Haunebu și Vril – farfuriile zburătoare naziste ale celui de-al Treilea Reich

by „Există de asemenea nenumărate informatii despre navele în formă de „farfurii zburătoare” construite de nazişti înainte şi în timpul războiului, în cadrul unor programe controlate de societăţile Thule, Vril şi Soarele Negru . Cercetătorul german Jan van Helsing şi mulţi alţii au descris o parte din tehnologia produsă după […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

„Există de asemenea nenumărate informatii despre navele în formă de „farfurii zburătoare” construite de nazişti înainte şi în timpul războiului, în cadrul unor programe controlate de societăţile Thule, Vril şi Soarele Negru .

Cercetătorul german Jan van Helsing şi mulţi alţii au descris o parte din tehnologia produsă după anul 1934, inclusiv bombardierul Vril-1, Vril-7 (vezi secţiunea cu ilustraţii) şi aeronavele Haunebu 1, 2 şi 3.

Aliaţii numeau aceste aeronave foo-fighters (n.n. aprox: bombardiere ciudate). Wendell C. Stevens, pilot în forţele aeriene ale Statelor Unite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi la ora actuală investigator al fenomenului OZN, povesteşte că aceste foo-fighters aveau culori ce alternau între cenuşiu-verde şi roşu-portocaliu. Ele s-au apropiat la numai cinci metri de aeronava sa, după care au rămas nemişcate.

A fost imposibil să scape de ele sau să le atace şi şi-a pus problema să se întoarcă la bază sau să aterizeze. Helsing include în cartea sa şi fotografii ale acestei aeronave, confirmate şi de alţi cercetători. Există însă un documentar video pe care îl consider foarte interesant, intitulat OZN-urile – Secretele celui de-al Treilea Reich, în care cercetătorul Vladimir Terziski prezintă o sumedenie de dovezi. Se pare că farfuriile zburătoare germane aveau foarte multe probleme tehnice, care au fost corectate abia după război.

Potrivit mai multor cercetători în domeniu, în anul 1938 a avut loc o expediţie germană în Antarctica, pe transportorul aerian Schwabenland. Nemţii au declarat o regiune de 600.000 de kilometri care includea munţi şi lacuri neacoperite de gheaţă teritoriu german. Ei au numit acest teritoriu Neuschwabenland (Noua Swabia) şi l-au transformat într-o imensă bază militară nazistă. În anul 1947 a avut loc ciudata misiune în Antarctica a amiralului E. Byrd, omul care a pătruns în interiorul pământului pe la amândoi polii. Acesta a luat cu el 4000 de soldaţi şi un transportor aerian complet echipat. După opt săptămâni soldate cu pierderi grele, aceştia au reuşit să revină în ţară.

OZN-urile Naziste Hanebu

 

 

Ce s-a întâmplat cu exactitate în Antarctica rămâne un mister până astăzi, dar Byrd avea să declare public mai târziu că în cazul unui nou război, umanitatea ar trebui să se aştepte la atacuri din partea unor avioane care pot zbura de la un pol la altul. A adăugat că în Antarctica există o civilizaţie avansată, care dispune de o tehnologie mult superioară celei existente la ora aceea pe pământ şi care s-a aliat cu SS-ul german.”[1]

De ce nu au câştigat în acest caz naziştii războiul? Mai întâi de toate, se pare că a existat un conflict în interiorul societăţilor secrete naziste. În al doilea rând, tehnologia „farfuriilor zburătoare” era în acea vreme abia la începuturile ei, fiind încă departe de perfecţiune. După părerea mea, răspunsul cel mai simplu la întrebarea: „De ce nu au câştigat germanii războiul?” este: „Pentru că acest lucru nu trebuia să se întâmple”.

Reptilienii din regiunea inferioară a celei de-a patra dimensiuni îi manipulau, dar operau şi prin intermediul taberei opuse. Îşi doreau un război, aşa că au manipulat ambele tabere, obţinând ce şi-au dorit. Aşa cum explic pe larg în lucrarea mea anterioară, Şi adevărul vă va face liberi, naziştii au fost finanţaţi de aceleaşi linii genealogice care i-au finanţat şi pe Aliaţii care luptau „împotriva” lui Hitler. Principalii finanţatori au fost Rothschild-zii, care au operat, ca de obicei, prin intermediul agenţilor lor din Anglia, Statele Unite şi Germania. Standard Oil, compania controlată de Rockefeller-i, era practic una cu gigantul german I.G. Farben, cel care a susţinut întreaga maşinărie de război nazistă, dar şi lagărul de concentrare de la Auschwitz.

Tehnologia care i-a permis lui Hitler să pornească războiul după dezastrul economic de dinainte i-a fost furnizată practic de către Standard Oil, inclusiv know-how-ul necesar pentru a transforma imensele rezerve de cărbune ale Germaniei în petrol. Alte rezerve de petrol i-au fost furnizate Germaniei de acelaşi Standard Oil prin intermediul principalul centru financiar al Frăţiei, Elveţia. Preşedintele companiei Standard Oil (la ora actuală Exxon) era în acea vreme William Stamps Farish, un prieten apropiat al lui Hermann Schmitz, preşedintele I.G. Farben. Nepotul lui Farish, William Farish III, face parte din cercul interior al lui George Bush.

Printre cei care îl vizitează acasă se numără inclusiv regina Angliei şi prinţul Philip. Farish şi regina îşi încrucişează reciproc caii de rasă. Tatăl lui Bush, Prescott, unul din stâlpii de bază ai societăţii Skull and Bones, a fost unul din finanţatorii lui Hitler, prin intermediul unei filiale numită United Banking Corporation (UBC), al cărei director era. UBC a fost cel care a făcut legătura între W.A. Harriman Company din New York (transformată după 1933 în Brown Brothers, Harriman) şi afacerile lui Fritz Thyssen, marele antreprenor german în domeniul oţelului şi bancher, care l-a finanţat pe Hitler începând din anii 1920. La fel ca imperiul lui J.P. Morgan şi cel al Rockefeller-ilor, trustul lui Harriman era tutelat de Payseur-i şi de Rothschild-zi. Aceştia din urmă controlau inclusiv I.G. Farben.

Printre membrii conducerii filialei americane a I.G. Farben se număra şi Paul Warburg, agentul lui Payseur/Rothschild trimis în Statele Unite pentru a crea banca Rezervei Federale, lucru care s-a şi realizat în anul 1913. Fratele său, Max Warburg, a fost bancherul lui Hitler, până când a părăsit fără probleme Germania în anul 1938, stabilindu-se în Statele Unite. Alţi finanţatori ai lui Hitler au fost: General Electric, o companie care avea legături financiare strânse cu Franklin Delano Roosevelt, preşedintele care a intrat în război „împotriva” lui Hitler; Ford Motor Company, condusă de Henry Ford, care a primit de la nemţi cea mai înaltă distincţie de onoare acordată ne-germanilor, Marea Cruce a Vulturului German; şi International Telephone and Telegraph (ITT), care a susţinut inclusiv efortul de război german prin intermediul bancherului personal al lui Hitler, ofiţerul SS Kurt von Schroder.

Cel care superviza tot acest efort concentrat de finanţare a lui Hitler a fost Montagu Norman (Com 300), Guvernatorul Băncii Angliei controlată de Rothschild-zi. Norman era asociat cu Hjalmar Schact, cel care avea să devină consilierul financiar personal al lui Hitler şi preşedintele băncii germane Reichsbank. Cei doi erau atât de apropiaţi încât Schact şi-a numit unul dintre nepoţi Norman. Când naziştii au invadat Cehoslovacia, Norman i-a transferat lui Hitler echivalentul a şase milioane de lire sterline în aur cehesc, care a fost depozitat la Londra.

În treacăt fie vorba, cele două semnături care confirmă numirea lui Schact în funcţia de preşedinte al Reichsbank, la data de 17 martie 1933, au fost cea a lui Adolf Hitler şi cea a lui Max Warburg, omul lui Rothschild. Cei mai mulţi „evrei” cred că oameni ca Rothschild-zii sau Warburg-ii, care pretind că sunt evrei, sunt de partea lor. Nimic nu este însă mai departe de adevăr. Aşa cum spuneam într-un capitol anterior, aurul şi banii furaţi de băncile elveţiene de la evreii germani conduce direct la Rothschild-zi.

Rothschild-zii şi asociaţii lor, Rockefeller-ii, Harriman-ii şi Bush-ii, s-au aflat inclusiv în spatele programului nazist de purificare a rasei. Expertul lui Hitler în domeniul purităţii rasei era dr. Ernst Rudin, psihiatru la Institutul Kaiser Wilhelm pentru Genealogie şi Demografie din Berlin, unde ocupa un întreg etaj pentru cercetările sale. Finanţarea întregului proiect a fost asigurată de… Rockefeller-i. Aceleaşi familii au finanţat şi mişcarea de eugenie al cărei scop era purificarea genetică a rasei germane prin eliminarea celor de rasă inferioară. La ora actuală, politicile de eugenie sunt cunoscute sub numele de „control al populaţiei”.

Organizaţia cea mai cunoscută care se ocupă cu controlul populaţiei este Planned Parenthood (n.n. Planificarea Familială), care şi-a început activitatea sub un cu totul alt nume în cadrul biroului londonez al Societăţii Britanice de Eugenie. Nu este de mirare că George Bush s-a folosit de orice prilej pentru a pompa sume masive din banii contribuabililor americani şi din cei ai Naţiunilor Unite în această organizaţie. Bush şi Henry Kissinger sunt mari adepţi ai lui Thomas Malthus, francmason din linia genealogică a lui Darwin, care a murit în anul 1834. El a militat pentru trierea popoarelor de alte rase decât cea albă şi a oamenilor albi „inferiori”.

La fel ca prietenul său economist, francmasonul John Stuart Mill, Malthus a afirmat că rasa ariană cu părul blond şi ochii albaştri era darul lui Dumnezeu pentru pământeni. Poate darul zeilor… Cei doi erau de părere că oamenii superiori aparţinând rasei albe trebuiau să controleze rasele inferioare cu pielea întunecată. În esenţă, această filozofie nu este cu nimic diferită de cea nazistă sau de cea a establishment-ului britanic ori american, căci cele trei curente provin de fapt din aceeaşi sursă. De ce credeţi că au fost promovate atâtea politici care au cauzat boli, moarte şi distrugere în Africa, Asia şi America Centrală şi de Sud? Toate fac parte din acelaşi plan.

O nouă confirmare a faptului că forţa care controla ambele tabere ale celui de-al Doilea Război Mondial era una şi aceeaşi se referă la vasta operaţiune a serviciilor secrete americane şi britanice numită Proiectul Paperclip (n.n. textual: Agrafa), prin care cei mai importanţi lideri nazişti, oameni de ştiinţă, ingineri şi experţi în controlul minţii au fost scoşi în afara Germaniei înainte de sosirea armatei aliaţilor. Toţi aceştia au fost transportaţi în America de Sud şi în Statele Unite, pentru a-şi continua acolo munca în favoarea Agendei reptiliene.

Printre naziştii care au scăpat graţie Proiectului Paperclip s-a numărat şi criminalul în masă şi teroristul Josef Mengele. CIA a fost creaţia serviciilor secrete britanice, şi în special a cercului interior al acestora, cunoscut sub numele de Special Operations Executive (n.n. Serviciul pentru Operaţii Speciale) – SOE. CIA a înlocuit organizaţia serviciilor secrete creată în timpul războiului, Oficiul pentru Servicii Strategice (OSS), născut pe structura serviciilor secrete ale lui Payseur. OSS-ul era condus de Bill Donovan, o marionetă a cercului Payseur-Rothschild-Rockefeller şi fost coleg de şcoală cu Franklin Delano Roosevelt.

Profesorul de drept al lui Donovan de la Universitatea Columbia (controlată de Frăţie) a fost Harland E. Stone, care avea să devină mai târziu Procuror General al SUA. Un alt protejat al lui Stone a fost J. Edgar Hoover, francmason de grad 33 şi şeful de tristă reputaţie al FBI în perioada asasinării lui Kennedy.

Deloc întâmplător, o bună parte din agenţii care au fost implicaţi în asasinarea Preşedintelui Kennedy erau foşti agenţi OSS transferaţi la Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Această poveste este prezentată detaliat în lucrarea lui Icke, Şi adevărul vă va face liberi. Unul dintre aceşti agenţi era Clay Shaw, singurul om judecat pentru rolul pe care l-a jucat în asasinarea lui Kennedy, proces prezentat şi în filmul JFK.

El a fost eliberat pentru simplul motiv că martorii împotriva lui au fost ucişi înainte de a apuca să depună mărturie. Shaw a fost unul din consultanţii satanistului şi pupilei lui Rothschild, Winston Churchill. La fel ca toţi agenţii OSS detaşaţi la Londra, i-a cântat în strună Lordului Victor Rothschild, şeful neoficial al serviciilor secrete britanice.

Primul director al CIA a fost Allan Dulles. Acesta era nazist, la fel ca şi fratele său, John Foster Dulles, numit secretar de stat în aceeaşi perioadă. Familia Dulles este o altă linie genealogică aparţinând aristocraţiei britanice. Amândoi fraţii Dulles au fost implicaţi în Proiectul Paperclip, alături de Henry Kissinger, un „evreu german”, mare adept al satanismului şi unul dintre cei mai activi reptilieni. Cei doi Dulles proveneau dintr-o familie americană din sudul Statelor Unite, proprietară de sclavi, şi erau veri cu Rockefeller-ii. Firma lor de avocatură, Sullivan and Cromwell, gestiona afacerile în SUA ale I.G. Farben. Marele susţinător al lui Hitler, Fritz Thyssen, i l-a prezentat pe Allan Dulles Fuhrerului.

John Foster Dulles scria „Heil Hitler” pe scrisorile pe care le trimitea clienţilor săi germani şi a fost trimis în Germania să negocieze acordarea unor noi împrumuturi naziştilor din partea grupului Mesei Rotunde Rothschild-Rockefeller. Împrumuturile aveau drept scop să-i ajute pe germani să plătească daunele de război impuse de acelaşi John Foster Dulles, în calitatea sa membru al delegaţiei americane la Conferinţa de Pace de la Versailles, din anul 1919. De aceea, nu reprezintă nici o exagerare să afirmăm că CIA a fost o organizaţie creată de nazişti pentru nazişti. Printre aceştia se număra şi Reinhard Gehlen, principalul spion al lui Hitler pe frontul rusesc, căruia Allen Dulles i-a cerut mai târziu să organizeze reţeaua CIA pe teritoriul european.

Cercetătorul Noam Chomsky afirmă că Gehlen a creat o armată secretă CIA-nazistă, care şi-a extins operaţiunile până în America Latină. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu reţeaua poliţiei internaţionale numită Interpol. Practic, nu naziştii au pierdut războiul. Totul a fost o înscenare controlată de aceeaşi forţă şi transformată într-o mare afacere după carnagiu, în condiţiile în care Agenda continua să avanseze. Şi o ultimă întrebare: a murit într-adevăr Hitler în buncărul său? Evident că nu.

Dr. Robert Dorion, directorul Institutului de Medicină Legală de pe lângă Ministerul Justiţiei din Quebec, Montreal, a declarat că există neconcordanţe între fotografiile danturii cadavrului atribuit lui Hitler şi nenumăratele fotografii făcute Fuhrerului în timp ce îşi ţinea discursurile (cu gura deschisă). Structura decalajelor dintre dinţi este diferită. Hitler avea o obturaţie a unui canal şi un dinte de porţelan pe care cadavrul nu le avea, iar puntea dentară inferioară era foarte diferită.

Dezvoltarea farfuriilor zburatoare naziste, Haunebu si Vril !

„In anul 1213, in Germania, la poalele muntelui de la Salzburg, mai precis, mai sus de piata Schellenberg, a avut loc intalnire intre trei tineri cavaleri templieri si o femeie splendida cu parul blond, care li s-a prezentat acestora drept Isais. Trebuie sa fi fost vorba, dupa toate probabilitatile, de o extraterestra, care le-a facut templierilor o marturisire.

Printre altele, era vorba despre faptul ca la scurt timp dupa cumpana dintre milenii, se va ajunge la un intens schimb de lovituri intre fortele intunericului si ale luminii, conflict care pare ca se va petrece mai ales in zona Germaniei.

Putin peste sapte sute de ani, in apropierea locului acestei aparitii a fost aranjata o intalnire intre barbati si femei, care a dus mai tarziu la formarea societatii secrete Thule; ulterior, prin colaborarea cu calugarii tibetani ai glugilor galbene si negre, de aici a luat fiinta proiectul „Al Treilea Reich”. Daca dupa aceasta intalnire de la poalele muntelui s-a mai ajuns la o noua intrevedere cu Isais sau cu un alt extraterestru, nu am stiinta.

In orice caz, pe atunci mai exista si societatea VRIL, o alta societate ezoterica din Germania, infiintata in anul 1919, care deja in anii ’20 pare sa fi primit semnale mediumice si telepatice continand cunostinte spirituale, precum si tehnice de la o grupare extraterestra. Telepatii VRIL au primit aceste semnale printr-o scriere secreta a templierilor – un limbaj total necunoscut mediumurilor – cu date privind construirea unui aparat de zbor.

Mesajele telepatice, conform marturiilor din scrierile VRIL, proveneau din sistemul solar Aldebaran, care se gaseste la 68 de ani lumina distanta de Terra, in constelatia Taurului. Pentru a nu permite aparitia unor greseli de continut, cel mai bine este sa citez din cartea lui Jan Van Helsing, „Operatiunea Aldebaran”.

Planurile de constructie si datele tehnice pe care le-au primit mediumurile telepatice VRIL – indiferent de unde au provenit – au fost, in orice caz, atat de precise, incat au dus la una dintre cele mai fantastice idei din cate a gandit omul vreodata: construirea „aparatului de zbor din cealalta lume”!

Se materializa conceptul unei „alte stiinte”. Astazi s-ar numi „forme de energie alternativa”. Totusi, a durat mai mult de trei ani pana ce s-au apucat de proiect. In aceasta prima faza a „celeilalte tehnici” sau a „celeilalte stiinte”, profesorul dr. W.O. Schumann, membru al societatilor Thule si Vril, a tinut o conferinta la Universitatea Tehnica din Munchen, din care ar trebui redate cateva fraze aici:

„Noi cunoastem in primul rand doua principii care stabilesc mersul firesc al lucrurilor: lumina si intunericul, binele si raul, crearea si distrugerea – dupa cum stim ca electricitatea are doi poli, plus si minus. Intotdeauna se spune: ori – ori. Aceste doua principii – sa le denumim concret creator si distrugator – ne hotarasc, de asemenea, mijoacele tehnice…

Tot ceea ce este distrugator, este de origine satanica, tot ceea ce este edificator, de provenienta divina… Orice tehnica bazata pe principiul exploziei sau pe cel al arderii poate fi denumita, de aceea, „tehnica satanica”. Noua era iminenta este o era a noii tehnici divine pozitive.”[2][3]

In acelasi timp, omul de stiinta Viktor Schauberger, lucra la un proiect asemanator. Astronomul de origine svaba, Johannes Keples, de ale carui invataturi s-a folosit Schauberger, era in posesia invataturii secrete a pitagoreicilor, a caror stiinta a fost preluata si pastrata in secret de cavalerii templieri. Era vorba de stiinta ce se ocupa cu studierea imploziei.

In acest caz, implozia inseamna valorificarea potentialului lumii interioare in lumea exterioara. Membrii societatilor Thule si Vril stiau ca principiul divin este intotdeauna incurajator, ceea ce inseamna constructiv. O tehnologie care, din contra, se bazeaza pe explozie este, de aceea, destructiva, fiind impotriva principiului divin.

Ca urmare, se dorea crearea unei tehnologii bazate pe implozie. Teoria oscilatiei sustinuta de catre Schauberger – principiul seriei armonicelor superioare – se leaga de stiinta ce se ocupa cu implozia. Mai simplu, s-ar putea spune: implozie in locul exploziei! In baza cailor energetice ale monocordului s a tehnicii imploziei se ajunge in domeniul antimateriei si prin asta la disparitia gravitatiei.

In vara anului 1922 s-a construit prima aeronava de forma unei farfurii zburatoare, a carei propulsie se baza pe tehnica imploziei – aparatul de zbor din lumea cealalta ! Ea se compunea dintr-un disc cu diametrul de opt metri, deasupra caruia se gasea un disc pozitionat paralel, cu un diametru de sase metri si jumatate, si dedesubt un alt disc cu diametrul de sapte metri si jumatate.

Aceste trei discuri aveau in centru cate o gaura ce masura 1,80 metri, in care era montat agregatul de propulsie inalt de 2,40 metri. Jos, corpul central se termina intr-un varf de forma conica, de la care pornea un pendul, ce ajungea pana la nivelul inferior si care era raspunzator pentru stabilitatea aparatului. In stare activa, discul de jos si cel de sus se invarteau in directii opuse, pentru a forma mai intai un camp de rotatie electromagnetic.

Ce rezultate a avut aceasta prima farfurie zburatoare, nu se stie. In orice caz, pe durata a doi ani s-au facut experimente cu ea, inainte de a fi demontata si depozitata, se pare, in fabricile Messerschmidt din Augsburg. Contributiile la finantarea acestui proiect isi fac aparitia sub numele de cod JFM, in contabilitatile mai multor intreprinderi industriale. Cu siguranta, mecanismul Vril provenea din aparatul de zbor din cealalta lume, care insa a fost prezentat formal drept, „Schumann SM – Levitator”.

In principiu, „aparatul de zbor din cealalta lume”, trebuia sa produca un camp extrem de puternic in jurul sau si in imediata apropiere, lucru care permitea transformarea zonei adiacente, impreuna cu aparatul si utilizatorii lui, intr-un microcosmos in totalitate independent de cosmosul de dincoace.

La intensitate maxima, acest camp ar fi total independent de toate fortele universale din jurul sau – ca, de exemplu, gravitatia, electromagnetismul si iradierea – precum si de materia de orice fel, si s-ar putea deplasa in voie in interiorul oricarui camp gravitational sau de alt tip, fara ca fortele de acceleratie sa devina eficace sau sa se faca simtire.

In iulie 1934, Viktor Schauberger, a fost invitat de catre Adolf Hitler si cei mai inalti reprezentanti ai societatilor Vril si Thule si de atunci a inceput sa colaboreze cu ei. Dupa acest prim insucces posibil a venit si ceasul nasterii asa-numit „OZN german”, in iunie 1934. Sub conducerea profesorului dr. W.O. Schumann si-a facut aparitia primului avion rotund experimental, RFZ 1, pe terenul fabricii de avioane germane „Arado” din Brandenburg.

In primul si, simultan, ultimul sau zbor, s-a ridicat pe verticala pana la inaltimea de aproximativ 60 metri, apoi insa a inceput sa se clatine si sa „danseze” in aer minute in sir. Ampenajul fixat pentru dirijarea lui „Arado 196” s-a dovedit complet ineficace. Pilotul, Lothar Waiz, a reusit cu chiu cu vai sa aduca din nou la sol, aparatul RFZ 1, sa sara afara din el si sa se indeparteze in fuga, inainte ca acesta sa inceapa sa se miste ca o sfarleaza, dupa care s-a rasturnat si s-a facut ferfenita.

Acesta a fost sfarsitul aparatului RFZ 1, insemnand, pe de alta parte, inceputul aparatelor de zbor Vril. Se mai spune ca, in Muntii Padurea Neagra, trebuie sa se fi prabusit, in jurul anilor ’30, o farfurie zburatoare extraterestra; prin copierea planurilor ei, germanii ar fi reusit un salt evolutiv in construirea de astfel de aparate, dar nu exista niciun fel de raport al vreunui martor si nici alte dovezi referitoare la aceasta.

In orice caz, aparatul RFZ 2 a fost gata inca inainte de sfarsitul anului 1934, avand o propulsie Vril si o „comanda impuls-magnet”. Masura cinci metri in diametru si avea urmatoarele caracteristici de zbor: disparitia optica a contururilor la viteza marita si iluminatul colorat, tipic OZN-urilor. In functie de nivelul propulsiei era: rosu, portocaliu, galben, verde, alb, albastru si violet.

Asadar, a functionat – si in 1941, parea sa aiba o soarta remarcabila. Mai precis, a fost introdus ca avion de recunoastere de la distanta, in acea faza de razboi numita „batalia aeriana pentru Anglia”, adica atunci cand avioanele de vanatoare germane (standard) ME 109 s-au dovedit incapabile pentru zborurile de recunoastere transatlantice datorita razei de actiune reduse.

La sfarsitul anului 1941, a fost fotografiat deasupra partii sudice a Atlanticului, pe cand se afla in zbor catre crucisatorul „Atlantis” din apele antarctice. Motivul pentru care nu putea fi utilizat ca avion de vanatoare era faptul ca, aparatul RFZ 2 nu putea sa execute decat schimbari de directie de 90, 45 si 22, 5 grade. Incredibil, se vor gandi multi, dar schimbarile de directie in exact aceste unghiuri speciale constituie un comportament de zbor, absolut tipic pentru asa-numitele OZN-uri.

Dupa succesul inregistrat cu micutul RFZ 2, ca avion de recunoastere cu raza lunga de actiune, societatea Vril a primit un teren pentru experimente in Brandenburg. La sfarsitul anului 1942 a zburat pentru prima oara aparatul de zbor cu armament usor, Vril-vanatori-1.

El dispunea de un diametru de 11,5 metri, era un aparat de zbor cu un singur loc, cu propulsie Schumann-Levitator si cu o „comanda impulsor-camp magnetic”. Atingea viteze de la 2.900 km/h, pana la 12.000 km/h, la viteza maxima putea sa execute schimbari de directie in unghi drept, fara ca pilotii sa fie afectati de acest lucru, nu era conditionat de vreme si avea o capacitate de adaptare la cosmos de 100%. S-au construit 17 aparate Vril 1 si existau, de asemenea, mai multe variante cu doua locuri, dotate cu o cupola de sticla.

Tot la acea vreme si-a facut aparitia un proiect propriu, V-7. Sub aceasta denumire au fost construite mai multe farfurii zburatoare, insa cu activari conventionale pe baza de reactie. In baza planurilor lui Andreas Epp si-a facut aparitia RFZ 7, o combinatie intre un aparat de zbor care leviteaza si propulsia cu reactie. La acesta au lucrat grupele de cercetare Schriever-Habermohl si Miethe-Belluzo. Aparatul RFZ 7 avea un diametru de 42 de metri, dar s-a prabusit la Spitzbergen.

Ulterior, a fost fotografiat un aparat RFZ 7, construit dupa modelul respectiv. In iulie 1941, Schriever si Habermohl, au costruit un aparat de zbor circular, cu propulsie cu reactie, care decola in plan vertical, dar prezentand lipsuri certe. S-a elaborat un alt „titirez zburator cu electrogravitatie”, cu „propulsie tahionica”, care a avut mai mult succes. Apoi a urmat aparatul RFZ 7 T, construit de Schriever, Habermohl si Belluzo, in perfecta stare de functionare.

In cadrul SS exista o grupa care studia extragerea de energie alternativa, SS-E-IV, „locul de dezvoltare IV al Soarelui Negru” – avand ca preocupare centrala sa elimine dependenta Germaniei de titeiul strain. SS-E-IV a dezvoltat din mecanismele Vril si din convertorul tahionic al capitanului, Hans Coler, mecanismul Thule, care mai tarziu a fost denumit „tahionatorul Thule”.

In luna august a anului 1939, a fost lansat primul aparat RFZ 5. Era un titirez zburator dotat cu armament, de greutate medie, cu ciudatul nume „Haunebu I”. Avea un echipaj de opt oameni, masura in diametru 25 metri, atingea la inceput viteza de 4.800 km/h, ajungand mai tarziu la 16.000 km/h. Era echipa cu doua tunuri, cu raza radianta KFK de 6 cm si cu patru MK 106 si avea o capacitate cosmica de 60%.

La sfarsitul anului 1942 a fost desavarsit aparatul „Haunebu II”. Diametrul varia de la 26 metri, la 32 metri si inaltime de la 9 metri, la 11 metri. Putea sa transporte un echipaj de la noua, pana la douasprezece persoane, era propulsat cu un tahionator Thule si in apropierea Pamantului atingea o viteza de 6.000 hm/h. Si aceasta nava era apta pentru zborul in cosmos si avea o autonomie de 55 de ore de zbor.

La acea vreme existau deja planuri pentru naveta spatiala de mari dimensiuni, Vril 7, cu un diametru de 120 metri. Putea sa transporte mai multe echipaje.

„Haunebu III”, piesa de rezistenta, cu un diametru de 21 metri, a fost terminat putin mai tarziu. A fost pilotat si surprins pe pelicula. Putea sa transporte un echipaj de 32 de oameni, avea o autonomie de zbor de peste opt saptamani si in zona Pamantului atingea atingea o viteza de cel putin 7.000 km/h.

Virgil Armstrong, fost membru CIA si al Beretelor Verzi, descrie cum corpurile zboratoare germane din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, puteau sa aterizeze si sa decoleze pe verticala si sa-si schimbe directia in unghi drept. Ele atingeau o viteza de 3.000 km/h si avea ca piesa de artilerie o arma cu laser – posibil asa-numitul tun cu raza radianta KSK – care putea strapunge un blindaj de 10 cm.

Profesorul J.J. Hurtak, specialist in OZN-uri si autor al cartii „Cheile lui Enoh”, sustine ca germanii erau preocupati sa construiasca ceea ce Aliatii denumeau „sistemul de arme minune”. Lui Hurtak i-au picat in mana protocoale care descriau doua situatii:

– in primul rand, constructia orasului spatial, Peenemunde;

– in al doilea rand, mutarea celor mai bune tehnicieni si oameni de stiinta din Germania in SUA.

De asemenea, a mai fost pomenita si verificarea mai atenta a asa-numitelor „Foo Fighters” – a sferelor de foc. Construirea si interventia unor asemenea obiecte de zbor le erau cunoscute, atat de CIA, cat si de serviciul secret britanic, inca din 1942, totusi nu au fost luate in considerare cum se cuvine. „Foo Fighters” era, de fapt, denumirea de catre Aliati tuturor aparatelor de zbor germane ce luminau. Existau insa cu siguranta doua inventii care corespundeau termenului de „Foo Fighters”: „Broasca testoasa zburatoare” si „Balonul de sapun”, doua lucruri total diferite, care totusi, au fost considerate de catre Aliati ca fiind inrudite.

„Broasca testiasa zburatoare” a fost conceputa de catre SS-E-IV in -partea noua a Vienei. Forma sa exterioara amintea de carapacea unei broaste testoase. Erau sonde zburatoare fara echipaj, care trebuiau sa declanseze dereglari la instalatiile de aprindere electrica ale fortelor rivale. Ele aveau montate clistroane supradezvoltate, care generau radiatii, considerate de catre cei de la SS, drept „raze mortale”.

Intreruperea aprinderii a functionat la inceput, totusi, nu atat de bine. Mai tarziu, tehnica a suferit unele imbunatatiri, iar un cunoscator in materie de OZN-uri va putea sa va confirme faptul ca, intreruperea aprinderii, adica scoaterea din functiune a instalatiilor electrice, este o trasatura tipica aparitiei unui OZN.

Wendell C. Stevens, pilot in US Air Force in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, descrie aparatele „Foo Fighters” ca fiind cand verzi-gri, cand portocalii-rosii, apropiindu-se de avioane pana la o distanta de cinci metri si ramanand pe pozitie. Ele nu se lasau nici prinse, nici ochite si in general fortau escadrilele aliate sa se intoarca sau sa aterizeze.

Cu totul altceva erau „baloanele de sapun”, numite foarte des „Foo Fighters”. In privinta lor era vorba de simple baloane in care se gaseau spirale metalice subtiri destinate deraglarii radarului de pe avioanele rivale. Succesul acestei idei trebuie sa fi fost scazut privit prin perspectiva efectului psihologic.

La inceputul anului 1943 s-au elaborat planurile si pentru o naveta-mama in forma de trabuc, care trebuia sa fie construita la santierele Zeppelin – asa-numitul „aparat Andromeda” – cu o lungime de 139 metri. Ea urma sa transporte aparate de zbor in forma de farfurie zburatoare destinate zborurilor interstelare cu durata lunga.

De Craciunul anului 1943 a fost fixata o intalnire importanta a societatii Vril in Ostseebad Kolberg, la care au participat si mediumurile Mari Orsic si Sigrun. Tema principala a acestei intruniri era „Operatiunea Aldebaran”. Mediile aveau date exacte despre planetele locuite care primesc lumina de la Soarele Aldebaranului, astfel ca s-a inceput pregatirea unei calatorii intr-acolo.

La 2 ianuarie 1944, a avut loc o discutie intre Adolf Hitler, Heinrich Himmler, Kunkel din cadrul societatii Vril si proefsorul dr. Schumann, membru al aceleiasi societati, la care a fost vorba despre „Proiectul Vril”. Se viza patrunderea catre Aldebaran cu o naveta spatiala de capacitate mare, Vril 7, numita „Odin”, printr-un canal dimensional independent de viteza luminii.

In baza documentelor „Soarelui Negru”, in iarna anului 1944 pare sa fi avut loc primul test de zbor prin canalul dimensional. Aceasta trebuie sa fi condus aproape la un dezastru, caci fotografiile ne arata aparatul Vril 7, dupa acest zbor, aratand „ca si cum ar fi fost plecat o suta de ani”. Caroseria exterioara parea puternic deteriorata si era avariata in mai multe locuri.

Intre timp, insa fusesera activi si constructorii „farfuriilor conventionale” cu propulsie cu reactie. La 14 februarie 1944, elicopterul supersonic, construit in cadrul Proiectului V-7 de catre Schriever si Habermohl, prevazut cu 12 turboagregate BMW 028, a efectuat zborul-test spre Peenemunde sub comanda pilotului de incercare Joachim Roehlike.

Viteza de decolare pe verticala era de 800 m/min. Aparatul ajungea la o inaltime de 24.000 metri si in zborul orizontal la o viteza de 2.200 km/h. Putea, de asemenea, sa fie propulsat cu energie neconventionala. Totusi, el nu a mai fost folosit in actiune, deoarece in 1944, Peenemunde, a fost bombardat si nici deplasarea la Praga nu si-a mai avut rostul.

Caci inainte ca farfuriile zburatoare fabricate acolo sa fie pregatite pentru interventie, americanii si rusii, ocupasera deja Praga. Farfuriile zburatoare V-7 erau descrise ca fiind un fel de jucarie in comparatie cu aparatele Vril si Haunebu. Pe de alta parte, farfuriile zburatoare Vril si Haunebu se diferentiau considerabil una de cealalta.

Acest lucru se baza in principal pe faptul ca, aparatele de zbor Vril au fost construite in fabricile constructorilor de avioane, iar cele Haunebu in santierele navale constructoare de submarine. De aceea, aparatele Haunebu, erau considerabil mai stabile, dar si mai grele, fapt ce in cazul unei propulsii antigravitationale era insa lipsit de insemnatate.

La inceputul anului 1945, o data cu ocuparea Germaniei, britanicii si americanii au descoperit in arhivele secretele ale SS-ului, printre altele, si fotografii ale aparatelor „Haunebu II” si „Vril 1-Typen”, precum si ale „aparatului Andromeda”. In urma unei hotarari a presedintelui Harry Truman, din martie 1946, SUA, prin intermediul comisiei pentru marina militara, au primit permisiunea sa stranga materiale germane referitoare la experimentele din domeniul tehnologiei de varf.

In cadrul Operatiunii „Paperclip”, au fost dusi in SUA, in cel mai mare secret, oameni de stiinta de origine germana. Printre altii si Viktor Schauberger si Wernher von Braun. Totusi, germanii n-au lucrat singuri. In aprilie 1995, Jan Van Helsing, a avut un interviu cu un fost ofiter al marinei germane din timpul Reich-ului, care m-a asigurat ca locuitorii de pe Aldebaran au acordat ajutor fizic pentru construirea noilor tipuri de submarine.

El, a descris un barbat atragator, aldebaran, inalt de aproximativ 2,10 metri inaltime, cu ochii migdalati, ten deschis si par lung si blond. Despre imbracamintea fiintei aldebarane mi-a spus ca era un fel de salopeta mulata care parea dintr-o bucata, fara fermoare, cusaturi sau nasturi. Mai avea si o alta particularitate: in fata ochilor sai pluteau in aer, la o distanta de 20 cm, doua inele de culoare violet – ca niste ochilari pe care ii tii la distanta de ochi. Aceste inele, conform spuselor sale, se miscau in acelasi timp cu miscarile capului extraterestrului.

La randul sau, submarinele erau, conform relatarii sale, dotate cu tehnologie Schauberger. Partea din fata era in forma de ou, astfel incat apa sa se roteasca in spirala, in jurul corpului navei. Prin urmare, de la aldebarieni provenea propulsia ce permitea deplasarea submarinealor cu asemenea viteze enorme – oficial 170 km/h, dar pana la 300 km/h, conform presupunerilor.

Generalul-maior, Remer, decedat in Spania, sustinea ca atunci cand a fost condus prin Peenemunde, i-a fost aratat un barbat care avea peste doi metri inaltime, purta un costum ciudat, neted si avea parul lung si blond, cu inele aurii plutitoare la o distanta de 25 cm in fata ochilor. Militarului i s-a spus ca, „acesta este unul dintre markabieni”, dar era posibil sa mai fi fost numit si „aldebaran”.

Marturia generalului-maior, Remer, corespunde aproape total cu aceea a membrilor corpului de marina al Reich-ului, doar ca inelele aflate in fata ochilor extraterestrului descris de acestia erau violet. Dar mai exista si un alt martor. Este vorba de un fost pilot german, care pretinde sa fi vazut cu ochii sai pe aeroporturi sau in zbor cele mai diferite farfurii zburatoare: odata, in primavara anului 1943, a trebuit sa aterizeze cu aparatul sau Arado in Noul Brandeburg, pentru ca aparatul trebuia sa fie supus unei verificari mecanice.

Intrucat testarea dura pana a doua zi, s-a indreptat catre hala, la camarazii sai de zbor, si nu i-a venit sa-si creada ochilor: a vazut doua aparate mari, Haunebu II, in stationare. In aceasta zona de siguranta a patruns prin intermediul „documentelui rosu de calatorie” un permis securizat. Urmatoarele ore si le-a petrecut cu pilotii, prilej cu care a aflat o gramada de lucruri despre aceste corpuri zburatoare.

I s-a explicat ca ar putea zbura lejer 50 km/h si ca in afara atmosferei Pamantului ar putea atinge chiar peste o suta de mii de kilometri pe ora. In timp ce putea sa observe aceste farfurii zburatoare de la exterior, i se explica ca erau prevazute cu un mecanism antigravitational, care functiona dupa principiul contracurentului unei lemniscate foarte alungite.

Prin intermediul discurilor contracurent din interiorul navetei spatiale se creeaza un efect dinamic continuu. Datorita acefsteui efect, navetele spatiale si-ar genera de jur-imprejur un camp nul, in care ar fi absorbite. In functie de directia catre care ar fi indreptat, campul ar atrage in interiorul sau naveta. In baza acestei propulsii s-ar crea miscari zig-zag bruste, vizibile doar din afara, care insa in interior nu s-ar face simtite.

In interiorul navetelor nu ar exista niciun fel de forta centrifuga, care sa se exercite asupra pilotilor, deoarece navetele poseda propriul camp gravitational. Germanii ar fi fost, dupa cum au spus diversi membri ai Reich-ului, pe Luna, inca din anul 1928, daca nu chiar mai inainte, la cumpana dintre secole.

Faptul nu este imposibil, intrucat la originea tehnicii folosite nu ar sta Nikola Tesla, ci inventatorul Harvey, care ar fi experimentat cu discuri contracurent, inca din secolul al XVII-lea si se pare ca inca de pe atunci ar fi stabilit principiile fizice de miscare a corpurilor hiperbolice.

In dimineata urmatoare trebuia sa aiba loc un zbor de cercetare in jurul Pamantului. Conform marturiei unuia dintre piloti, acest zbor ar fi fost posibil in cinci ore. Desigur ca inainte de rasarit toti membrii echipei erau gata sa traiasca acest eveniment fantastic si sa vada cu ochii lor aceste aparate neobisnuite zburand. Fostul pilot a povestit ca, a auzit doar un zumzet usor si apoi aparatele Haunebu s-au ridicat cu greutate de pe pista de zbor – la o inaltime de circa 600-700 metri – pana ce s-a observa o smucituri si discurilor au zburat ca fulgerul.

Si relateaza in continuare:

„Pe cand stateam acolo impreuna cu un coleg, am aflat de la el ca, in cazul acestor corpuri zburatoare nu se produce spargerea barierei sonice. Personal sunt convins, astazi, ca aceste dispozitive au fost create ca sa le dea <<mai marilor>> posibilitatea unei evadari. Faptul este inca valabil si in zilele noastre.

Pe atunci s-a incercat sa se ajunga pe Marte cu tranzit pe Luna, care functiona ca statie intermediara. Totusi, astazi stim ca varianta este imposibila, astfel ca dupa toate probabilitatile ele vor fi zburat de pe Luna, direct pe Venus. Daca au reusit, este un subiect despre care se poate discuta. Doar atat, ca acesta este motivul pentru care se pastreaza un secret total in ceea ce priveste farfuriile zburatoare germane.”[3]

Se spune ca si George Adamski ar fi avut contacte cu venusienii. Intrebat fiind, „daca a fost de fata la vreunul din starturi”, interlocutorul a replicat ca, „participase de patru ori la momentul lansarii farfuriilor zburatoare, care de fiecare data au avut o constructie diferita. O data a asistat de la o distanta de aproximativ 50 metri, la decolarea unei farfurii V-7 cu propulsie cu turbine; din cate isi amintea, sunetul turbinelor semana cu, „un cante, nu neplacut”.

Aceasta farfurie conventionala a zburat elegant, ca un avion, in contrast cu miscarae brusca a farfuriei antigravitationale, putand sa zboare cu susul in jos sau pe o parte. Dar si principiul de propulsie al farfuriei a capatat noi dimensiune inca de atunci. Potrivit ultimei versiuni, noile propulsoare ale farfuriilor germane nu mai trebuiau sa contina nici un fel de parti mobile. In alte cazuri, pilotul a putut observa, „elegantele” farfurii Vril, fara glob, ci doar cu o bolta sferica aerodinamica, care i-au placut cel mai mult.

Forta propriu-zisa din spatele societatilor Vril si Thule a fost nucleul ezoteristilor de elita din acea perioada – Soarele Negru. Era, concomitent, cel mai profund si ezoteric centru al SS-ului, cu legaturi raspandite in toata lumea. Ceea ce este interesant este ca, nimeni nu a stiut cu adevarat cine facea parte din Soarele Negru – bineinteles, in afara membrilor. Este de remarcat faptul ca Heinrich Himmler, el, insusi conducatorul SS, a fost informat si i-a acordat sprijinul, nefacand insa parte din grupare.

Soarele Negru a fost si este un amalgam format din magicieni si initiati care lupta de partea luminii impotriva intunericului ce ameninta sa distruga Pamantul. Simbolul Soarelui Negru este inca de la inceputuri discul negru, asa cum a putut fi vazut pe unele avioane „Fieseler Storch”, putin inainte de sfarsitul razboiului. Soarele Negru simbolizeaza lumina interioara, nevazutul care straluceste in noi, oamenii.

Acelasi nume il are si Soarele in jurul caruia se invarte galaxia noastra, Soarele care se afla in interiorul Pamantului, nucleul celulei si nucleul atomic. De aceea, simbolizeaza si puterea lojei ezoterice care guverneaza din culise evenimentele ascunse si invizibile, si sprijina binele, fara sa apara in lumina.

Deja prin 1941, acesti oameni au realizat ca proiectul celui de-al Treilea Reich se prabuseste, aspectele bune dispareau si puterile negative isi castigau suprematia asupra persoanelor conducatoare, astfel ca s-au initiat expeditii cu scopuri precise in toate tinuturile lumii, pentru a cauta locuri favorabile de retragere. Prin urmare, s-a construit o baza puternica in Anzi si alta in regiunea polara, unde se efectuau permanent experimente cu farfurii zburatoare.

In jurul anului 1943, aceste baze au fost ocupate de luptatorii spirituali ai luminii, printre care multi tibetani, indieni, chiar si africani, englezi, francezi care au recunoscut ca nu rasele sau formele statele dezbina natiunile, ci spiritul cu care au fost inoculate de mijloacele de „informare”, de cartile de istorie si religie, si de catre puterile care stau in spatele acestor lucruri. Toate aceste persoane recunosteau, atat prezenta extraterestrilor, cat si descendenta oamenilor din acestia. In colaborare cu ei se dorea gasirea unui drum pentru instaurarea pacii pe Planeta.

Independent de informatiile mai sus-mentionate despre progresele germane, am mai aflat si de prabusirea, sau poate doborarea unei farfurii zburatoare extraterestre, eveniment ce a avut loc in anul 1938. Conform documentelor, aceasta nava spatiala nu era de pe Aldebaran, ci de pe Venus si a cazut pe undeva in Padurea Negra.

Cand Hitler a auzit de prabusire, i-a ordonat pilotului sau particular, Christina Edderer, sa-l duca imediat acolo. In cadrul unui interviu, pe care Jan Van Helsing i l-a luat, in 1975, la Munchen, voteaza Christina Edderer, arestata probabil pe nedrept de catre Aliati, i-a aratat o colectie de peste 100 de poze, in care apareau multi germani renumiti.

De asemenea, se mai puteau observa cateva instalatii industriale in care se produceau farfurii zburatoare. Una din aceste poze il prezinta pe Hitler, care statea zambinand langa un OZN cazut, rasturnat. Se pare ca acest OZN prabusit i-a ajutat enorm pe germani, la propriile lor progrese in domeniul construirii farfuriilor zburatoare.

Farfuria zburatoare nemteasca care i-a fost aratata lui Jan Van Helsing si care ii era cunoscuta, ii amintea, oarecum, de o roata cu spite, avand aripi reglabile ce puteau fi aduse din pozitia orizontala, in cea verticala. In centrul rotii se afla un butuc rotunjit pentru motorul cu implozie, iar deasupra se gasea cabina pilotului. Totul semana de la distanta cu un penene cu margini late.

Interlocutorul lui Helsing, John, incepu sa scormoneasca in geamantanul sau si scoase un bibliograf gros, deschizand la una din multele pagini prevazute cu etichete galbene. Helsing a intervievat in America, pe unul dintre cei trei piloti ai acestui dispozitiv V-7.

De la el, Helsing, a aflat urmatoare poveste despre un zbor de testare, pe care-l noteaza in carte:

„In timpul startului a domnit o nesiguranta totala. Cei trei piloti au fost legati cu curele in interiorul bine captusit. Masinaria s-a ridicat la o inaltime de aproximativ 3.000 metri. Cu toate acestea, pilotii au fost dezamagiti de viteza redusa si de posibilitatile de manevrare ale aparatului. Aceasta dezamagire se va transforma repede in teama.

In afara de persoanele care se aflau la sol si care urmareau, atat zborul, cat si avioanele conventionale ce insoteau masinaria, s-a putut observa deodata un alt aparat sus pe cer, foarte asemanator cu nava care tocmai fusese testata. Dupa ce s-a stabilit pozitia obiectului neidentificat, echipajul avionului nemtesc a observat deodata ca, este cumva atras de catre acesta.

Pilotul german care conducea farfuria zburatoare, a incercat o manevra de ocolire pentru a schimba pozitiai propriului aparat, dar n-a reusit. Acest eveniment ciudat i-a zapacit si mai mult pe tinerii piloti. Nu mai stiau ce sa faca. Deodata din difuzor se auzi o voce care le spuse intr-o germana perfecta: <<Nu va fie frica. Suntem aici ca sa va ajutam.>>

Vocea s-a recomandat ca fiind un locuitor de pe Venus si spusese ca, venusienii au urmarit progresul nemtilor inca din ziua cand masinaria venusiana, cazuta in anul 1938, a fost pusa in siguranta. <<Suntem aici ca sa va invatam>>, spuse vocea, <<si sa va aducem in siguranta pe Pamant, caci fara ajutorul nostru nu ati reusi niciodata. Acum va sustinem prin forta razei noastre,  care nu reprezinta o manifestare a principiului magnetic, pe care voi vreti sa-l descoperiti.>>

Apoi glasul le dezvalui ca aliajul metalic folosit nu este intru totul adecvat navei. Aliajul ar arde la reintrarea navei in atmosfera Pamantului. Vocea mai spuse ca metalul era prea greu si va ceda sub sarcina. <<De asemenea, trebuie schimbat si sistemul dumneavoastra de propulsie>>, zise venusianul.

Inginerii incercasera sa reproduca bobina magnetica a venusienilor, dar renuntasera la idee in favoarea unui motor cu implozie, cand s-a observat ca, nu se poate ajunge la propulsie controlata cu bobina magnetica. Venusianul, stia de acest esec si le spuse ca, inainte de a mai folosi un miez magnetic, metalurgistii lor ar trebui sa fabrice un metal, care sa se magnetizeze doar in momentele in care prin bobina ar trece curent scazut.

<<La prototipurile anterioare, la care ati renuntat, campul magnetic mai subzista ceva timp dupa oprirea oprirea curentului. De aceea, masina nu reactiona imediat la comanda. Fara aceasta schimbare a miezului bobinei, masina dumneavoastra va avea mereu probleme cu propulsia, indiferent de constructia folosita. Energia electromagnetica libera este puterea care controleaza sistemul dumneavoastra solar.

Cu aceasta putere, oamenii pot construi masini care sa zboare in spatiu, mai repede si mai silentios decat cu traditionalele materiale petrochimice sau cu noile combustibile solide, care se extrag din pamant. Cu timpul, pretioasele voastre materii prime se vor epuiza. Dar energia libera a planetei este inepuizabila.>>

Strainul i-a avertizat pe nemti:

<<Voi, locuitorii Pamantului, nu intelegeti minunea cosmica a acestei energii despre care va vorbesc. Mai va spun o data: ea sta la dispozitia fiecaruia care-si da silinta pentru ea, caci este un dar al Celei mai Inalte Fiinte, pe care voi o numiti Dumnezeu. Daca veti folosi aceasta energie in scopuri pasnice, atunci va deveni slujitoarea voastra. Ea slujeste deja de milioane de ani fiintelor de pe alte planete. Daca insa o folositi pentru razboi, atunci nu mai puteti conta pe ajutorul sau toleranta noastra.>>

Pilotii nemti au fost invitati sa-si opreasca propulsorul si sa se bazeze doar pe nava spatiala de deasupra lor. Campul magnetic al OZN-ului avea sa-i duca in siguranta la solar. <<Altfel veti cadea pe Pamant si veti muri. Aveti incredere in noi. Va promit ca vom aparea in fata inginerilor vostri si le vom spune ce imbunatatiri pot aduce navei voastre spatiale. Nu aveti prea mult timp la dispozitie. Nu ezitati ! Lasati-ma sa va povestesc ceva despre viitor. Ma voi reintalni cu doi dintre dumneavoastra in America, imediat ce Germania si SUA vor fi din nou prietene.>>

Faptura si-a luat la revedere. Ultima sa fraza s-a dovedit a fi profetica. Venusianul din spatiu le-a comunicat la doi din membrii echipajului ca vor lucra dupa razboi la un program spatial american. Cel de-al treilea i-a spus ca va ramane in Germania si-si va continua munca. Aviatorii nemti au fost instruiti in ceea ce priveste aterizarea. Observatorii de la sol au putut vedea cum cele doua nave spatiale au pornit impreuna in jos ca si cum ar fi fost legate cu un cablu invizibil. Apoi OZN-ul a disparut.”[3]

John se uita pe hartie si continua:

„In zilele noastre, un om de stiinta american descrie raza magnetica invizibila mai degraba ca pe o <<raza de tractiune>>, fiind vorba de o forta magnetica de tractiune, care este produsa de o nava spatiala plutind deasupra alteia. Folosirea acestei raze magnetice a fost confirmata in urmatoarele cazuri documentate: salvarea unei nave spatiale de catre alta; furtul unui elicopter american – confirmat in rapoartele marinei americane; deturnarea unei rachete care a fost deviata de la curs de catre o nava extraterestra prietenoasa.

Tarile lumii lucreaza, astazi, la perfectionarea razei de tractiune, caci folosirea ei in domenii civile si militare ar fi de o valoare inestimabila. Intr-o buna zi, in sectiile tehnice ale constructorilor de V-7, au aparut mai multi astfel de extraterestri pentru a le putea dezvalui secretele metalurgiei si chimiei, si a-i ajuta la absortia electromagnetica, de care aveau asa mare nevoie pentru a perfectiona tehnica farfuriilor zburatoare.”[3]

„Da, asta concorda cu alte rapoarte privind ajutorula acordat de extraterestri la construirae farfuriilor zburatoare”, i-a replicat Helsing lui John, inainte ca acesta sa continue.

„Statul-major german si-a continuat stradaniile pentru a intoarce soarta razboiului, dar si-a schimbat prioritatile. La sfarsitul lui 1943, multi dintre cei mai buni oameni de stiinta si specialisti ai sectiei V-7, au fost retrasi din munca ce o efectuau la farfurriile zburatoare si au lucrat de atunci incolo, la rachetele cu combustibil solid.

Era de asteptat ca aceste arme secrete sa fie amplasate cat mai repede si sa provoace englezilor pagube mari, obligandu-i astfel sa capituleze. De asemenea, fusese planificata si o versiunea cu raza lunga de actiune pentru atacarea New York-ului. Aceasta schimbare a fost explicata in parte prin distrugerea totala a oraselor germane de catre bombardierele aliate, dar si prin indicatiile extraterestrilor, potrivit carora farfuriilor zburatoare nu aveau voie sa fie folosite in scopuri razboinice.

De aceea, construirea de rachete si fabricarea altor farfurii zburatoare au intarziat cu aproape sase luni. Industria germana se baza atunci pe rachete cu explozibil obisnuit, care puteau fi produse repede si in masa, in loc sa incerce sa descopere inovatii tehnice la farfuriile zburatoare.

Din documentele germane care au fost descoperite de curand, reiese ca producerea de farfurii zburatoare in serie a fost amanata din alte motive. Pana in anul 1943, nu s-a reusit incorporarea unui intr-un corp zburator a tunului cu laser, deja craet si care corespundea cu ideilor inginerilor. Si, cu toate ca, stiau ca sunt cu mult inaintea altor tari, in ceea ce priveste producerea de farfurii zburatoare, s-au decis sa-si tina masinile sub zavor pentru o folosire ulterioara.

Motivul principal al amanarii a fost, totusi, avertismentul dat de extraterestru, despre urmarile ce s-ar fi produs in cazul, in care, masinile vor fi folosite in scopuri razboinice. Datorita atacurilor aeriene neincetate ale bombardierelor aliate din urmatoarele luni, puterea Germaniei a slabit din ce in ce mai mult. Aviata militara germana cunostea valoarea farfuriilor zburatoare. Atitudinea prudenta a comandantilor fata de folosirea acestei tehnici de lupta, se raporta in parte la evenimentele din trecut, derulate in 1938 la o ceremonie ce a avut loc pe stadionul din Munchen, unde Hitler a luat cuvantul.

In mijlocul discursului sau a fost intrerupt de un obiect urias, fara aripi, cu forma unui trabuc, care plutea pe cer sus deasupra stadionului. Cand o formatie de avioane de lupta a incercat sa alunge obiectul, aparatele s-au defectat brusc, trebuind sa aterizeze pe drumuri de provincie. Din spusele martorilor intervievat de mine, o raza a OZN-ului a neutralizat motoarele catorva avioane.

Acum, in anul 1943, oamenii de stiinta germani, nu uitasera avertismentele extraterestrilor. Ei stiau ca, daca nu se folosesc arme spatiale moderne in lupta impotriva dusmanului, constructia farfuriilor zburatoare ar ramane un secret bine pastrat. Asa cum au promis, extraterestrii i-au ajutat pe nemti in legatura cu schimbarea planurilor lor, chiar daca numai partial.

Produciatia in masa a noilor farfurii zburatoare si a noilor arme a fost amanata pana cand, conform <<marelui plan>> al lui Adolf Hitler, si-ar fi gasit locul in continuarea celui de-al Treilea Reich. N-ar mai fi fost mult pana atunci. Aliatii nu banuiau nimic.

In primavara lui 1944, localnicii au observat ca, in prejurimile unei fabrici de astfel de aparate din Austria, a scazut activitatea „farfuriilor zburatoare”. Ele dispareau incet, incet de pe cer si bazaitul patrunzator care insotea aceste obiecte nu a mai fost auzit.

Camioane mari transportau masinile si farfuriile zburatoare neasamblate din fabrica, padurile din munti fiind lasate din nou in linistea lor. In timpul ultimilor ani de razboi, au disparut in mod misterior fabrici germane intregi. Cand Aliatii au acceptat capitularea germanilor, acestia dusesera deja farfuriile zburatoare in tinuturi necunoscute (n.ed. cum ar fi Antarctica), asa incat puteau sa continue cercetarea si productia fara ca invingatorii celui de-al Doilea Razboi Mondial sa poata face ceva.

Bineinteles ca impreuna cu fabricile de farfurii zburatoare au fost luati si cercetatorii, inginerii si personalul aferent care lucrau la program. Sute de astfel de experti germani au disparut sub pamant, in locuri de a caror existenta, Aliatii, hanar nu aveau. Voi face mai tarziu referiri asupra acestui lucru.

Agentii americani si englezi aflasera despre secretul farfuriilor zburatoare, inca dinainte de capitulare si vroiau cu orice pret sa vada rezultatul cercetarilor in domeniu. Puterile occidentale lucrau pe baza unor indicii vagi, dar in fine, au descoperit ceea ce mai ramasese din documentele nemtesti despre OZN-uri si personalul aferent. Intre timp, rusii s-au concentrat in cautarea fabricilor de rachete. Ei au transportat in Uniunea Sovietica peste trei mii de cercetatori si experti germani in rachete.

Cu ajutorul acestui potential urias, dupa razboi rusii au preluat pentru o perioada conducerea in cursa pentru cucerirea spatiului. Americanii si englezii au prelucrat cu acribie documentele secrete germane si au transportat mai multe farfurii zburatoare parasite in Canda si Marea Britanie. Si ei si-au asigurat cooperarea a 183 de tehnicieni germani specializati in domeniu, care dupa razboi au fost adusi in SUA, in cadrul Operatiunii „Paperclip”, cat si a altor sute de experti, printre care si Wernher von Braun, care au lucrat in continuare la programul spatial american.

Dar chiar cu statutul privilegiat, care li s-a acordat specialistilor germani, exista anumite rapoarte neconfirmate potrivit carora o serie de germani au renuntat la libertatea lor si la posibilitatile oferite de America de Nord. Serviciile secrete aliate au sustinut ca, germanii au realizat un plan de lunga durata, intocmit temeinic, pentru ca resursele germane ramase, inclusiv forta de munca, sa fie repartizate in asa fel incat sa continue lupta, undeva in afara razei de actiune a bombardierelor aliate.

O sa-i fie foarte clar oricui, care gandeste ca, nu exista alta explicatie pentru disparitia personalului german si a farfuriilor zburatoare din ultimii ani ai celui de-al Doilea Razboi Mondia.”[3]

Incheindu-si expunerea, John, ii arunca o privire intrebatoare lui Helsing.

„Interesant, interesant”, i-a replicat Helsing. „Se vede ca mai erau cateva informatii pe care nu le cunosteaum. Povestea cu nava spatiala venita de pe Venus este o chestiune aparte, care-mi aduce foarte mult aminte de George Adamski. <<Venusianul>> pe care americanul, Adamski, l-a intalnit de mai multe ori in 1954, si care a aterizat cu un Haunebu II german, avea parul blond si lung, si ochii albastri, si purta o salopeta maro, pe talpa pantofului avand imprimate svastici.

Dupa una din intalnirile personale cu Adamski, extraterestrul i-a aruncat mai tarziu o rola de film pe care o luase din farfuria zburatoare si pe care era expusa doar o singura poza. Pe aceasta, in mijlocul unor hieroglife, se afla o zvastica. Asta suna al naibii de <<german>>. Chiar si informatorul deja citat sustinea ca, nemtii ar fi putut zbura pe Venusa, deja inaintea terminarii razboiului.

Chestiunea a devenit foarte suspecta cand hieroglifele de pe poza, desemnate de Adamsk drept <<inscriptii venusiene>>, s-au dovedit a fi o combinatie de scriere bisericeasca in slavona si latina, cu urmatorul sens: <<Inutilitatea urmarii obiectelor>>. Trebuie sa recunosc ca nu stiu. Poate ca, <<venusianul>> era intr-adevar de pe Venus si Haunebu-urile II germane, reconstitutie nava venusiana prabusita. Asta ar fi o posibila explicatie. Puteti spune dumneavoastra mai multe despre acest lucru ?

Inainte as vrea sa reamintesc pe scurt, de un episod, care a avut loc la Obersalzberg, cu niste farfurii zburatoare germane. In iunie 1997, dorindu-se largirea unor gropi de pe terenul de golf, de la Obersalzberg, s-a preconizat netezirea denivelarilor sapate altor grope. La o astfel de sapatura s-a descoperit o farfurie zburatoare arsa de tipul „Vril”. In cateva ore, tot terenul a fost imprejmuit –  pentru aproximativ trei zile – si camioanele de la cazarma americana de la Chiemsee, au transportat ramasitele obiectului.

Deoarece un prieten de-al meu cunostea pe cineva care lucra in cazarma, a prins de veste si a reusit ca impreuna cu un amic sa intre in a treia zi pe terenul inconjurat. Acolo, cei doi au gasit o groapa imensa cu un diametru de peste 20 metri, unde se mai afla o placa metalica trepezoidala mare, stralucitoare, lunga de aproximativ sase metri si lata de doi metri si jumatate, parand a face parte din invelisul exterior al farfuriei.

Si acum vine surpriza. Prietenul meu a reusit sa ridice placa metaliga, lunga de sase metri cu o singura mana. Incercarile efectuate mai tarziu, de a indoi metalul cu ajutorul unui cleste sau de a-i produce zgarieturi au esuat, ceea ce denota ca tehnicienii germani au rezolvat problema aliajului cu mult inainte de sfarsitul razboiului.

In momentul in care prietenul meu si amicul sau se gandeau sa faca in asa fel ca placa de metal sa dispara, de la cazarma au venit alergand doi oameni, imbracati in costume negre, purtand casti si microfoane, astfel ca au trebuit sa se retraga. Prietenul mi-a povestit ca, in locul unde a fost dezgropata farfuria zburatoare, s-a plantat un pom imens, care a fost adus si sadit cu ajutorul unui excavator, dupa care s-a insamantat iarba ca sa dispara orice eventuale urme pentru cercetatorii curiosi.”[3]

John lua din nou cuvantul:

„E o poveste uimitoare. Dupa cum sa arat mai tarziu, americanii care lucrau in acelasi timp la aparatele de zbor cu forma circulara, continuau sa aiba probleme cu aliajul invelisului exterior. Dar despre aceasta mai tarziu. Ce informatii detineti referitor la ce s-a intamplat dupa razboi cu farfuriile zburatoare si constructorii acestora ?”[3]

„Ei bine, o parte din germani au plecat in America de Sud. In aceasta privinta este edificatoare cartea lui Robert Charroux, <<Enigmele din Anzi>>[4]. Autorul vorbeste despre sistemel uriase de pesteri din Anzii sud-americani, bazandu-se pe informatii lui Narcisso Genovese, fizician, filolog si umanist cunoscut. Genovese, unul dintre discipolii celebrului inventator italia, Gugliemo Marconi, sustine ca asistentii lui Marconi au decis in 1938, la moartea acestuia, sa continuie experimentele si cercetarile incepute in ceea ce priveste Soarele si energia cosmica.

Acesti discipoli, numarand 98 de invatati si tehnicieni din diferite tari, s-au constituit intr-o societate si au hotarat sa ia toate masurile preventive, necesare ca sa impiedice utilizarea abuziva a energiei cosmice in scorpuri criminale sau razboinice. Intr-un tinut singuratic din Cordilieri, in Anzii sud-americani, loc unde s-au retras, au impus trei cerinte vietii lor in comun: pe pamant sa existe doar o singura religie, cea a adevaratului Dumnezeu sau a inteligentei universale, o singura natiune – patria pamanteansca – si o singura politica: sa existe pace pe Planeta si intelegere cu toate popoarele din Univers.

Charroux descrie cum organizatia nu ducea lipsa de mijloace, datorita prazii de razboi, astfel au construit in America de Sud, un oras subteran mai performant, in ceea ce priveste laboratoarele, aparatura si mijloacele tehnice decat cele de la Cap Kennedy, Kuru, Baikonur, Saclay sau CERN-ul din Geneva.

Din raportul lui Genovese reiese ca, acest centru de cercetare a inregistrat mari prograse stiintifice, nu in ultimul rand multumita ajutorului extraterestru. Inca din 1946, dispunea de o oglinda colectoare pentru energia cosmica, iar in prezent este capabil, folosind opozitia materie-antimaterie, sa colecteze energie direct de la Soare.

Se mai vorbeste si despre o baza in Himalaya. Acest contact s-a datorat cel mai probabil cofondatorului societatii Thule, generalul Karl Haushofer, el insusi, fiind un membru al glugilor galbene (bonetele galbele – dGe-lugs-pa) si raspunzator pentru intemeierea comunitatii tibetane din Germania. Se spune ca in Tibet, germanii au avut legaturi Arianni, locuitori ai imparatiei subpamantene din maruntaiele muntilor Himalaya.

Despre viata si educatia germanilor in manastirile tibetane, aflam nu numai din cartea plina de laude a lui Rampa, <<Al treilea och>>”[5], ci si din romanul lui Russel McCloud, <<Soarele Negru de la Tashi Lhunpo>>[6] sau din cartea lui Felix Schmidt, <<Eremitul>>[7].

Am mai aflat ceva noutati despre baza din Himalaya de la prietenul meu Al Bielek. Acesta avea informatii de la un neamt, care locuia in acea baza si care spunea ca, acolo traiesc din 1997 aproximativ doua milioane de germani, ce poseda douazeci si patru de mii de farfurii zburatoare. La intrebarea ce aveau de gand cu ele, raspunsul a fost ca, vor sa paraseasca Pamantul pentru totdeauna.

Nu a fost dezvaluit locul. Al Bielek, informatorul, nu numai ca era activ de peste un deceniu in serviciile secrete americane, dar sustinea ca a luat parte la un experiment de calatorie in timp – experimentul Philadelphia. Acesta isi avea originea un proiectul Montauk din anii ’50, in cadrul caruia se experimentau nu numai calatorii in timp. Al Bielek m-a asigurat ca, la proiect au participat nemti in proportie de 80%.”[3]

„Ma scuzati ca va intrerup”, i-a spus John lui Helsing, „dar nu-mi pot imagina 24.000 de farfurii zburatoare! Cred ca daca am taia doua zerouri ne-am mai apropia de realitatea. In ceea ce priveste cele doua milioane de nemti din Himalaya, sunt de aceeasi parere cu dumneavoastra.”[3]

Helsing ii raspunde:

„Cand am auzit pentru prima oara numarul acesta de farfurii zburatoare, am stat mult pe ganduri. Dar apoi am ramas surprins, deoarece cu patru ani inainte un pilot de farfurie zburatoare din cadrul Soarelui Negru, imi povestise de 22.000 de asemenea nave. Aceasta cifra am si publicat-o.

Si acum Al Bielek, venit din SUA, a aflat de un numar aproape identic de farfurii zburatoare, de la o persoana de pe alt continent. Ar fi putut vorbi de 12.000 sau de 500 sau 2.400 de farfurii zburatoare. Dar nu, el a spus 24.000! Ar fi cu doua mii mai multe decat am aflat acum trei ani de la pilot; nu s-ar putea sa mai fi construit doua mii de nave cosmice in ultimii trei ani ?

Nu stiu. Eu insumi, am vizitat doar cateva cu proprii mei ochi si de aceea trebuie sa ma bazez pe ceea ce priveste numarul lor, doar pe declaratiile altor persoane. Nu se poate nega faptul ca, din punct de vedere tehnic, nemtii erau foarte avansati. Un alt indiciu ca exista o astfel de tehnologie am primit de la fiul unui SS-ist, care m-a asigurat ca, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, la Eifel se afla o fabrica subterana, un fel de statie de transmisie, unde intrau tancurile ca apoi sa apara in cateva secunde pe campul de lupta din Polonia, mecanismul fiind acela al teleportarii.

Un fost, SS-ist, care pare sa fi fost martor, pe nume Werner Hofer, intre decedat, a relatat ca soldatii polonezi erau innebuniti si alergau pe langa tanc atingandu-l cu mana. Nu puteau crede ca, ceea ce tocmai li se intamplanse sub ochii lor era real. Dar mai exista si alte locuri de refugiu ale nemtilor mult mai importante, cum ar fi Neu Schwabenland ! In anul 1938 s-a efectuat o expeditie germana in Antarctica, cu portavionul „Schwabenland”, declarandu-se pamant german 600.000 km patrati – „Neuschwabenland” – un tinut fara gheata, cu munti si lacuri.

Flote intregi de submarine de tipul XXI si XXIII, s-au indreptat spre Neuschwabenland. Pana in ziua de azi, nu se cunoaste soarta a peste o suta de submarine germane echipate cu aparatura Walther-Schnorchel, care le permitea sa stea mai multe luni in imersie. Este de presupus ca, o parte dintre nemti s-au retras in Neuschwabenland inainte de sfarsitul razboiului, luand cu ei farfuriile zburatoare existente.

Aceasta prespunere, pare sa fie pentru unii indrazneata, dar exista dovezi convingatoare ca, lucrurile ar fi putut sta altfel. O alta posibilitate este zborul catre alte planete si stele, cum ar fi Marte sau Aldebaran. Despre acest lucru exista si publicatii. Dar v-as propune sa procedam treptat.”[3]

„Asa cred si eu”, ii raspunde John lui Helsing, „astfel nu am pierde firul. Mai intai, o remarca despre Neuschwabenland. Aceasta presupunere nu este indrazneata. Daca este ceva indraznet aici, atunci este ceea ce va voi povesti de acum incolo, poate o noutate si pentru dumneavoastra. Germanii nu au fost singurii care s-au ocupat de construirea de farfurii zburatoare. Si in SUA a existat un inventator genial care a realizat o farfurie zburatoare <<functionala>>”[3]

„Ma scuzati ca va intrerup tocmai acum, dar colegul meu v-a spus ca, n-am decat doua ore la dispozitie pentru dumneavoastra, deoarece plec azi in nordul Germaniei?”[3], intreba Helsing.

„Da, spuse John, mi-a comunicat acest lucru la telefon. Timpul nu va fi suficient. Sincer sa fiu, am venit din SUA special pentru dumneavoastra si mi-am facut timp numai pentru dumneavoastra. Pare putin cam nerealist, dar asa este. Asta inseamna ca mai am doua zile, apoi trebuie sa plec din nou”, ii spuse John lui Helsing.

SURSE

1. David Icke – „Secretul Suprem”

2. Jan Van Helsing – „Operatiunea Aldebaran”

3. Jan Van Helsing – „Organizatia secreta Soarele Negru – loja elitei celui de-al Treilea Reich”

4. Robert Charroux – „Enigmele din Anzi”

5. Rampa – „Al treilea ochi”

6. Russel McCloud – „Soarele Negru de la Tashi Lhunpo”

7. Felix Schmidt, „Eremitul”

8. Foto: Internet

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro