapte, pentru a ajunge în vîrf dimineaţa, cînd răsare soarele.

Înainte de apariţia piramidei hologramă, un alt fenomen optic se produce în Ceahlău, poate chiar mai important decît ea. Este de mai scurtă durată  şi constă în apariţia spre vest, pentru cîteva minute, a mirificei Căi a Cerului. Datorită jocului de lumini şi umbre din primele minute ale răsăritului, umbra vîrfului se proiectează pe cer pierzîndu-se în adîncimile acestuia, astfel încît pare că între cer şi pămînt s-a deschis un imens şi nesfîrşit drum întunecat mărginit în stînga de un parapet luminos. Este sigur că această sublimă cale celestă  a fost observată de oamenii muntelui, în special de sacerdoţi din cele mai vechi timpuri.”[10]

 

Intr-un alt articol publicat pe site-ul 2012en.ro intitulat „Misterele Ceahlaului: Fenomene paranormale pe muntele lui Zamolxis” unde avem si niste explicatii stiintifice cu privire la piramida/masivul Ceahlau:

Salasul zeilor comparat cu Muntele Athos

Geograful antic grec, Strabon, povestea in scrierile sale despre muntele sfânt Kogaion, unde traia marele preot Zamolxis, devenit, mai apoi, zeu suprem al dacilor locuitori pe acele meleaguri.Legenda spune ca Dochia, fiica lui Decebal, a ales drept loc de refugiu din calea romanilor acelasi Ceahlau al zeului Zamolxis. impresurata de ostile imparatului Traian, ea s-a rugat divinitatii si s-a prefacut in stana de piatra. Stânca Dochiei strajuieste si astazi masivul, fiind considerata de unii cercetatori ca fiind o creatie a mâinii omenesti, asemeni Sfinxului.

Martial povesteste despre „muntele cel faimos din tara hyperboreenilor (identificati a fi stramosii nostri daci –n.r.) unde zeii olimpici se legasera cu juramânt in fata altarului cel mare sa lupte contra gigantilor”. La spusele grecului se adauga o legenda care circula si azi printre localnicii de la poalele Ceahlaului si care istoriseste ca plaiurile acestuia au fost locuite cândva „de un neam de uriasi, grozav de inalti si de tari, care au fost in cele din urma infrânti de urgia cereasca”. Cercetarile arata ca, poate deloc intâmplator, aici s-a facut reala tranzitie intre religia pagâna si crestinismul de la noi, pe Ceahlau fiind ridicate unele din primele altare crestine din tara noastra. Astazi, prin numarul impresionant de biserici si de manastiri inaltate pe cuprinsul lui, Ceahlaul este considerat drept al doilea munte sfânt al crestinatatii ortodoxe, dupa Athos. si poate ca acest lucru nu a fost deloc intâmplator.

Poate ca primii crestini din tara noastra s-au conformat unei porunci biblice in care li se spunea sa ridice, pe Ceahlaul considerat sfânt, locuri de inchinare catre Dumnezeu. Fiindca in Biblie, Dumnezeu i s-a aratat lui Ghedeon si i-a spus sa ridice altarul Sau pe stâncile muntelui, in locul altarului lui Baal si-al stâlpului acestuia de inchinaciune (Judecatori -6, 25). Astazi, pe Ceahlaul zilelor noastre, una din frumusetile naturale admirata cu prisosinta de turisti este locul numit Altarul lui Ghedeon, sau Piatra Lata a lui Ghedeon. Iar numele strabun al Ceahlaului este Pion, sau Peon, cuvânt care provine din greaca veche si care, in traducere, inseamna „casa stâlpului” –cu referire la stâlpii de tip obelisc, pe care anticii ii ridicau ca locuri de inchinare la zei.

Holograme ciudate si aparitii luminoase inexplicabile

Ceahlaul nu se ridica, nici pe departe, la altitudinea altor piscuri muntoase din România sau din tarile vecine. Cu toate acestea, in mod paradoxal, el este singurul masiv care poate fi vazut de la sute de kilometri departare. in anumite conditii atmosferice si de luminozitate solara, piscurile Ceahlaului se zaresc cu o deosebita claritate de pe tarmul Marii Negre si de pe malurile Nistrului. Gheorghe Asachi scria despre acest fenomen inca din anul 1859: „Corabierul de pe Marea Neagra vede piscul cel inalt al acestui munte, de la Capul Mangaliei si pâna la Cetatea Alba. Locuitorul de pe tarmul Nistrului vede soarele apunând dupa masa acestui munte, iar pastorul nomad, dupa ce si-a iernat turmele sale pe câmpiile Bugeacului, se intoarce catre casa având in vedere vârful Pionului, sau Ceahlaului”. Acesta nu este, insa, singurul lucru uimitor care se leaga de existenta masivului muntos. Pe Ceahlau se petrec an de an, cu regularitate, doua fenomene optice inexplixabile. in prima decada a lunii august, sub lumina rasaritului de soare, umbrele vârfurilor Toaca si Piatra Ciobanului formeaza, timp de peste o ora si jumatate, o holograma naturala imensa, având forma unei piramide perfecte. Din acest motiv, fenomenul a fost denumit Umbra Piramidei. Tot in aceeasi perioada a anului si tot la rasaritul soarelui, deasupra vârfului Toaca se produce un fenomen optic care dureaza doar câteva minute si pe care localnicii l-au numit, inca din vechime, Calea Cerului. Practic, deasupra muntelui se formeaza un stâlp de o luminozitate intensa si stranie, care se pierde in imensitatea cerului si care este marginit pe laturi de doua benzi intunecate. Unii cercetatori ai respectivelor fenomene sunt de parere ca acestea se datoreaza faptului ca prin Ceahlau, respectiv prin vârful Toaca, trece una din axele energetice ale globului pamântesc.

Varful Toaca, o piramida cu baza patrata

La aceasta teorie trebuie adaugat ca vârful Toaca reprezinta el insusi un mister. Acesta are aspectul unei piramide cu baza patrata, figura considerata a se forma extrem de rar in mod natural. Masuratorile efectuate de specialisti au aratat ca laturile bazei au exact dublul lungimii piramidei lui Keops, din Egipt, iar unghiul pantelor este cu doar 10 grade mai mare decât cel al aceleiasi piramide. Acest lucru ar fi putut fi catalogat doar ca o simpla si intâmplatoare coincidenta, daca la numai 30 de kilometri distanta de Ceahlau nu ar fi fost descoperita celebra cultura Cucuteni, datând din perioada anilor 4.800 inainte de Hristos. Printre vestigiile scoase la iveala s-au gasit nenumarate obiecte din ceramica, ce aveau imprimate proiectii in plan ale unor piramide cu baza patrata si cu diagonalele perfect trasate. in zilele noastre, localnicii din zona Ceahlaului sunt, frecvent, martori ai unor fenomene inexplicabile cu care, deja, s-au obisnuit. Tit Tihon este renumit profesor de matematica in Roman si autor al unor carti de specialitate, deci o persoana a carui credibilitate poate fi pusa greu la indoiala. Originar din Bicaz, localitate aflata la poalele masivului Ceahlau, el se afla in vizita la parinti si a fost martorul unei aparitii luminoase pe cer, chiar in noaptea revelionului acestui an.

Profesorul Tihon a surprins fenomenul cu ajutorul unui telefon mobil dotat cu camera foto, insa imaginea de o calitate extrem de slaba nu le-a permis specialistilor, ulterior, sa stabileasca daca este vorba de un obiect neidentificat aflat in zbor sau de o simpla reflexie optica. Alti localnici declara, cu mâna pe inima, ca vad deseori fâsii de lumina strabatând padurile Ceahlaului. Calugarii de la Schitul Durau fac afirmatii asemanatoare, sustinând ca vad, in miez de noapte, când se duc la rugaciune, ploi de luminite albastre pogorându-se deasupra piscurilor muntelui. Ei spun ca acest lucru este harul lui Dumnezeu, care ii indeamna la credinta pe monahii tuturor manastirilor ce impânzesc masivul Ceahlau.

Zona Ceahlaului, vizitata de extraterestri

In vara acestui an, la Trifesti, localitate aflata in zona in care poalele Ceahlaului se pierd pe coame de dealuri, au aparut peste noapte nu mai putin de cinci cercuri perfect trasate pe islaz, sub forma unor inele, fiecare având, cu o regularitate uimitoare, diametrul de 20 de metri si grosimea de 50 de centimetri. Incredintati ca satul lor fusese vizitat de OZN-uri, oamenii locului si-au facut cruce, apoi au chemat autoritatile si specialistii in domeniu. La fata locului au venit reprezentanti ai Agentiei pentru Protectia Mediului si ai organizatiei “Romanian UFO Network”. Acestia au luat probe ale solului ars, au facut masuratori, analize si fotografii, insa nu au reusit sa dea o explicatie plauzibila fenomenului. Faptul a fost catalogat ca inexplicabil, la fel cum au fost, sunt si inca vor fi catalogate toate celelalte fenomene care fac din Ceahlau si din imprejurimile sale un veritabil tarâm al misterelor de nepatruns.”[11]

Doua persoane sustin ca au intrat sub Masivul Ceahlau!!!

Articolul il preiau de pe yogaesoteric.net intitulat „Un profesor ieşean a descoperit o reţea de tuneluri şi săli subterane”:

„Profesorul Constantin Bursuc afirmă că a pătruns într-o vastă reţea de galerii subterane artificiale. „Există o reţea de tunele fizice, reale, sub toată România. Eu am cartat, prin măsurători la faţa locului, doar unele dintre aceste căi de comunicaţie subterane, care se află la 4-5 km adâncime sub pământ,” afirmă profesorul Constantin Bursuc.

Deocamdată domnia sa nu poate spune cu precizie cine şi cu ce scop a făcut aceste construcţii misterioase, dar continuă cercetările, urmând a face publice rezultatele obţinute. Susţine însă că în realizarea acestora sunt implicate inteligenţe din alte lumi din Univers sau din alte dimensiuni spaţio-temporale.

Profesorul relatează: „Am fost contactat de anumite entităţi subtile din Univers care mi-au comunicat că trebuie să facem un sistem de semnalizare pentru aterizarea navelor extraterestre de mare capacitate, să-i zicem un fel de aeroport aerospaţial. Pentru a îndeplini acest lucru, mi s-a permis să pot face decorporalizări şi salturi în spaţiu şi timp. Am început investigaţiile în urmă cu trei ani, timp în care am fost însoţit de două entităţi terestre care au contact permanent cu civilizaţiile extraterestre”. Nu putem publica momentan detaliile tehnicilor de dedublare, nici informaţii despre entităţile respective sau despre locaţiile exacte unde se desfăşoară cercetările. Printre preocupările profesorului şi ale entităţilor care îl ghidează se află şi localizarea reţelei de tuneluri din subsolul României.

Labirintul subteran

„Am început cercetările din Suceava, unde se află o poartă de intrare spre aceste construcţii. Trebuie să vă spun că există, la 5km sub pământ, un «Centru spiritual», în care am avut acces numai în urma unei comenzi speciale, transmisă de entităţile care m-au însoţit,” a precizat dl Bursuc. Apoi, a descris o sală imensă, luminoasă, cu pereţii din bazalt lustruit, luminescenţi şi cu un soare mare, de aur, pe peretele dinspre răsărit.

Profesorul susţine că a intrat efectiv (nu prin dedublare) într-un tunel din Ceahlău, însoţit fiind până la intrare de prof. Traian Stănciulescu, director tehnic la Institutul de Inventică, filiala Iaşi. Tunelul respectiv era în pantă, avea cam 10m lăţime şi 15m înălţime, cu boltă, iar în el gravitaţia se anula parţial, astfel că deplasarea în interior se făcea în salturi.

Acest fenomen, pe care nu îl poate explica deplin, i-a permis să parcurgă distanţe destul de mari într-un timp scurt prin aceste labirinturi subterane. Conform hărţilor profesorului, un asemenea tunel misterios, aflat la o adâncime de 1.500 m sub pământ, leagă Munţii Retezat (Sargesia) de Bucegi (Buşteni), Ceahlău (Sucidava) şi Satu Mare. În vara anului 2007, dl profesor Bursuc a efectuat cercetări în Masivul Godeanu, la vest de Mânăstirea Tismana, unde a găsit alte construcţii subpământene.

Există mai multe afirmaţii privitoare la existenţa unor enigmatice construcţii în adâncurile pământului României, unele dintre ele fiind cunoscute şi păzite cu străşnicie chiar de autorităţi. Modul în care au fost realizate din punct de vedere tehnic aceste tuneluri este o enigmă. În ceea ce priveşte destinaţia lor, cea mai plauzibilă ipoteză este că ele fac parte din reţeaua de tuneluri care există pe întreaga planetă şi care fac legătura cu lumea misterioasă a Shambalei.

Profesorul ieşean Constantin Bursuc este posesorul unor inedite brevete de invenţie, printre care menţionăm motorul reactiv cu plasmă turbionară folosit cu succes în construcţia rachetelor. El este şi autorul volumului „Construiţi-vă cu mijloace proprii un OZN”, apărut la editura Miracol”[12]

12. Tunelurile de sub Sarmizegetusa: acolo se afla un oras al atlantilor unde se regasesc carti din metal, cristale si aur monoatomic ! BBC scaneaza Sarmizegetusa folosind tehnologia LIDAR !

Noile descoperiri din viitor vor face ca urmasii poporului geto-dac, sa-si cunoasca istoria secreta, pentru ca atunci cand un popor isi cunoaste propria istorie reala, nu poate fi manipulat si ingenuncheat.

mistere

sarmizegetusa-harta-2

Preiau un articol de pe blog-ul totulpentrusuflet.wordpress.com[1] si de pe replicahd.ro[2] despre tunelurile secrete de sub Sarmisegetusa, ce conduc catre un oras subteran imens, cam de marimea Bucurestiului:

„Agitatie mare in jurul Sarmizegetusei. Se foloseste tehnologie de varf, dar se pastreaza secretele. Orasul secret de sub Sarmizegetusa? BBC şi Discovery scanează Sarmizegetusa ascunsă! Ministrul Culturii se agita si el. Ce sa fie, totusi?

In 1993, Romania demara o ampla campanie de punere in valoare a cetatilor dacice de la Gradistea.Un studiu multidisciplinar efectuat la fata locului a pus in evidenta faptul ca sub ceea ce este acum decopertat exista un urias ansamblu arhitectonic, un ansamblu militaro – civil compact, cu mai multe nuclee, intins pe o suprafata de peste 200 de kilometri patrati.

Acest oras ingropat este predacic si e foarte bogat in aur. Specialistii romani au intocmit niste planuri de detaliu cu siturile subterane nedecopertate, pe care le-au strans intr-un dosar trimis Ministerului Culturii si Cultelor. O copie a planurilor a ajuns insa si la cautatorii clandestini de comori, care au relatii puternice in zona clasei politice. Hotii stiu acum cu exactitate unde sa caute.

In mod ciudat, posibilitatea ca vestigiile din Muntii Orastiei sa fie scoase de pe lista UNESCO, merge mana in mana cu deja celebrul scandal al bratarilor dacice. Dupa cum se stie, ele au fost gasite in siturile de la Gradistea de catre hotii de comori si scoase apoi clandestin din Romania. Au ajuns in Statele Unite, unde un colectionar american de buna credinta a anuntat oficialitatile ca aceste artefacte se comercializeaza pe piata neagra. Ulterior statul roman a recuperat o parte din ele si a demarat o ancheta. In mod uluitor, numele unor politicieni de calibru, precum Adrian Nastase si Dan Iosif au fost asociate cu disparitia bratarilor. Cei doi au fost banuiti ca ar fi intermediat traficarea in tara a doua tezaure sustrase din situl arheologic Sarmizegetusa Regia, respectiv 15 bratari dacice de aur.

Conform unor informatii neoficiale, subsolul din zona Gradistei a fost sondat din satelit de catre rusi pe la inceputul anilor ‘90. Rusii vorbeau despre situri antice, dar si preistorice necunoscute inca in zona Gradistei. Coroborand aceste date cu informatiile unor scriitori antici, care spuneau ca dacii au taiat si au zidit muntii, Guvernul Romaniei a cerut aflarea adevarului. Astfel, intre anii 1993 si 1999, in perimetrul fortificatiilor dacice de la Gradistea s-au desfasurat cercetari pe mai multe discipline, pentru realizarea unui studiu de ansamblu privind zona arheologica. Cercetarile au fost demarate deMinisterul Lucrarilor Publice, Ministerul Culturii si Ministerul Cercetarii. Ele aveau drept scop delimitarea fizica a complexului de fortificatii prin alte metode decat sapaturile arheologice, si chiar elaborarea unei strategii de punere in valoare a constructiilor preistorice de la Gradistea.

Abia in urma acestui studiu, care sa detalieze ce si unde trebuie sapat, urma sa aiba loc decopertarea, restaurarea, conservarea siturilor si transformarea zonei intr-o rezervatie arheologica nationala, punct turistic de importanta deosebita, cu protectie armata din partea jandarmeriei, care urma sa opreasca ofensiva jefuitorilor de comori. Rezultatele, care nu au fost date oficial publicitatii, sunt uluitoare. Fortificatiile nu reprezinta doar cetati disparate asezate pe culmile muntilor, ci un ansamblu compact, o asezare militaro-civila montana, cu mai multe nuclee, intinsa pe o suprafata de 200 de kilometri patrati. Majoritatea vestigiilor sunt inca acoperite de pamant.

Din comisia formata au facut parte specialisti pentru detectarea straturilor de profunzime prinmagnetometrie, specialisti in probleme hidrotehnice, arheologi, ingineri constructori, arhitecti si specialisti in geodezie. Ceea ce spuneau anticii s-a confirmat. Fortificatiile sunt deosebit de complexe si sunt suprapuse, in multe locuri, pe asezari mai vechi. Pentru a avea o imagine a modului in care s-a lucrat, dam exemplul grupului format dintr-un geodez si un specialist in magnetometrie. Geodezul, regretatul general de divizie Vasile Dragomir, cauta zonele de relief care pareau transformate pentru utilitati militare. Al doilea instala magnetometrele si trasa profilul subsolului in zona indicata.

Magnetometrul este un aparat care poate radiografia si pune in evidenta elementele din subsol, la adancimea dorita de operator. In acest caz sondajul a mers pana la o adancime de opt metri. Asa au fost descoperite constructiile scufundate in pamant, dar si incintele subterane care i-au uluit pe cercetatori. Conform datelor din studiu, mega-asezarea regilor daci este situata pe masivul Sureanu, munte care coboara catre est, nord si vest in Podisul Transilvaniei, intre raurile Sebes si Strei.

„La inceput ne-am intrebat cum a fost posibil ca timp de cinci ani dacii sa poata tine piept asaltului unei armate uriase, bine inzestrate, cum era cea a romanilor. Mai ales ca era condusa de unul dintre cei mai buni strategi pe care i-a avut Roma vreodata. Raspunsul l-am gasit la fata locului: folosirea eficienta a terenului printr-un complex militaro-civil. Dacii au construit, in primul rand, la poalele muntelui, in nord si vest, un zid de aparare foarte lung, deoarece sistemul era cel mai vulnerabil in acea directie. Ceva in genul zidului lui Hadrian din Scotia, lung de 170 de km. In interior, fiecare inaltime a fost terasata de jos in sus. Fiecare terasa, cu latimi diferite, era aparata de ziduri. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetati fortificate, de diferite dimensiuni. S-a mers pana acolo incat fiecare cvartal al unei aglomeratii urbane mai mari era la randul lui aparat de un zid propriu. In studiu, eu numesc «modul» fiecare aglomerare urbana. Modulul poate fi inteles si ca un cartier mai mare, intins pe cateva hectare, al imensei fortificatii. In acest fel, un modul era aparat de mai multe ziduri dispuse concentric. Distantele de la o aglomerare urbana la alta sunt mici, in general de cateva zeci de metri. Distantele cele mai mari de la un nucleu fortificat la altul nu depasesc patru kilometri. Fiecare aglomerare are locuintele si sanctuarele ei, asa cum apar si la Sarmisegetuza Regia, cea cunoscuta pana acum. Intre aceste nuclee exista insa numeroase terase amenajate cu urme de locuire stravechi, mai vechi decat perioada dacica clasica. De asemenea, asezari civile se gasesc peste tot pe vaile apelor dintre munti. Totul pe o suprafata de aproximativ 200 de kilometri patrati. Intreaga zona este acoperita de un paienjenis de drumuri antice construite foarte interesant. Intr-o zi am stat mai bine de o jumatate de ora in ploaie pe un asemenea drum sa vad ce se intampla. Apa curgea la dreapta si la stanga, dar nu si pe drum, atat de bine este facut sistemul de drenaj de sub ele. Singura bresa a sistemului de fortificatii a fost neglijarea laturii sud-estice, considerandu-se ca panta abrupta a muntelui e un obstacol natural suficient. Aceasta neglijenta a fost fatala dacilor. Imparatul Traian a urcat cu trupele chiar pe acolo si a atacat apoi fortificatiile de sus in jos“, ne-a spus regretatul general de armata Vasile Dragomir.

Un oras predacic subteran. Cea mai importanta descoperire din Muntii Orastiei o reprezinta incintele subterane. In zona numita Vartoape, pe o suprafata de aproximativ patru kilometri patrati exista 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de pana la 70 de metri. Aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunica intre ele precum camerele unei locuinte. Este vorba de incinte naturale modificate de mana omului. Multe dintre ele comunica cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri catre muntii din apropiere, unele partial prabusite. Unul merge chiar catre sanctuarele din Sarmisegetuza Regia, unde, de asemenea, au fost detectate cateva incinte subterane.

In urma masuratorilor a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mult mai mare deca cele de la Sarmisegetuza. Conform studiului itocmit, acest oras subteran si constructiile de la suprafata, mult mai numeroase decat cele de la Sarmisegetuza Regia, au constituit centrul fortificatiilor, cu alte cuvinte centrul mega-orasului regilor daci, sau al cui va fi fost mai inainte. Arheologii din zona au fost, si sunt, mai putin entuziasti in legatura cu aceasta descoperire si mai retinuti in declaratii.

„Pe Culmea Vartoapelor se afla o intinsa asezare dacica, iar culmea, stancoasa, calcaroasa, e impanzita de mici grote care uneori iau aspectul unor pesteri. Pe micile platouri de la gura catorva au fost descoperite fragmente ceramice dacice“, sustine arheologul Ioan Glodariu, muzeograf la muzeul din Deva. Acesta considera ca terasele si cetatile erau dens populate pe vremea dacilor. Mai mult, fiecare terasa locuita era aprovizionata cu apa, atat locuintele, cat ai atelierele de fierarie, prin conducte care captau izvoare de la distante apreciabile. Foarte interesant este faptul ca aceste conducte de apa subterane aveau, din loc in loc, chiar decantoare.

Hartile oficiale au ajuns la hotii de comori

Dosarul cu planurile siturilor antice nedecopertate, gasite de echipa speciala de cercetatori, a fost multiplicat in patru exemplare, care au fost trimise la MLPAT, Institutul Pro Domus, Ministerul Culturii si UNESCO. Alexandru Mironov a inclus cetatile pe listele UNESCO. Urma sa se initieze o ampla campanie de sapaturi arheologice si sa se realizeze un centru turistic exceptional. Programul a fost insa stopat, iar copii ale dosarului cu hartile siturilor au ajuns la hotii de comori. Astfel reusesc acesti hoti sa mearga la punct ochit, punct lovit, pe un teritoriu atat de mare. Singurul impediment in calea acestora este acum UNESCO, care e cu ochii pe siturile de la Gradistea. De aceea se tot lanseaza ideea, de origine romaneasca, cum ca cetatile vor fi radiate din patrimoniul mondial.

„Nu se scoate nici un obiect UNESCO de pe liste. Asta e o prostie. Sigur cineva incearca sa vanda si Sarmisegetuza. Asta e singura explicatie“,  este de parere Alexandru Mironov. Ramane insa o intrebare extrem de importanta: cine le-a dat hotilor planurile secrete ale complexului si, implicit, planurile comorilor de la Sarmisegetuza?

Din analiza ulterioara a datelor a rezultat ca cea mai mare parte a acestei asezari, uriasa pentru antichitate, a fost construita inainte de perioada dacica. Mai mult, comorile cautate acum de hoti au fost ingropate inainte de perioada clasica a civilizatiei dacice. Lucru deductibil prin logica comuna: daca romanii cuceritori au strans tot aurul gasit la fata locului, de ce se mai gasesc comori de ordinul zecilor de kilograme in aceasta zona?

Sursa: marea enciclopedie a geto dacilor GOANA DUPA AURUL SARMISEGETUSEI.COMORILE DACICE SUNT FURATE CU HARTILE STATULUI ROMAN

Celebrul post britanic de televiziune a folosit sateliţii şi o tehnologie numită LIDAR cu care a scanat împrejurimile incintei sacre din capitala dacică. Aşa a descoperit o echipă de la BBC în Sarmizegetusa Regia urme ale construcţilor romane. Rezultatele sunt spectaculoase, spun cei de la BBC, dar preferă deocamdată să păstreze secretul asupra descoperirii lor. Arheologii români vor primi o copie a hărţii obţinute astfel doar după difuzarea documentarului, la sfârşitul verii.

Filmările pentru coproducţia BBC – Discovery Channel s-au derulat şi la Sarmizegetusa Regia, după ce indicii interesante, ce rămân deocamdată secrete, le-au fost oferite producătorilor de o scanare din satelit.

BBC lucrează de anul trecut la acest proiect despre Imperiul Roman şi despre cum tehnologia prin satelit îi ajută pe arheologi să descopere noi situri arheologice romane. Filmările la documentar au început în martie şi, de cinci săptămâni, echipa BBC s-a plimbat de-a lungul fostului imperiu şi a filmat în Italia, Tunisia, Iordania, iar, la final, a poposit în Munţii Orăştiei, la Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a dacilor, cucerită de romani în urma a două războaie grele: “BBC e aici pentru că lucrăm la un documentar despre Imperiul Roman şi despre cum tehnologia prin satelit ne ajută să descoperim noi situri arheologice în tot imperiul. În România, şi în special, în această parte a României, există o moştenire culturală foarte bogată şi suntem foarte interesaţi să descoperim urmele romane”,  spune Louise Bray, producătorul documentarului. Coproducţia BBC-Discovery va avea 90 de minute şi este dedicată special Imperiului Roman, o temă foarte bine primită de telespectatorii posturilor. Proiectul a demarat în septembrie 2011, dar filmările efective au început de-abia în luna martie. Munca de teren se finalizează odată cu cadrele filmate sus, în Munţii Orăştiei, iar partea interesantă apare în documentele la care deocamdată are acces doar “staff-ul” documentarului. De altfel, membrii echipei au fost îndeajuns de secretoşi pe toată durata vizitei lor şi au preferat să oprească filmările de îndată de ziariştii români au ajuns în zonă.

Contractul de confidenţialitate încheiat cu autorităţile şi arheologii români i-a împiedicat şi pe aceştia să dea prea multe date despre materialul BBC, dar entuziasmul specialiştilor care au fost alături de echipa de filmare e relevant: “Sigur că acest documentar e foarte important pentru arheologi, pentru că această colaborare cu BBC-ul nu înseamnă doar o colaborare cu o televiziune superprofesionistă, care dă informaţie curată, care promovează în felul acesta situl, dar ne oferă şansa să avem şi rezultatele investigaţiilor făcute cu noua tehnică LIDAR privind situl de la Sarmizegetusa. Şi, din punct de vedere ştiinţific, asta va fi un pas mare înainte”,  a declarat profesorul universitar Gelu Florea, coordonatorul şantierului arheologic de la Sarmizegetusa Regia.

Cu laserul prin istorie

Producătoarea documentarului, Louise Bray, este arheolog şi pasionată de istoria veche. Pe teren, la cetăţile dacice, a însoţit-o chiar şeful de şantier de pe sit, profesorul universitar dr. Gelu Florea, cea mai autorizată sursă în ceea ce priveşte Sarmizegetusa Regia. Toţi românii trebuie să aştepte însă difuzarea coproducţiei pentru detalii. Cert este că ziariştii britanici au folosit sateliţii postului pentru a “scana” teritoriul fostului imperiu în căutarea de situri care nu şi-au spus încă ultimul cuvânt.“Ceva” a atras atenţia lor către Sarmizegetusa Regia şi nu către ruinele romane de la Ulpia Traiana.

Louise Bray, producătoarea documentarului, observă că bogăţia Munţilor Orăştiei nu se rezumă la comorile arheologice, ci cuprinde atât natura, cât şi oamenii. Louise Bray a decis să includă situl din Munţii Orăştiei în proiectul ei şi, pentru a obţine detalii interesante asupra a ceea ce pământul ascunde în zonă, a închiriat un avion pe care s-a montat echipamentul LIDAR – Light Detection and Ranging. “BBC foloseşte acum un tip de tehnologie numită LIDAR, în care postul a investit sume importante, şi aceasta ne-a descoperit o nouă imagine, o imagine foarte largă a pădurii care înconjoară acest sit. Este o descoperire foarte interesantă, parte din ea se cunoştea dinainte, este vorba despre o structură romană de apărare, credem noi, dar nu suntem siguri 100%.

Descoperirea este foarte importantă pentru că este pentru prima dată când această structură poate fi observată integral, deci putem vedea marele plan al cetăţii pentru prima dată”. Este tot ce a dezvăluit producătoarea britanică despre descoperirea din sol apărută după ce tehnologia LIDAR a “bombardat” solul sitului cu impulsuri luminoase, oferind o imagine clară a ceea ce ascunde natura. Dacă echipa BBC a “decupat” din harta obţinută din satelit doar o structură romană, arheologii români cred că tehnologia LIDAR le va aduce detalii si despre ruinele dacice: “Imediat după difuzarea filmului, din august încolo, vom primi aceste hârtii. Aşteptăm să vedem imaginile şi sunt convins că această nouă tehnică pune în evidenţă tot felul de structuri care altminteri din fotografie aeriană nu se văd. Trebuie să vă imaginaţi tot acest deal fără vegetaţie, văzut de la înălţime, ceea ce din punctul nostru de vedere spune foarte mult, mult mai mult decât ce se vede cu ochiul liber, de la nivelul solului”, crede profesorul Gelu Florea. Doar din toamnă vom şti, după ce arheologii români vor viziona imaginile, dacă descoperirea BBC schimbă teoriile în ceea ce priveşte istoria capitalei dacice.

Promovare pentru patrimoniu

Louise Bray a ajuns în luna februarie pentru prima dată în România, în “recunoaştere”: “Era zăpadă multă şi atunci nu am reuşit să văd mare lucru, dar acum sunt entuziasmată de ceea ce este aici. Această parte a României este frumoasă, ne bucurăm de clipele trăite, oamenii sunt superbi, arheologii sunt minunaţi, timpul – uitaţi este o zi însorită perfectă, deci trăim un timp minunat şi suntem mulţumiţi că am venit. Avem şi noi în UK o mulţime de monumente, dar aici totul este inedit, situl şi natura. Noi nu mai avem nici lupi, nici urşi şi nici suprafeţe atât de mari de asemenea pădure”, spune producătoarea a cărei echipă a fost mereu însoţită în teren de un vânător cu puşca în spate.

“Echipa de cercetare a vrut să includă Sarmizegetusa Regia în film şi nu ne pare deloc rău. Am început să citim despre sit şi apoi am luat legătura cu domnul Gelu Florea. Pentru acest program am filmat în alte trei ţări: Imperiul Roman se întindea mai demult pe o suprafaţă unde acum sunt 16, chiar mai multe ţări. Noi am ales doar patru ţări dintre acestea unde să ne filmăm documentarul, am filmat în Tunisia, în Africa de Nord, am filmat în Iordania şi, de asemenea, în Italia. România este a patra ţară unde filmăm”.

Pe directorul Parcului Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina (PNG), Lucian Stratulat, adresa BBC l-a surprins: nici că se putea promovare mai bună atât pentru monument, cât şi pentru întreaga zonă protejată: “Când am văzut prima dată adresa de la BBC prin care ne cereau acceptul să filmeze în cetăţi am rămas plăcuţi impresionaţi, pentru că nu ne-am aşteptat ca parcul să fie promovat în acest fel, şi prin folosirea unei tehnologii de vârf. Bineînţeles că ne-am dat acceptul imediat, chiar am promis echipei de filmare că îi vom sprijini cu tot ce se poate. Acest documentar înseamnă foarte mult nu dar pentru cetăţile dacice, dar şi pentru Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina. Vă daţi seama că prin realizarea acestui documentar se realizează o conexiune între biodiversitate, tradiţie şi istorie. Zona este încărcată de istorie, iar promovarea cetăţilor implică promovarea parcului natural a cărui valoare este de necontestat.

Arheologii români au spus demult că doar 3 la sută din vestigiile vechii capitale a Daciei au fost până acum scoase la lumină, restul rămânând ascunse sub pământ. Tehnologia specială folosită poate oferi şi specialiştilor parcului date despre biodiversitatea din zonă”; în timp ce preşedintele Consiliului Ştiinţific al PNG, cercetătorul Radu Stelian, care a discutat minute bune cu englezii despre minunăţiile naturale din zonă, crede: “Pe lângă siturile arheologice, până şi natura de aici, care e magnifică, are şi ea valenţe de patrimoniu UNESCO. Europa descoperă că românii au şi ei ceva interesant, că România are o cultură şi o civilizaţie veche”.

Vestea că o televiune precum BBC filmează în cetate, a făcut turul sitului. Toţi turiştii au tras de departe cu ochiul la echipa care se plimba şi filma la pas în pădurea din jurul incintei sacre şi toţi au sperat că documentarul va îmbunătăţi imaginea României în lume.

Audienţă de milioane

Documentarul va fi difuzat în luna august de BBC, apoi în septembrie de Discovery SUA, aşa că zeci de milioane de oameni vor afla informaţii şi vor vedea imagini din fosta capitală a Daciei, Sarmizegetusa Regia: “Noi avem o audienţă estimată de 30, până la 40 de milioane de oameni în întreaga lume: în UK, America, Europa, Asia şi Australia, practic peste tot în lume, deci e o ocazie minunată de a arăta lumii ce parte minunată a României este aceasta şi să le dea de înţeles cât de importantă era această lume în vremea romanilor”, crede Louise Bray. O lume despre care ştiu puţine până şi turiştii români – în lipsa unei finanţări continue şi suficiente, la care se adaugă condiţii de lucru primitive, arheologii au făcut puţine descoperiri, dar şi datele publicate nu are cine să le expună turiştilor interesaţi în lipsa unui ghidaj de specialitate în cetăţile dacice.

Câţi dintre români ştiu de exemplu că: “Situl de la Sarmizegetusa este foarte mare: ultima ridicare topografică pe care am terminat-o toamna trecută, cu ajutorul profesorului Rus de la Facultatea de Geografie din Cluj, ne arată un sit care are şase kilometri lungime pe ax, peste 250 de terase antropogene, amenajate în antichitate, se întinde pe aproape 400 de hectare de teren plan, deci vă daţi seama că e mult şi de-abia acum avem o dimensiune reală a tot ce s-a întâmplat aici în antichitate”, spune universitarul clujan, care aşteaptă cele 10 milioane de lei alocate deocamdată pe hârtie de fostul Executiv: “Sumele alocate de Bucureşti ne ajută foarte mult, este vorba de acel program multianual anunţat de Ministerul Culturii şi care sperăm să-l putem pune în aplicare din această vară cel târziu, pentru patru ani şi, dacă toate lucrurile merg bine, vom lucra şi la Sarmizegetusa, dar şi în alte centre dacice din zonă”.

Lipsei de informaţie i se adaugă şi infrastructura deficitară, pentru că drumurile numai trasee turistice nu par. Louise Bray a caracterizat accesul către Sarmizegetusa Regia ca fiind “bumpy”: “Drumul către sit este plin de hârtoape şi este un pic peste mâna turiştilor să vină aici. Au nevoie de o maşină 4×4, dar este un sit atât de frumos încât cu certitudine aş face efortul să vin aici, dacă aş fi un turist care ar vizita România şi în mod special aceasta parte a ţării. Este un sit minunat, iar drumul n-ar trebui să-i impiedice pe oameni să vină”. Englezii chiar glumesc – cu siguranţă, pe vremea romanilor, drumurile erau mai bune.

Tehnologia LIDAR

Light Detection and Ranging (LIDAR) este o tehnică activă de teledetecţie cu ajutorul căreia se pot obţine date de o acurateţe ridicată despre topografia terenului, vegetaţie ori diverse structuri şi construcţii. Potrivit specialiştilor, această tehnologie foloseşte trei sisteme de bază – scanarea lasercare măsoară distanţele cu precizie, plus sistemul de poziţionare global (GPS) şi Inertial Measurement Unit (IMU) pentru înregistrarea orientării. Tehnologia presupune folosirea de calculatoare cu capacitate ridicată de stocare şi calcul. Cu ajutorul scanării laser, sunt înregistrate diferenţele de timp dintre impulsurile laser trimise din avionul ce efectuează zborul şi cele reflectate de suprafaţa topografică. Un receptor GPS montat pe avionul care transportă tehnologia înregistrează poziţia continuă a acestuia.

În teren, este amplasată o staţie GPS pentru a corecta diferenţele, iar traiectoria de zbor să fie înregistrată extrem de precis. Sistemul IMU măsoară continuu înălţimea şi acceleraţia avionului. Datele despre topografia terenului cu sistemul LIDAR se obţin prin recepţionarea impulsurilor laser într-un anumit interval de lungime de undă, cunoscut ca “banda infraroşu apropiat”.

Avantajul tehnologiei LIDAR apare datorită fasciculului laser care penetrează vegetaţia indiferent cât este de densă. Aceeaşi tehnologie a fost folosită de arheologii care au descoperit oraşul maiaş Caracol – în acest caz, oamenii de ştiinţă au apelat la LIDAR, adică au folosit semnale laser care au penetrat jungla şi au reflectat dinspre pământ o imagine 3D a sitului Caracol, unul dintre cele mai mari oraşe din istoria maiaşă. Au fost îndeajuns 10 ore de măsurători cu ajutorul laserului, făcute în patru zile, pentru ca tehnologia să pună la dispoziţia arheologilor o hartă mult mai detaliată decât ce obţinuseră specialiştii după un sfert de secol de cercetări la sol. Folosită în arheologie, tehnologia LIDAR arată exact mărimea sitului, limitele lui şi construcţiile în terase.

BBC şi Discovery scanează Sarmizegetusa ascunsă

Ministrul Culturii atenţionează că cetăţile dacice riscă să fie scoase de pe lista UNESCO

Ministrul Culturii, Mircea Diaconu, a atras atenţia, vineri seara, 25 mai, într-o conferinţă de presă, la Alba Iulia, că dacă nu se acţionează cu maximă urgenţă, cetăţile dacice riscă să fie scoase de pe lista UNESCO. “Riscul este foarte mare, dacă vin şi văd că nu am făcut nimic”, a declarat ministrul Culturii, care a vizitat în cursul zilei de vineri Sarmizegetusa Regia, despre care a spus că este “ştampila, sigiliul naţiunii noastre”. “Chestiunea e gravă”, a afirmat Diaconu, care a adăugat că “arborii de acolo par mai importanţi decât vestigiile”. “E de neînţeles lucrul acesta”, a adăugat demnitarul. ”Cetăţile dacice sunt protejate UNESCO. Ce facem noi cu asta? Nimic. Şi dacă cumva vine un control UNESCO? Pierdem statutul. Deci, dacă nu facem ceva cu urgenţă maximă, pierdem statutul de protecţie UNESCO pentru cetăţile dacice”, a punctat oficialul.

Diaconu a criticat ”suprapunerea” de orgolii personale, nesfârşite, între specialişti, administratori. ”Eterna problemă a României. Al cui e locul, obiectul, cine e şeful, cine comandă aici. Unii zic că sunt ei, alţii că-s ei”, a mai spus Diaconu, care a adăugat că trebuie ”sparte” orgoliile. Ministrul a afirmat că vrea să-i pună la aceeaşi masă pe cei din administraţia publică locală, de la Consiliul Judeţean Hunedoara, pe specialişti şi Ministerul Culturii, până va fi găsită o soluţie.”Lucrurile mi se par extrem de simple şi de rezolvat imediat. Adică, să înceapă să lucreze toţi, fiecare pe meseria lui”, a spus acesta.

“Fiecare să facă ceva şi de maximă urgenţă”, a adăugat Diaconu, care a apreciat că “e absolut dureros ce se întâmplă acolo”. Ministrul a mai spus că va organiza peste două săptămâni şi jumătate o conferinţă de presă la Sarmizegetusa Regia. Oficialul a precizat că sunt fonduri, fiindcă investiţiile sunt absolut minime. “Investiţiile nu sunt mari, problema e a noastră – de organizare, de coordonare”, a spus acesta.

”Noi, ca stat, nu am făcut nimic, avându-le deja înscrise în UNESCO. (…). Riscul este foarte mare dacă vin şi văd că nu am făcut nimic. (…). Problema se pune exact aşa şi cu Brâncuşi. Ziceau să aducem osemintele lui Brâncuşi acasă. Am zis întâi să-l merităm pe Brâncuşi. Câtă vreme neglijăm total tot ce înseamnă ce a mai rămas de la Brâncuşi, cele două bârne sub care s-a născut. Şi alea sunt cumpărate de cineva. (…). Câtă vreme noi nu facem aici cultul Brâncuşi, noi nu-l merităm pe Brâncuşi. Întâi să-l merităm şi după aceea promit, mă zbat, mă duc, mă lupt, orice e legal de făcut ca să vină Brâncuşi acasă”, a declarat Mircea Diaconu.”[13][14]

Mai multe informatii aflam din cartea Aryanei Havah, in care un copil, pe care aceasta il intervieveaza, venit de pe o planeta numita Inua, in apropiere de Constelatia Orion, si-a pastrat memoria ancestrala, asadar beneficiaza de intreaga cunoastere pe care a acumulat-o in viata anterioara.

Redau mai jos interviul cu „David” (pseudonim), care ne ofera niste informatii esentiale pentru a sti despre secretul de sub Sarmisegetusa:

„Aryana: De Burebista imi poti spune ceva ?

David: Si el a fost un initiat. Cunostea taina Muntelui Sacru si a Codului Legilor. El a fost cel ce a ridicat cetatea de care vorbeai, Sarmisegetusa Regia.

Aryana: Locul pe care este ridicata cetatea este un loc special ?

David: Da, sub ea, adanc, se afla canale subterane sapate de primii atlanti, care adapostesc cunoasterea acestora.

Aryana: Sub ce forma este aceasta cunoastere ?

David: Vad multe carti din metal. Sunt puse in niste scobituri, in pereti. Unele din galerii s-au surpat si nu se mai poate ajunge la ele. Pacat! Acolo se afla scrisa sosirea atlantilor. Mai vad si multe inscriptii pe pereti. In mijlocul unei sali mari vad un fel de lada din piatra verde deschis, in interiorul ei se afla recipiente cu un praf ca de aur (n.ed. aur monoatomic) si cateva cristale mari. Mai vad si ceva ce seama cu un aparat.

Aryana: la ce foloseau aceste lucruri ?

David: Cu ajutorul aparatului poti citi ce este scris in cristale. Aghton nu vrea sa spuna la ce era folosit praful.

Aryana: Cum au sapat aceste canale ?

David: Cu ajutorul unor aparate. Dar nu le-au sapat, ci au topit roca. Arata ca pe Inua.

Aryana: A locuit vreodata cineva acolo ?

David: Da. Mult timp.

Aryana: Si aveau aer ?

David: Erau construite niste canale verticale de diverse grosimi si lungimi, care erau dispuse in anumite puncte, in special, in locul unde se intretaiau coridoarele. Acestea aduceau aer de la suprafata si il introduceau in interior. La fel si apa. O lua dintr-un rau din apropiere si o aduceau in interior cu ajutorul unor canale special construite, care strabateau intreaga constructie. Din cauza unui canal de genul acesta s-a prabusit partea de care iti vorbeam.

Aryana: De ce ?

David: Din cauza ca o piatra mare a cazut si a blocat partea in care apa iesea asa ca o parte din coridoare s-au inundat si datorita unui cutremur s-au surpat.

Aryana: Daca am sapa acolo, am ajunge la aceste grote subterane?

David: Nu stiu! Daca am avea voie, probabil am ajunge.

Aryana: Sarmisegetusa era o cetate obisnuita sau era un loc special ?

David: Era un loc special. Era locul de intalnire al luptatorilor. Tot aici se pastrau si rezerve de hrana. In timpuri grele aici se refugiau oamenii spre a fi protejati. Cetatea este construita intr-un anume fel. Cei ce paseau in ea erau protejati de atacuri din exterior.

Aryana: Te referi la atacuri fizice ?

David: La toate atacurile.

Aryana: Ce forma avea cetatea ?

David: Este pe rotund, deoarece este conceputa pe una din chakrele Romaniei. Cei ce au ridicat-o stiau acest lucru. In mijlocul ei era o coloana uriasa pe varful careia se afla un dispozitiv special. Acesta prelua energia ce venea din inima pamantului si o transmitea amplificata mai departe.

Tot aici se faceau si anumite ritualuri speciale cu scopul de a avea recolte bogate sau ploaie, sau orice era necesar. Strabunii nostri cunosteau importanta planetelor si a anotimpurilor. De aceea Sarmisegetusa Regia avea in interiorul ei un urias cadran solar, facut din piatra. Era asezat in centrul cetatii. Cu ajutorul lui se urmarea rotatia pamantului si miscarea astrelor.”[15]

Ceea ce spuneau cei citati mai sus, confirma David! Este ceva extraordinar. David ne vorbeste despre ce se regaseste in acel oras subteran si anume: mai multe carti din metal, cristale si aur monoatomic. In cazul descoperirii din Bucegi, aurul monoatomic, a fost punctul fierbinte al acelei descoperiri, dupa cum a prezentat si Radu Cinamar.

13. Cuiul Dacic – este realizat dintr-un misterios aliaj, ce-l face rezistent mii de ani fara sa rugineasca! Arheologii straini sustin ca astfel de metale au fost prelucrate de anticele civilizatii avansate ! O descoperire arheologica ce deranjeaza teribil de mult pe „istoricii” oficiali !

Andrei Vartic, un arheolog din Republica Moldova, pe când cerceta Movilele Ciclopice de la Sona, a avut norocul să facă o descoperire incredibilă. Savantul a găsit îngropate în țarână aproximativ 40 kg de cuie dacice. Cuiele au mers la Institutul de Arheologie din Cluj, unde sunt păstrate şi în prezent. Pentru recunoștința sa, arheologii romani i-au dăruit un cui cu tema să-l cerceteze.

Ajuns în Republica Moldova, arheologul a realizat că acel cui, de peste 2000 de ani  nu era ruginit. Straniu pentru un element din fier, vechi de peste două milenii. Cercetătorul a dus cuiul spre cercetare la Institutul de Metalurgie de la Bălţi, unde raportul indica faptul că materialul din care era alcătuit cuiul dacic era alfa-fier pur de 99,97%. Asta înseamnă că nicio impuritate nu pătrunsese în misteriosul cui. Minunea antică nu putea să fie realizată decât într-un laborator performant pentru ca nicio impuritate să nu pătrundă în compoziția obiectului.

Până la ora actuală sunt cunoscute în lume numai două exemple de astfel de fier antic: stâlpul de fier de la Delhi şi un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat şi în laboratoarele de la NASA cât şi la Universitatea Harvard.

Specialiștii susțin că procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decât obținerea lui, dată fiind posibilitatea introducerii în el a unor impurități. Discul din Mongolia putea fi modelat doar în cosmos, susțin specialiștii de la NASA, iar cercetătorii de la Chişinău aveau aceeași părere despre Cuiul Dacic.

Misterul cuiul dacic nu se oprește aici pentru că cercetări ulterioare au mai demonstrat faptul că peste alfa-fier au fost suflate trei straturi protectoare după cum urmează: primul strat a ost un compus de magnetită “Fe3O4″, al doilea din oxid de fier “FeO”, iar cel de-al treilea strat protector este din alumo-silicati.

Misterul cuiului dacic continua pentru ca profesor Daria Grabco studiind la microscop microstructura deosebită a fierului dacic şi a mai observat că acest fier are două straturi de “domene“, unul central şi unul de suprafață. Domenele sunt orientate perpendicular unul pe altul ăsta însemnând că, mai întâi s-a solidificat (în câmpul magnetic al Pământului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat în stare lichid! un alt strat, care s-a solidificat şi el, dar în altă poziție faţă de câmpul magnetic al Pământului!

De aici putem să tragem concluzia că acest cui dacic a fost produs într-un laborator care ignoră gravitația Pământului, fie de civilizația dacică sau pur şi simplu de o altă civilizație avansată din punct de vedere tehnologic. Este de-a dreptul impresionantă tehnologia care a fost imprimată în construcţia unui obiect atât de simplu precum acest cui dacic. Misterul acestui obiect va continua să planeze peste ani, până în clipa în care știința viitorul ne va dezvălui mai multe despre civilizația strămoșilor noștri.”[16]

Cuiul Dacic, in acest caz poate sa intre in categoria „artefactelor misterioase”, caci asa le eticheteaza acesti „istorici” de carton, cand nu mai stiu ce sa zica. Pe de alta parte, adeptii istoriei alternativa, adica a celei reale catre care converg toate probele, sustin in mod clar ca este de sorginte extraterestra. E un fel de a spune, o speculatie, dar care se apropie mai mult de adevar, decat a spune simplu si intr-un mod idiot ca „sint facute de niste simpli oameni”, cum spuneau pana nu demult si de piramide.

Cuiul Dacic care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur in proportie de 99,97% era acoperit, nu cu vopsea ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, pastrindu-i puritatea, aceste trei straturi fiind, tineti-va respiratia va rog:

1. suprafata – Magnetita „Fe3O4″

2. oxid de fier „FeO”

3. alumo-silicati.

Prin cercetarile efectuate de profesorul Kiosse si doctor Galina Volodin, utilizind metode de iradiere ci X-Ray aplicate la pelicule subtiri de semiconductori (asa numitele unghiuri mici) s-a putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco[2] a studiat la microscop microstructura deosebita a fierului dacic si a mai observat ca acest fier are foua straturi de „domene”, unul central si unul de suprafata.

Domenele, si aici este „ciudatenia”, sint orientate perpendicular unul pe altul asta insemnind ca, mai intii s-a solidificat (in cimpul magnetic al Pamintului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat in stare lichid! un alt strat, care s-a solidificat si el, dar … in alta pozitie fata de cimpul magnetic al Pamintului!!!

14. Matrita bijutierilor daci de la Sarmizegetusa Regia – descoperirea unei unelte, unica in lume, utilizata pentru turnat piese decorative din metale pretioase ! Aceasta a fost tinuta ascunsa, timp de doi ani, de catre arheologi !

„Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva face ultimele pregătiri pentru expunerea uneia dintre cele mai importante piese de tezaur descoperite în ultimii ani în România: matriţa unui orfevrier din Sarmizegetusa Regia, obiect care va putea fi văzut de public la mijlocul lunii iunie, la Deva.

Pregătirile pentru cea mai aşteptată expoziţie organizată în acest an la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva au ajuns la final. Ţinută departe de ochii publicului, timp de doi ani, de la data descoperirii ei, matriţa antică descoperită în Sarmizegetusa Regia va fi expusă în premieră la Deva.

”Am făcut ultimele pregătiri pentru evenimentul care va avea loc la mijlocul lunii iunie, pe care îl considerăm cea mai importantă expoziţie organizată în acest an în muzeul devean. Matriţa va fi prezentată la Deva, iar cu ocazia expoziţiei va fi lansat şi volumul care cuprinde studiile realizate în ultimii doi ani de specialişti asupra acestei piese unice.

A fost amenajat spaţiul expoziţional care va găzdui matriţa descoperită în Sarmizegetusa Regia, în urmă cu doi ani. Acesta va fi spaţiu extrem de bine securizat şi va oferi o ambianţă plăcută vizitatorilor”, a declarat Liliana Ţolaş, managerul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.

Potrivit reprezentanţilor muzeului, pregătirile pentru expoziţia dedicată piesei antice au demarat încă din anul 2014. Între timp, matriţa a fost cercetată de arheologi, iar un expert din Ungaria s-a ocupat de restaurarea ei.

Unealta misterioasă din atelierul dacilor !

Matriţa este considerată un obiect unic. Potrivit arheologilor, ea este confecţionată din bronz, are o greutate de peste opt kilograme şi era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii.

Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale mitice, provenite din zona mediteraneeană. Istoricul Gelu Florea declara despre această unealtă de bijutier că este o piesă foarte rară şi cu importante valenţe artistice.

Potrivit cercetătorului, descoperirea reprezintă şi o confirmare a unui fapt documentat de-a lungul timpului de generaţii de arheologi, că Sarmizegetusa, în ajunul cuceririi de către romani era un mediu cosmopolit, în care elitele regatului dacic erau capabile să achiziţioneze produse şi servicii de foarte bună calitate.

În luna iunie a anului 2013, chiar în noaptea Sânzienelor, o furtună violentă a scos la iveală comoara arheologică. Vântul a rupt un fag vechi de peste un secol din incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia, iar în cădere trunchiul a antrenat un alt copac pe care l-a smuls din rădăcini.

În groapa creată de sub rădăcina trunchiului doborât, a doua zi Vladimir Brilinsky, omul care se ocupă de administrarea monumentului UNESCO, a descoperit, împreună cu câţiva copii pe care îi însoţea în acel loc, piesa unică din bronz, provenită, cel mai probabil, dintr-un vechi atelier de orfevrărie al meşterilor daci.”[17]

15. Calcaiul de la Aiud: Un artefact extraterestru vechi de aproape 250.000 de ani ! Acest artefact a socat cercetatorii si schimba radical istoria Romaniei !

„România este una dintre cele mai frumoase țări din lume în care găsim foarte multe locuri misterioase încărcate de istorie, numeroase obiecte vechi de mii de ani, utilizate de civilizații despre care poate nici nu am auzit, și descoperite, unele dintre ele, din întâmplare, așa cum este s-a întâmplat și cu „Călcâiul” de la Aiud.

La începutul anului 1973 locuitorii au scos la suprafață, întâmplător, de la o adâncime de 10 metri, mai multe obiecte foarte interesante pe care le-au pus la dispoziția unor specialiști care, în urma analizelor detaliate, au ajuns la concluzia că două dintre obiecte reprezentau fosile de rinocer linos cu o vechime de zeci de mii de ani.

Al treilea obiect, de 20 cm lungime și 13 cm lățime, care a fost numit „Călcâiul de la Aiud” era dintr-un aliaj de aluminiu, un metal care nu avea cum să existe în mod normal înaintea erei noastre, aluminiul fiind descoperit abia în a doua jumătate a secolului XIX. După cum arată, acest obiect este o parte a unui angrenaj de dimensiuni mai mari.

Obiectul misterios a fost analizat în Elveția, iar rezultatele au arătat o vechime între 400 și 80 000 de ani, dar mulți specialiști sunt de părere că obiectul are o vechime de până la 250 000 de ani.

Chiar dacă unii specialiști au susținut în anul 2000 că obiectul este o piesă din trenul de aterizare al unui Messerschmitt 262 (avion german de vânătoare din timpul celui de Al Doilea Război Mondial), teoria nu stă în picioare deoarece acest avion nu a fost operațional pe frontul de est, de altfel nici în vest nu a fost prea activ. Iar teoria că Me-ul 262 zbura deasupra Transilvaniei să piardă o piesă care s-a înfipt în pământ lângă fosile, la 10 metri adâncime, este un pic forțată.

Astfel că misterul asupra acestui obiect descoperit în 1973 încă există, iar mulți susțin că ar proveni de la un OZN și astfel România ar fi singura țară care a expus un astfel de obiect. Acesta se poate admira la Muzeul de Istorie din Cluj-Napoca.”[18]

16. Comoara antica descoperita pe Valea Streiului, in Hunedoara: inele, podoabe cu forme ciudate si un topor vechi de peste doua milenii !

„Mai multe bijuterii antice, cu forme ciudate, şi un topor vechi de peste 2.000 de ani au fost scoase la iveală de un tânăr pasionat de arheologie şi de căutarea comorilor. Autorul descoperirilor a predat piesele autorităţilor din judeţul Hunedoara. O comoară antică a fost descoperită în pădurea de la marginea satului Petreni, aflat Valea Streiului, râul în care regele dac Decebal şi-ar fi ascuns comorile.

Tezaurul din pădure a fost scos la iveală de un tânăr din Hunedoara, cu ajutorul unui detector de metale. Conţine zece obiecte de podoabă şi bijuterii, majoritatea de bronz, dar şi un topor cu o vechime între 2.000 şi 2.500 de ani, potrivit autorului descoperirii. Obiectul care pare cel mai valoros este un inel de material galben, cu o inscripţie ciudată, o bijuterie unicat, consideră cel care a găsit piesele.

Tânărul, care nu a dorit să îşi dea numele, a mai găsit mărgele, pandantive, inele de bronz şi obiecte de forma unei linguri. „Sunt pasionat de arheologie iar aceste obiecte pe care le consider valoroase reprezintă prima mea descoperire. Cred că unele dintre ele au peste 2.000 de ani vechime. Pe cele mai multe le-am găsit sub o piatră, la circa jumătate de metru adâncime. Cea mai ciudată dintre ele este o mărgea care la lumină îşi schimbă culoarea”, a afirmat tânărul.

Hunedoreanul a predat cele 11 obiecte la Primăria Băcia, comună pe raza căreia se află locul unde au fost făcute descoperirile. „Este prima dată când la sediul primăriei a venit cineva cu o astfel de solicitare, de a anunţa autorităţile despre descoperirile arheologice făcute. Zona Băciei are o istorie bogată, iar de-alungul timpului au fos numeroase descoperiri de vestigii dacice şi romane”, a afirmat Nicolae Panţa, primarul comunei Băcia.

Comorile de pe Valea Streiului !

Una dintre cele mai impresionante legende ale comorilor de pe Valea Streiului spune că înainte ca Dacia să fie cucerită de romani, Decebal ar fi ascuns o parte a comorilor în albia râului Sargeţia (Strei) care curgea în apropierea capitalei Sarmizegetusa Regia. Istorisirea aparţine lui Dio Cassius. „Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă.

Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, relata istoricul latin. Dio Cassius afirma însă că Decebal a fost trădat, de dacul Biciclis, iar comoara a fost recuperată de romani.

Alţi istorici, din secolul XIV, arătau însă că localnicii au găsit în râul Strei o comoară extrem de valoroasă. „Mergea nişte pescari români cu şeicile din Mureşu în Streiu şi, legându-şi luntrile cu un trunchiu, au zărit că sclipeşte ceva. Vrând să scoată din apă aceea ce stricase prin rădăcinile lemnului şi cercând mai de adinsul, au aflat şi mai mulţi galbeni, mai cu seamă de ai lui Lisimahu, craiul Traciei, cu inscripţie grecească. Cum am înţeles din oameni vrednici de credinţă, la 400.000 de galbeni şi mulţi sloi (n.r. piese) de aur au aflat.”, relata Gheorghe Şincai, în Hronica Românilor.”[19]

Valea Streiului mai poarta denumirea si de „Poteca Dacilor”, asa cum o sa vedeti in continuare, zona este plina de comori care asteapta sa fie descoperite, dupa cum scrie si publicatia Mesagerul Hunedorean:

„O zonă magnifică ar pune în valoare din punct de vedere turistic comuna Baru Mare, dacă autorităţile ar conlucra şi ar găsi soluţii pentru dezvoltarea turismului, încât ecosistemul să nu fie afectat. Valea de unde izvorăşte Streiul sau „Poteca dacilor”, cum mai este numită zona sălbatică, ar atrage sute dacă nu chiar mii de turişti în fiecare an. Intenţii sunt, dar la fel de multe sunt şi obstrucţiile. Aşa se face că un paradis este ţinut ascuns de către birocraţia românească.

Pe valea de sus a Streiului !

Cum intri în comuna Baru Mare, la graniţa dintre Ţara Haţegului şi Valea Jiului, din drumul naţional, pe lângă fabrica de cărămidă, se face o potecă spre „paradis”. Este locul de unde izvorăşte Streiul, o zonă ascunsă între versanţii Şureanului, plină de peisaje spectaculoase, unde nu întâlneşti ţipenie de om.

„Poteca dacilor”, cum mai numesc bătrânii Valea Streiului, este vizitată în fiecare an de o mână de turişti, deşi este o adevărată comoară, dar pentru că nu face parte dintr-un circuit, celor interesaţi le-ar fi greu să o descopere. Valea Streiului este cuprinsă în Parcul Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina, astfel că se supune regulilor unei arii protejate, iar dezvoltarea turistică este îngreunată. „Am un proiect, numai că am şi un Consiliu ştiinţific al Parcului foarte refractar.

I-am şi spălat pe picioare, am făcut întâlniri la mine, dar merge destul de greu. (…) Este de prisos să mai vorbim că am ajuns în Parc Natural fără dezbatere publică, ne-am trezit cu hotărârea de guvern, fără măcar să ne ceară cineva părerea şi nici măcar să ne anunţe. Dorim dezvoltarea zonei turistice, este unul din obiectivele mele, iar turiştii au ce vizita la noi chiar şi o săptămână”, declară Daniel Răducanu, primarul localităţii Baru Mare.

Peşteri şi tăuri peste tot !

Într-adevăr, turiştii au ce vizita pe Valea Streiului şi o săptămână, însă, oficial, există un singur traseu pe care îl pot parcurge pentru a admira minunăţiile „Potecii dacilor”, respectiv Baru – Valea Streiului – Vf. Lola – Vf. Bulzului – Vf. Porumbelu Mare. Localnicii ştiu însă potecile ascunse care te scot la numeroasele peşteri ori în golul alpin de unde izvorăşte Streiul.

Tot pe Valea Streiului, găsim un rai al celor pasionaţi de speologie, cum ar fi peşterile Pălăriei, Cascadei, Cezar Manea, Gaura Boului, Ponorul de la tăul fără fund, sau Peştera Tecuri, aflată pe malul stâng al râului. Legendele ţesute de-a lungul anilor în jurul acestei văi stârnesc şi mai mult interesul vizitatorilor. Aici, pe Valea Streiului, ar fi fost ascunsă celebra comoară a regelui Decebal, ferită de romani sub apele Râului Sargeţia, despre care se crede că ar fi Streiul.

Doar o parte ar fi fost descoperită de romani, iar restul comorii blestemate încă mai este sub albia râului. Legenda spune că pentru a muta cursul apei, Decebal a folosit sclavi pe care i-a ucis, ca secretul comorii să nu poată fi dezvăluit.”[20]

17. Secretele Muntilor Retezat-Godeanu – tunelurile secrete si tezaurele fabuloase, informationale, care se afla ascunse acolo ! OZN-uri, sfere energetice si alte fenomene paranormale, au fost raportate de-a lungul deceniilor de catre martorii oculari !

Dupa Marea Descoperire din Muntii Bucegi, din August 2003, societatea romaneasca, incepe, pe zi ce trece, sa afle despre aceste lucruri, ceea ce e imbucurator. In fiecare masiv muntos din Romania se ascunde cate un tezaur, ce asteapta sa fie descoperit si revelat oamenilor.

Acesta este motivul pentru care in zona anumitor masive muntoase din Romania, se manifesta tot felul de fenomene etichetate ca fiind „paranormale”. Daca nu s-ar afla aceste tezaure, exceptionale de altfel, ascunse in acesti munti, atunci nu s-ar manifesta in zona lor aceste fenomene.

Despre acest loc vorbeşte marele înţelept tibetan, Guru Rimpoche, în profeţiile sale si in textul lasat pentru Romania. El spune că în aceste vremuri din urmă va fi un tărâm la vest, cu o mare de apă lângă un triunghi de munţi. În acei munţi se ascund mari mistere care vor fi descoperite.

Goratri este muntele în al cărui vârf se află un foarte important focar de impuls energetic. Profeţia divinului Maestru afirmă că panta fără de întoarcere a transformărilor pe această planetă va fi marcată de o descoperire extraordinară care va fi făcută în munţii din aceasta tara (n.tr. Descoperirea din Masivul Bucegi).

Aceasta este cunoscuta de o parte din oameni deja. De acum înainte, lucrurile sunt strâns înlănţuite şi sunt determinate la un nivel cauzal foarte profund. Al doilea element important, generat de primul, este descoperirea acestui pergament scris şi ducerea lui în lume, unde va fi făcut cunoscut gradat, în anumite etape.

Muntele Goratri, care este menţionat în textul profeţiilor marelui înţelept Padmashambhava, este, de fapt, muntele Godeanu, denumirea actuală fiind o transformare firească pe care a suferit-o numele iniţial în decursul mileniilor anterioare. Acest munte are o importanţă foarte mare în echilibrul energetic regional şi deţine, de asemenea, unele secrete care vor ului lumea.

1340826650_16a_cat_poti_1340826778-large

1340826650_16b_7_1340826789-large

1340826650_16c_9_1340826854-large

1340826650_16d_9_1340826867-large

1340826650_1602_17_1340826911-large

1340826650_1605_17_1340827014-large

1340826650_1601_11_1340826898-large

1340826650_1604_17_1340826956-large

De pe pagina Formula AS aflam mai multe despre secretele Masivului Retezat:

„Apariţii de tip OZN, situaţii ce ţin de paranormal, fiinţe umanoide bizare sau fenomene inexplicabile, toate acestea fac din Retezat nu doar cel mai frumos munte al României, dar şi cel mai misterios!

Dincolo de frumuseţea sa unică, în care des­coperi peşteri ornamentate cu corali, poieni nesfârşite de narcise sau pâlcuri de fluturi albaştri, Retezatul, această piramidă naturală cu vârful retezat, pare că ascunde multe enigme şi întrebări, ce depăşesc tradiţia şi poveştile populare. Există o întreagă mitologie legată de aceste locuri, încă din cele mai vechi timpuri.

Poveştile lui Ispires­cu cu Apa Vie şi Apa Moartă, cu Valea Plângerii sau Valea Seacă, cu viaţa fără de moarte sunt toate culese din această zonă. Şi tot poveste pare, dar nu este, fap­tul că ciobanii care stau cu oile şi beau apă din zona Muntelui Godeanu trăiesc în medie peste o sută de ani. Iar între vârfurile Godeanu şi Paltinu au loc fenomene bizare, ce nu se pot explica ştiin­ţific.

Oricine merge cu o busolă obiş­­nuită acolo o să vadă că este nefo­lositoare: acul ei se învârte şi nu poate indica o direcţie anumită. La prima ve­dere, este un loc cu un magnetism ne­obiş­nuit. Însă evenimentele care s-au pe­­trecut în zonă par a spune că este mai mult de-atât. Dincolo de poveşti au fost evenimente recente, trăite de oameni pregătiţi să le povestească. Prin­tre ei se numără şi George Resiga.

Sferele luminoase !

Vicepreşedinte al Salvatorilor Montani din Româ­nia, George Resiga şi-a petrecut întrea­ga viaţă pe mun­te. De 25 de ani, misiu­nea sa este de a fi îngerul păzitor al tu­riş­tilor plecaţi în drumeţie, şi aşa se face că, în în­treaga sa carieră, a bătut la pas toţi munţii României. Retezatul îl cu­noaş­te piatră cu piatră.

I-a admirat de atâtea ori lacurile glaciare înconjurate de stânci, a vă­zut sute de peşteri în care încă se păstrează oasele ani­malelor pre­istorice, i-a desluşit secretele în toate ano­tim­purile. Când nu eşti un turist gră­bit, ai timp să respiri odată cu muntele, să îţi lipeşti sufletul de el şi să îl simţi ca pe o fiinţă vie, uriaşă.

În Retezat, Geor­ge Resiga a văzut el însuşi multe feno­mene greu de expli­cat ştiinţific, întâm­plări şi experienţe ieşite din comun. „Aşa ceva nu se uită! În august 1991, am trăit un ast­fel de fenomen, aş zice de tip OZN. Era 4 august. Eram alături de colegul meu, Domokos, şi încă 5 turişti, cu care ne întorceam spre baza noastră de salvamont de la Pietrele.

Unul dintre turişti, o fată, îşi luxase picio­rul, şi grupul che­mase salvamontul să îi ajutăm. La început, ne-am des­părţit. Noi, cei care du­ceam fata, am mers mai încet. Când ne-am reîntâlnit, ne-am dat seama că luminile pe care le văzusem, şi noi, şi ei, nu erau de la grupul nostru. Am privit din nou spre ver­sant şi am văzut aceleaşi sfere luminoase, cu toţii. Se deplasau cu vite­ză foarte mare, în zona de jnea­păn, şi ne-am dat seama că om nu poate să fie.

Misterele Retezatului !

Una dintre fe­tele grupului s-a speriat şi lumina s-a oprit. Domokos credea, totuşi, că sunt oameni şi, cum noi aveam ne­voie de lumină ca să ajungem la cabană, a început să strige: «Prieteni, veniţi încoace şi lua­ţi-ne!». Moment în care luminile s-au tras într-o parte, către Şaua Văii Rele, şi au înce­put să descrie nişte forme geometrice.

Erau sfere lumi­noase, mai multe decât văzusem la început, şi ele dese­nau pe spaţii mari, aş zice de până la cinci kilometri lungime, diferite forme geometrice: o sferă, o inimă, un om în mişcare. La un moment dat, părea chiar un oraş văzut de sus, cu străzi, apoi părea o pistă de semna­lizare, ca pentru avioane.

A durat cam 27 de minute acest dans al luminilor. Destul de mult încât ne-am gândit că poate ne-am rătăcit şi se văd lu­mi­nile oraşu­lui Haţeg. Atunci am scos eu binoclul din rucsac şi am privit. Am văzut clar, la una dintre lu­mini, o zonă de metal, ca un hublou, în partea supe­rioară. Când am scos staţiile de radio-emisie, ca să îi chemăm şi pe colegii aflaţi la cabana salvamon­tului de la Pietrele, s-a lăsat o ceaţă deasă şi luminile s-au aglomerat într-un singur punct, după care au dispă­rut”, îşi aminteşte cu emoţie George acea primă întâl­nire cu misterele Retezatului. Avea să fie prima expe­rienţă de acest fel, însă nu şi ultima. La 14 zile du­pă această întâmplare, nu departe de acel loc, s-a pră­buşit, în condiţii misterioa­se, un avion, nouă per­soa­ne pierzân­du-şi viaţa în tragicul eveni­ment.

O tragedie inexplicabilă !

Avionul era un IL-18 şi era pilotat de unul dintre cei mai buni aviatori români de la vre­mea respectivă, Ioan Berenghi. Plecase din Bucu­reşti cu o echipă de specia­lişti, care trebuia să re­pare un avion din Ti­mişoara. Con­diţiile de zbor erau per­fec­te, cerul senin şi fără ploaie. Cu toa­te astea, în mod inex­plicabil, brusc, s-a pierdut legătura ra­dio cu ei, undeva în dreptul Retezatu­lui, şi ultimul mesaj a fost o jumătate de propoziţie: „Vedeţi că se vede…”.

Au început căutările şi i-au gă­sit nu departe de locul în care, cu câteva zile în urmă, George Resiga şi ceilalţi salvamontişti vă­zu­seră ciu­da­tul dans al sferelor luminoase. A fost o tragedie. Nouă per­soane au murit şi, din păcate, nicio­dată nu s-au elucidat cauzele accidentului. S-a spus că a fost eroare de pilotaj, ceea ce este greu de crezut, la expe­rienţa unui vechi pilot. S-au luat atunci în calcul şi alte posibilităţi: rachetă antiaeriană, coor­donate greşite date de la sol, un motor care a luat foc etc.

S-au veri­ficat toate şi niciuna nu a fost confirmată. Fie mag­netismul zonei a afectat apa­ratura de la bordul avio­nului şi nu au ştiut exact unde sunt, nu au reuşit să mai con­troleze poziţionarea, fie au vă­zut lumi­nile inexpli­cabile ce semă­nau cu un oraş sau cu o pistă de ateri­zare şi au crezut că sunt deja la Deva. „Ade­vărul este că lumi­nile misterioase pe care le-am văzut noi în acea noapte erau întinse pe o distanţă mare şi erau destul de puternice, cât să poată fi confundate cu luminile unui oraş, sau cu luminile unei piste de aterizare. Au redus probabil din altitudine şi s-a pro­dus accidentul”, este de părere George Resiga.

Omuleţii din ceaţă !

Un an mai târziu, în apropiere de Valea Rea, a venit de la Bucureşti un grup de cercetători, pen­tru a studia fenomenele bizare şi, spuneau ei, pre­gătiţi pentru o întâlnire de gra­dul trei. Gru­pul era condus de doamna Mi­ha­ela Mu­raru-Mândrea, ca­re iniţia­se la acea vreme Centrul de Ştiinte Pros­pective şi Science Fiction din Bu­cureşti. George Re­­siga i-a dus în apro­pierea locului unde văzu­se sferele de lu­mină ce alcătuiau, parcă, nişte mesaje.

În total au fost atunci 16 persoane, şi expediţia nu a fost deloc o sim­plă excursie la mun­te: „Ştiu că tot ce s-a fil­mat şi s-a fotografiat atunci nu s-a înregistrat. Peli­cula, filmele erau voa­late, şter­se! Experi­en­ţa însă a rămas. Nu ştiu dacă se poate considera că a fost o întâlnire de gradul trei, cel mai bine ar fi să vorbiţi cu doamna Mihaela. Dumneaei atunci a reuşit inclusiv să dese­neze un soi de fiinţe umanoide. Ori­cum, un con­tact cu altfel de enti­tăţi cu siguranţă a fost”.

Doam­na Mihaela, pe care am întâlnit-o apoi în Bucu­reşti, mi-a povestit toată acea expediţie al cărei punct culminant a fost o „întâl­nire” de gradul trei. „Nu a fost un contact fizic”, îşi amin­teşte dânsa. „Eram în­tre somn şi trezie, când am simţit telepatic sau, oricum, într-o stare de conştiinţă specia­lă, că două fiinţe uma­noide aflate în apropiere au luat legătura cu mine.

Era ca şi cum mă cercetau de la dis­tanţă, şi am fost cu­prin­să de un sentiment puter­nic de teamă. M-am rugat şi, încet-încet, m-am liniştit, iar fiinţele acelea pe care le puteam bă­nui au dispărut. Am crezut că poate e doar un vis. A doua zi, însă, am descoperit că încă un mem­­bru al echipei văzuse şi simţise acelaşi lucru”.

Vârful Păpuşa din Munţii Retezat !

În fiecare an se întâmplă evenimente inexpli­cabile în Retezat. De cele mai multe ori sunt lumini care apar, dar au fost consemnate şi sunete ciudate, care se aud din pământ, sau mici cutre­mure pe arii restrânse. Un alt caz concret a fost înregistrat în urmă cu puţin timp, tot de către echipa salvamontiştilor, când au întâlnit un grup de turişti disperaţi: erau plini de sânge pe mâini, pe faţă, şi erau în mare panică, cereau ajutor. Explica­ţiile erau halucinante.

„Turiştii au povestit că în acea zi de vară, cu cer senin şi fără nici un nor pe cer, au fost cuprinşi de o ceaţă deasă. Prin ceaţă au văzut for­me uma­noide care se apropiau sau se depăr­tau de ei, unele mişcându-se foarte rapid. S-au speriat şi au fugit la vale, pe grohotiş, ceea ce le-a cauzat rănile. Nu ştiu cât de adevărate erau acele for­me umanoide, însă fri­ca şi rănile ace­lor turişti erau cât se poate de reale.

Mă îndoiesc că un grup de câte­va persoane ar fi in­ven­tat o asemenea poveste”, spune George Resiga. Lista întâmplărilor bizare este lungă. Ea ar putea con­tinua cu mărturia domnului N. Giorgi, care în anul 1987, aflat la Chei­le Buţii, a văzut pe cer, la mare alti­tudine, o cruce luminoasă. Aceasta a mers deasupra vâr­fu­lui Pe­leaga şi a co­borât foarte repede, aproxi­ma­tiv 5000 de metri. După o oprire scurtă, lumina a dis­pă­rut. Sau cu cea a lui Nicu Vlaicu, care a văzut o sferă lumi­noa­să uriaşă, foarte aproape, în zona Muntelui Straja. Sau cu zecile de alte mărturii ale ciobanilor din zonă, care văd mereu flăcări, „dar nu ca cele de pe comori”.

Taina muntelui !

Nu am urcat niciodată până în vârful retezat al Re­tezatului. Despre acel loc se spun foarte multe po­veşti, începând cu legenda lui Iorgovan, care s-a luptat cu balaurul şi a tăiat din greşeală vârful muntelui, şi până la cele mai fanteziste teorii legate de o posibilă poartă in­ter-planetară, un veritabil teren de aterizare pentru na­vele extraterestre din trecut sau din viitor.

Doctorul Lu­cian Hăncilă din Lupeni a ajuns în nenumăratele sale drumeţii şi în acest punct ultim al Retezatului. Am vrut să-i ascult povestea şi am trecut pe la cabinetul său de la Spitalul Central din Lupeni. M-a primit ca pe un pacient, la măsuţa sa de doctor, îmbrăcat în halat alb. Cu plete până la umeri, „ca un dac liber”, şi cu o mus­taţă argintată, doctorul mi-a povestit cum i s-a pă­rut „vârful lipsă” al Retezatului. „Senzaţia mea a fost că acea platformă din vârful muntelui nu poate fi ceva natural.

Imaginaţi-vă o su­prafaţă cam cât un te­ren de fotbal, perfect dreaptă, şi numai stâncă. Oricât ar fi şlefuit vântul şi natura pia­tra, părerea mea este că nu avea cum să realizeze aşa ceva. În plus, e adevărat că mintea te duce la un aero­drom sau, oricum, la o pis­tă pe care poate să aterizeze o navă. Poate e doar din cau­za înălţimii şi a faptului că eşti între nori, ha­bar nu am, dar senzaţia mea aceas­ta a fost.

Dacă vreţi un scenariu SF, acel loc e ca şi cum un laser uriaş a deca­pitat unul dintre cei mai înalţi munţi ai României. Nu ştiu dacă e mână de om sau de altceva, dar cred că lo­cul a fost făcut aşa în mod intenţionat, nu în mod natu­ral”. Aveam să aflu însă că cea mai surprin­ză­toare ex­perienţă, doctorul Hăncilă nu a avut-o pe vârful Re­te­zatului, ci la poa­lele lui, într-un loc poa­te la fel de spec­­taculos: La­­cul Bucura. Dacă de la ciobanii din zo­nă obţinu­sem mărturii despre lumini care intră şi ies din acest lac, „fără să mişte oglinda apei”, doctorul mi-a povestit ceea ce a trăit acolo în urmă cu doar câţiva ani.

Bliţurile de la Bucura !

„Eram şase sau şapte prieteni şi am mers până la Bucura să petrecem acolo câteva zile, pe malul lacu­lui. Peisajul e superb şi lacul e ca un ochi uriaş des­chis către cer. Totul e pur şi neatins acolo! S-a întâm­plat însă că am văzut ceva foarte bizar. Era în jur de 12 noap­tea. La început, erau globuri luminoase de o culoare al­băs­­truie.

Veneau pe vale şi apoi o luau pe versantul mun­­telui Pietrele. Pentru un om, era impo­sibil să meargă pe acolo. Au stat cam 5 mi­nute şi apoi au coborât, s-au oprit şi apoi au dispărut, pur şi sim­plu. După aceea, au în­ceput în cer nişte flash-uri de lumină uriaşe, de fracţiuni de secundă.

Era ca un bliţ, dar foarte puternic. Unii au zis că e furtună pe undeva şi se văd fulgerele. Însă lu­mi­na aceea nu lumina deloc pământul, era mai degra­bă o lumină care mergea de jos în sus. Alţii au spus că sunt fulgere globulare. Mă rog, majoritatea erau convinşi că e vorba de o furtună undeva, dincolo de creastă.

Eu am zis că e imposibil şi aşa am hotărât să mergem de la Lacul Bucura până în Curmătura Bucu­rei şi să ne lămurim. Între Custura Bucurei şi Bucura, ai o vedere de ansamblu asupra tuturor munţilor din masivul Retezat. Am urcat acolo şi, surpriză: cerul era senin până departe şi nici măcar un nor pe cer. Flash-urile acelea însă au continuat să lumineze cerul într-un mod bizar. Nu aveau practic o sursă anume, un punct cu intensitate mai mare din care să iradieze, ci tot cerul se lumina în mod egal, foarte puternic”.

Doctorul Hăncilă mi-a povestit toate astea pe un ton egal, fără emfază. Părea că îmi povesteşte lucruri normale, din muntele în care a copilărit şi pe care toată viaţa l-a explorat. De fapt, acelaşi ton pe care îl au toţi oamenii din zonă când povestesc lucruri inexplicabile şi bizare pentru mine, însă vechi şi ştiute pentru ei.

În­tâlnirea cu doctorul Hăncilă s-a terminat cu o invitaţie la drumeţie, în cel mai curat spirit al iubitorilor de mun­­te: „E un mister al Retezatului, e o atmosferă ma­gică, greu de pus în cuvin­te, încât asemenea întâm­plări par fireşti acolo. Cel mai bine este să urci pe mun­te şi să vezi, dar în acelaşi timp, să simţi şi atmosfera locului, care este una specială. Aerul, apa, pământul, toate au acolo un susur păstrat de la facerea lumii: curat şi adevărat”.

Năluca albă !

Intri pe Valea Jiului, faci stânga către Lupeni, şi mergi până în ultima localitate de la poalele Reteza­tului: Câmpul lui Neag. De-acolo faci dreapta, pe drumul neasfaltat ce duce pe valea Paroşeniului şi când a dispărut şi ultima casă, o iei în sus, pe un drum ce merge pe lângă un firicel de apă, ce izvorăşte cine ştie de unde. Drumul devine o potecă întortocheată, ce te îndepărtează de lumea civilizată, pe măsură ce pădurea te învăluie în foşnet moale.

Ca într-o poveste din copilărie, flu­turi de toate culorile îţi ies în cale şi parcă vor să te cheme după ei, să te rătăcească. Le urmezi dansul şi uiţi toate gândurile, şi încotro vrei să mergi. Te laşi atras în alte locuri şi nu mai ştii cum trece timpul admirând ba o floare mică-mică, dar cu petale sofisticate, ba un fag uriaş, de cel puţin două sute de ani, ba miile de frunze ale ierburilor, decupate atât de diferit şi delicat, încât nu poţi să nu simţi mâna divină în facerea lor. Atâta frumuseţe ţi se oferă, fără să ţi se ceară nimic în schimb! Mun­tele devine un drog dul­ce, care îţi anes­teziază orice durere din suflet, îţi şterge toa­te gândurile negre şi îţi um­ple inima cu pace. Ajungi sus, pe platoul de la Păroasa, beat de fericire.

Eu am ajuns târziu: Mircea Aurel împreună cu vecinul său aproape că ter­minaseră de arat, mai aveau doar o brazdă. Doi oameni arşi de soare şi de vânt ară cu plugul tras de cal, pe sub merii înfloriţi. Îi întreb direct despre luminile şi semnele din munte. Mircea pri­veşte către Muntele Mării, ce se vede în depărtare şi, lăsând dâr­logii calului, se aşează pe margi­nea arăturii, ca să îmi poves­tească.

„Acolo, sus, pe vârful ăsta, îs două pietre aşa, ca doi stâlpi de poartă. La asta vă referiţi? Unii spun că ceva se întâmplă acolo, că se văd lumini, că ar fi comoară îngropată între ele. Da’ cine poate să ştie? Sunt semne lăsate de la Dumnezeu peste tot pe mun­ţii ăştia, da noi sun­tem poate prea mici să le înţelegem. Io pot să vă spun ce mi s-a întâmplat mie. Că io de atunci nu-s pre curios cu treburile astea, nu-mi trebe mie alte năcazuri decât ce am.

Era într-o iarnă şi am urcat cu fratele meu să tăiem ceva lemne. Şi spre seară, când eram gătaţi, io am zis că înnoptez la cineva pe sus şi pe fratele meu am zis să-l trimit aca­să. Da’ cum stăteam aşa, cum stau acuma cu dum­neata, numa ce s-arată prin pădure o lumină mare, albă. Era distanţa cam cât de-aici în fagul ăla, să zic vreo două sute de metri. Era rotundă şi mare cum îi luna! Numa’ că mai albă, albă ca laptele.

A venit şi stă­­tea nemiş­cată. Nu ştiu dacă se sprijinea pe ceva, că nu vedeam de co­paci. Da a stat o vreme. Lu frate-miu i-o fo frică. A zis că el nu se mai duce acasă. După un timp, s-a ridicat lumina ceea şi o pornit către munţi, da’ înce­tişor, aşa. Nu m-am dus să văd dacă îi urmă în zăpadă sau nu. Am înnoptat la un om şi a doua zi am plecat. Da’ astfel de lumini apar mereu şi mulţi au văzut.

Uite, colo, pe muntele ăla, s-a prăbuşit şi un avion, cred c-aţi auzit dumneavoastră. Am mai văzut lu­mini de-aceste, de se plimbă, dar mai mici şi îşi schim­­bă culorile: când bate spre roşu, când spre albastru. Or fi arătări de la Dum­­nezeu sau poate de la altu’, aşa că cine are curaj să verifice? Ne vedem noi de-ale noastre, că de muncă îi destul şi n-avem timp să ne mirăm de toate câte sunt”.

Oraşe subterane? Puncte de intersec­ţie cu alte lumi? Poartă de intrare pentru civilizaţiile extraterestre? „Fenomene in­ex­plicabile” este tot ce se poate spune des­pre ce se întâmplă în Retezat. Printre florile de o frumuseţe unică, în paradisul fluturilor, al caprelor negre şi al lacurilor glaciare neatinse, natura îşi păstrează misterele.

Mircea se ridică, apucă dârlogii calu­lui şi zice încetişor: „Hiii!”. Calul sforăie şi se opin­teşte. În urma lui, pământul se în­toarce rotund, brazda e proaspătă. Un vânt uşurel scutură floarea pomilor.”[21]

Misterul muntelui care dispare

Site-ul Realitatea TV a prezentat un articol, unde se vorbeste despre Muntele Gugu, din Muntii Retezat-Godeanu, prezentand niste intamplari cu totul si cu totul spectaculoase:

„Vârful Gugu se află în Munţii Godeanu în proximitatea Masivului Retezat la o altitudine de 2291 metri, la confluența Olteniei, Banatului şi Transilvaniei, la o distanţă de 25 de kilometri de Poiană Mărului din Caransebeş.

Mulţi turişti vin anual să viziteze unul dintre cei mai ciudaţi munţi din Valea Jiului, dar care este recomandat doar celor tari de inimă. Este vorba despre Muntele Gugu, sau Vârful Gugu, cum este cunoscut, un masiv înconjurat de mistere încă neelucidate, scrie worldwideromania.com.

Se spune că la anumite ore din zi, muntele dispare privirii, şi, în plus, au fost semnalate tot felul de fenomene stranii. Legenda spune că pe Muntele Gugu şi-ar fi avut sălaşul Zamolxe şi din acest motiv, muntele era considerat un loc sfânt de către daci. Tot aici, se spune că Decebal şi-a ascuns o mare parte din comoară, fiind convins că spiritul Înaltului Preot o va păzi de urgiile vremurilor.

Legendele vin din moşi-strămoşi, dar chiar şi în zilele noastre sunt destui care mai cred în veridicitatea lor. Dovadă că şi astăzi te poţi întâlni cu căutătorii de comori, care speră să dezgroape mult râvnitul tezaur. Locuitorilor de la baza muntelui li se mai spune şi „gugulani“, fiind renumiţi pentru longevitatea lor, aceştia punând totul pe seama zonei misterioase în care locuiesc şi a încărcării energetice mari.

Mulţi dintre turiştii veniţi în zonă pot să jure că au văzut vârful dispărând sau că au văzut explozii de lumină ţâşnind chiar din munte. La începutul anilor 90, au aflat şi cercetătorii despre misterele Gugului şi au venit în zonă. La finalul expediţiei, au declarat că au văzut luminile (de fapt, nişte fulgere globulare), care „au furat” vârful spre cer şi nu au putut dormi deloc din cauza unor „energii inexplicabile”, spun pasionaţii de misterul vârfului.

Vârful Gugu este amintit şi de Victor Kernbach în lucrarea sa „Enigmele miturilor astrale”, care spune că acest vârf este centrul unuia dintre „punctele energetice esenţiale” ale Planetei. De asemenea, despre Vf.Gugu a scris și Jules Verne în romanul său intitulat „Castelul din Carpaţi”, plasând acţiunea romanului în această zonă, fără ca vreodată să fi vizitat acest loc.
„[22]

Aceste lucruri au fost demonstrate prin tot felul de masuratori radiestezice. Cei care cunosc radiestezia inteleg asta. Faptul ca multi oameni vorbesc despre acele „explozii de lumina tasnind din munte”, putem face o comparatie cu hologramele care se proiecteaza anual pe Masivul Caraiman din Muntii Bucegi, dar si holograma unei piramide perfect regulate, ce se proiecteaza pe Masivul Ceahlau, mai exact pe Varful Toaca.

Ei bine, aici nu vorbim de niste jocuri de lumini ale soarelui, pentru ca totul se intampla anual, la aceeasi data, ar fi prea tare „coincidenta”, in schimb, sintagma „lumina care tasneste din munte”, se pare cea mai corecta afirmatie, care poate da o explicatie cu privire la aceste lucruri. Ne putem intreba, ce-am gasi, daca am fora in toti muntii din Romania ? Ce artefacte ? Ce tehnologie ? Similara probabil cu cea descoperita in Bucegi, de catre americani ?

18. Tunelurile din Muntii Buzaului – realizate de uriasii care au trait pe teritoriul Romaniei ! Acestea asteapta sa fie revelate oamenilor !

Muntii Buzaului, dupa celebra Padure Baciu din Cluj Napoca, reprezinta o alta zona speciala a Romaniei. De fapt, daca stam bine sa ne gandim, toata zona Romaniei este speciala. Muntii Buzaului, au fost alesi ca zona pentru cercetari paranormale de catre Cabinetul I – o unitate de paranormali. Aceasta unitate de paranormali, a luat fiinta din ordinul Elenei Ceausescu, care era foarte interesata de acest domeniu.

aceasta unitate era intr-o legatura permanenta cu Departamentul Zero al Securitatii Statului, intre cele doua structuri realizandu-se un veritabil schimb de informatii. Cele mai importante evenimente ale Departamentului erau cele numite „evenimente K” – evenimente paranormale, bizare, care luau o turnura spectaculoasa si nu puteau fi blocate informational, in sensul ca ele „scapau” si in presa.

In CNST era un departament care avea in plan cercetarea acestor fenomene paranormale si experimentarea lor. Cei din CNST, intocmeau rapoarte sub „Cod Zero”, ce erau trimise Elenei Ceausescu. Aceasta le distribuia apoi la trei subordonati. Doi dintre acestia lucrau in DSS. La unul ajungeau zonele cu zacaminte strategice (uraniu, petrol etc.) – descoperite prin perceptie extrasenzoriala, iar la celalalt ajungeau anumite inventii, de care se ocupa apoi Institutul de Tehnologie Avansata. Al treilea se ocupa de interes personal al tovarasei. Aici era si o stare de tensiune, in sensul ca cei care alcatuiau Cabinetul I, erau spionati de catre Cabinetul II.

Cercetatorul Vasile Rudan, unul dintre cel mai buni oameni in domeniul radiesteziei, biolocatiei, respectiv parapsihologie, a lucrat sub contract strict la aceasta unitate de paranormali. Acesta a condus experimente extrasenzoriale cu copii superdotati, iar rapoartele, fotografiile si negativele, precum si filmele erau predate unitatii respective. El nu avea voie sa opreasca nimic.

Tunelurile din Muntii Buzaului !

De pe site-ul Antena 3 aflam o serie de informatii, din partea unui localnic, care locuieste in satul Stroeasca, din nordul judetului Buzau, acesta vorbind despre tunelurile gigant din aceasta zona. Acestea ar avea o vechime de 6.000 de ani si o lungime de 8 km.

Unul dintre cele trei tuneluri din Sala Proiectiilor, din interiorul Masivului Bucegi, ce are o corespondenta cu o structura care se afla in interiorul unui munte din Podisul Tibet, care este mai mica si nu atat de complexa ca cea din Masivul Bucegi, are la randul sau ramificatii secundare care conduc tocmai in Muntii Buzaului, iar o alta se indreapta spre si face conexiunea cu structura din subsolul Irakului, langa Bagdad, descoperita in aprilie 2003. De la aceasta, in continuare, mai exista o ramificatie pana in subsolul podisului Gobi din Mongolia.

Citez:

„M-am nascut in Stroeasca, un sat de munte din nordul judetului Buzau; de la noi, din curte, in diminetile limpezi, se vede varful Siriu. Si despre acesta exista o multime de legende si de credinte ciudate, dar locul straniu despre care m-am decis sa va scriu este altul.

La nord de Stroeasca, peste o culme muntoasa careia i se spune Casa Hotilor, incepe un drum forestier. Este singura legatura cu lumea a unui catun, Putul Vechi, aflat la nu mai mult de trei kilometri de sat. Pe vremea copilariei mele, acolo nu mai locuiau decat vreo douazeci de familii.
Cand eram pusti, cea mai mare distractie a baietilor din sat erau excursiile pana in Putul Vechi, dar nu pe drumul forestier, ci de-a dreptul prin locul cel mai periculos din imprejurimile noastre, Codrul Todoruselor.

Cate povesti n-am auzit despre aceasta padure…
Bunicul imi spunea ca, pe vremurile strabunicului sau, codrul primise acest nume deoarece in noaptea de Todoruse a unui an din secolul trecut, deasupra padurii fusesera vazute lumini ciudate si toti satenii fusesera convinsi ca erau San Toaderii care se intalneau cu Rusaliile.
– Mai baiete, imi mai spunea bunicul, tu, daca ai de gand sa te duci pe acolo, sa mergi doar la amiaza si sa ai mereu o cruce la tine… Noaptea, sa nu calci prin codrul acela, cum fac copiii fara minte! Unchiul tau era om in toata firea si tot s-a dus noaptea in padure, sa puna capcane; nu s-a mai intors…

Am fost si eu un copil fara minte; inca de pe la opt, noua ani, am inceput sa intru cu baietii in padurea cu pricina. Treceam de Casa Hotilor, unde se afla ruinele unui adapost al haiducilor si, in loc sa o luam pe carare, coboram in valea in care se intinde codrul.

Este cea mai stranie padure pe care am vazut-o in viata mea. Asezata intr-o caldare stancoasa, locul cel mai misterios si, in acelasi timp, cel mai periculos este mijlocul ei. Dar surprizele nu lipsesc nici pana acolo: in primul rand, de fiecare data cand am intrat in el, codrul era de o tacere inspaimantatoare. Parca nici o vietuitoare, nici macar o pasare n-ar fi vrut sa locuiasca sub crengile sale.

Fie vara, fie iarna, cu cat te apropii de centru, temperatura este tot mai putin influentata de exterior, iar in mijloc, in plina luna decembrie, noi, copiii, eram nevoiti sa ne scoatem cojoacele din pricina caldurii.
Acolo, in miezul padurii, este o vaiuga in care se afla o portiune stancoasa; nu exista nici un izvor, dar se aude in permanenta sipotul unor ape subterane. Printre acele stanci, eu si Nicu, prietenul meu cel mai bun din copilarie, am descoperit intrarea in lumea misterioasa de sub padure.

Era intr-o zi de primavara, in 1974 sau ’75…. In noaptea dinainte avusesem parte de-o furtuna zdravana. Pe la pranz, am ajuns in vaiuga si am gasit un stejar doborat de vant; o parte din trunchi, in cadere, mutase un bolovan si, in locul acestuia, am gasit un put. Era de fapt o groapa, cu diametrul de aproape trei metri, mascata pana atunci de acea piatra uriasa.

Aveam vreo 14 ani si eram amandoi curiosi din fire. Ne-am holbat ce ne-am holbat, apoi, a doua zi, am venit cu o franghie din sat si ne-am coborat in put. Si acum imi amintesc scena: pe masura ce coboram, se facea tot mai cald, de parca eram acasa, langa soba. Dar cel mai ciudat era faptul ca o lumina – verzui-fosforescenta as spune astazi – parea sa izvorasca de-a dreptul din peretii putului; acestia, n-am sa uit niciodata, erau sapati in stanca, dar atat de bine sapati, incat n-am gasit nici o asperitate de care sa ne agatam.

La vreo 4-5 metri adancime, am dat de o galerie si am pornit-o la dreapta ei. Aceeasi lumina ne inconjura, venind de peste tot si de nicaieri. Am mers mai bine de 100 de metri pana am dat de o sala imensa.
Va rog sa ma credeti, nu exagerez cu nimic, nu era deloc mai mica decat sala Amfiteatru a Teatrului National din Capitala. Si era toata sapata in piatra, dar cu zidurile finisate uimitor de bine.
In aceeasi lumina verzuie am vazut, pe ambele laturi ale salii, un fel de mese, tot in piatra sapate. Pe fiecare dintre ele era asezat un schelet…
Atunci am inghetat de frica: erau schelete, pareau umane, numai ca… aveau cel putin trei-patru metri lungime. Altfel spus, fiintele acelea avusesera de doua ori inaltimea unui om normal”, povesteste Iulian Dragnea, pentru revista „Destine”.”[23]

Uriasii din Muntii Buzaului – un secret ce asteapta sa fie revelat !

Nici zona Muntilor Buzaului, nu este ocolita de scheletele, de uriasi. Sa luam de exemplu, satul Scaieni, locul unde a fost prezent si Vasile Rudan, la deshumarea acestor schelete imense, dupa cum scrie si Efemeride.ro:

„Scăieni este o aşezare străveche situată în munţii Buzăului, atestata că obşte moşnenească pe la 1600. Sătenii spun că, în vremuri de demult, pe când zmeii se băteau prin fundăturile pădurilor, acolo fusese o „aşezare tătărască“, adică locuită de uriaşi. Necropola acelui sat pierdut în negura timpului este plină de schelete umane ce măsoară în jur de 2,40 m.

În România, există nenumărate mărturii despre o civilizaţie a uriaşilor. Practic, fiecare zonă a ţării are povesti despre eroi de staturi formidabile, novaci, cum li se spune în unele locuri. Dar nu numai legendele noastre vorbesc despre aceştia.

Necropola uriașilor

Satul Scăieni este cel mai vechi din întreaga zonă a Boziorului. Câteva case răsfirate pe o culme şi coborând pe uliţe atât de abrupte, încât greu te păstrezi drept, o imagine dezolantă a ceea ce a fost odată. Echipa de la Ziarul este însoţită de cercetătorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul că „poveştile“ oamenilor din comună Bozioru despre uriaşii care au locuit pe acele meleaguri au şi dovadă concretă: o necropolă cu schelete de uriaşi. Aceasta a fost descoperită întâmplător, în urmă cu peste 20 de ani, când s-a hotărât că în Scăieni să se planteze o livadă de meri. Săpând pe o colină, sătenii au descoperit schelete uriaşe, măsurând în jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Drăgoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la faţa locului. Până la „culmea“ unde fuseseră plantaţi pomii, coborâm în pantă abruptă, pe o uliţă înecată de noroi. O dată ajunşi, nea Ilie ne arată întreaga livadă, care acum nu mai rodeşte: „Peste tot sunt mormintele uriaşilor. Făceam gropi, să plantăm puieţii, când dau de o căpăţână de om mare cât un dovleac de prăsilă. Nici că mai văzusem aşa ceva. Ne uităm toţi cruciţi. Sap mai departe şi dau şi de nişte oase de la picioare, cât aracii de vie. O namilă de om fusese răposatul. Noi ştiam că aici, demult, fusese un sat tătărăsc, bătrânii vorbeau şi de oameni înalţi că brazii, dar credeam că e doar o vorbă. Uite că nu a fost doar vorba“.

Merele cât pepenii

Au găsit multe morminte. Unde săpau, dădeau de ele. Au scos doar câteva, restul le-au lăsat să se odihnească în pământ, săpând rândurile în aşa fel încât să le ocolească. Erau numai schelete? „Şi cioburi“, ne lămureşte nea Ilie. Adică fragmente de olărie. Nu a suscitat interes autorităţilor sau arheologilor? „Păi, în plan era să se planteze livadă. Am strâns scheletele şi cioburile şi le-am predat, au fost duse la muzeu, am auzit că au ajuns la Bucureşti. Au fost şi măsurate. Aveau în jur de 2,40 metri“. De atunci, nimeni n-a mai dat importanţă necropolei de uriaşi, de parcă ar fi fost ceva obişnuit, la ordinea zilei. Pentru sătenii din Scăieni, chiar nu mai reprezintă o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recoltă de mere. „Deşi erau un soi obişnuit, fructele s-au făcut mari cât nişte pepenaşi. Ne-am gândit că din cauza uriaşilor îngropaţi aici“. Ilie Drăgoi se oferă să sape, să ne arate şi nouă un schelet, dar trebuie să urce iar uliţa aceea abruptă, să ia de acasă o lopată, un hârleţ. Când să plece, se întunecă din senin şi începe un vânt aprig ce ne dă fiori. Locul devine parcă o imagine din filmele cu strigoi. Mai teamă ne e de drumul desfundat care coboară în Bozioru. Dacă începea ploaia, aveam şanse să rămânem pe acolo. Renunţăm şi, cum ajungem la drumul principal, vremea se îndreaptă la fel de brusc. Vântul se opreşte şi apare soarele. Ce să fi fost asta? „Nimic“, ne linişteşte nea Ilie. „Aşa e pe aici“.

Moșnenii din Scăieni

Moşnenii constituie o populaţie foarte veche, organizată mai întâi pe familii, apoi în obşti, care, în timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De moşnenii stabiliţi în partea superioară a râului Buzău pomenesc şi cronicarii antici. Pliniu îi numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci şi-i localiza lângă ţinutul colchilor ( astăzi Colţi, în vecinătatea ţinutului vechilor moşneni). Locuinţele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte înalte şi aveau formă de turn, denumite astăzi „cule“. Ele erau construite din trunchiuri întregi de copaci, tăiaţi la o margine de pădure. „Talpă“ turnului sau fundaţia era formată din primii patru copaci doborâţi – cărora din tăiere li se dădea direcţia de cădere – sub care se aşezau pietre mari. Şi astăzi sătenii din Scăieni păstrează acelaşi mod de construcţie a temeliei, fără să se respecte canoanele străvechi, pentru care era nevoie de o forţă deosebită, pe care numai uriaşii o aveau. Familiile de moşneni au dat cei mai buni căpitani lui Negru Vodă, enigmaticul erou despre care există o mulţime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune că acest Negru Voda avea şi el o înălţime impresionantă, judecând după „scaunele“ sale săpate în stânci, pe culmile munţilor din zonă. Moşnenii ( sau muntenii cum li se spune astăzi) erau păstrătorii multor „tainiţe“.

Stâlpii tăineței

Fiind o zonă des călcată de triburi cotropitoare, moşnenii organizaseră un sistem foarte eficient de apărare, bazat pe puncte de supraveghere aşezate pe cele mai înalte culmi, tuneluri subterane care ieşeau în peşteri cu galerii mari, unde se puteau adăposti sătenii cu vite cu tot şi pâlcuri de călăreţi care ştiau cum să răsară că din pământ asupra năvălitorilor şi să dispară apoi că înghiţiţi de ceaţă. Reţeaua de „tainiţe“ folosite de moşneni şi de căpitanii lui Negru Voda era foarte veche, după cum reiese din „Legendele plaiului“, povestiri din bătrâni culese de Ilie Mandricel, profesor de romana în comună Bozioru. „Două subterane construite sub nişte stânci enorme datează de pe vremea tătarilor“. Vom vedea despre care „tătari“ este vorba. Pentru vechii locuitori, ascunzătorile ideale erau aşezările rupestre şi pădurile seculare, dintre care pădurea Tainiţa, de pe muntele cu acelaşi nume, era cea mai sigură, fiind şi astăzi foarte greu de străbătut. Aici se afla Stâlpii Tainiţei, „stâlpi colosali de piatră care se ridică în formă de coloane în mijlocul pădurii inaccesibile“ şi care nu au putut fi cercetaţi, deoarece nu se poate ajunge până la ei. Cine a săpat tunelurile prin piatră dură, cine a ridicat acei stâlpi în inima pădurii, cine a sculptat pe stânci, la mari înălţimi, „scaunele“ domneşti? Toţi oamenii spun că tătarii. Dar nu poporul de năvălitori, ci „ceilalţi“, care au trăit mult înaintea moşnenilor şi de la care aceştia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descoperă vestigii ale acestei civilizaţii preistorice sunt numite în popor „sălişti tătărăşti“. Cum este şi Siliştea Scăienilor.

Tătarii

Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase şi nobile triburi ale vechimii: teutarii, cărora le mai spunea şi tartari sau ţâţâni. Din aceste denumiri derivă „tătarii“, cu înţelesul de „tătâni“, străbuni, neavând nici o legătură cu tribul nomad care a apărut în istorie multe secole mai târziu. Acelor „teutari“ străbuni li se atribuie tumulele (movile ţuguiate din pământ, care indică morminte) şi fortificaţiile munţilor Carpaţi, acele ziduri ciclopice ce se întind pe culmile muntoase, ale căror ruine se văd şi astăzi între Turnu Roşu, Sibiu, Miercurea, Sebeş, Orăştie, Haţeg, Vulcan şi-n munţii Buzăului. Peste tot unde se găsesc aceste fortificaţii, împreună cu cioburi de vase purtând simboluri stranii, oamenii spun că acestea au aparţinut uriaşilor sau tătarilor străvechi. Homer relatează că aceştia erau „favoriţii zeilor“ şi că îi întreceau pe toţi în înălţime, forţa şi frumuseţe“, de aceea erau dăruiţi cu o viaţă mai lungă decât toţi ceilalţi oameni. Ei au fost cei dintâi care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au înălţat dolmene şi menhire şi au confecţionat cel mai frumos cizelate unelte din piatră. Aristotel le atribuie cele dintâi construcţii sub formă de turnuri şi fortificaţiile ciclopice de apărare, ridicate pe culmi.”[24]

Disparitia din 1981, din comuna Bozioru, catunul Nucu, a doi alpinisti ce au atins un obiect !

Unul dintre fraţi a urcat pană pe la trei sferturi din înălţimea stâncii, unde a observat nişte semne bizare săpate în piatră şi aproape complet erodate de tre¬cerea timpului. Când a ajuns sus, pe platforma îngustă a stâncii, s-a aplecat şi a ridicat un obiect ciudat de culoare galbenă, care semăna cu un lanţ, dar în clipa următoare a dispărut brusc sub privirea înmărmurită a fratelui său care se afla pe sol, la baza stâncii. A fost alertată Miliţia locală şi au fost anunţaţi părinţii, la Brăila. Iniţial, autorităţile l-au bănuit pe cel care i-a chemat că le ascunde adevărul. Chiar 1-au ameninţat, crezând că-şi bate joc de ei. însă tatăl, fost alpinist, a escaladat şi el stânca, a ridicat obiectul respectiv şi a dispărut instantaneu în faţa a mai mult de zece martori.

 

Cazul a luat o turnură periculoasă; au sosit imediat la faţa locului mai mulţi ofiţeri de Securitate de la Bucureşti, care au anunţat DZ în aceeaşi seară. Zona a fost izolată de către o echipă militară pe o rază de o sută de metri în jurul stâncii. Reprezentanţii unei alte Direcţii din Securitate s-au ocupat în următoarele zile cu dezin¬formarea sătenilor şi liniştirea martorilor oculari. Cunosc toate aceste detalii din dosarul ultrasecret al evenimentului respectiv, pe care 1-am studiat ulterior, după Revoluţie. Acum douăzeci de ani încă nu aveam acces la astfel de operaţiuni, fiind doar un copil care venise la baza din B… de puţin timp. Se pare totuşi că unele aspecte au mai „transpirat” prin presă la mulţi ani după aceea, probabil datorită faptului că în acel loc au venit atunci câteva personalităţi politice şi din domenul ştiinţei.

Situaţiile de acest gen, care nu pot fi blocate informaţional în mod complet de la început, sunt înregis¬trate cu un cod special şi sunt numite „evenimente de tip K”. Ele reprezintă de obicei situaţii limită, care nu pot fi prevăzute în totalitate sau care dau naştere la diverse alte complicaţii.
În zilele următoare au survolat cu elicopterul stânca respectivă; „obiectul” era, de fapt, un gen de pârghie ancorată în piatra stâncii, fără a se putea stabili însă cine, cum şi de ce a realizat aceasta. Scrierea de pe peretele stâncii a rămas complet necunoscută, chiar dacă au fost trimise numeroase fotografii cu semnele respective, pentru a fi studiate la cele mai prestigioase instituţii de profil din lume. Deşi existau anumite similitudini de formă, nimeni nu a putut totuşi să găsească o corespondenţă clară cu vreuna dintre scrierile din antichitate.

Păreau foarte vechi, dar încă se mai observau, fiind în mare parte acoperite de muşchi de stâncă. Fiind pe atunci oarecum lipsiţi de experienţă şi presaţi de panica creată, cei responsabili au decis să dinamiteze stânca, însă ulterior s-a aflat că acela a fost un ordin dat de puterea de la Bucureşti, în prezent, la două¬zeci de ani de la dramaticul incident, locul este complet curăţat. Cei doi bărbaţi dispăruţi nu au mai revenit niciodată. Foarte interesant a fost faptul că, după ce au aruncat stânca în aer, în locul ei a continuat să rămână un contur străveziu de culoare verde deschis, ca un abur uşor. După câteva zile, însă, a dispărut şi el.

O confirmare a acestor evenimente (descrise de Radu Cinamar în cartea sa, aparuta în vara anului 2004) o gasim chiar într-un cotidian (ziarul Ziarul) unde se relateaza pe larg despre misterioasele disparitii. Interesant este faptul ca articolul respectiv de pe ziarul “ziarul”, nu mai este disponibil, oare de ce? Articolul era disponibil la aceasta adresa http://ww25.ziarulcn.com/article/masina-timpului-52074.html

Iata un citat semnificativ: “O prima referire la astfel de disparitii face Dan Fodor, în Monitorul de Iasi. El relateaza despre doi braileni (sursa reporterului i-a cerut sa nu le dezvaluie numele), care, în anul 1980, au plecat spre catunul Nucu, dar, într-un loc numit “La Tâharie”, unul dintre ei s-a gândit sa faca o urcare pe una dintre stâncile cu forme ciudate din zona. Folosind echipamente de alpinism, tânarul a urcat pâna în vârf, de unde a strigat la prietenul sau:

“Uite ce am gasit!”.

S-a aplecat, a ridicat ceva ce parea a fi un lant metalic si… a disparut. O vreme, cel ramas jos a asteptat ca prietenul sau sa termine cu glumele, apoi s-a convins ca s-a întâmplat ceva cumplit. L-a anuntat pe fratele disparutului, care a sosit din Braila cu o echipa de zece insi, câtiva dintre ei lucrând în Ministerul de Interne. Chiar fratele disparutului a urcat pe stânca. A gasit si el lantul metalic, pe care l-a ridicat si… a disparut si el. Nimeni n-a mai îndraznit sa repete “figura”. Cei doi frati, cautati în zadar prin împrejurimi, n-au mai aparut niciodata.”

În primavara anului 1990, Cezar Brad a fost numit director tehnic al DZ, iar în 1992 au fost clarificate raporturile dintre DZ si Presedintia României. Seful statului, carpa KGB-ista, Iliescu, a ordonat subordonarea totala si politizarea DZ; însa Cezar i-a prezentat câteva din realitatile socante care au fost descoperite de-a lungul timpului si implicatiile lor enorme în stabilitatea tarii, astfel încât buimaceala Presedintelui a facut loc unui acord asemanator celui vechi, în care DZ este cvasi-independent.”

Pornind de la aceste date concrete, dezvaluite si de alte persoane implicate la vremea respectiva in astfel de activitati, descoperim ca „evenimentele K“ ale misteriosului Departament Zero al Securitatii se confunda cu activitatile acelei unitati de paranormali a Armatei, cu baza in Muntii Buzaului, subordonata generalului Ilie Ceausescu. Cercetatorul Vasile Rudan, specialist in perceptie extrasenzoriala, a lucrat sub contract strict pentru aceasta unitate. A condus experimente extrasenzoriale cu copii superdotati, iar rapoartele, fotografiile si negativele, precum si filmele erau predate unitatii respective. Nu avea voie sa opreasca nimic. La inceputul anilor ’80, Vasile Rudan s-a aflat intr-o situatie de-a dreptul jenanta. Tocmai terminase un experiment, pregatise raportul si filmele, cum facea de obicei, urmand sa le predea.

Dar, surpriza! Si-a gasit camera unde se cazase in Bozioru – catun Nucu – devastata si toate materialele disparute, in mapa fiind pusa maculatura. Cine i le furase? Norocul lui a fost ca si cei din unitate observasera niste personaje foarte curioase, dotate cu jeep-uri Aro si statii de comunicatie, dotari specifice Securitatii, care monitorizau activitatile din Bozioru. Cine erau acesti „men in black”, de isi permiteau sa supravegheze o unitate ultrasecreta a Armatei, care raporta direct lui Ceausescu ?!

Ceata Albastra din Muntii Buzaului – vinovata pentru disparitiile si teleportarile din zona !

Dincolo de tuneluri si uriasi, care sunt destul de evidente, chiar si pentru cei mai sceptici, trebuie pus in discutie „Ceata Albastra”, un fenomen, considerat fie „bizar”, fie „paranormal”, pentru ca aceasta depaseste tot ce inseamna stiinta oficiala.

In urma unor teste experimentale efectuate intre 1978 – 1981, in regiunea Bozioru, a rezultat ca in anumite situatii cand se intruneste un numar nedeterminat de factori electromagnetici (geomagnetici, biofizici si de alta natura) este posibila disparitia instantanee a unor persoane. In aceasta zona au loc unele fenomene paranormale ce inca nu pot fi explicate prin legile fizicii asa cum le cunoastem in prezent. Inexplicabila este si „ceata albastra”, stralucitoare, cu irizari ciudate, care se manifesta sub forma de cupola, masurata cu un dispozitiv pentru radiatii luminoase si avand 28.000 de grade Kelvin.

Acest fenomen este insotit de o concentrare a infrasunetelor de foarte joasa frecventa (3, 4 Hz) si de un zgomot de fond foarte suparator pentru fiintele vii. Omul poate avea stare de greata, cefalee, simte ca ii vibreaza toate celulele. In acele momente pot aparea halucinatii, vizuale si auditive. In cazul in care subiectul uman depaseste o limita de siguranta, el poate fi „aspirat” violent in interiorul acelei ceti albastre, care ia forma unui vartej relativ orizontal. Doi subiecti umani voluntari, dintre care un fizician, au descris in mod similar ce li s-a intamplat in timpul „aspiratiei”, experimentele fiind facute la un interval de doi ani.

Apropierea de ceata albastra creeaza o stare de teama ce se transforma treptat in spaima incontrolabila, cand subiectul este aspirat cu violenta intr-un tunel energetic turbionar, la capatul caruia se vede o lumina alba, stralucitoare. Invitat in 2006 la emisiunea „Miezul problemei” , domnul Vasile Rudan a relatat experimentele, intamplarile si misterele din Muntii Buzaului.

Mai multe pe larg aici-> http://www.departamentul-zero.ro/ceata-albastra-din-muntii-buzaului-provoaca-disparitii-si-teleportari-fiind-atent-studiata-de-oamenii-de-stiinta.

19. Romania – tara cu cele mai multe puncte energetice de pe Planeta ! De la cele sapte chakre, la diverse puncte energetice aflate in Muntii Carpati !

Cand spunem ca Romania e un loc unicat pe Planeta, exista persoane care considera ca, „astfel de aprecieri sunt destul de exagerate si ca ar trebui sa ramanem intr-o limita rezonabila, fara a ne umfla in pene”. Dar ce ne facem cu absolut toate aceste dovezi, atat de ordin subtil (energetic), dar mai ales cele de ordin istorico-arheologic ? Raspunsul este ca trebuie sa le prezentam, chiar daca asta contravin convingerilor unor persoane, care au interes sa tina acest adevar intr-o stare de necunoastere.

rom_1

Intr-un articol anterior, au fost prezentate Chakrele Romaniei si locatiile unde aceste puncte energetice, identice cu chakrele corpului uman si cele ale Pamantului, se afla.

Mai multe cititi pe larg aici -> http://www.departamentul-zero.ro/chakrele-romaniei-romania-singura-tara-de-pe-planeta-cu-7-chakre.

Faptul ca Romania are cea mai veche civilizatie de pe aceasta Planeta, rezulta direct si nu indirect, din vestigiile descoperite de arheologi, iar unele descoperite din intamplare, chiar daca in Univers, ideea de „coincidenta”, nu exista.

Afirmatiile fostului Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, Miceal Ledwith, care a spus ca, „nu limba romana e o limba latina, ci limba latina e o limba romaneasca”, au zguduit destul de mult esafontul unei mari minciuni propagandistice: Latinizarea Dacilor ! Odata zdruncinat acest mit, istoria reala a Romaniei (Daciei), incepe sa intre pe fagasul ei normal, fiind cunoscuta de cat mai multi oameni, chiar daca in scoli, universitatii si medii asa-zis „academice”, continua sa se speculeze niste mituri demontate, chiar de straini.

In continuare, vom vedea ce reprezinta aceste puncte energetice, foarte multe, fata de alte zone din lume, potrivit site-ului AM Press:

chakrele-romaniei puncte energetice

„Exista zone in Romania unde, inexplicabil pentru omul de rand, turistii simt o stare de bine, liniste si echilibru, unde plantele cresc miraculos si clima este echilibrata.
Sunt locuri cu o incarcatura energetica extraordinara, locuri in care pamantul “pulseaza”. Cercetatorii le-au studiat ani la rand si au scris tratate peste tratate, ajungand la concluzia ca Romania beneficiaza de unul dintre cele mai puternice scuturi energetice de pe planeta.

Stramosii nostri cunosteau toate punctele energetice de mare putere ale Romaniei si le insemnasera cu megaliti si altare ciclopice, dedicandu-le zeilor primordiali. Cercetatorul Gheorghe Serbana si un fost ofiter in unitatea de extrasenzoriali ai generalului Ilie Ceausescu ne ajuta sa construim aceasta harta energetica a Romaniei.

Cum se formeaza energiile !

Din punct de vedere bioenergetic, Pamantul este o formatiune cu linii geoenergetice care se intretaie, se leaga in noduri si se modifica sub influenta proceselor geofizice si cosmice. Aceste linii de putere ating forta maxima in anumite zone, care emit radiatii numite “curenti de inteligenta”.

Locurile in care “biocurentii inteligenti” ai Terrei se intalnesc cu emisiile energetice cosmice de aceeasi valoare sunt considerate puncte privilegiate sau “puncte de dragoste” si sunt marcate, in general, de megaliti.
Deloc intamplator, in acele zone a existat ocultata civilizatie a uriasilor si, mai tarziu, au aparut nucleele civilizatiei oamenilor, care au construit temple, schituri, biserici, manastiri, aparand aceste locuri divine. Asa cum constatase regretatul bioenergoterapeut Dan Seracu, deasupra Romaniei se intinde una dintre cele mai puternice “umbrele” protectoare de pe intreaga planeta.

Ce invatau paranormalii generalului Ilie Ceausescu ?

Unul dintre ofiterii “paranormali” ai generalului Ilie Ceausescu a precizat ca intregul lor antrenament urmarea sa le amplifice aptitudinile extrasenzoriale. Iar pentru asta erau dusi in anumite centre energetice. Din punct de vedere al randamentului extrasenzorial, aceste centre sunt: COZIA – FRUNTI – NEGOIU, GHITU – NEGOIU, IEZER – NEGOIU, denumit si TRICORNUL DACIC.

Acesta este cel mai activ si cel mai anihilant pentru multitudinea centrelor de negativare. Urmeaza NEHOIASU – PENTELEU, GORU – LACAUTI; PETROSANI – TISMANA; ABRUD – CAMPENI; INA – CALIMANI; BARGAU – GIUMALAU; TOROIAGA – ROTUNDA; GRINTIESU – RARAU; SLANIC MOLDOVA; SOVEJA – LA GROTE(!). In acest ultim punct ajungeau ofiterii care trecusera la un stadiu superior al cursurilor de perceptie extrasenzoriala.

Triunghiul divin Omu – Babele – Sfinxul !

In Romania, cel mai cunoscut triunghi energetic este Omu – Babele – Sfinxul, de o putere incalculabila. In jurul acestuia apar, la anumite intervale, conuri de lumina alb-laptoasa, care se rotesc ca un vortex de nori, amplificand perceptia extrasenzoriala.
Tot atunci se inregistreaza semnale radio venite dinspre interiorul muntelui. Un alt loc geoenergetic este Polovragi, Targu Jiu, cu a sa “pestera fara capat”, unde se crede ca Zamolxis ii invata pe vraci tehnici de tamaduire a sufletului si trupului (poli-vraci).

Bioenergoterapeutii de azi spun ca Polovragiul este cea mai buna zona pentru tonifierea generala a organismului. Sarmizegetusa era un adevarat panteon al cunoasterii spirituale. Acolo, pe un platou aproape inaccesibil, imprejmuit pe trei parti de prapastii adanci, se afla un altar megalitic pe care sunt inscriptii intr-o limba nedescifrata. Pentru bioenergoterapeuti, Sarmizegetusa este o zona ce activeaza creativitatea si aptitudinile pentru educatie.

Panteonul de la Cascioarele !

Cercetatorul Gheorghe Serbana indica o alta zona a “uriesilor”, Panteonul de la Cascioarele, o vatra primara a civilizatiei. “La Cascioarele a inceput Istoria, care se trage de la Istru!”, spune Gheorghe Serbana. “Aici a existat o minunata civilizatie a zeilor tatani ai omenirii. Aici au fost gasite necropole de uriesi si pietre cu inscriptii ciudate, cu linii ce parca delimiteaza zone numai de stravechi stiute.

Cu aparatura moderna se poate constata o zona geoenergetica deosebita si o acustica nemaipomenita. Cine doarme noaptea aici, in zona Panteonului de la Cascioarele, aude clar si Soaptele oamenilor de pe malul celalalt al Baltii Izvorului Catalui”.”[25]

20. Scheletele de uriasi descoperite pe teritoriul Romaniei – ascunse de privirile oamenilor de catre autoritati ! Motivul ascunderii lor se face din cauza ca, acestea distrug definitiv teoria „evolutionismului a lui Darwin” ! Acestia erau stravechii atlanti !

Desi prin lume se vorbeste despre uriasi, oarecum deschis, dar nu prin mass-media ci mai discret asa, unele muzee chiar expunandu-le privitorilor, in Romania treaba sta altfel, aici desi s-au descoperit uriasi, schelete gigantice de-a dreptul sint ascunse privirilor oamenilor.

Acum o sa va intrebati: „de ce sa ascunzi niste schelete de uriasi?” cum de ce? pai daca arati oamenilor niste schelete ale unor umanoizi si nu piteo (adica maimute), demonstrezi inca o data, dar si mai veridic ca „teoria evolutionismului a lui Darwin” este o prostie, minciuna, propaganda si pacaleala, in care nici Darwin nu a mai crezut pe patul de moarte!

Nu exista nici o maimuta cu 46 de cromozomi cat are un om, nici macar 47, ci ele au doar 48 de cromozomi, cum au putut sa evolueze omul din maimuta in doar 1,8 milioane de ani, cand pentru a aparea acele mutatii genetice pe care le invoca „cercetatorii” este nevoie de 10 milioane de ani, si chiar si asa, cum puteau niste umanoizi gata evoluati din maimuta sa ridice piramidele din Gizeh, ca tare curios sint?

Stiu, mi se va spune „e un mister”, asta e o tactica sa-i zicem masonica de dezinformare, una este sa zici: „nu stiu cum”, insa sa admiti ca cei din vechime au fost evoluati tehnologic mai mult decat cei de azi, iar alta e sa minti cu nesimtire si sa sfidezi logica oamenilor spunandu-le ca: „omu se trage din maimuta”, deci compatibilitate cromozomiala nu are omul si nici maimuta si lucrul cel mai de pret al teoriei VERIGA LIPSA care nu a fost gasita pana acum, au incercat ei, s-au zbatut pe toate partile, dar nu au putut sa o arate, acea legatura din latul trofic al presupusei evolutii, deci in concluzie avem de-a face cu o FABULATIE ORDINARA despre care am scris aici -> http://www.departamentul-zero.ro/teoria-evolutionismului-lui-darwin-este-falsa-constructiile-megalitice-scheletele-de-uriasi-si-textele-antice-de-pe-aceasta-planeta-demonstreaza-asta.

1. URIASUL DE LA ROSIA MONTANA – UN URIAS DE 10 METRI INALTIME!Citez de pe site-ul sportul.ro un articol intitulat „O descoperire facuta in 2012 la Rosia Montana poate schimba tot ce stim despre istoria omenirii”:

„In februarie 2012, o echipa de geologi a facut sapaturi la Rosia Montana, in una dintre galeriile descoperite de agatarsi, acum 5500 de ani. Au gasit aici o bucata uriasa din piatra, cu o compozitie de 15% praf de granit, 30% wolfram si 55% pulbere de aur.

*Agatarsi au fost stramosii dacilor si au locuit in spatiul in care se afla acum Romania. Herodot a fost primul care a relatat despre acest popor enigmatic, format din oameni foarte luxosi, care se tatuau si purtau bijuterii din aur.

Lespedea care este perfect slefuita avea o lungime de 12 metri, o latime de 6 metri si o inaltime de 3 metri, cantarind cu aproximatie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decat a fost estimata “piatra femeii insarcinate” respectiv lespedea descoperita la Baalbek, numai aurul continut in ea reprezentand cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decat s-ar fi putut obtine prin reciclarea integrala timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Rosia Montana in urma exploatarilor aurifere, si de 150 de ori mai mult decat tot aurul extras de la suprafata si din toate galeriile de agatarsi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari si de romani la un loc.

Rosia Montana, pazita de giganti!
Ceea ce socheaza si mai tare este locul unde a fost facuta aceasta uluitoare descoperire. Lespedea a fost gasita in Galeria Hiperboreana, aflata pe Valea Cornei, sub satul Corna de la Rosia Montana. Acest loc a fost cercetat in urma cu 36 de ani iar datorita uluitoarelor descoperi arheologice si antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost inchisa si apoi sigilata la comanda Securitatii.

Minerii care au fost chemati sa sape in aceasta galerie au murit. Doar 4 oameni au mai ramas in viata. Unul dintre ei, Ion Mois, povesteste despre acea noapte pe care nu o va putea uita niciodata.

„Am gasit un os urias. Nu mai vazusem asa ceva”

„Poate ca nu trebuia sa zic nimic, ca doara am jurat la comunisti, dar eu ma trag de fel din Albac, chiar din neamul de moti al lui Avram Iancu, asa ca nu pot sa tac. Uite cum a fost: in iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul sef si am primit dispozitie sa redeschid, sa consolidez si sa electrific vechea galeria 13, ramasa inchisa inca de pe vremea austroungarilor, urmand ca dupa consolidare sa vina doi tovarasi geologi sa prospecteze. Galeria era veche, ramasa asa neexploata inca de pe vremea agatarsilor, care la vremea aceea scoteau din ea si prelucrau aurul si argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole inainte sa ajunga romanii stapani pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le placea lor sa le spuna. E drept ca se vad urme de cautare si din partea romanilor, dar este limpede ca ei s-au lamurit foarte repede si ca au abandonat. Lucrarile de consolidare si electrificare au durat aproape pana in vara lui 76 si am avut niste probleme cu golirea de apa a unei parti a galeriei care se inundase. Atat valvele din mina cat si electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor.

Tot atunci am gasit si un os spalat de ape, asa de mare, cum nu ne mai fusese dat sa vad niciodata. Nici ortacii mei nu mai vazusera. Dupa ce l-am aratat directorului minei acesta l-a predat securistului Intreprinderii Miniere de Stat Rosia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Ca unde era osul cand l-am gasit? Ca in ce pozitie? Ca cine a mai fost cu noi in mina? Ca cine mai stie de existenta lui? Cati am intrat si cati am iesit din sut in ziua aia? Ma rog, tot felul de intrebari aiuritoare ca sa ne sperie si sa ne faca sa tacem. Am tacut cu totii evident iar dupa ce ne-a pus sa semnam declaratiile, ne-au trimis inapoi in galerie. acasa n-am suflat o vorba. Mi-era frica pentru ai mei.

„Un schelet urias de 10 metri”

Atunci cand treaba noastra a fost terminata au intrat in mina doi oameni de la Bucuresti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu stiu, dar asaaa… ca la vreo saptamana, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tanar, cu o cicatrice la ochiul stang, care a zis ca e arheolog. La doua zile dupa el au venit o echipa intreaga de civili daar si cativa arheologi cu niste echipamente cam ciudate, impreuna cu un echipaj de Militie care a blocat accesul la galeria 13 si a inceput sa ne controleze noua legitimatiile la poarta. Dupa inca vreo luna jumate am fost chemati din nou, eu si ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidari si care deja semnasem declaratiile, sa caram sterilul din fundul galeriei 13 si sa-l scoatem cu vagonetele afara din mina.
Atunci am vazut grozavia. Arheologii scosesera la iveala din stanca un schelet urias, cam de 10 metri lungime, care zacea pe o parte cu picioarele stranse. Osul pe care il gasisem eu era legat cu o funda rosie si de-abia atunci am vazut ca era de fapt o vertebra. Mama da’ ce mai vertebra! Civilii se foiau de colo-colo! Unii isi notau cate ceva din ce ziceau arheologii, altii faceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densusianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare ca sa-si vada ala cu Densusianu de treaba, ca Densusianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu si cu securitatea.

„Scheletul asta pleaca la Moscova!”
Altul, si asta era arheologu cel tanar, ca l-am recunoscut dupa cicatrice, a scapat una cum ca scheletu ala era de hiperborean si ca ar putea fi chiar stramosul nostru! „ Nu se poate tavarisce! Ce hiperborean visezi!” – a racnit la el unul gras in haine de piele si cu accent rusesc! – „Omul se trage din maimuta! Unde ai mai pomenit tu maimuta de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul asta pleaca la Moscova!… Ia luati-l pa reactionaru’ asta d-aici! Bistro, bistro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toti. Doi gealati au sarit pe el, l-au legat si l-au tarat afara din mina. „Ia hai! Strangeti, impachetati in lazi si duceti totul la gara! Si daca mai sufla vreunul vreo vorba v-arunc kaghebeu-n ceafa! ” Tot pe noi a cazut magareata cu stransul si cu caratul.

S-a facut dimineata cand am terminat de impachetat, de carat si de urcat lazile in tren. Dar nici pe noi nu ne-au lasat sa mai mergem acasa. Ne-au suit in doua dube fara geamuri si ne-au dus undeva. Unde?, nu stiu…. Dar stiu ca am mancat bataie vreo saptamana incheiata si ca m-au pus sa semnez ca n-am vazut si ca nu cunosc nimic, ca am un unchi legionar care e bandit si impusca securisti prin munti si mi-au zis ca daca suflu vreo vorba imi salta nevasta si copiii iar pe mine ma baga in puscarie. Am semnat si am tacut, ce era sa fac…!? Nici cu ortacii mei pe care i-am intalnit din nou la mina nu am mai vorbit despre asta.

Ceva de bine totusi mi s-a intamplat dupa aceea. La o saptamana dupa ce m-am intors la mina, unul de-l aveam mereu coada dupa mine cand intram si ieseam din sut, a venit la birt si s-a asezat la masa mea. Cinstit sa fiu cand l-am vazut mi-a inghetat sangele in vine. „Uite Ioane, – mi-a zis -, si eu sunt mot ca si tine. Si tot ca si la tine, neam de neamul meu au fost baiesi la Rosia Montana. Am fost acolo cand s-a descoperit scheletul uriasului. Acum e la Moscova. Eu ca si tine am fost martor. Ia plicul asta si pastreaza-l ca pe ochii din cap. Inauntru ai poza. Sa stii de la mine ca acolo in galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, stramos de-al nostru. Pastreaza poza si arat-o nepotilor tai. Eu nu stiu daca scap pentru ca am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi astia din securitate care nu ne speriem asa de usor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu ma cunosti. Nu ti-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a ridicat si a iesit repede pe usa. Doar doua zile l-am mai vazut cum pasea ca o umbra in urma mea, apoi nu l-am mai vazut niciodata . Dar mai am in schimb poza cu hiperboreanul de la el”.

O descoperire asemanatoare a fost facuta si in Grecia, iar ramasitele gasite au disparut la fel de repede.”

2. GIGANTII DE LA NUCET 

Cea mai uimitoare descoperire din Romania, necropola de uriasi de la Argedava – Popesti-Novaci, este si cea mai tainuita. Este vorba de scheletele roz (ca in urma unei iradieri) a 80 de uriasi, apreciati de localnici ca avand o inaltime de peste 5 metri, deshumate la Nucet, de la Necropola Zeilor, din vestul cetatii. Necropola a fost pomenita pentru prima oara in 2003, la Congresul III de Dacologie, de catre profesorul de istorie si filosofie Gheorghe Bardan Raine si cercetatorul Gheorghe Serbana. O proba accesibila a acestor descoperiri este doar caseta video inregistrata la congres. COMPLEXUL DIN VALEA MORTII 
Dincolo de Ocean, autoritatile au asternut tacerea asupra “descoperirii secolului”, cum o denumise presa din 1947. In Desertul Colorado, in legendara Vale a Mortii, s-a descoperit un complex de 32 de pesteri ce se intind pe o suprafata de 180 de mile in care s-au gasit schelete umane ce depasesc 2,50 metri inaltime, imbracate ciudat, cu costume de piele, pantaloni bufanti, stransi la glezne si jachete lungi. Dr. Bruce Russell a fost primul cercetator care a rupt tacerea. Pe langa uriasi, s-au descoperit si ramasitele unor specii disparute, dinozauri, tigri preistorici, elefanti imperiali, expuse in nise, ca la muzeu. ORASUL SUBTERAN 
Legendele indienilor Paiute vorbesc de un adevarat oras subteran locuit de uriasi, legende confirmate de un miner. In urma surparii unui tunel, a cazut intr-o sala enorma, avand in mijloc o masa rotunda de piatra, cu tronuri de piatra si cu un sistem de conducte de piatra ce pareau a fi fost pentru iluminare cu gaz. Pe pereti, a vazut sulite de aur inscriptionate. A reusit sa iasa la suprafata prin niste tunele, iar locul de iesire parea a fi un doc, cam la jumatatea muntelui. Cercetatorii au confirmat ca, in antichitate, Valea Mortii a fost sub ape. CIMITIRE 
Profesorul Vine Deloria, de la Universitatea din Arizona, a acuzat autoritatile ca au asternut tacerea si asupra altor situri, cum ar fi tumulele din Arizona continand schelete de uriasi si de mastodonti. Sau, de asemenea, necropola din Cincinnati, unde au fost descoperite tablite cu inscriptii, spade, stofe, tumulele din Kentucky, Tennesse si Mississippi, toate continand schelete de oameni depasind 2,50 metri si artefacte inscriptionate cu scrieri nedescifrate. La Cayuga, Niagara, se afla “Cimitirul gigantilor”, descoperit in 1880, care a avut noua schelete masurand peste 2,70 metri. Smithsonian Institute a expus din toate aceste situri cateva artefacte, motivand ca scheletele s-au prefacut in pulbere. 3. SCHELETELE DIN PANTELIMON – POLOVRAGI
In Romania, schelete de uriasi au mai fost descoperite la Polovragi, in mai multe etape de sapaturi, finalizate pana in 1994, la Cetateni, doua schelete, deshumate in 2005, din dealul de sub manastirea Negru Voda. Nu s-au continuat cercetarile. Din Pantelimon – Lebada, in octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriasi. La Scaieni, necropola de uriasi a fost descoperita de localnici, in 1985. Au fost scoase doua schelete, dar situl nu a fost niciodata cercetat.
Pomeniţi de toate mitologiile lu­mii, uriaşii au fost una dintre cele patru rase de umanoizi de pe Pământ. Există multe zvonuri că ar fi fost găsite morminte ale unor asemenea fiinţe, dar nu a existat nici un om care să fi spus că le-a vă­zut cu ochii lui. Liber­tatea a mers pe ur­me­le u­riaşilor şi a gă­sit un om care a participat la săpătu­rile arheolo­gice de la Ar­gedava, judeţul Giurgiu. Io­niţă Florea (80 de ani) a văzut scheletele giganţilor. Iar arheologii ne-au explicat, de fapt, des­pre ce e vorba.

“Aici era Nucetul. Pă­rin­­ţii mei spuneau că în a­ceste locuri stăteau u­riaşii. Ei le spu­neau ji­dovi, că aşa îi nu­meau aici pe uriaşi. Cre­deam că sunt po­­veşti, dar am a­vut oca­zia să văd un sche­let”, spu­ne Io­ni­ţă Flo­rea, în vâr­stă de 80 de ani, din co­mu­na Popeşti, judeţul Giur­giu. Despre ce e vor­ba?
În nordul acestei lo­ca­lităţi a fost desco­perită, în anul 1926, o cetate dacică, ie­şită din co­mun prin mărime. Cel­ care a făcut săpături aici a fost arheologul Vasile Pârvan, care era convins că a gă­sit pri­ma capitală a lui Bu­re­bis­ta. S-au efectuat săpături în mai mul­te rân­duri, pâ­­­­nă a­proa­­­­pe de anul 2000. S-a dovedit în timp că a fost, în­tr-a­devăr, pri­ma cetate de scaun a lui Burebista, care a unificat apoi toate triburile dacilor şi a de­ve­nit un rege ce stăpânea aproa­pe jumătate din Eu­ropa.«Când găseam oasele, ne trimiteau acasă»
Ceea ce a frapat la Ar­ge­dava sunt informaţiile con­f­orm cărora în timpul săpătu­rilor arheologice s-ar fi des­co­perit sche­letele a 80 de uriaşi, adică uma­noizi î­nalţi de aproximativ 4 me­tri. Acest lucru s-ar fi în­tâm­plat prin 1946-1954. Informaţii despre sche­­­lete de uriaşi descope-rite pe teritoriul Româ­niei au mai existat. Dar până acum nu s-a găsit nici o persoană care să declare că le-a văzut. “Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat vreo 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie la acea vreme. Odată, după ce am săpat la o adâncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu – n.r.) foarte ma­re, cam de vreo două sau trei ori cât al unui om. Le-am spus arheolo­gilor. Seful era atunci Ro­setti (Dinu V. Rosetti – n.r.). Ne-a trimis imediat aca­să pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu. Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime. Când gă­seam oasele, arheologii ne tri­miteau a­casă, să nu ve­dem noi ce e acolo. Dar noi ve­deam, că nu eram orbi. Ei uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâ­na mea în 1950″, a spus Ioniţă Flo­rea.
La Argedava s-au mai găsit şi calendare solare asemănătoare cu cele de la Sarmizegetusa, dar care au dispărut, cu tot cu oasele de uriaşi, nu se ştie unde.”[26]

Preiau un articol de pe blogul iokronos.wordpress.com intitulat „Dacia/Daksha – Tara Uriasilor”:

„Lucian Cozma, autorul cartii ”Romania Secreta“, Editura “Obiectiv” Craiova, vorbeste, printre altele, despre acest subiect. In regiunile sit-ului arheologic Argedava, la Posesti, Costesti, Popesti, Scaieni, Nucet, osemintele preistorice au relevat existenta unei populatii compuse din fiinte gigantice. Stravechea populatie de giganti care a colonizat teritoriul Daciei preistorice, se regaseste in mitologia romaneasca, in folclor si, de ce nu, chiar si in istorie. Cum este cazul misteriosului domnitor Negru Voda si capitanii sai. Putini romani stiu, dar chiar si Mihai Viteazul, conform descrierilor contemporanilor sai, era un barbat masiv, impunator, de peste 2 metri inaltime! Zicem noi ca era, intr-adevar, un barbat bine facut, dar care nu depasea limitele normale de inaltime. Dar scheletele preistorice descoperite in variate locuri pe teritoriul Romaniei, demonstreaza existenta unei populatii autohtone bine inchegate. Nu este vorba despre cateva cazuri exceptionale, eventual patologice, gen “giganti hipofizari”, ci de un numar mare de persoane care aveau aceleasi trasaturi genetice, complet diferite de acelea ale populatiei umane de astazi. Inca din anii ’50, pe fondul industrializarii si al “urbanizarii” mediului rural, cu ocazia volumului foarte mare de sapaturi care s-au facut in mai toate regiunile tarii, din ratiuni industriale sau de gospodarire locala, au fost descoperite numeroase urme de schelete de dimensiuni foarte mari, ale unor oameni care masurau peste 2,5 m. In folclor, ei sunt numiti “ciclopi” sau “jidovi” si vom incerca sa vedem de unde au aparut ei si, mai ales, unde si cand au disparut. Arhaismul “jidov” nu a avut la origine intelesul pe care i-l da astazi DEX-ul, adica “evreu (popular si peiorativ)”. In trecut, cuvantul “jidov” insemna urias, gigant, dar nu orice om de mari dimensiuni, ci doar apartinatorii la o anumita populatie cvasimitologica despre care se stia din batrani ca ar fi trecut pe meleagurile tarii noastre intr-un trecut foarte, foarte indepartat. Dar cine erau ei si ce au cautat aici? Urmele arheologice ne duc departe in preistorie, cu multe mii de ani in urma, cand brusc apar acesti giganti care parca au venit sa formeze o colonie aici. Dar nu era vorba despre o colonizare masiva, ci mai degraba ocuparea anumitor obiective pe care ei le-au considerat importante: exploatari miniere, fabrici metalurgice si de procesare a materiilor prime/minereuri sau altfel de lucrari cu caracter militar, ori a caror utilitate nici macar nu o putem banui astazi.

Egiptul Antic – colonizat din Dacia!

Facand o serie de corelatii si punand cap la cap informatii bine documentate, am putea spune ca acum cateva zeci de mii de ani (20-30.000 de ani), s-a inregistrat pe glob o amplificare deosebita a activitatii vulcanice, cu repercursiuni foarte dure asupra regiunilor foarte active din punct de vedere vulcanic. Exact in acea perioada a avut loc o migratie nemaiìntàlnita a unui popor de giganti, venit dinspre cele doua Americi si care a intrat pe teritoriul masivului continent Euro-Afro-Asiatic, prima data prin Britania si Europa Centrala, iar ceva mai tarziu prin Extremul Orient, catre regiunea indo-tibetana. Migratia a fost partial cauzata de inrautatirea conditiilor climatice din regiunea relativ calda a Americilor, pe fondul intensificarii activitatii vulcanice si, probabil, din ratiuni de ordin politic ori social: conflicte, criza economica, etc. In mod cert, nu a fost o migratie masiva, dar, cu toate acestea, a avut o pondere importanta, din moment ce s-au descoperit, peste atatea mii de ani, vestigii impresionante: mine, cuptoare metalurgice, constructii megalitice, etc. Poate erau un fel de “colonii de munca”, deplasate in teritoriul Europei si Asiei, din ratiuni industriale si de comert, nu pentru colonizarea propriu-zisa a teritoriilor respective.

Mai tarziu, in urma cu 10-12.000 de ani, aceiasi colonisti, impinsi, de aceasta data, si de fenomenele catastrofale care au marcat inceputul sfarsitului ultimei glaciatiuni, au infiintat colonii si in nordul Africii, de pilda, pe teritoriul Egiptului preistoric. De remarcat ca la data la care “atlantii” au intrat pe teritoriul Egiptului, adusi de “pasarea” pilotata de Thot, ei deja colonizasera, de cel putin 10.000 de ani, teritoriul Europei Centrale, mult mai bogat in resurse naturale decat cel nord-african.

Subteranele Romàniei, opera uriasilor

Asadar, primele colonii ale “jidovilor” au fost realizate in Europa, ulterior aparand cele indo-tibetane si abia la urma coloniile nord-africane. Platon nu a preluat decat informatiile la care a avut el acces la acea data, mai precis cele legate de venirea “jidovilor” in Egipt, sub comanda lui Thot. In perioada cuprinsa intre 20-35.000 de ani, regiunea de uscat (la care se mai adauga si banchiza) care lega Europa de America de Nord, era inca intacta, facilitand transportul masiv de oameni si materiale. Odata ajunsi in teritoriul Angliei si Frantei de astazi, au facut diverse constructii pe care acum le consideram “bizare” si a caror utilitate nu ne este cunoscuta, asa cum este cazul celebrului “Stonehenge”, al carui vechime unii o estimeaza la circa 5.000 de ani. Datarea acestor constructii este nesigura la ora actuala, asa cum este si cazul marilor piramide din Egipt ( a caror data reala de edificare trebuie sa fie de ordinul a 10.500 – 11.500 de ani in urma) si aceasta deoarece popoarele care ulterior au mostenit aceste constructii, au realizat tot felul de modificari si amenajari la ele, dandu-le cel mai adesea o cu totul alta destinatie decat cea originara.

In urma cu aproximativ 12.000 de ani, glaciatiunea era pe sfarsite, incheierea sa fiind marcata de o serie intreaga de evenimente catastrofice. Atunci s-a produs si ultima mare migratie a gigantilor, care a durat aproximativ 4.000 de ani si a cuprins regiuni cum ar fi nordul Africii (Maroc, Egipt), Orientul Mijlociu (Iran, Irak, Liban si o parte din Turcia), Peninsula Iberica si din nou regiunea central-est-europeana, cuprinzand si teritoriul Romàniei de astazi.

Pe teritoriul Daciei, “jidovii” au facut prospectiuni si exploatari miniere si – se spune – constructii sau amenajari subterane de mari dimensiuni. La un moment dat, uriasii au disparut brusc din istorie, ca si cum s-ar fi volatilizat. In urma plecarii lor au ramas doar unele grupuri razlete care s-au statornicit in catune numai ale lor, cum ar fi cele enumerate la inceput, Posesti (Prahova), Scaieni (Buzau), etc.

Schelete iradiate!

Necropola de uriasi de la Argedava (Cetatea lui Burebista) a fost pomenita pentru prima data in anul 2003, la Congresul al III-lea de  Dacologie, de catre profesorul Gheorghe Bardan Raine si cercetatorul Gheorghe Serbana. Scheletele a 80 de uriasi fusesera deshumate la Nucet. Osemintele aratau ca era vorba despre fiinte umanoide cu o inaltime de aproximativ 5 metri. Lucrul cel mai ciudat, scheletele erau de culoare roz, ca si cum ar fi fost iradiate! Unica proba prezentata atunci (la congres) este o caseta video.

In 2004, pe teritoriul Indiei s-au gasit alte doua schelete de aproape 20 metri inaltime. Guvernul indian “a ingropat” repede evenimentul. La fel au procedat si americanii, dupa ce, in Desertul Colorado, au gasit mai multe schelete apartinand unor “oameni” de 2,5 m inaltime.

Romania este impanzita de schelete de uriasi. La Cetateni, in 2005, s-au mai gasit doua schelete gigantice, sub manastirea Negru Voda, La Pantelimon – Lebada, 20 de schelete, La Scaieni (1985), judetul Buzau, doua schelete, iar lista poate continua. La fel, autoritatile au preferat sa pastreze tacerea. In 2009, in cadrul emisiunii “Acces Direct” de la Antena 1, prezentatorul Madalin Ionescu a realizat o serie de materiale pe tema “Uriasii din Bucegi”. La un moment dat, a fost contactat telefonic de un personaj misterios care l-a avertizat, pe un ton oficial, sa sisteze dezvaluirile. In prima faza, jurnalistul s-a tinut tare, a prezentat publicului “amenintarea” inregistrata, dar in scurt timp emisiunea s-a axat pe subiecte mult mai nevinovate. In cateva luni, Madalin Ionescu a ajuns pe lista neagra a sefilor, fiind nevoit sa-si schimbe locul de munca.

Copiii zeilor

Va este cunoscut fragmentul din Biblie (Geneza) referitor la ingeri si femeile muritorilor. Ingerii, impreionati de frumusetea fiicelor oamenilor, au ales sa traiasca impreuna cu acestea si sa zamisleasca o rasa noua, cea a uriasilor. Dumnezeu s-a suparat tare pe grupul “razvratilor” si a decis sa le ucida progeniturile. Putem intelege de aici ca avut loc un razboi intre acolitii lui Luficer biblic si Dumnezeu Tatal, scrierile biblice completand foarte bine tabloul catastrofelor ce au lovit Terra in Era Vulcanica. In satul Scaieni (comuna Bozioru, judetul Buzau) cele doua schelete de uriasi au fost descoperite pe locul unde si acum se afla o livada de meri. Am vazut personal monumentul ridicat acolo, pe care se afla inscris un epitaf surprinzator. Citez din memorie: “In cinstea stramosilor nostri (…)“. Oamenii locului sunt zgarciti in declaratii. Unii se fac ca nu stiu nimic, altii incearca sa minimalizeze evenimentul. Iata declaratia unui localnic: “Am luat un femur gasit acolo si l-am pus pe lungimea piciorului meu. Imi ajungea pana la sold, dar mi s-a spus (?!) ca, probabil, apartinuse unui om foarte inalt“. Orice antropolog ar depune marturie ca, de fapt, scheletul apartinea unei fiinte umanoide de cel putin 3 metri inaltime, dat fiind ca si craniul era de doua ori cat un craniu uman obisnuit. Ce s-a intamplat cu osemintele gigantice, satenii nu stiu exact. Unii spun ca ar fi fost din nou ingropate, de aceasta data langa bisericuta din Vavaluci, altii zic ca au fost duse la Pitesti (?!).

O alta marturie interesanta apartine unui sibian: “In apropierea satului nostru se afla o ridicatura numita Dealul Uriasului si chiar are forma unui om urias intins pe spate! Bunicul imi povestea ca se stie din mosi stramosi ca acolo ar fi ajuns un urias ranit (?!). Era bland asa ca oamenii locului s-au apropiat de el, in special copiii carora le povestea multe lucruri. A murit din pricina ranilor, iar satenii l-au acoperit cu pamant chiar in locul unde si-a dat duhul”.

Sa fi avut loc aici o batalie infioratoare? In Subcarpatii Buzaului exista un spatiu sub forma de crater, unde, spun specialistii, s-au gasit urmele unei explozii atomice, cu o vechime de cateva mii de ani.”[27]

Tartarii din Munţii Buzăului şi osemintele de la Scăieni

Articol preluat de pe site-ul de stiri rtv.net:

„Legende despre uriaşi întâlnim şi în Munţii Buzăului, la Scăieni. Aici, în cel mai vechi sat din zona Boziorului, au fost descoperite schelete umanoide care măsurau peste 2,4 metri. Ceea ce a frapat în mod deosebit era dimensiunea craniilor, care erau cât „dovlecii de prăsilă”.Descoperirea a fost făcută absolut întâmplător, când oamenii au vrut să planteze o livadă de meri pe o colină din zonă. Scheletele erau intacte, iar lângă ele au fost găsite mai multe fragmente de oale.Oamenii au continuat să sape şi au dezgropat câteva schelete, dar apoi au decis să lase restul mormintelor intacte şi au încercat să sape printre ele. Ei sunt convinşi că scheletele descoperite aparţin uriaşilor despre care vorbeau legendele din bătrâni.În vechime, cu mult înainte ca localitatea să fie atestată, se spune că zona Boziorului era locuită de uriaşi sau „tartari”. Legenda spune că aceştia ar fi construit două subterane sub nişte stânci enorme şi că tot ei ar fi sculptat Stâlpii Tainiţei, de pe muntele cu acelaşi nume, zonă în care nu poate ajunge picior de om în zilele noastre. De asemenea, pe muntele Tainiţa există un loc unde în stâncă sunt săpate „scaune” domneşti a căror origine este inexplicabilă pentru localnici, deoarece se află, de asemenea, la înălţimi foarte mari şi în zone inaccesibile.Legenda tartarilor este susţinută şi de Herodot, care amintea despre ei ca despre un trib nobil şi glorios. Numiţi şi „teutari” sau „titani”, aceştia erau, relata Homer, „favoriţii zeilor”, deoarece „întreceau pe toţi oamenii în înălţime, forţă şi frumuseţe”. Ei au ridicat altare imense pe care aduceau ofrande zeilor, dar şi construcţii sub formă de turnuri şi fortificaţii ciclopice de apărare, după cum spunea Aristotel.Uriaşii din Ţara HaţeguluiŢara Haţegului este şi ea plină de legende despre uriaşi. Se spune că în zonă două fete de uriaşi au ridicat cetăţi, una la Deva, una pe vârful muntelui Retezat. Cum cea de pe munte era mult mai frumoasă, cealalată fată de uriaş s-a supăart şi a aruncat cu un fier de plug, distrugând cetatea „rivalei” sale şi retezând, totodată, şi vârful muntelui despre care se spune că atunci şi-a primit şi numele.La începutul secolului al XX-lea, în depresiunea dintre Petroşani şi Deva s-au găsit câteva schelete despre care s-a crezut că aparţineau uriaşilor. Baronul ungur Franz Nopcsa, care studiase ştiinţele naturale la Viena, a fost interesat de descoperiri şi a cercetat oasele găsite de ţărani, însă a stabilit că acestea aparţineau însă unor dinozauri pitici.Secretul uriaşilor din BucegiDupă cum a reieşit şi din povestea scheletelor gigantice descoperite la Argedava, autorităţile au părut mai mereu secretoase în privinţa uriaşilor.În 2009, echipa emisiunii „Acces Direct”, difuzată de Antena 1, a realizat o anchetă pe tema uriaşilor din Bucegi. După mai multe dezvăluiri privind o reţea de tunele subterane imense care s-ar regăsi în zonă, la redacţie s-ar fi primit un telefon de ameninţare, a cărui înregistrare a fost făcută publică în cadrul emisiunii. Un bărbat misterios le-a „recomandat” jurnaliştilor să sisteze dezvăluirile, deoarece au intrat „într-un joc periculos”. „Nu mai vorbiţi despre Bucegi. Sunt informaţii care trebuie să rămână la nivelul unor structuri şi nu trebuie făcute publice. Să nu vă doriţi să ne cunoaşteţi, să daţi interviuri la noi. Atât am avut de spus”, a fost mesajul transmis jurnaliştilor.În Romania, schelete de uriaşi au mai fost descoperite la Polovragi, la Cetăţeni (2005), sub mănăstirea Negru Vodă, personaj despre care se spune că avea el însuşi o statură impunătoare şi că îşi ţinea consfătuirile cu căpitanii pe „scaunele” domneşti săpate în stâncă la Scăieni. Şi în Pantelimon – Lebada, în octombrie 1989, au fost scoase din pământ 20 de schelete de uriaşi, dar în niciunul dintre cazuri cercetările nu au fost continuate.Legenda lui Gogea Mitu, „Goliat de România”Dincolo de toate legendele cu uriaşi, în România a trăit un personaj cu genă de gigant. Toată lumea a auzit cel puţin o dată de Gogea Mitu, cel mai înalt român cunoscut vreodată.Născut Dumitru Goagă, pe 14 iulie 1914, la Mârşani, el a murit însă la numai 22 de ani. Avea 2,42 metri, iar datorită înălţimii sale a devenit celebru în toată lumea. După ce a lucrat o perioadă la Circul Globus, care îl prezenta drept „omul care îndreaptă fierul”, datorită forţei foarte mari conferite de statura sa, tânărul a fost remarcat de un fost boxer care l-a convins să urce în ring. Era anul 1934 când a început să înveţe tainele sportului cu mănuşi, iar primul său meci a avut loc pe stadionul Venus, unde s-au strâns mii de oameni pentru a-l vedea pe „Goliat de România„. Nu a apucat să boxeze decât doi ani, pentru că s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală care l-a ucis la numai 22 de ani. Cel puţin asta este varianta oficială, pentru că au fost voci care au susţinut că de fapt ar fi fost otrăvit de oameni geloşi pe succesul său.O rudă îndepărtată a lui Gogea Mitu povestea în 2005 pentru Jurnalul Naţional că în familia Goagă s-a mai născut un băiat cu genă de uriaş, însă acesta a murit la vârsta de 7 ani, când măsura deja 1,80 metri.Ani de zile, însă, a circulat legenda potrivit căreia Gogea Mitu ar fi fugit în munţi, sătul să tot fie privit ca o ciudăţenie a naturii şi întors pe toate feţele de cercetătorii vremii care încercau să descopere misterul înălţimii sale impresionante.Povestea spunea că tânărul a decis să fugă în munţi, iar un prieten l-a ajutat să dispară. Ca ultimă rugăminte la despărţire, Gogea Mitu l-a rugat pe tovarăşul său să-i aducă logodnica pentru a-i spune „adio”, iar la ultima întâlnire cu femeia iubită, acesta a urcat-o pe maşină pentru un ultim sărut şi i-a spus să nu-l mai aştepte şi să-şi refacă viaţa, pentru că nu mai vrea să fie privit ca un monstru.”[28]

Acestea fiind spuse: vedem cat de fabuloasa este istoria Romaniei (Daciei) la nivel mondial si de ce Iluminatii au insistat la distrugerea acestei tari cu ajutorul din interior, acordat de majoritatea politicienilor ce ne-au condus.

21. Sala Bilelor din Pestera Tausoarelor – contine inregistrari de sunete stravechi ale oamenilor ce sunt auzite ! Pestera mai este cunoscuta si pentru fenomenele paranormale de teleportari ce au fost consemnate !

Pesterile de pe teritoriul Romaniei au diverse povesti cu iz paranormal, astfel incat se poate scrie o adevarata enciclopedie, pastrand astfel proportia informatiilor. Pestera Tausoarelor, este in acest caz, un exemplu ca, in vechime, cei care au trait aici, au lasat diverse tezaure informationale, pe care noi sa le accesam, asa cum s-a intamplat cu tezaurul din interiorul Masivului Bucegi, acea Sala a Proiectiilor descoperita in August 2003. Daca in Bucegi avem Sala Proiectiilor, aici, in Pestera Tausoarelor, se pare ca avem Sala Sunetelor ! Peştera Tăuşoare este cea mai adâncă peşteră din România. Are 20 de kilometri de extindere a galeriilor, pe o diferenţă de nivel de 413, 5 m.

ef6f50ad9ab427ae63cad90e33209504 pestera_tausoarelor_0004 Pestera-Izvorul-Tausoarelor Pestera-Tausoare2 poza_generale_48 Tausoare 02

Majoritatea oamenilor adanc inradacinati in viata agitata de zi cu zi, nu mai au interes de a studia aceste aspecte profunde din istoria noastra. De pe pagina Efemeride.ro aflam mai multe despre fenomenele din aceasta pestera:

„Descoperită în 1955 de învăţătorul Leon Bârte, peştera de la Izvorul Tăuşoarelor nu a întârziat să suscite interesul specialiştilor speologi şi din domeniile conexe, datorită caracteristicilor bizare pe care le deține. Peștera este situată în sud-vestul Munților Rodnei pe versantul stâng al al Văii Izvorul Tăuşoarelor, la o altitudine de aproape 1000 m.

Prima descoperire ciudată a fost efectuată de învățătorul Marin Teodoru în 1967. Acesta a remarcat în camera care poartă numele de Sala Ursului trei nișe de 15 cm, dispuse în formă de triunghi, având o distanță de un metru și jumătate între vârfuri. Dacă primele două aveau o adâncime de aproximativ 35 cm, a treia părea să nu aibă capăt. Din acel moment au început să se nască diverse ipoteze în mintea învățătorului. Era convins că dincolo de acel perete se află o cameră secretă sau poate chiar mai multe. Marin Teodoru a astupat cele trei găuri cu pietre și călcare de teamă că cineva să nu le descopere și să înceapă săpăturile, astfel Peștera Tăuşoarelor distrugându-se.

După mai mulți ani de cercetare, s-a vehicul cum că Marin Teodoru ar fi descoperit o mică galerie de trecere și ar fi ajuns în camerele ascunse ale peșterii. Bătrânul nu a vrut niciodată să dezvălui ceea ce descoperise dincolo de pereții Peșterii Tăuşoarelor, dar s-a vehiculat ideea descoperirii unui adevărate civilizații. Învățătorul a păstrat tăcerea de frica comuniștilor, dacă aceștia ar fi aflat cu siguranță că ar fi distrus totul.

Marin Teodoru nu s-a mai putut abține și a publicat o carte, în 1978, care conținea anumite povestiri fantastice. Se spune că toate au fost inspirate din ceea ce a descoperit dincolo de pereții groși ai peșterii și că ar fi transformat această informație în povestiri fantastice. Bătrânul a mai lăsat în urma sa și un manuscris pe care trebuia să-l publice familia după moartea sa, dar un incendiu l-a mistuit. Și astfel, toate secretele Peșterii Tăuşoarelor au mers cu Marin Teodoru în mormânt.

Schelete de urs !

După descoperirea lui Marin Teodoru, a urmat o alta fascinantă. Speologii au găsit în Peștera Tăuşoarelor scheletele a două specii de urs: ursus arctos și ursus spealeus. La prima vedere se părea că cele două specii au conviețuit în galeriile peșterii, fapt aproape imposibil în natură. Interesant mai este și că cele două schelete au fost descoperite în părți opuse ale peșterii, adică partea de nord spre nord vest și sud fiind ocupată de ursul arctos și cea de nord spre nord est și sud, de ursus spealeus. În plus, oasele urșilor morți erau dispuse în formă de cerc, ceea ce i-a împins pe speologi să creadă că cineva, cu un anumit scop, le-a așezat acolo.

Bilele din Peștera Tăuşoarelor !

Această peșteră este singura din lume care are încastrate în pereți și podea o serie de bile. Nu se știe cum s-au format și nici motivul, dar aceste bile au creat diverse întâmplări de-a lungul timpului. O altă ciudățenie a lor este faptul că în anumite momente emit anumite murmure provenit din neant. Dacă stai cu urechea lipită de o bilă poți să auzi oameni vorbind, dar niciodată nu vei înțelege limbajul lor.

Peștera Tăuşoarelor !

Ciudățenia bilelor a născut teoria conform căreia ele ar fi un fel de tranzistori care transmit anumite voci. Speologii care au avut ocazia să cerceteze peștera susțin că nu întotdeauna se aud acele zgomote și dacă eşti atent poți distinge voci de bărbați, femei și chiar copii.

Un eveniment imposibil de explicat s-a petrecut în vara anului 1987, când un bărbat din Timișoara, fiind fascinat de misterul bilelor, s-a furișat în peșteră cu un casetofon pentru a înregistra murmurele. Când noaptea s-a lăsat, murmurele s-au intensificat în intensitatea și bărbatul a leșinat de frică. Când s-a trezit de dimineață se afla în fața peșterii doar că era de fapt o altă peșteră, cea a Ialomiţei din Bucegi. Era înfășurat în pătura pe care adormise și a fost trezit de un călugăr care trecea prin zonă. Călugărul nu s-a arătat uimit de povestea bărbatului și a încercat să-i explice că prin ceea ce a făcut a trezit mânia forțelor din lumea de dincolo.

Bărbatul s-a întors la Peștera Tăuşoarelor, dar nu și-a mai găsit casetofonul. Fascinat, speriat, dar și uimit de pățania sa, timișoreanul a crezut că aceste bile misterioase sunt de fapt un sistem de teleportare, pentru că altfel nu se poate explica pățania sa.

În urma întâmplărilor bizare s-a hotărât ca peștera să fie scoasă din circuitul turistic. Această măsură este bizară în condițiile în care atât de multe lucruri fascinante sunt legate de această peșteră. Probabil că adevărul este ascuns de speologi din motive greu de înțeles.”[29]

De pe publicatia Secretele Femeilor aflam si alte informatii:

“Tata povestea ca a luat bastonul de care se folosea si l-a bagat pe nisa, dar nu i-a dat de capat. A fost convins ca dincolo de acel perete se mai gaseste ceva”.

Cu toate acestea, domnul Teodoru nu a spus nimic despre descoperirea celor trei nise pe care, mai mult, le-a astupat cu pietre si calcare din pestera.

“Se temea sa nu le vada si altii si sa sape acolo, sa distruga pestera. Pentru ca el era convins ca in partea cealalta se ajungea printr-o galerie pe care a cautat-o cativa ani buni”.

In cele din urma a gasit o mica galerie subterana de trecere. Ce a vazut domnul Teodoru in pestera, nu se stie. Nu a vrut sa le povesteasca nici macar copiilor sai.

“Ne-a spus doar ca pesterile din munti ascund adevarata civilizatie. Parea de-a dreptul fascinat de ceea ce vazuse acolo. La un moment dat nu a mai rezistat si a scris o carte pe care a publicat-o inca prin 1978. Doar ca era scrisa sub forma unor povestiri fantastice. Spunea ca nu vrea sa afle comunistii ce e acolo, ca ar distruge totul. A lasat in urma lui un manuscris pe care trebuia sa il publicam noi peste mai multi ani, cand romanii ar fi fost in stare sa inteleaga unele lucruri”.

Dar manuscrisul a pierit intr-un incendiu care a distrus casa la cateva saptamini dupa decesul domnului Teodoru, fara ca cineva sa fii aflat secretul pesterii.

Sanctuar primitiv sau intamplare ?!

Ceea ce i-a uimit pe primii speologi a fost descoperirea unor schelete de ursi din doua specii: ursus arctos si ursus spealeus. Cele doua specii se pare ca au convietuit impreuna in acele galerii subterane, lucru care contravine tuturor cunostintelor despre aceste doua specii.

In plus, oasele erau dispuse intr-un mod ciudat, circular, partea de nord spre nord vest si sud fiind ocupata de ursus arctos si cea de nord spre nord est si sud, de ursus spealeus. Cum este putin probabil ca ursii sa fii murit intamplator in acele pozitii, se presupune ca ei au fost asezati de cineva intr-un anumit scop. Arheologii spun ca poate fi vorba despre un cult al omului primitiv inchinat ursului.

Dar chiar si aceasta ipoteza pare subreda in fata existentei celor doua specii alternativ asezate. Aproape imediat dupa descoperirea ei pestera a fost inchisa circuitului public, vizitarea acesteia putindu-se face doar cu acceptul unui custode care indruma turistii sau alti doritori sa viziteze locul. Unii spun ca in felul acesta s-a incercat ascunderea anumitor galerii si sali care nu trebuiau vazute de public si nici facute cunoscute, ca vizitatorii trebuiau indepartati de anumite locuri din pestera, sub aspectul indrumarii.

Bilele de Tausoare !

O alta descoperire bizara o constituie “bilele de Tausoare”, despre care nimeni nu poate afirma cu exactitate cum s-au format. Bilele se gasesc incastrate in peretele calcaros si in podeaua partii din pestera careia i-au imprumutat numele, Sala Bilelor.

Unii dintre cei care au vizitat locul afirma ca uneori, daca asculti atent, poti auzi murmure ce par a veni din interiorul bilelor. L.T., speolog, afirma:

“Prima data cand am auzit murmurele eram cu alti doi colegi. Am crezut ca vorbesc ei, iar ei au crezut ca vorbesc eu. Apoi am crezut ca dincolo de perete mai e cineva si ca se aude ecoul. Numai ca, lipindu-mi urechea de mai multe bile, am constatat ca murmurele sunt diferite, nu apartin acelorasi persoane. Ca si cum fiecare din acea bila ar fi un tranzistor si ar transmite posturi diferite de radio. Niciodata nu am putut descifra ceva clar in acele murmure, dar sigur erau omenesti, pentru ca se auzeau si barbati si femei si chiar voci de copii. Numai ca nu intotdeauna se aud acele zgomote. In 21 de vizite pe care le-am facut acolo, de-a lungul anilor, uneori de mai multe ori pe an, le-am auzit doar de cinci sau sase ori”.

Unii, mai reticenti la spusele domnului L.T., afirma ca murmurele, sunt in fapt zgomotele produse de riurile subterane de acolo si care dau impresia unor dialoguri. Dar ipoteza cade intrucit zgomotele s-ar auzi permanent, nu doar din cand in cand.

“Am ispitit forte mai presus de intelegerea oamenilor” !

Domnul G. S. din Timisoara a fost martorul unui eveniment pe care nici acum nu si-l poate explica. Intr-o seara de august a anului 1987, domnia sa s-a strecurat, efectiv in Sala Bilelor. Auzise despre murmurele de acolo si era convins ca numai noapte pot fi auzite. Era pregatit si cu un mini-casetofon Sharp ca sa inregistreze orice zgomot.

“M-am infasurat intr-o patura si am asteptat pe intuneric. Si la un moment dat le-am auzit. Am dat drumul la casetofon”. Murmurele se inmulteau si cresteau in intensitate, acoperind toata sala. Indraznetul a fost cuprins de panica si… a lesinat. Cand s-a trezit era dimineata si se gasea in fata pesterii.

“Dar ciudatenia vine de acolo ca nu eram la pestera mea ci la cea a Ialomitei, din Bucegi. Cand m-a vazut calugarul care avea o chilie in gura pesterii, a fost uimit. Nu intelegea ce e cu mine infasurat in patura si lungit in fata pesterii. Am incercat sa-i explic si a inceput sa rida.

Dar nu radea ca nu m-ar fi crezut, ci pentru ca lui i se parea ceva normal. Atunci mi-a povestit parintele Teofil – asa il chema, Dumnezeu sa-l ierte – despre vocile din pesteri si despre faptul ca eu, in infumurarea mea am ispitit forte mai presus de intelegerea oamenilor”.

De casetofon nu a mai dat, chiar daca s-a intors in ziua urmatoare la Tausoare. Poate ca l-a luat un turist, bucuros ca pestera i l-a dat cadou. Sau poate ca s-a pierdut pe drumul dintre Rodna si Bucegi. Domnul G.S. este convins ca acele bile sunt, in fapt, un dispozitiv de teleportare.

“Altfel nu pot sa-mi explic cum am ajuns intr-o clipita la o distanta atit de mare. Timpul o sa-mi dea dreptate”.

Cu toate acestea, chiar daca de atunci a mai incercat de citeva ori experimentul, nu a mai auzit nici murmurele din sala si nici nu s-a mai trezit cine stie pe unde. Multe sunt pesterile pe care speologii – si nu numai ei – incearca sa le scoata din circuitul turistic. Ei afirma ca pentru a proteja acele comori inestimabile. Si sunt de acord ca multi turisti nu au respect pentru acele tezaure naturale fantastice ascunse in adincurile pesterilor.

Cu toate acestea, uneori protectia depaseste o anumita limita si ajunge pana la a ascunde unele descoperiri care ar trebui cunoscute de toata lumea. Pentru ca nu o data, acolo, in subteran, se gaseste istoria trecuta si viitoare si radacinile noastre spirituale.”[30]

22. Limba Romana cea mai veche limba vorbita in Europa

Ideea principală, subliniată în nişte studii foarte competente ale unor lingvişti autohtoni, dintre care unul face chiar notă aparte, este că limba română reprezintă limba primordială, practic singura limbă din Europa.

Cine să se se gândească la faptul că limba română este limba de origine a tuturor indo-europenilor?

“Concepţiile” universitare, care în realitate sunt adevărate dogme, s-au impus foarte repede şi au format un fel de baraj în faţa informării corecte a publicului. Câţiva “istorici” şi “lingvişti” de carieră au impus o linie de gândire şi cunoaştere care acum este ca o pecete asupra adevărului şi trebuie îndepărtată. Apoi mai este vorba despre superioritatea “afişată” de marile state sau culturi ale Europei, care nici măcar nu iau în consideraţie posibilitatea ca civilizaţia primordială să-şi aibă de fapt sălaşul în spaţiul carpatic, exact pe teritoriul României. Pe lângă faptul că este o problemă de snobism, ea arată şi o anumită teamă ascunsă faţă de consecinţele recunoaşterii unui astfel de lucru.

Gânditi-va ce ar însemna aceasta pentru orgoliul şi “măreţia” unor mari imperii sau tradiţii culturale; cum ar mai explica guvernanţii respectivelor popoare istoria şi “mândria” lor naţională, care nu de puţine ori a stat la baza obţinerii unor mari avantaje economice, de influenţă diplomatică şi chiar teritorială? Pentru aceste popoare, în special, recunoaşterea unui astfel de fapt ar fi un adevărat dezastru, o prăbuşire a “demnităţii” de stat, un fapt inacceptabil. De aceea, în majoritatea cazurilor, dar mai ales a celor “sensibile”, istoria intră pe un făgaş fabricat, fals, pentru a servi interese mult mai mari.

Dacă va uiati în orice dicţionar de limba română, vei vedea că aproape oricărui cuvânt i se găseşte o “influenţă”, o “derivaţie” dintr-o altă limbă, considerată mai veche şi mai autoritară. Această inversiune a valorilor este incredibilă,dar ea dovedeşte în primul rând dogma de care vorbeam şi apoi o analiză superficială a problemei.

Inapoi la originea cuvintelor!

De exemplu, cuvântul “x” se găseşte şi în română, dar şi în germană. Cine a dat cui? E uşor să se spuna că românii sunt proşti şi că tot timpul au luat de la alţii. Asta e chiar modalitatea la care se apelează în dicţionar. Dar uite că a fost descoperit un element foarte important de structură în limba română, care demonstrează contrariul, adică adevărul.

Elementul inseamna că o limbă este caracterizată de două aspecte fundamentale: ea trebuie să aibă o organicitate proprie şi trebuie să aibă, de asemenea, radicali proprii.

Adică limba respectivă îşi explică orice element din resursele ei proprii, fără să facă apel la alte limbi sau influenţe. Iar radicalul este asimilat întotdeauna cu un element de bază, cu ceva primordial de la care s-a pornit şi de la care s-au format familiile de cuvinte. Din ce se cunoaşte până acum, limba română este singura care prezintă aceste caracteristici esenţiale. Asta face să avem o complexitate unică a limbii populare şi, ceea ce este cel mai important, aceasta se bazează pe radicalii ei proprii, adică pe rădăcinile de la care s-a format limba.

Limba franceza saraca in radicali lingvistici!

Prin comparaţie, în multe dintre celelalte limbi moderne – dintre care franceza este un bun exemplu – există o mare sărăcie de termeni proprii care să le exprime ideile, tocmai pentru că limbile respective nu au o bază a lor proprie. Dar bineînţeles că acest lucru este trecut sub tăcere sau pur şi simplu ignorat.

Aceste limbi (ex. franceza) nu au rădăcini de bază, ele nu se găsesc în resursele lor lingvistice. Nu există aceste particule esenţiale de la care a pornit formarea familiilor de cuvinte. Dar în limba română le găsim. De exemplu, radicalul bor, care nu există în altă parte, a generat aproape 500 de cuvinte. La fel şi radicalul ma, care, deşi a generat mai puţine cuvine, este de asemenea foarte important. Nu se cunosc alte cazuri de o importanţă mai mare.

Din radicalii lingvistici se formeaza cuvinte

S-au format chiar familii de cuvinte împărţite pe categorii care ţin de utilităţi imediate, cum ar fi digestia, depozitarea. Metoda cu radicalii permite să se descopere care este limba de bază care a dus la apariţia unui cuvânt într-o limbă sau alta. Aşa s-a văzut că limba română stă la baza tuturor limbilor indo-europene. Asta este într-adevăr o “lovitură”, dar toţi caută să o evite.

Ei vor spune că, poate nu acela e radicalul pentru cuvântul sau familia respectivă de cuvinte. „Poate că l-ai tras tu să devină aşa”. Insa nu au cum să facă asta, pentru că acel radical este chiar rădăcina fundamentală în limba ţărănească. Doar limba ţărănească populară este cea autentică. Radicalul bor are semnificaţia de gaură: bortă, burtă şi aşa mai departe. De exemplu, cuvântul borcan, care implică de asemenea un spaţiu gol, o deschizătură, se zice că vine din limba bulgară.

Limba bulgara alta limba saraca in radicali lingvistici!

Care este familia de cuvinte în limba bulgară, câte cuvinte au ei în familia care derivă din bor? Poate zece. În condiţiilea acestea, practic ele nici nu există faţă de cele aproape 500 care au fost identificate în limba română.

Situaţia este chiar comică: nu doar că acest cuvânt din română – şi am dat doar un exemplu – nu provine din limba bulgară, dar este chiar invers, adică ei l-au luat de la noi, pentru că noi suntem cei care avem sute de derivaţii ale rădăcinii. Ţăranii noştri nu făceau congrese să inventeze cuvintele.

Au pornit de la radicali monosilabici: ma, la, ta, ba şi alţii. Pe măsură ce obiectele de activitate şi lucrurile se adăugau în universul în care trăiau şi activau, ele trebuiau să fie numite şi oamenii de atunci făceau asta în general pe baza a ceea ce deja era cunoscut.

Nu era vorba despre vreo ştiinţă în a inventa sau a compune cuvintele, ci mai mult despre specificul vibratoriu al acelui lucru, pe care oamenii străvechi îl simţeau mult mai clar decât cei din prezent.

Diferenţa de concepţie şi spiritualitate între atunci şi acum este imensă.

Nu exista „dezacord” pentru limba. Asta e doar o inventie pentru a impune dogma autoritara a lingvistilor

Ţăranii vorbesc şi stâlcesc cuvintele cum vor ei, pentru

că în limba română sensul se păstrează. De fapt ei nu stâlcesc cuvintele, pentru că ce vorbesc ei este un grai, nu o limbă. Graiul are un înţeles mai complex decât o limbă vorbită, este mai nuanţat, mai legat de origini. Aşa ceva se explică numai dacă există o organicitate proprie a limbii, numai dacă ea există la modul fundamental prin ea însăşi. La fel şi în ceea ce priveşte topica în frază: în română poţi să întorci cum vrei cuvintele şi să le pui în orice ordine, pentru că până la urmă sensul nu se schimbă. Asta nu se întâlneşte la alte limbi. Doar de când există limba literară a apărut şi conceptul de dezacord.

Interesul ocult de a distruge limba populara (veche)

Trebuia să existe o aşa-zisă limbă “comună” tuturor locuitorilor care alcătuiau un popor, pentru că până atunci, pe suprafaţa ţării respective existau foarte multe dialecte şi oamenii nu se puteau înţelege de la o regiune la alta. Când statele au început să se centralizeze, acest aspect a început să creeze probleme de ordin administrativ, pentru că era dificil să coordonezi şi să te faci înţeles în zeci de dialecte sau idiomuri, adică în limbi de comunicare diferite.

Toate au o origine comuna!

Ele au o origine comună, dar aceasta a fost estompată în timp pentru că dialectele nu sunt organice, nu se explică prin ele însele, ci se bazează întotdeauna pe ceva care a fost iniţial. Din această cauză, în timp, ele se disipează, se îndepărtează de starea originară care a stat la baza formării lor. Nici un dialect nu se explică prin el însuşi, ci toate se explică unele prin altele. La un moment dat aceasta creează probleme, şi atunci au venit şi au realizat într-un mod artificial o limbă aşa-zis literară, pe care au impus-o oficial. Adică puteai să-ţi vorbeşti dialectul, dar trebuia să cunoşti şi limba literară. Este cazul limbii franceze, al limbii germane, al limbii engleze şi aşa mai departe. De multe ori a trebuit ca limba literară să fie impusă aproape cu forţa, pentru că era “limba regelui”, iar cine nu o vorbea, nu era văzut bine.

Au învăţat treptat. Mai întâi a învăţat Curtea Regelui, apoi s-a impus în şcoli, universităţi, în mediile ştiinţifice, şi pe urmă s-a răspândit tot mai mult, la toate nivelurile populaţiei. Francezii îşi au limba nouă doar de două sute şi ceva de ani.

Guvernul greciei dorea sa impuna o limba oficiala. Dar nu poate!

Este celebră încercarea guvernului Greciei de a impune o limbă oficială, diferită de limba populară a grecilor, care se numeşte demotiki. Au încercat să alcătuiască o limbă artificială, katarevoussa, care e un dialect pe care l-au făcut să semene cu greaca veche, pentru a se legitima că sunt urmaşii vechilor greci. Au făcut eforturi uriaşe în bani să-i înveţe pe oameni şi pe copii în şcoli, dar n-au reuşit să impună o altă limbă. Francezii au reuşit, dar la ei procesul a fost diferit. Ei nu au înlocuit un dialect cu un alt dialect, ci au stâlcit limba normandă, ea însăşi un dialect.

Latinizarea dacilor si etnogeneza poporului roman – cea mai mare pacaleala istorica data romanilor. Noi nu sintem urmasii romei!!!

Asta este o chestiune sensibilă pentru mulţi, cu latinizarea noastră. În primul rând, latina este o limbă pentru consemnare în scris, e o limbă cărturărească, artificială, făcută. Dar poporul roman vorbea ceea ce azi se numeşte latina vulgaris, care de fapt era limba românească ţărănească, cea originară, primordială. Localnicii romani nici nu înţelegeau latina aşa cum e cunoscută ea astăzi,adică cea scrisă, pentru că aceasta fusese făcută tocmai pentru a îndepărta nobilii de vulg, pe cei bogaţi de cei săraci.

Latina vulgaris era romana veche!

în realitate ea este limba română străveche. Ei nu pot spune asta, nici măcar nu le trece prin cap, dar până la urmă vei vedea că această idee se va impune. Nu se poate altfel, pentru că este adevărată. Limba europeană comună este limba ţărănească românească. Nu există limbă ţărănească în altă parte; aproape toate familiile de cuvinte din celelalte limbi provin din rădăcinile lingvistice ale limbii române. De aceea se spune că este limba primordială, limba matcă a tuturor limbilor indo-europene.

Iar limbile moderne sunt de fapt surogate ale limbii române

De ce să te străduieşti să faci o limbă oficială, ca în cazul grecilor sau al altora, dacă eşti de sine stătător şi există o origine proprie a limbii?

Grecii actuali nu sunt urmaşii acelor greci din Antichitate, etnic vorbind. Ei nu cunosc greaca veche. E ca şi cum ai vorbi limba latină în Italia; te-ai aştepta să te înţeleagă toţi, pentru că toată lumea ştie că era limba oficială a Imperiului Roman, şi totuşi poporul nu cunoaşte această limbă. Pe când noi, ca români, înţelegem tot. Noi ne putem descurca în toate dialectele romanice; înţelegem şi franceza veche, adică cea de pe la anul 1000, mai bine chiar decât francezii. Lor le trebuie dicţionar pentru aceasta. Şi de altfel, chiar şi în prezent, în anumite regiuni ale Franţei se mai vorbeşte o română primară.

Tot ceea ce s-a petrecut cu invazia culturii occidentale a fost din snobism şi de faţadă. Neşansa poporului român a fost aceea că o seamă de aşa-zişi “intelectuali” au luat hotărârea să adapteze cultura şi limba românească după cea a Franţei. Au încercat această raportare fără să aibă nici o bază, nici o cunoaştere profundă a originilor poporului nostru şi a culturii lui multimilenare, preferând în loc civilizaţia “modernă” a Franţei, în bună parte de imitaţie.

Însuşi faptul că pe teritoriul acestor ţări existau acele fragmentări de limbă în numeroase dialecte, care de multe ori făceau ca oamenii să nu se înţeleagă între ei, este o dovadă că nu aveau o unitate de limbă şi cultură. Nu pot impune ceea ce nu există.

România este singurul spaţiu din Europa în care, pe întreaga lui suprafaţă, locuitorii vorbesc aceeaşi limbă, fără ca ea să fie una ficută în mod artificial. Dintotdeauna. De când se ştie, moldovenii, oltenii şi ardelenii vorbesc aceeaşi limbă. Unde mai întâlneşti tu aşa ceva? La noi nu există dialecte; noi avem accente, dar nu dialecte. Peste tot în altă parte e dezastru în această privinţă: în Germania sunt câteva sute de dialecte; în Italia, câteva mii; în Anglia la fel. Totuşi, e mai bine decât în unele ţări africane; acolo, uneori locuitorii nu se pot înţelege între ei de la o stradă la alta, datorită dialectelor diferite. Asta e realitatea. Dar, revenind, îţi spuneam că aici, pe teritoriul ţării noastre, în spaţiul pur carpatin, întâlnim singura unitate de limbă din Europa. Nicăieri altundeva nu se mai întâlneşteun asemenea caz.

In Antichitate vorbeau peste tot româna!

Mă refer la limba ţărănească, ea fiind cea originară. Sigur că, în procesul de îndepărtare faţă de limba matcă, multe elemente lingvistice s-au alterat treptat, dar chiar şi aşa te puteai înţelege în română aproape pretutindeni. Pe Columna lui Traian se arată cum vin romanii şi stau de vorbă cu dacii, dar nu au niciun traducător, vorbesc liber. Deci aveau o limbă unică în Europa. Ovidiu zicea despre geţi, adică despre strămoşii noştri, că sunt cam prostănaci, pentru că el venea şi vorbea cu ei, iar ei râdeau tot timpul. De fapt, dacii de atunci înţelegeau foarte bine ce zicea el, dar râdeau de graiul lui stâlcit prin raport la limba-mamă pe care o vorbeau ei. Mai apoi se pare că Ovidiu şi-a luat seama şi a scris nişte versuri în “getică”, dar ele nu s-au păstrat.

Columna lui Traian se arată cum vin romanii şi stau de vorbă cu dacii, dar nu au niciun traducător, vorbesc liber.

Asta inseamna ca daca am fi pe timpul dacilor ori pe timpul voievozilor (turcilor) daca am vorbi limba taraneasca ne-am intelege perfect. Dar fără “week-end” şi fără “fastfood”.

Acum nu mai vorbim limba originara ci una impusa!

Sigur că în decursul timpului unele construcţii lingvistice s-au modificat, dar o limbă nu trebuie judecată după aceste forme, ci după rădăcinile sale, care dau sens cuvintelor. Acestea nu se alterează. Or, tocmai aceasta e trăsătura distinctivă a limbii române: ea a rămas cu propriile ei resurse din care au apărut familiile de cuvinte, dar ceva din aceste cuvinte, rădăcina sau radicalul lor, după cum ţi-am spus, a rămas nealterat, şi tocmai asta face ca tu să te poţi înţelege cu alţii şi peste milenii, în orice altă parte a continentului.

23. Padurea Hoia-Baciu – cea mai paranormala zona de pe Planeta fiind considerata o zona atemporala ! Ea este un „Triunghi al Bermudelor” romanesc !

Fenomenele etichetate ca „paranormale” din Padurea Baciu, au inceput sa fie studiate de diversi oameni de stiinta, insa rezultatele oficial sunt greu de exprimat, fiind si ei la randul lor bulversati. Din tot ce am studiat in materie de parapsihologie, paranormal, metafizica, ezoterism si fizica cuantica, va pot spune ca acolo exista o sursa de energie, care permite manifestarea acelor fenomene. Fie vorbim de celebrele cristale de foc ale atlantilor, fie vorbim de un supernod Hartmann, un vortex imens, ca urmare a intersectarilor liniilor Hartmann. Indiferent de raspuns, totul ar fi uimitor, insa nu vad altceva in afara de acestea.

ozn-baciu1

1359536530_3005_7_1359536715-large

1359536530_3009_11_1359536742-large

1359536530_3010_11_1359536749-large

 

Preiau un articol publicat in Formula AS, numarul 1054, din anul 2013:

„Un triunghi românesc al Bermudelor

La doar trei kilometri de Cluj, intri în pădurea Hoia-Baciu şi păşeşti într-un loc rupt de timp, un loc mis­te­rios şi mirific, în care normalul şi paranormalul se con­fundă, iar convenţionalul şi neconvenţionalul nu se mai pot deosebi. De la început, te surprinde forma stranie a copacilor. În nicio pădure nu sunt atâţia copaci strâm­baţi sau răsuciţi nefiresc. Peste tot, câte şase sau opt copaci răsar din aceeaşi rădă­cină. În loc să crească spre cer, stau arcuiţi ca într-o rugăciune, cu coroanele la pă­mânt, aplecaţi nefiresc de o forţă neştiută. Încă din strămoşi, ţăranii clujeni cunoşteau puterile stranii ale pădurii şi se fereau de ea, căci era peste puterea lor de înţelegere. Mult timp, despre pădure nu s-a prea vorbit, oamenii temându-se să pomeneas­că locul pe care îl credeau căzut sub bles­tem. Abia la începutul anilor 50, un sin­gu­ratic, biologul Alexandru Sift, prin lungi cercetări de pionierat, a ridicat vălul mis­terelor din pădure. Investigaţiile lui au fost con­tinuate în anii 1970 de mai multe echi­pe de cercetare sau de către cercetători solitari din România. În 1968, agenţiile inter­naţionale de presă au transmis foto­grafiile de excepţie ale unui OZN discoi­dal care survolase pădurea clujeană.

Atunci a început cariera ei internaţională. Ra­poarte despre Hoia-Baciu au fost pre­zentate peste tot, la institute de cercetare din Europa şi SUA. Astăzi, pădurea Hoia-Baciu este o legendă vie. Fascinaţia cu care ea îi atrage pe cei ce vor să-i dezlege secretele creşte de la an la an. De o ju­mătate de veac, într-o zonă de numai câţiva kilometri pătraţi, aici sunt consem­nate şi studiate cu îndârjire manifestări absolut extraordinare, cum a fi bizarele materializări şi dematerializări care pulve­rizează limita şi logica ştiinţei. Dar pădu­rea Hoia Baciu nu este singurul loc straniu din lume. Pe harta locurilor cu fenomene inexplicabile mai sunt şi deşertul Mojave şi Golful Breeze din SUA, La Spezia-Arenzano din Italia, Valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia sau Muntele Kailasa din Tibet. Între ele, pădurea Hoia-Baciu este considerată de toţi marii parapsihologi ai lumii drept cea mai importantă, cel mai „activ” punct de pe Pământ. Prin forţa şi va­rietatea tulburătoare a apariţiilor din spaţiul ei, pădurea clujeană este „capitala” mon­dială a paranormalului.

Vom începe incursiunea în misterele pădurii Hoia-Baciu prin a povesti întâm­plă­rile de acolo. Sunt întâmplări ce par magice şi care nu seamănă una cu alta, ca poveştile Şeherezadei. Ghidul meu autorizat în poveştile pădurii este profesorul universitar clujean Adrian Pătruţ, preşedintele Socie­tăţii Române de Parapsihologie şi autor a două cărţi de referiţă: „De la normal la paranormal” şi „Fenomenele de la pădurea Hoia-Baciu”. Când îl provoci, poveştile lui Adrian Pătruţ par fără sfârşit. Aşadar… Mai întâi au fost OZN-urile. OZN-uri după OZN-uri, singuratice sau în rafale aparute deasupra pădurii, ani după ani! Unele vi­zibile cu ochiul liber, sfere ori piramide de lumină în mişcare, sau atârnând inexplicabil pe boltă. Alteori apar nebuloasele acelea plutitoare… Sau dacă nu-s ele, poate vezi, cu puţin no­roc, luminile alea colorate magnific, ţâşnind din iarba copacilor şi dansând prin aer. Încă mai stranii sunt apariţiile invizibile cu ochiul liber, dar care s-au lăsat fotografiate!… Cu varietatea ei atât de mare de OZN-uri invizibile, sur­prinse pe imagini fotografice, pădurea Hoia-Baciu, cu împrejurimile sale, este fără rival pe plan mondial. Peste 1000 de fotografii făcute în mai bine de 30 ani, de zeci de oameni care au foto­grafiat intenţionat sau doar accidental în zonă, prezintă OZN-uri invizibile. Apa­riţii invizibile a surprins pe foto­grafii încă de la începutul anilor 50 şi Alexandru Sift, care, plimbându-se prin pădure, a observat forme nebuloase, pe care altcineva le-ar fi ignorat. Încercând să le fotografieze, Sift a constatat că numărul structurilor din fotografie este mult mai mare decât cele pe care le văzuse. Au urmat multe cercetări solitare, cu fotografii surprinzătoare. „În martie 1969, Alexandru Sift a văzut din Cluj o pată de un albastru foarte intens, care se deplasa pe cerul albastru” – povesteşte Adrian Pătruţ. „A făcut o poză şi a observat un fel de halou întunecat în care se afla un OZN discoidal biconcav. Mergând a doua zi în pădurea Hoia-Baciu să vadă eventuale urme ale evenimentului pe care-l observase, a găsit pe pământ un şanţ circular de 4-5 metri. De parcă ceva foarte greu ar fi călcat acolo. În locul acela, iarba s-a uscat şi n-a crescut 3-4 ani. Chiar şi după 40 de ani, urma aceea era bine vizibilă. Dar ur­mele de pe sol nu sunt singurele care însoţesc fenomenele din pă­durea bântuită. Ades, cei care le-au urmărit, au detectat, între al­tele, anomalii mag­netice care dau peste cap busolele, dar şi emisii radioactive pu­ternice, în urma cărora unora părul le-a căzut sau au albit”.

O călătorie în trecut

– Care sunt cele mai stranii evenimente din Hoia-Baciu pe care le-aţi trăit sau la care aţi asistat, d-le Adrian Pătruţ?

– Ceva cu totul aparte mi s-a în­tâmplat în 2000, în preajma Paştelui. Mă dusesem atunci la pădure cu un cercetător originar din Cluj, care trăieşte în Germania. Deodată, am observat că din vârfurile a mii şi mii de copaci curgea ceva. Era o sevă, un lichid… Parcă era un izvor ce curgea de pe copaci, de la 10-15-20 de metri şi se aduna la rădăcinile lor. Am rămas încremenit. Pădurea Hoia-Baciu e cunoscută pentru vegetaţia ei foarte, foarte uscată, aşa că era ceva neobişnuit ce văzusem noi acolo. A doua zi, când ne-am întors, nu mai era nici urmă din seva aceea abundentă ce curgea de pe miile de copaci. Pământul uscat o absorbise cu totul. Mai există o altă întâmplare tulburătoare la care am asistat, şi pe care n-am povestit-o nimănui până acum. S-a petrecut după 1989 şi în ea a fost implicată o studentă de la Cluj. Eram cu toţii la liziera pădurii, la doar 50 de metri de oraş, pe coasta dinspre sud, care dă spre Someşul Mic şi de unde se vede tot oraşul, în­tr-o deschidere panoramică frumoasă şi mare. Şi atunci, ceva i s-a întâmplat fetei… Am văzut-o cum a stat tă­cută şi pierdută ca într-o transă, vreme de o oră. Şi când s-a trezit, ne-a povestit ceva straniu. Brusc, în­cepuse să vadă Clujul cel vechi, de acum mai bine de 50 de ani. Nu numai că-l văzuse, dar chiar se plim­base o oră întreagă (ora aceea a ei de transă!) prin Clujul fără blocuri. Mersese pe străzile şi pe bulevardele lui, aşa cum se înfăţişau ele şi înainte, şi în timpul răz­bo­iului. O vreme, am ascultat-o toţi, unii mai încrezători, alţii mai sceptici, după care ne-am dus la autobuz. Sfâr­şitul poveştii a fost stupefiant. Când să plătească, fata a găsit în buzunar o monedă de argint de 100 de lei, cu chipul Regelui Mihai. Apărută de niciunde! Era do­vada că ea fusese cu adevărat, o oră, în trecut. Călă­to­rise, nu avusese o simplă retrocogniţie. E ceva greu de gândit, încă.

– Ceea ce povestiţi dvs. mă lasă fără cuvinte…

– Altă întâmplare aparte am trăit-o în 1975. Fu­sesem să fotografiez nişte ruine, erau chiar în centrul pădurii. Era prin ianuarie şi am făcut câteva sute de fotografii lângă ruinele alea, cu un grup foarte mare de prieteni. După vreo două săptămâni, m-am întors să caut locul acela, pentru că-mi plăcuse, mă simţisem bine acolo. Dar ruinele nu mai erau acolo, nici ţipenie, ca şi când n-ar fi fost!… Şi nici nu le-a mai văzut după aia nimeni, nicicând! Iar după câţiva ani, şi imaginile lor au dispă­rut, s-au volatilizat pur şi simplu din fotografiile mele.

– V-aş întreba acum de ce sunt co­pacii din pădurea Hoia-Baciu atât de contorsionaţi? Există vreo explicaţie?

– În anul 2008, am fost în Poiana Ro­tundă, la o filmare, împreună cu o echipă ProTV. Totul a mers bine, am filmat o porţiune de pădure. Revenind peste trei săptămâni, am observat trei copaci care erau puternic torsionaţi şi răsuciţi. Am comparat imaginile lor cu cele de pe filme, dar în ele copacii erau normali! Această torsionare foarte puternică – şi să ştiţi că erau copaci mari, înalţi de 20 de metri, iar doi dintre ei erau stejari, copaci vânjoşi şi duri – toată torsionarea, aşadar, se produsese într-un timp foarte scurt. 

 Si dacă e să vă povestesc alte întâmplări stra­nii din pădure, îmi amintesc că am văzut de mai mul­te ori, iernile, urme de paşi care se opreau brusc, pe zăpadă, şi apoi dispăreau! Ca şi când cei care căl­caseră pe acolo, ar fi fost aspiraţi undeva!… De ase­menea, o fotografie celebră, este a omului fără um­bră! Fotografia a fost făcută într-o zi superbă de mai şi umbrele copacilor din apropiere se văd clar. Lângă omul fără umbră apare şi o structură neobiş­nuită, care a fost numită „balaurul bioplasmatic”. El a generat această ciudăţenie.

– Până la urmă, la câţiva kilometri de Cluj, se întâmplă lucruri pe care noi nici nu ni le putem imagina.

– Aşa se pare. Să vă mai povestesc. Mai sunt acolo şi toate sunetele acelea neobişnuite care se aud în pădure. Odată, am auzit sunete de salvare, în imediata noastră apropiere, deşi eram în miezul pădurii. Alteori, se aud sunete de ceas cu cuc, dar şi sunete de cauciucuri care explodează sau sunete de cauciuc care se dezumflă în prezenţa ta. Şi tot soiul de alte ţipete scurte şi ciudate. Ca să nu mai zic de ciripitul acela de pui, care era mereu prezent pe platoul pădurii. Multe dintre toate aceste sunete noi le auzeam, dar nu se înregistrau alături de vocile noastre. O altă întâmplare a fost următoa­rea. Înregistrasem odată ceva pe repor­tofon, un comentariu despre pădure. Şi acasă, ascultând înregistrarea, am auzit-o pe o frecvenţă mai joasă; apoi am re­as­cul­tat-o şi s-a auzit şi mai lent, tot mai încet, tot mai lent, până când a îngheţat. Înregistrarea din pădure fusese de zece ori mai lentă decât una normală!… De asemenea, în pădurea Hoia-Baciu, de foarte multe ori, bateriile aparatelor de filmat şi ale aparatelor foto se descarcă inexplicabil. Am păţit acest lucru de cel puţin trei ori, cu echipe ale TVR. Mergând în zonă, înainte de a începe filmarea, toate bateriile, inclusiv cele de rezervă, s-au descărcat. Revenind în Cluj, ele au început să funcţioneze normal. Ne-am întors în zonă şi uneori am putut continua, alteori nu. Descărcarea fusese parţială. Într-un singur caz a fost o descărcare totală şi bateriile au trebuit reîncărcate la acumulator.

Bioformele sunt alte manifestări exotice interesante din pădure. Ele sunt nişte apariţii care seamănă cu oameni sau cu animale. Vizibile sau nu cu ochiul liber, ele apar prin iarba pădurii clujene, sub forma unor capete omeneşti sau a unor oameni întregi. Adesea, ele reproduc trăsăturile unei persoane în viaţă sau defunc­te, dragă aceluia care le vede. Într-o fotografie celebră făcută de Alexandru Sift, a apărut un cap grotesc, invizibil cu ochiul liber. Într-o alta, apare un cap mic, de bărbat, pierdut în iarba pădurii, la lizieră. Este o materializare aproape perfectă, care aminteşte de o ectoplasmă – substanţa spirituală pe care spiritiştii spun că o emană mediu­mu­rile în timpul transei. Într-o altă fotografie, lângă Sift apare ceva, un om trans­parent, cu un ochi exagerat de mare şi braţe prea lungi.

– Ce ascund aceste fotografii, domnule Adrian Pătruţ?

Capitala mondială a paranormalului: Pădurea Hoia-Baciu

– S-a vorbit mult despre altă fotografie, care face parte de-acum din folclorul pădurii. E vorba de omul acela care are un fel de ciot în loc de braţ şi un picior foarte alb care aproape se desprinde. Şi care pare să reprezinte o dematerializare. A fost făcută în 1970. Ce s-a întâmplat atunci? Alexandru Sift a ieşit la un moment dat din pădure şi a văzut la marginea ei un băr­bat şi o femeie în balans, spate în spate. I-a re­cunoscut ca fiind nişte apariţii, nişte arătări, pentru că îi mai văzuse şi alte dăţi acolo şi chiar îi fotografiase. Sift a început să privească intens cele două apariţii şi femeia a dispărut brusc. Atunci a fotografiat bărbatul, exact când dispărea şi el. Şi aşa a apărut acea dema­terializare parţială. Şi mai este ceva extraordinar de interesant la pădurea Hoia-Baciu. Ea pare să aibă proprietatea de a se mula pe convingerile celor ce-i calcă pragul. Un sceptic care se îndoieşte serios de puterile locului poate veni de zeci de ori în pădure şi nu va trăi nicio experienţă exotică. Dar cine e convins că în pădure se petrec fenomene neobişnuite le poate trăi din prima vizită. Mai mult, fenomenele pădurii par că-şi iau chipul şi asemănarea după ceea ce găsesc în mintea observatorilor lor. În funcţie de convingerile, speranţele sau de traumele lor. Un grup de la Târgu Mureş, de pildă, care era obsedat de OZN-uri, fotografia frec­vent… OZN-uri. Noi, cei de la Cluj, eram preocupaţi de materializări. Şi fil­mam foarte multe materializări. Sift, care citea multă literatură ezoterică, fotografia simboluri asociate celor ezoterice. Iar grupurile străine, obsedate de anomalii foto, prindeau efecte luminoase şi distor­siuni.

Un roman poliţist: pierderea dovezilor

– Cum v-aţi îndrăgostit de pădurea Hoia-Baciu, domnule Adrian Pătruţ?

– În 1974 a apărut un articol interesant în Flacăra despre Alexandru Sift, erau nişte prime referiri la fenomenele neconvenţionale care se petreceau chiar în apropierea oraşul meu. Pentru noi, clujenii preocupaţi de asemenea evenimente, a fost o surpriză totală, o noutate absolută. Foarte, foarte puţini oameni cu­noşteau preocupările lui Sift: câţiva de la Institutul de Cercetare Biologică la care lucra şi câţiva membri ai familiei. Atunci l-am căutat şi eu pe Alexandru Sift, am discutat cu el, am făcut câteva ex­pediţii împreună în zona pădurii Hoia Baciu şi am fost câţi­­va ani foarte apro­piaţi. Apoi ne-am despărţit din motive inde­pen­dente de noi.

– Pomeniţi des numele lui Ale­xan­dru Sift. Ce s-a mai întâmplat cu el?

Capitala mondială a paranormalului: Pădurea Hoia-Baciu

O aeroformă (OZN) de tip cometă, în cădere spre sol

– A trecut prin nişte experienţe ne­plă­cute. Mai întâi, a primit nişte vizite mai speciale, în urma cărora s-a izolat de toţi ceilalţi cunoscuţi sau prieteni care erau oarecum la curent cu preocupările sale. Apoi şi-a pierdut şi locul de muncă, pen­tru că a fost încurajat să ceară emigrarea într-o ţară străină, ca să-şi continue in­vesti­gaţiile din pădu­re. Şi asta nu se ac­cepta atunci. Şi a tră­it până la sfârşitul zilelor, dintr-o pensie modestă a soţiei sale.

– Despre ce fel de vizite ciudate vor­biţi?

– E greu de spus. Ele au fost confir­mate într-un fel de vecini… Ar fi acea poveste cu oamenii în negru – men in black, aşa cum sunt numiţi ei în filme. Ei l-au încurajat să plece din ţară şi l-au dotat pe Sift, ca să-şi continue cercetările, cu o aparatură de care România nu dis­punea la acea vreme: aparate foto de ulti­mă generaţie, in­clu­siv în infraroşu. Şi pe care a trebuit apoi să le vândă, pentru că n-avea din ce trăi.

– Ce s-a în­tâm­plat cu arhiva ex­cep­ţională de fotografii a lui Sift?

– Există întotdeauna în fenomenele neconvenţionale un capitol special: pier­derea dovezilor. Cele mai multe dovezi dispar împreună cu anumite persoane. Foarte multe filme, fotografii ale fenome­nelor paranormale se pierd din motive necunoscute. Evidenţele se pierd în nişte condiţii ciudate. La fel a fost şi cu Sift. Multe din materialele din arhiva sa le-a distrus el, personal, într-un moment de deznădejde. Dar o mare parte din arhivă, aşa numitul testament fotografic al lui Alexandru Sift, rămăsese. Apoi a dispărut şi el, în condiţii ciudate. Eu avertizasem că se va întâmpla ceva cu arhiva. Aflasem de moartea lui Sift, întâmplată la scurt timp după moartea soţiei sale. Cum arhiva lui era încuiată în casă, am vorbit cu o rudă apropiată de-a lui Sift, dar ea n-a putut să vină în acele zile să scoatem arhiva.

Capitala mondială a paranormalului: Pădurea Hoia-Baciu

Pe urmă, am amânat şi eu. Şi când am intrat, în sfârşit, în casă, arhiva nu mai era! O luaseră nişte persoane care au intrat în casă, au luat foarte multe lucruri de acolo şi le-au dus la un centru de colec­tare a hârtiei, să capete ceva bani. Le-au dat la topit pentru câteva sticle de bere. Şi când am ajuns la centrul acela, hârtiile şi filmele lui Sift, tocmai fuseseră tocate. Am fost cu mai puţin de o zi, în urma lor.”[31]

Site-ul Descopera.ro intr-un articol publicat la data 15 iulie 2009, incearca sa ne ofere anumite explicatii:

Avertismente din vremea stramosilor

Padurea Hoia-Baciu, este cu siguranta cea mai faimoasa locatie din Romania, unde au fost investigate si analizate o serie de fenomene absolut inexplicabile. Zona in sine a devenit cu adevarat celebra pe mapamond de abia in anul 1968, cu toate ca localnicii stiau de existenta sa inca din cele mai vechi timpuri, ferindu-se de ea ca de un loc rau, unde se intampla lucruri peste puterea de intelegere a omului obisnuit. Toti stiau din mosi stramosi ca odata intrati printre copacii al caror fosnet venea parca din alta lume, toate spaimele subconstientului uman, prind brusc viata si apar in calea celui indeajuns de nesabuit incat sa se aventureze in acest loc . Din cele mai vechi timpuri, localnicii din jurul padurii de la Hoia-Baciu au observat pe propria piele ca odata ce au intrat in padure pentru a taia lemne, a cosi iarba pentru animale sau a culege fructe de padure sau ciuperci, ceva straniu se intampla cu absolut oricare dintre ei.

Inca de la primii pasi printre copaci, satenii se pomeneau asaltati de stari inexplicabile de greata, anxietate, senzatii de voma, dureri de cap si chiar arsuri aparute pe piele. Multa vreme, padurea Baciu din vestul orasului Cluj-Napoca a ramas un subiect tabu, oamenii temandu-se sa aduca vorba despre un loc pe care in sinea lor il credeau cazut sub un blestem greu, sau mai rau, insasi salas al Necuratului. Cel care a intreprins o adevarata munca de pionierat la aceea vreme in studiul fenomenelor paranormale din padurea de stejari, a fost biologul Alexandru Sift (1936-1993).

Profesorul Sift a fost atras de faima padurii Baciu, intrigat fiind de povestile si intamplarile incredibile pe care le auzea de la localnici. In decada anilor 1950, a intreprins numeroase calatorii in padure, observand la fiecare incursiune intre copaci, o serie de umbre ciudate care il insoteau. Fire curajoasa, nu a abandonat cercetarile, izbutind sa fotografieze”umbrele”. Surprizele si-au facut aparitia inca de la developarea cadrelor fotografice pe care se puteau observa, pe langa”umbrele” in cauza, multe alte forme, lumini si siluete pe care ochiul uman nu le putea vedea. Cercetarile lui Sift au continuat pana in pragul anilor 1960, cand tot mai multi cercetatori romani i-au preluat studiile si aveau sa fie atrasi de explorarea padurii Baciu.

OZN-uri in toata puterea cuvantului

Pe data de 18 august 1968, tehnicianul-militar Emil Barnea in varsta de 45 de ani, ignorand avertismentele satenilor, se afla in padurea Baciu pentru a petrece un sfarsit de sapatamana departe de stresul orasului. Impreuna cu el se aflau la acea data prietena sa, Zamfira Matea si alti doi prieteni de familie care au dorit sa-si pastreze anonimatul. In preajma orei 13.00, pe cand se afla in cautarea unor lemne pentru foc, Emil Barnea s-a pomenit brusc strigat de prieteni. Intors in poiana, alaturi de prietenii sai, Emil Barnea a apucat sa vada ceea ce parea un OZN care survola la viteza mica padurea Baciu, fara sa scoata niciun sunet. Straniul aparat zburator a inceput sa straluceasca brusc, facand in aer o manevra de rastunare. Fara veste, OZN-ul a accelerat spre cer intr-o directie usor oblica. Urmarindu-l prin vizorul aparatului foto, Emil Barnea a reusit sa-l mai surpinda in trei cadre. Dupa developarea filmului, tehnicianul clujean a contemplat cu stupoare fotografiile a ceea ce peste ani specialistii internationali ai fenomenologiei OZN aveau sa clasifice drept ” cele mai clare imagini ale unui OZN fotografiat in Romania si fara indoiala, unele dintre cele mai bune imagini ale vreunui OZN fotografiat vreodata in lume”.

Pana la acest moment, Emil Barnea intrase deja in contact cu Florin Gheorghita si Ion Hobana, probabil cei mai prestigiosi ufologi romani, care i-au confirmat autenticitatea fotografiilor. Dupa ce fotografiile au trecut si de „filtrul” autoritatilor vremii, au fost preluate de Agerpres, agentia nationala de presa, si facute publice inclusiv peste hotare. Celebritatea fotografiilor avea sa atinga noi culmi in decursul anului 1977 cand au fost prezentate de cate profesorul C.S. Vonkeviziczky in cadrul Congresului International de Ozenologie din Acapulco. Fotografiile au fost preluate imediat de toate cartile si revistele din lumea intreaga, care vizeaza cazuistica OZN.

Padurea Baciu continua sa fascineze, in special datorita relatarilor martorilor oculari care declarau ca se pot observa fenomene in cele mai stranii precum senzatii fizice inexplicabile, observatii de lumini de forme si culori diverse, umbre ciudate, voci si chipuri umane. Zona devine in scurt timp celebra printre specialistii in paranormal si ezoterism din intreaga lume, echipe intregi de cercetatori reputati din Germania, Franta, Statele Unite si Ungaria vizitand padurea Baciu in plina perioada comunista, si reusind sa prinda pe pelicula inexplicabilul de langa noi…

Cu paranormalul la fotografiat…

Odata intrat in padurea Baciu, ai senzatia foarte accentuata ca esti privit, ca de undeva din spatele fiecarui copac, mii de fiinte nevazute te privesc atent ca pe unul care a nimerit pe taramul lor. Aceasta senzatie este prezenta la toti cei care au pasit pragul straniei paduri. Vanatori, turisti, oficialitati, cercetatori, copii, persoane cu capacitate paranormala sau simpli curiosi. Cercetatorul Adrian Patrut din Cluj-Napoca si-a dedicat o buna parte din viata studierii si investigarii fenomenologiei paranormale din padure, fiind in prezent considerat cea mai autorizata persoana in ceea ce priveste misterele padurii Baciu.
Conform materialelor stranse de Adrian Patrut in zeci de ani de observatii, aparitiile fac parte dintr-un spectru larg al manifestarilor paranormale, ceea ce face dificila incadrarea lor intr-un singur subgen sau capitol al fenomenologiei necunoscutului.

In primul rand, padurea Baciu este faimoasa pentru aparitiile sale. Structuri imateriale sau materiale de forme diverse apar in fata ochilor curiosilor, fie ca este noapte sau miezul zilei. Majoritatea sunt invizibile pentru ochiul uman, fiind capturate insa de aparatele de filmat sau fotografiat. Unii ezoteristi considera ca sunt nimic altceva decat reprezentatiile spiritelor care populeaza universurile paralele. Urmeaza la rand anomaliile magnetice, fluctuatiile campului electromagnetic, emisiile infrasunet. Printre cele mai socante manifestari, se numara si urmele fara explicatie care apar pe pamant, zapada sau iarba, direct sub ochii privitorilor. Nici lumea vie nu a scapat neafectata de misterele padurii, efectele biologice manifestandu-se asupra plantelor si vegetatiei care prezinta forme de deshidratare, arsuri si necroze ale tulpinilor si frunzelor din anumite zone ale padurii.

Oamenii care trec accidental prin dreptul zonelor active (considerate de initiati ca fiind adevarate porti de trecere in alte planuri) se pomenesc cu arsuri de piele, roseata, iritatii, dureri de cap, senzatie amplificata de sete, anxietate, stari de lesin. Cele mai tipice aparitii sunt cele care se profileaza pe cerul de deasupra padurii. Din senin, apar pe cer, in zbor, figuri geometrice sub forma de piramide, sfere, cilindri, conuri, cuburi. Aceste forme geometrice care nu ar avea ce cauta pe cer in mod obisnuit, au fost fotografiate si filmate de sute de ori. Cele mai spectaculare sunt cele cu forma de OZN, pre-OZN sau qvasi-OZN. Padurea este celebra si datorita faptului ca intre hotarele sale, OZN-urile invizibile pentru ochiul uman, dar care pot fi fotografiate, sunt mai numeroase decat OZN-urile vizibile cu ochiul liber.

Nicaieri pe Terra nu a mai fost identificata o locatie cu aceste caracteristici. Aparitiile care produc cele mai mai mari temeri curiosilor sunt cele umanoide. Pare ca peste tot in padure exista capete umane care pandesc din invizibil. La fel ca in cazul OZN-urilor, marea lor majoritatea au fost observate in fotografii. Multi turisti care faceau poze de familie au cazut prada groazei cand le-au developat si au observat ca nu erau singuri in padure, zeci de capete inghesuindu-se uneori in fotografii. Pentru un plus de macabru, au fost identificate in fotografii inclusiv figuri ale unor persoane decedate…Un alt aspect care merita mentionat, este cel legat de starile tranzitorii intre radiatiile gama si beta, amplificate de distorsiunile magnetice asociate deseori cu aparitia unor siluete umanoide translucide, de culoare alba.

Poarta spre alte lumi

In anul 1993, cercetatorul Adrian Patrut a identificat in padurea Baciu o zona aparte pe care a denumit-o „Punctul 3 social activ”. Zona cu pricina pare a fi centrul de maxima activitate pentru fenomenele paranormale observate in inima Ardealului. Cercetarile de pana in prezent au dus la stabilirea urmatoarelor concluzii :

Fenomenele din padurea Hoia-Baciu sunt in mod general discrete dar continue in timp.
Padurea in sine, ofera mai multe date cercetatorilor decat amatorilor de spiritism.
Fenomenele sunt in mod clar evidente, fiind necontestate chiar si de cei mai sceptici oameni de stiinta.
Se pare ca exista o legatura intre prezenta in padure a persoanelor cu capacitate de medium si aparitia fenomenelor misterioase.

Frecventa fenomenelor paranormale este una fluctuanta, cauzele fluctuatiilor nefiind descoperite in totalitate. Exista, de asemenea, un consens general in randul specialistilor in parapsihologie, conform caruia Padurea Hoia-Baciu este o „poarta” interdimensionala prin care spiritele, fie ele ale celor decedati recent sau inca neincarnati, pot intra in dimensiunea material-fizica a planetei Terra. Initiatii in stiintele ezoterice sustin insa ca Padurea Hoia-Baciu ar fi un portal intre planul astral si cel teluric, zona intermediara similara cumva Purgatoriului lui Dante, unde sufletele decedatilor adasta timp de 40 de zile, in care li se hotaraste soarta si le se judeca faptele…

Fenomenele inregistrate in padurea Baciu nu sunt singulare pe mapamond. Harta locurilor de pe Terra care contin zone cu fenomene asemanatoare, cuprinde si Desertul Mojave si Gloful Breeze din Statele Unite, La Spezia-Arenzano din Italia, Valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia, Muntele Kailasa din Tibet. Cu toate acestea, padurea Hoia-Baciu este considerata de toti marii parapsihologi , drept cel mai important areal al manifestarii fenomenelor parapsihologice de pe intreaga planeta.”[32]

Ultimul OZN de deasupra Padurii Baciu a fost filmat in 2002 de catre doi clujeni care locuiau la ultimul etaj al unui bloc de la marginea cartierului Manastur. Acestia au surprins pe pelicula timp de 27 de secunde evolutia pe cer a unui obiect luminos care avea forma unei tigari si o lungime de aproximativ 50 de metri. OZN-ul a urcat si a coborit pe cer pina cind a intrat intr-o masa de nori si a disparut.

Arsuri din senin si dureri de cap

Adrian Patrut a descoperit in padure „structuri/forme zburatoare la nivelul solului, vizibile sau invizibile cu ochiul liber, lumini nocturne simple sau colorate, zburatoare sau stationare”. Instalarea in padure a unor aparate de masura a relevat emisii radioactive, anomalii magnetice, perturbatii electromagnetice, emisii de microunde, precum si emisii anormale in spectrul infrarosu.

Foarte multe cunosc despre fenomenele paranormale locuitorii comunei Baciu, care nu prea se incumeta sa exploreze adincimile padurii. Si asta din cauza aparitiei, din senin, a unor cazuri de arsuri, dureri de cap, anxietate si stari de voma. Specialistii au mai constatat ca exista puncte cu anomalii maxime, in care apar pe sol urme suspecte sau in care vegetatia este afectata de deshidratare, inregistrindu-se si cazuri de arsuri sau necrozari.

„Ingerii pazitori” din Padurea Baciu

In padure exista o zona magnetica pe o latime de 300 de metri, unde nu cresc muschi care sa arate nordul si in care nu cresc ciuperci. Lemnele sint contorsionate, lemnul e de esenta atit de tare, incit nu poate fi taiat cu securea. In zona respectiva se intimpla sa ploua torential, dar in afara ei nu cade nici un strop de ploaie. Unul dintre cele mai interesante fenomene paranormale intilnite in Padurea Baciu il reprezinta, de departe, aparitia in unele fotografii a unor asa-zisi „ingeri pazitori”. Aceste entitati invizibile cu ochiul liber pot fi insa surprinse de aparatul de fotografiat si au forma unor siluete umane. Adrian Patrut este cel care le-a botezat „structuri bioplasmatice”.

Poarta catre Universurile Paralele !

Versiunea teoriei multiversului sugerează că există cel puțin un univers, foarte apropiat de noi, poate la câțiva milimetri distanță.
Acest scenariu, poate fi posibil, cu anumite efecte, în special de gravitație, o trecere dincolo, care poate fi responsabilă pentru producerea energiei și a materiei întunecate, ce reprezintă 96% din univers.

Conform specialiștilor, gravitonul poate părăsi universul nostru tridimensional deoarece coarda vibrantă din care este alcătuit nu este fixată pe membrana universului nostru. Universurile paralele nu pot fi detectabile în mod direct deoarece, spre deosebire de graviton, lumina nu poate părăsi lumea noastră, deci universurile paralele nu sunt vizibile pentru noi.

Oricât de frumos ar fi scenariul multiversului, observăm că unele consecințe ale posibilei sale existențe sunt foarte incomode.
Motivul poate fi chiar îngrijorător, deoarece, dacă aceste universuri se mișcă, există posibilitate ca ele să se ciocnească.

Pana la urma ce se intampla ?

Asadar, cum am spus mai sus, fie vorbim de un superpunct Hartmann, ca urmare a intersectarii celebrelor linii energetice Hartmann, fie se afla ceva ingropat in pamantul acestei paduri, de permite manifestarea acestor fenomene. In cartea „Inuaki – reptilianul din mine”, cand Aryana Havah, il intreaba pe David, despre Atlantida si despre ceea ce se intampla in Triunghiul Bermudelor, acesta sustine ca, „dupa explozia Atlantidei in urma polarizarii unor cristale de foc, acestea au ramas si astazi acolo, scufundati in nisiv, motiv pentru care influenteaza temporal intreaga zona”.

Este posibil ca asta, sa fie o explicatie si in acest caz. Oricum, daca s-ar face niste scanari geodezice folosindu-se satelitii geostationari, consider ca am obtine informatii uluitoare. Cine stie ce se afla sub Padurea Hoia-Baciu si noi nici nu am stiut pana acum. Totusi, padurea are 295 de hectare ca si suprafata, asa ca cei interesati au ce explora.

24. Un tezaur vechi de 7.000 de ani descoperit in satul iesean, Isaiia, este ignorat in Romania

Pe zi ce trece tot mai multe descoperiri facute pe teritoriul Romaniei confirma vechimea poporului geto-dac, aratand in acelasi timp ca, istoria lumii incepe in interiorul Muntilor Carpati si nu in Sumer, asa cum istoricii ne-au mintit. Veti intelege de ce astfel de descoperiri deosebit de importante pentru istoria Romaniei sunt ignorate complet de catre „istorici”.

cucuteni-4050-3900bc idoli_din_ansamblul_statuar_antropomorf_Dumesti_Cultura_Cucuteni soborul-zeitelor-poduri-precucuteni-ii tezaur neolitic iasi

Un articol publicat pe pagina Buna Ziua Iasi, la data de 25 februarie 2008, cu titlul „Trei guverne au ingropat tezaurul de la Iasi”, prezenta pe larg din ce este alcatuit acest tezaur fabulos:

„Un tezaur vechi de 7.000 ani, descoperit in satul iesean Isaiia, a fost sistematic ignorat, timp de aproape 10 ani, de trei Guverne care s-au perindat la conducerea tarii. In tot acest timp, Ministerul Culturii si Cultelor nu a alocat nici un fel de fonduri pentru continuarea lucrarilor arheologice in acest sit. Doar printr-o donatie privata a dr. Romeo Dumitrescu s-a reusit continuarea sapaturilor sistematice in sit, incepute in 1996, si descoperirea tezaurului, doi ani mai tarziu.

Ignorat de autoritatile romane, tezaurul prezinta mare interes pentru straini, astfel incat statuetele descoperite vor fi expuse la o expozitie in Elvetia dupa care, din toamna, vor putea fi admirate de europeni la Bruxelles. Insa, din lipsa banilor, cu greu se mai poate continua activitatea in sit. Doar “Soborul zeitelor” descoperit la Poduri, din Bacau, si statuetele de la Sabatinovka, din Ucraina, pot rivaliza cu frumusetea obiectelor de cult de la Isaiia .

“Este o descoperire rara care atesta o religie unitara la nivelul populatiilor eneolitice ce erau raspandite sub paralela de 40 de grade, legate de cultul fertilitatii”, a aratat prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu. O intoarcere in timp, cu aproape 5.000 de ani inainte de Hristos, in spatiile peste care aveau sa prinda viata iesenii, pare a fi aproape imposibila si pentru imaginatie.

Tezaurul de la Isaiia, din comuna ieseana Raducaneni, format din 21 de statuete feminine, 21 de obiecte de cult stilizate ca falusuri, la fiecare fiind adaugat un cap mobil, 13 scaunele si 42 de margele, toate descoperite in acelasi vas, suscita si acum interesul cercetatorilor Tezaurul de la Isaiia, vechi de 7.000 de ani, descoperit in urma cu 10 ani, este sistematic ignorat de catre Ministerul Culturii si Cultelor (MCC), care nu a alocat nici un fel de fonduri pentru continuarea lucrarilor arheologice in acest sit.

Putini stiu ca judetul Iasi se poate mandri ca detine in patrimoniu artefacte ale culturii eneolitice, vechi de aproape 7.000 de ani, care nu sunt intalnite, sub aceasta forma, decat la Poduri, Bacau si in Ucraina. Totodata, MCC, prin ministrul Adrian Iorgulescu, nu a prevazut nici un fel de investitii pentru amenajarea sitului a carui valoare este comparabila doar cu cele din Bacau, unde a fost descoperit “Soborul zeitelor” si cu statuetele de la Sabatinovka, din Ucraina. “Este o descoperire rara care atesta o religie unitara la nivelul populatiilor eneolitice ce erau raspandite sub paralela de 40 de grade, legate de cultul fertilitatii”, a aratat prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu.

Cu toate acestea, lucrarile pe situl arheologic merg greu, din lipsa unor finantari constante. Mai mult, descoperirile de la Isaiia nu s-au rezumat la aflarea acestui tezaur ce dovedeste popularea acestui tinuturi inca de acum 7.000 de ani. Au fost descoperite in acest ansamblu si alte vestigii alte trecutului, situl fiind baza unui material extrem de pretios pentru intelegerea eneoliticului si, in fond, a civilizatiilor ce au urmat. In aceasta vara, tezaurul de la Isaiia va reprezenta Romania la o expozitie in Elvetia dupa care, din toamna, va putea fi admirat de europeni la Bruxelles.

Descoperirea

Arheologii cu adevarat indragostiti de ceea ce fac isi doresc toata viata sa descopere ceva care sa schimbe datele istorice sau sa le imbunatateasca radical. Acest lucru s-a petrecut, pe neasteptate, intr-un laborator al departamentului de arheologie al Facultatii de istorie din cadrul Universitatii Al. I. Cuza Iasi, in urma cu cativa ani.

De atunci, descoperirea Panteonului zeitelor fertilitatii constituie o parte esentiala a patrimoniului arheologic descoperit pe meleaguri iesene. Cei prezenti la actiunea de cercetare a artefactelor aduse de pe situl de la Isaiia au privit cu stupoare cum, ca dintr-o cutie a Pandorei, ieseau pe rand, dintr-un vas de lut, una dupa alta mai multe statuete din lut ars la rosu.

Tezaurul este format din 21 de statuete feminine, 21 de obiecte de cult stilizate ca falusuri, la fiecare fiind adaugat un cap mobil, 13 scaunele si 42 de margele, toate descoperite in acelasi vas, si suscita si acum interesul cercetatorilor. Toate acestea au o vechime de aproape 7.000 de ani, din vremea eneoliticului, iar faptul ca au fost descoperite in Balta Popii, cum este numit situl arheologic de la Isaiia, din comuna Raducaneni, judetul Iasi, atesta ca si pe aceste meleaguri au fost asezari umane.

Mai mult, descoperirea de la Isaiia aduce noi elemente despre felul in care traiau eneoliticii, cum se organizau, fapt care a starnit si interesul cercetatorilor europeni. Daca aceste date sunt puse in legatura cu descoperirile similare de la Poduri, din Bacau si Sabatinovka, Ucraina, unde a fost semnalat acelasi numar de stilizari feminine si falice, se poate vorbi de un sistem magico-religios unitar si pe aceasta intindere de la est de Carpati. Eneoliticii sau Precucutenienii, aflati in tranzitia de la neolitic, caracteristica fiind folosirea pietrei si a agriculturii primitive catre epoca bronzului, au lasat cateva urme dintre care unele sunt greu de descifrat.

“Descoperirea de la Isaiia, coroborata cu cele de la Poduri si Sabatinovka, a demonstrat ca populatiile din perioada eneolitica aveau un sistem religios unitar, cu idei de baza care se repetau. Una din aceste idei esentiale a populatiilor eneolitice a fost urmarea celor doua elemente fundamentale ale lumii, pamantul si cerul. Cultul uranian, reprezentand cerul, respectiv cultul htonic, reprezentand pamantul, au avut un rol capital in aceste culturi. In primul rand, aceasta religie era una a reproducerii si perpetuarii vietii, avand ca model de inspiratie cerul si pamantul. Descoperirea de la Isaiia este una capitala pentru arheologii romani dar si europeni, deoarece aduce informatii pretioase despre eneolitic. Pe de alta parte, putem vorbi de o magie a numerelor, pornind de la cifra sacra sapte si numarul 21, care ar fi numarul puterii divinitatii”, a marcat prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu, care s-a ocupat indeaproape de studierea acestui tezaur si conservarea sa.

Complexitatea tezaurului

Statuetele feminine, in numar de 21, au particularitati care dovedesc ca acum 7.000 de ani, populatiile eneolitice ce traiau in zona peste care aveau sa apara asezarile din ziua de astazi ale Iasilor au recurs la primele abstractizari. Nu sunt doua statuete identice, nici ca stilizare, nici ca dimensiune. Cea mai mare are aproape 9 centimetri.

Dupa cum le-a impartit prof. Ursulescu, aceasta, alaturi de alte trei, constituie categoria zeitatilor care au picioarele desfacute. Zona inghinala este marcata cu doua unghiuri paralele. Sanii sunt inversati, adica fata de altele care au sanii in relief, la aceasta este doar o rotunjire in interiorul bustului. Gura, nasul, ochii, ombilicul se pot observa foarte bine. Un alt grup, de sapte statuete, sunt cele cu sani. Unele dintre acestea au triunghiul inghinal inserat cu puncte. Al treilea grup este cel al statuetelor feminine fara sani, dar cu picioarele separate.

Cum imaginau eneoliticii o zeitate

Statueta cu numarul trei, inalta de aproape opt centimetri, se distinge net de celelalte. Zona sacrofesiera este exagerat de evidentiata, bustul este subtire, abdomenul plat, iar capul foarte mic. Aceasta are marcata zona inghinala printr-un triunghi, cu un singur punct in aceasta delimitare si un altul deasupra, reprezentand buricul. Sanii lipsesc. Picioarele sunt despartite pana in zona vaginala, iar fesele sunt separate printr-un santulet.

Pe spate are incizat semnul tridentului, element neintalnit la celelalte, trei liniute paralele care sunt oprite de una oblica. In partea unde ar fi fost pieptul, sunt incizate doua liniute. Gura este sugerata printr-o taietura oblica, ochii scobiti, iar nasul perpendicular, putin reliefat. Pretioasele informatii despre tezaurul de la Isaiia si celelalte descoperiri din situl de la Balta Popii au fost publicate la Casa Editoriala Demiurg, cu titlul “Religie si magie la est de Carpati acum 7.000 de ani. Tezaurul cu obiecte de cult de la Isaiia”, volum scris de prof. univ. dr Ursulescu in colaborare cu Felix Tencaru.

Adorarea femeii

Femeia, ca matrice a vietii, a ocupat inca din cultura eneolitica (4200-3600 inainte de Hristos) un loc foarte important. Ea era suprareprezentata (prin steatopigie) in zona vaginala si fesiera, in comparatie cu bustul si capul, pe motiv ca importanta era fertilitatea acesteia.

Acest aspect esential, de steatopigie, atunci cand e vorba de primele reprezentari feminine, ce presupune depunerea din belsug a grasimilor in regiunea sacrofesiera (inghinala), caracteristica femeilor, sta la baza reprezentarilor zeitelor din acest Panteon. “Cele 21 de statuete pot fi considerate Panteonul zeitelor lumii eneolitice care a precedat cultura Cucuteni. Totodata, acestea pot fi considerate ipostaze ale marii Zeite”, a continuat prof. univ. dr. Ursulescu, care si-a daruit multi ani pentru cercetarea acestui tezaur dupa ce, in 1992, Vicu Merlan, pe atunci student, a descoperit situl Isaiia.

Cultul falic

Daca zeitele fertilitatii au cea mai mare insemnatate in aceasta cultura, totusi, nu lipsesc nici principiile masculine. Reprezentarile stilizate ale falusului au rolul de a completa ritualul Marii Zeite. In ansamblu sunt 21 de conuri care, prin atasarea unor bilute cu ajutorul unor bete, dau impresia unor falusuri bine stilizate.

“In acelasi vas de lut au fost descoperite si 21 de conuri mici, tot din lut. Acestea erau strapunse la varf. Cum am gasit si 61 de margele intregi si alte cateva bucati care, reconstituite, intregeau numarul margelelor la 63, dintre care doar 21 de bilute erau partial perforate, am spus ca pot fi compuse cu conurile. Intr-adevar, prin intermediul unui fir subtire de lemn, am unit bilutele cu conurile, iar ceea ce a rezultat a fost redarea unor forme falice stilizate. Vedeti, sunt 21 astfel de forme falice, tot atatea cate statuete feminine sunt in tezaur. Acest tip de reprezentari falice cu cap mobil a fost gasit si in culturile eneolitice din alte regiuni europene”, a mai descris prof. univ. dr. Ursulescu.

Zeita copilas

Dupa cum a botezat-o profesorul Ursulescu, copilasul, cea mai mica zeitate feminina din Panteonul de 21 de reprezentari feminine, ar fi inceputul si totodata incheierea unui ciclu al vietii. La randul ei, zeita copil are bine reprezentata zona sacrofesiera. Acest copilas-fetita are marcate ombilicul si zona inghinala printr-un singur unghi. Cum este foarte bine conservata, pe statueta se poate observa cum au fost trasate capul, ochii si un nas ascutit. Gura lipseste. Micuta zeitate nu depaseste 2 centimetri in inaltime.

Jiltul zeitatilor

Si zeii stateau pe scaun. Din cele 13 scaunele din lut descoperite in ulcior, doar unul singur are marcate urmele de care erau prinse picioarele, restul erau asezate direct pe altarul ritualic. Probabil era destinat Zeitei copil, deoarece este unul dintre cele mai mici scaunele. Din acestea, alte doua sunt remarcabile prin inciziile pe care, acum sapte milenii, le-au realizat acei oameni din cultura eneolitica.

Unul dintre aceste scaunele, din pasta galbena cu amestec de nisip, cu o inaltime de 2,5 cm, are trasata o serie de incizii, imitand spirala, aspect ce denota ca reprezentarile eneoliticilor aveau incrementata dualitatea principiilor feminine si masculine, adica a vietii sau poate a soarelui. Ciudat, pe spate sunt marcate cateva linii ce nu par fi la intamplare, dintre care doua formeaza un X, iar altele un V. Mai este un scaunel, de dimensiune mijlocie, inalt de 2,4 cm, conservat perfect. Acesta prezinta o silueta umana, din trei linii. Scaunelele au spatar, iar fundul este plat, la unele modelarea fiind foarte atenta.

Magia numerelor

“Stim ca numarul sase reprezinta normalitatea, iar sapte zona Divinitatilor. In ansamblul de la Isaiia, putem dezvolta si o teza conform careia ar fi vorba de o magie a numerelor. Dar, sunt deschis si la alte interpretari. Cum numarul statuetelor feminine este de 21, putem spune ca este vorba despre o multiplicare a cifrei sapte cu cifra trei, simbol al triunghiului. Numarul 21 este insemnarea atotputernicii divinitati”, a aratat prof. Ursulescu, al carui aport in cunoasterea tezaurului si in randul specialistilor straini este foarte important.”

25. Descoperire inedita pe fundul lacului Bicaz a unor pietre cu semne necunoscute

Pe fundul lacului Bicaz, in septembrie 2012, un grup de scafandri, in timpul unui antrenament, acestia au facut o descoperire formidabila. Totul a inceput de la un instrument de cautare, care s-a desprins, acestia trebuind sa se scufunde dupa el, catre fundul lacului pentru a-l recupera, iar in acel moment au observat niste lespezi de piatra pe care se afla, scrijelite, niste semne bizare, ce nu le-au putut identifica.

646x404 Materiale 720 HD.Still003 piatra-din-bicaz

Mai multe aflam de pe pagina Adevarul.ro:

„O descoperire făcută în urmă cu doi ani şi jumătate pe fundul lacului Izvorul Muntelui nu a fost explicată ştiinţific nici până în prezent. Peste pietrele cu semne ciudate aflate la peste 30 de metri adâncime s-a aşternut dezinteresul şi nu au văzut lumina zilei pentru a fi cercetate de specialişti.

Descoperirea care a stârnit un interes deosebit din partea mass-media a avut loc în toamna anului 2012. Atunci, un echipaj de la Salvamont Neamţ, condus de Raul Papalicef, şeful serviciului judeţean, a găsit într-un mod accidental mai multe lespezi de mari dimensiuni, pe fundul lacului Bicaz, marcate cu nişte semne ciudate.

„În timpul unui antrenament pe care l-am efectuat cu echipa noastră de scafandri, un instrument de căutare s-a desprins şi a trebuit să coborâm la o adâncime de 22-30 de metri, pe fundul lacului Bicaz ca să-l recuperăm. În timpul acestei scufundări, atenţia mi-a fost atrasă de nişte inscripţii pe lespezi de piatră concentrate pe un perimetru de 200-300 de metri”, povestea experienţa trăită Raul Papalicef.

Scafandri au făcut descoperirea în septembrie 2012

Acesta a precizat atunci că la câteva zile distanţă a revenit în zonă şi, după ce a filmat şi a fotografiat pietrele din adâncul lacului, a bănuit că ar fi putut fi vorba de vestigiile unui cimitir precreştin. „Spre surprinderea noastră, mi-am dat seama că probabil este un cimitir străvechi, precreştin. Am fotografiat inscripţiile, deoarece lespezile de piatră sunt foarte greu de adus la suprafaţă”, susţinea Papalicef.

Şeful Salvamont Neamţ făcea legătura şi cu descoperirea de la Vadu Rău, comuna Farcaşa, unde, în urmă cu circa zece ani, o viitură a râului Bistriţa a scos la iveală mai multe tăbliţe ce prezentau de asemenea inscripţii ciudate.

„Nu a interesat pe nimeni această descoperire” De la acea experienţă au trecut mai bine de doi ani şi nicio autoritate nu s-a interesat de lespezile din adâncul lacului de acumulare Izvorul Muntelui. Raul Papalicef spune că nu a mai efectuat scufundări de atunci, dar dacă ar trebui să o facă ar şti exact zona unde sunt situate pietrele misterioase.

„M-am gândit că o să fie o avalanşă de cercetători care să vină să caute ce e cu aceste semne de pe pietre. Nimeni nu m-a întrebat, pe nimeni nu a interesat ce-i cu această descoperire. Zona o ştiu, e undeva pe malul dinspre Ceahlău, sub ape fiind acolo fostul sat Hîrţigi, care a dispărut în anii ’50 prin strămutarea populaţiei înainte de formarea lacului de acumulare. Eu am făcut doar poze atunci şi filmare, pentru că e greu să scoţi pietrele de la 30-40 de metri din apă. În plus, cred că e nevoie şi de o autorizaţie, dar dacă vreo autoritate a statului ne cerea sprijinul, atunci găseam soluţii să le aducem la suprafaţă”, mai spune Raul Papalicef.

În lipsa unei confirmări ştiinţifice, şeful Salvamont Neamţ îşi menţine ipoteza că în acel loc sunt vestigiile unui cimitir străvechi, din perioadă precreştină.

„Acolo a fost satul Hîrţigi, care avea unul sau două cimitire şi biserici, poate construite pe altare geto-dacice. Pentru a construi barajul, regimul comunist i-a strămutat pe locuitori, iar oamenii şi-au cărat pe dealuri tot ce au considerat că e important, ce nu, au lăsat acolo.

S-au făcut excavări înainte de a se forma lacul de acumulare, apoi a venit apa Bistriţei şi poate că aşa au ieşit aceste lespezi. E păcat că nu se cercetează, alţii, dacă găseau trei pietre de genul ăsta…”, mai spune Papalicef.”

SURSE

1. http://www.efemeride.ro/miceal-ledwith-limba-latina-se-trage-din-limba-romana

2. William Schiller in lucrarea sa exploziva „Unde s-a nascut civilizatia?”

3. http://www.bcvideo.com/bperu.html

4. Marija Gimbutas in lucrarea sa „Originea si evolutia civilizatiilor europene”

5. http://adevaruldespredaci.ro/savant-german-cea-mai-veche-scriere-din-lume-este-cea-de-la-tartaria-romania-video/

6. http://danielroxin.blogspot.ro/2014/01/celebrul-arheolog-italian-marco-merlini.html#more

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro