Fuziunea atomica la rece – o energie libera, sigura, perpetuum mobile, nepoluanta si nepericuloasa ! Una dintre importantele energii libere ale viitorului !

by Fuziunea nucleară este procesul prin care două nuclee atomice reacționează pentru a forma un nou nucleu, mai greu (cu masă mai ridicată) decât nucleele inițiale. Ca urmare a fuziunii se produc și alte particule subatomice, ca de exemplu neutroni sau raze alfa (nuclee de heliu) sau beta (electroni sau […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Fuziunea nucleară este procesul prin care două nuclee atomice reacționează pentru a forma un nou nucleu, mai greu (cu masă mai ridicată) decât nucleele inițiale. Ca urmare a fuziunii se produc și alte particule subatomice, ca de exemplu neutroni sau raze alfa (nuclee de heliu) sau beta (electroni sau pozitroni).

calorimetryhires cfr12s cfrstir5 cfrv1 cfrv1i cfrv1s cfrv2s tynicfrc

Din cauză că nucleele participante în fuziune sunt încărcate electric, reacția de fuziune nucleară poate avea loc numai atunci când cele două nuclee au energie cinetică suficientă pentru a învinge potențialul electric (forțele de respingere electrică) și prin urmare se apropie suficient pentru ca forțele nucleare (care au rază de acțiune limitată) să poată rearanja nucleonii. Această condiție presupune temperaturi extrem de ridicate dacă reacția are loc într-o plasmă, sau accelerarea nucleelor în acceleratoare de particule. Fuziunea nucleară este sursa principală de energie în stelele active.

Fuziunea nucleară se poate clasifica după condițiile de desfășurare în fuziune termonucleară și fuziune la rece. Cea din urmă are un statut controversat. Investigarea fuziunii la rece este un domeniu activ. Sunt investigate în acest sens sistemele electrochimice cu electrozi de paladiu și apă grea pentru declanșarea fuziunii deuteronilor.

De pe pagina Descopera.ro aflam mai multe:
„Fuziunea nucleară… Realizarea ei în laborator este un soi de „Sfânt Graal” al fizicii moderne, obiectul unor căutări obstinate, spre aflarea a ceva care ne va schimba viaţa. Mulţi s-au fălit că ar fi reuşit, dar experimentele de verificare nu le-au confirmat triumful. Ar fi, într-adevăr, un triumf, să putem stăpâni şi utiliza în folosul nostru acest proces pe care natura îl mânuieşte atât de bine, la scară atât de colosală, cu rezultate atât de uimitoare. Un recent experiment realizat la Laboratoarele Naţionale Sandia din New Mexico, SUA, readuce în atenţie această căutare şi pare să anunţe apropierea erei în care, în sfârşit, vom izbuti să înlocuim actuala metodă de obţinere a energiei nucleare – fisiunea – prin fuziune, considerată mult mai sigură şi mai eficientă.Fisiunea nucleară – metoda noastră cea de toate zilele !Înainte de a vorbi despre pasul înainte reprezentat de cercetările de la Sandia, ar trebui să comparăm cele două metode, pentru a înţelege de ce ar merita să o înlocuim pe cea de azi.

La ora actuală, producem energie nucleară (zisă şi atomică) prin fisiune nucleară, proces în care nucleul unui atom se fragmentează în nuclee mai mici, sub efectul unui bombardament cu neutroni. În practică se folosesc, drept „combustibil nuclear”, metale grele precum uraniu-235 sau plutoniu-239. Când nucleele atomilor acestor elemente absorb neutroni, se poate declanşa procesul de fisiune – „spargerea” nucleului greu.
Această fragmentare produce nuclee ale unor elemente mai uşoare, precum şi neutroni şi fotoni (sub forma radiaţiilor gamma) şi generează o uriaşă cantitate de energie.

Neutronii produşi lovesc, la rândul lor, alte nuclee atomice, determinând fisiunea acestora… şi tot aşa; este aşa-numita reacţie în lanţ, care se produce în reactoarele nucleare. (În reactoare, această reacţie în lanţ este una controlată – prin diferite metode care blochează, la un moment dat, acţiunea neutronilor -, spre deosebire de ceea ce se produce în bombele atomice, unde are loc o reacţie în lanţ total necontrolată.)

În general, energia rezultată în urma fisiunii, sub formă de energie termică (căldură), este utilizată pentru a produce energie electrică: cu ajutorul energiei termice, apa este încălzită şi transformată în abur, iar acesta pune în mişcare turbinele cuplate la un generator, producând curent electric.

La ora actuală, în lume există 439 de centrale nucleare, iar la nivel mondial, energia nucleară reprezintă 6% din energia produsă; aceasta este o cifră medie, dar procentele diferă de la ţară la ţară. În Franţa, de exemplu, 77% din producţia de energie provine din centralele nucleare, în vreme ce în ţări ca Mexic, India şi Pakistan, sub 4% din producţia de energie este de origine nucleară. În România, cifra este de 18,98%, conform datelor furnizate de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (IAEA).

Energia nucleară produsă prin metoda fisiunii este, la ora actuală, subiectul unor dezbateri aprinse. Susţinătorii ei, printre care se numără (IAEA) şi World Nuclear Association, afirmă că energia atomică este o energie sustenabilă şi care implică emisii mai scăzute de dioxid de carbon, comparativ cu termocentralele pe cărbuni, ce furnizează o parte importantă a energiei astăzi.
În schimb, adversarii energiei atomice – precum Nuclear Information and Resource Service (NIRS) şi numeroase organizaţii ecologiste, ca Greenpeace – combat vehement ideea utilizării acestei surse de energie, considerând că implică pericole grave la adresa oamenilor şi a mediului. Ca întodeauna, povestea e cu dus şi-ntors.

Marele interes al producerii de energie prin metoda fisiunii nucleare stă în eficienţa acesteia: cantităţile enorme de energie rezultate din fisiunea unor cantităţi relativ mici de combustibil nuclear determină un randament ridicat al conversiei. Dar, cum nimic nu vine doar cu avantaje, producerea de energie nucleară prin fisiune are riscurile ei, legate de implicarea în proces a materialelor radioactive: acestea emit radiaţii care au efecte grave asupra organismelor vii. Iar aceste radiaţii pot interveni în viaţa noastră în mai multe moduri.

În primul rând, ele pot proveni chiar de la centrală, atunci aceasta este avariată ca urmare a unor întâmplări nefericite, aşa cum o arată cele câteva accidente grave petrecute în decursul istoriei de 6 decenii a utilizării acestei metode. După dezastrul de la Cernobîl (1986), problemele au fost puse pe seama calităţii proaste a sistemelor de siguranţă ale centralei sovietice de pe teritoriul Ucrainei; la nivel global, industria atomică a continuat să se dezvolte rapid, construindu-se sute de centrale, cu grija de a pune accent pe proiectarea şi construirea unor sisteme de protecţie cât mai sigure.

În schimb, catastrofa recentă de la Fukushima Daiichi (2011) a speriat serios câteva ţări şi va duce, după estimările Agenţiei Internaţionale pentru Energie, la o încetinire considerabilă a dezvoltării industriei atomice, reducând la jumătate capacităţile de generare a energiei nucleare ce se preconiza a fi construite până în 2035. Dacă China, care la ora actuală obţine din surse nucleare mai puţin de 2% din totalul energiei produse, are de gând să investească masiv în industria atomică, având în construcţie nu mai puţin de 25 de centrale de acest tip (şi multe altele în faza de proiect), în schimb, alte ţări au decis să pună pe primul plan siguranţa, renunţând la energia nucleară. În urma unui referendum naţional, Italia a decis să interzică producţia de energie nucleară pe teritoriul său, iar Germania a planificat închiderea tuturor centralelor sale atomice până în 2022.

Un al doilea tip de risc de iradiere este legat de existenţa deşeurilor nucleare: centralele atomice produc deşeuri cu un înalt potenţial radioactiv, a căror depozitare pune probleme dificile. Ele trebuie păstrate în condiţii speciale, înconjurate de învelişuri groase de beton şi plumb care să blocheze radiaţiile, până când, prin procesul de dezintegrare radioactivă, elementele radioactive se transformă, cu timpul, în alte elemente chimice, inofensive. Dar „cu timpul” poate însemna „în mii de ani”.

Totuşi, nevoile de energie ale lumii cresc mereu, sub presiunea expansiunii populaţiei şi a creşterii nivelului ei de trai. Combustibilii fosili sunt poluanţi şi reprezintă o resursă finită; construirea de baraje şi lacuri de acumulare, pentru alimentarea centralelor hidroelectrice, poate avea consecinţe grave, pe termen lung, asupra mediului şi a oamenilor din regiunile respective, iar centralele solare, cele eoliene (care, delaltfel, au şi ele dezavantajele lor) şi cele marine nu vor putea face faţă, încă decenii de acum încolo, cererii enorme a unei omeniri în creştere. Ce ne rămâne?

Aici intră în scenă fuziunea nucleară. Adică ar intra, dacă am reuşi să o realizăm aici, la noi, pe Pământ.

Centralele de fuziune nucleară ale Universului !

Marele avantaj al acestei metode ar fi acela că nu implică utilizarea substanţelor radioactive; ea operează cu elemente chimice nedăunătoare. Dar a pune la punct o metodă de a produce energie prin fuziune nucleară se dovedeşte o grea piatră de încercare pentru savanţii pământeni.

Fuziunea nucleară ar putea fi descrisă sumar ca fiind „procesul invers” fisiunii. În loc de spargerea unui nucleu în fragmente mai mici (cum se întâmplă în cazul fisiunii), aici e vorba despre unirea a două nuclee mai mici ca să formeze unul mai mare. Astfel, din elemente mai uşoare, se poate forma un element chimic mai greu.

Fuziunea nucleară este un proces foarte răspândit în Univers: se petrece permanent în stele, cum este şi Soarele nostru. În Soare, nucleele de hidrogen se unesc două câte două, dând naştere heliului şi eliberând, cu acest prilej, mari cantităţi de energie.

În stele cum este Soarele, masa de hidrogen este atât de mare, încât propria ei gravitaţie menţine hidrogenul şi heliul în centru, unde temperaturile ajung la milioane de grade. Elementele există aici într-o stare de agregare denumită plasmă, un fel de gaz în care atomilor le-au fost „smulşi” electronii, sub influenţa temperaturilor foarte mari, rezultând particule ionizate, încărcate electric. (Un exemplu de plasmă este flacăra). În stele, plasma este confinată (menţinută într-un spaţiu limitat) datorită forţei gravitaţionale. În asemenea condiţii, nucleele de hidrogen fuzionează, rezultând heliu, proces care produce energie, manifestată sub formă de lumină şi căldură.

Cu cât o stea este mai masivă, cu atât creşte capacitatea ei de a „fabrica” elemente din ce în ce mai grele (în ordinea în care se înşiră ele în sistemul periodic al elementelor): litiu, apoi carbon… şi tot, aşa, până la fier. Este procesul numit nucleosinteză stelară. Când sunt implicate elemente mai grele decât fierul, procesul nu mai generează energie, ci absoarbe energie. Elemente mai grele decât fierul nu pot fi generate decât în supernove: exploziile de o amploare colosală ale unor stele extrem de masive, ajunse la sfârşitul vieţii lor, eliberează cantităţi tot colosale de energie, ce poate fi absorbită de nucleele elementelor grele existente, făcând posibilă fuziunea acestora.

Precum în cer, aşa şi pe Pământ? Încă nu…

Însă ceea ce este posibil în stele, unde temperaturile ajung la milioane de grade şi unde acţionează o forţă gravitaţională uriaşă, nu este posibil – deocamdată – pe Pământ. Diferite limitări tehnologice stau în calea reuşitei.

Una dintre problemele care trebuie rezolvate este cea a confinării plasmei: în lipsa forţelor gravitaţionale enorme, cum facem pentru a ţine plasma adunată la un loc, astfel încât poată avea loc fuziunea, care ar produce energie? Orice instabilităţi apărute pot duce la apariţia unor „scurgeri” ale plasmei în afara spaţiului de confinare, reducând şansele de a realiza fuziunea.

De mult timp, oamenii de ştiinţă caută modalităţi eficiente de a confina plasma, care, la temperatura care ar face atomii să fuzioneze, este atât de fierbinte încât ar topi pereţii oricărui recipient.

În condiţii de laborator, au fost încercate mai multe moduri de a realiza confinarea plasmei; metoda cea mai utilizată, considerată de specialişti ca fiind cea mai promiţătoare pentru producţia de energie, foloseşte câmpuri magnetice puternice, bazându-se pe faptul că plasma, fiind alcătuită din particule încărcate electric, este influenţată de câmpurile electromagnetice. O altă metodă, numită confinare inerţială, iniţiază fuziunea nucleară prin încălzirea şi comprimarea unui combustibil reprezentat, cel mai adesea, de deuteriu şi tritiu (izotopi ai hidrogenului). Pentru a comprima şi încălzi combustibilul, acesta este bombardat cu pulsuri de energie, cu ajutorul unui fascicul laser.

Însă a produce câmpuri electromagnetice suficient de puternice pentru a controla plasma este dificil chiar în condiţii de laborator, unde se lucrează cu cantităţi mici de substanţă, şi ar fi cu atât mai dificil în condiţii de producţie, la scară industrială. De aceea, cercetările avansează cu paşi mici şi, cu toate că s-au făcut progrese, suntem încă departe de apariţia centralelor de fuziune nucleară. Totuşi, semne încurajatoare există.

Pe computer, e posibil !

Recent, oamenii de ştiinţă din cadrul Laboratoarelor Naţionale Sandia din New Mexico au creat simulări computerizate în care un reactor de fuziune depăşeşte momentul iniţial de „break-even” (în care energia produsă este egală cu cea pierdută), indicând existenţa unei reacţii de fuziune ce se autoîntreţine.

Proiectul este, la origine, unul cu scop militar, menit să studieze armele nucleare fără a fi necesar să detoneze cu adevărat bombe nucleare. Însă specialiştii implicaţi subliniază că rezultatele ar putea avea aplicaţii şi în producerea energiei „verzi”, datorită faptului că experimentul este bazat pe deuteriu, un izotop stabil al hidrogenului, care poate fi extras din apa de mare.

Specialiştii din New Mexico testează o metodă de confinare în care două bobine sunt folosite pentru a genera un câmp magnetic care confinează plasma. În interiorul fiecărei bobine este plasat un cilindru de metal, având un strat interior alcătuit din deuteriu şi tritiu (izotopi de hidrogen, deuteriul având un neutron suplimentar faţă de hidrogenul „normal”, iar tritiul – doi). Metalul este încălzit cu un laser şi apoi supus unui curent electric cu o intensitate de zeci de milioane de amperi.

Acest tratament determină vaporizarea stratului interior dar, înainte de a face acest lucru, generează un câmp magnetic foarte puternic, situat în interiorul câmpului magnetic produs de bobine. Câmpul magnetic exterior presează amestecul de deuteriu şi tritiu cu o forţă atât de mare, încât îl face să-şi micşoreze considerabil volumul. Această „strivire” este suficientă pentru a determina atomii de deuteriu şi tritiu să fuzioneze, dând naştere heliului şi unei mari cantităţi de energie.

În simulările pe computer efectuate de specialişti, energia produsă de sistem, ca urmare a fuziunii, a fost de 100 de ori mai mare decât cea introdusă în sistem printr-un curent cu intensitatea de 60 de milioane de amperi. Iar la introducerea unui curent de 70 milioane de amperi, energia obţinută ar fi de 1.000 de ori mai mare decât cea consumată.

Vorbim, deocamdată, de un model teoretic şi o simulare computerizată. Transpunerea în fapt a acestora necesită existenţa unui echipament de laborator capabil să genereze un curent electric atât de intens, un echipament care, în prezent, încă nu există. Specialiştii de la Sandia deţin un aparat – pe care îl numesc maşina Z – , un generator de raze X care poate produce un curent de 26 milioane de amperi. Până să ajungă la cele 60 de milioane de amperi necesare transpunerii în realitate a simulării computerizate, mai va…

Însă există acum un orizont de aşteptare şi o direcţie de urmat, cel puţin pentru fizicienii de la Laboratoarele Sandia. În prezent, aceştia lucrează la construirea şi testarea componentelor unui aparat în stare să realizeze fizic experimentul studiat de ei pe computer şi speră ca un test decisiv să poată fi întreprins în anul 2013.

Vom şti atunci, cu mare probabilitate, dacă merită să ne concentrăm atenţia şi eforturile asupra fuziunii nucleare ca sursă a energiei viitorului pe planeta Pământ.”[1]

Doi cercetatori italieni se ocupa de dezvoltarea fuziunii atomice la rece ! Acestia vor s-o vanda la tarful de 1 cent/kW !
„Doi cercetători italieni susţin că au realizat un „catalizator de energie” care funcţionează cu nichel şi hidrogen, cu un factor de câştig între energia produsă şi cea consumată de circa 30. Adică transformă 400 W în circa 12.000 W.În ciuda fapului că detaliile procesului fizic nu se cunosc, se presupune că mecanismul ce ar sta la baza acestei descoperiri ar putea fi fuziunea rece. În ciuda faptului că oamenii de ştiinţă sunt încă sceptici, inventatorii au depus actele pentru brevetarea metodei şi susţin că, în viitor, vor fi construite centrale care vor produce energie electrică prin noua metodă, cu costuri mult mai mici decât cele care utilizează alte surse de energie.
În acest articol, vă prezentam pe scurt descoperirea cercetătorilor italieni, cu o scurtă introducere a fuziunii nucleare pe care o vom aborda pe larg în viitor, împreună cu prezentarea altor surse de energie.Telegrafic despre Fuziunea Nucleară !

Fuziunea nucleară înseamnă unirea a două nuclee atomice cu formarea unui al treilea nucleu mai greu şi cu eliberarea altor particule mai uşoare (cum ar fi, de exemplu, netronii). Este procesul care are loc în stele şi în urma căruia se produc, din hidrogenul iniţial, elementele mai grele. Fuziunea nucleară a elementelor uşoare are loc cu producerea unei cantităţi enorme de energie, fiind tocmai această energie cea care alimentează stelele sau cea care este distructivă în bombele termonucleare.

Energia produsă rezultă din transformarea unei părţi din masa iniţială a nucleelor ce vor fuziona în energie cinetică a particulelor rezultate. Aceste particule pot încălzi mediul pe care-l străbat, generând căldura ce poate fi transformată în energie electrică. Faţă de energia rezultată în procesele chimice, cea obţinută în urma fuziunii nucleare este de milioane de ori mai mare pe unitatea de masă, motiv pentru care oamenii de ştiinţă, dar şi industria, sunt în căutarea realizării unei fuziuni nucleare controlate, care să genereze cantităţi enorme de energie şi să rezolve problema spinoasă a energiei în viitor.

Principala problema este dată de faptul că, pentru a se reuşi fuziunea a două nuclee, este necesar ca acestea să se apropie suficient de mult astfel încât fuziunea să aibă loc. Însă nucleele se resping, deoarece au sarcina electrică pozitivă; trebuie găsită deci o modalitate pentru a învinge această respingere generată de sarcinile eletrice ale celor două nuclee.

În stele, acest proces are loc relativ uşor, deoarece la temperaturile extrem de ridicate din stele energia cinetică a nucleelor este suficientă pentru depăşirea barierei de potenţial datorată sarcinilor eletrice şi a fuziona.Însă, în laboratoarele terestre, lucrurile sunt mult mai complicate şi, cel puţin până astăzi, nu s-a reuşit realizarea unei centrale de fuziune nucleară controlată, care să genereze energie electrică. Proiectul cel mai complex la ora actuală este ITER (International Thermonuclear Experimental Reactor), care nu reprezintă o adevărată centrală nucleară, ci un prototip care ar trebui să dea informaţii extrem de utile asupra metodei şi care ar conduce la construirea în viitor (vorbim de circa 50 de ani) a unor centrale nucleare „adevărate”, care să producă energie electrică. Vom reveni cu un articol dedicat.

Fuziunea la rece !

In acest context, în care realizarea fuziunii nucleare prin metode gen ITER este costisitoare şi complicată, la sfârşitul anilor ’80, doi cercetători, Fleischmann şi Pons, au realizat un experiment relativ simplu, în care au susţinut că au obţinut fuziunea nucleară la temperatura camerei, aşa-numita „fuziune rece”. Practic, cei doi susţineau că o celulă de sticlă plină cu apă grea (ce conţine un izotop al hidrogenului care are un proton şi un neutron în nucleu), dotată cu un catod de paladiu, producea, la trecerea unui curent electric slab, multă energie calorică, generând încălzirea apei.

Reacţia de bază, spuneau cei doi, trebuie să fie una de natură nucleară, similară celei ce are loc în stele, obţinută însă la tempereaturi extrem de joase. De aici numele de „fuziune rece”. La ora actuală nu există un mecanism clar, acceptat de toţi oamenii de ştiinţă, care să explice cum ar putea să se realizeze fuziunea rece. Motiv pentru care majoritatea cercetătorilor sunt relativ sceptici. Sunt însă şi cercetători care au continuat şi continuă activitatea în acest domeniu, cu rezultate mai mult sau mai putin satisfăcătoare. Ultimul dintre aceste rezultate este cel obţinut de doi cercetători italieni.

Catalizatorul de energie italian !

La 14 ianuarie 2011, într-o conferinţă de presă organizată la Bologna, a fost prezentat un rezultat aparent uimitor: un aparat în stare să genereze mai bine de 10 kW, folosing ca alimentare circa 400 W. Andrea Rossi şi Sergio Focardi, numele celor doi oameni de ştiinţă de la Universitatea din Bologna, au demonstrat că prin folosirea unui aparat (Rossi Energy Amplifier) care conţine o pudră foarte fină de nichel într-un tub metalic în care se găseşte hidrogen presurizat şi un rezistor prin care circulă curent electric, se produce o cantitate de energie corespunzîtoare unui factor de câştig de circa 30.

Adică, atunci când se consumă circa 400 W, se produc circa 12,000 W (12 kW). Cum au măsurat cei doi cercetători acest factor? Prin observarea faptului că, în urma acestui proces, în fiecare minut, o cantitate de apă de 292 grame, aflată iniţial la 20 de grade Celsius, se transformă în vapori (corespunzător unei temperaturi de circa 101 C). De aici au calculat căldura totală generată şi au găsit factorul 30 raportat anterior.

Care ar putea fi procesul ce produce acestă energie? Rossi şi Focardi susţin că nucleele de nichel şi cele de hidrogen ar putea suferi un proces de fuziune în aparatul pe care l-au produs, generând nuclee de cupru şi….energie. Ba, mai mult, cei doi susţin că au reuşit să obţină în laborator factori de câştig până la 400, însă procesul în această situaţie ar deveni periculos, deoarece se pot produce explozii.

Detaliile sunt foarte neclare şi există doar speculaţii legate de procesul care ar putea fi responsabil. Majoritatea oamenilor de ştiinţă sunt sceptici.

Planurile lui Rossi si Focardi !

Rossi şi Focardi, care lucrează de mulţi ani în acest domeniu, au aplicat pentru obţinerea unui brevet de invenţie a metodei în octombrie 2009, motiv pentru care nu au dat, în conferinţa de presă, toate detaliile, pe care le vor ţine secrete, cel puţin până la obţinerea brevetului.

Cei doi susţin că, prin folosirea acestei metrode, s-ar putea produce energie electrică la un cost sub 1 cent/kWh, cost ce este de câteva ori mai mic decât cel al metodelor folosite în prezent pentru producerea energiei electrice. Evident, aceasta ar fi o adevărată revoluţie, atât pentru faptul că procesul este simplu şi nu necesită sisteme extrem de complicate, cât şi pentru costul redus al materialelor (nichel şi hidrogen, ca materiale de bază).

Planul celor doi este construirea unei prime centrale de 1 MW, compusă din 125 module, în următoarele luni. Ulterior, se doreşte construirea şi comercializarea unor astfel de generatoare de energie pe scară largă. Evident, interesele diverselor firme şi industrii producătoare de energie este mare.

Nouă nu ne rămâne decât să vedem dacă această aventură va avea succes sau dacă totul este un bluf. Desigur, dacă metoda se va dovedi într-adevăr utilă pentru producerea energiei electrice, aşa cum susţin cei doi italieni, va trebui înteleasă în detaliu fizica ce stă la baza acestei descoperiri.”[2]

În acest documentar deosebit narat de, James Doohan, interpretul unuia dintre cele mai îndrăgite personaje din universul Star Trek, „Scotty”, veţi afla ce s-a mai întâmplat în domeniul controversat al fuziunii la rece, în anii care au trecut de la anunţul din 23 martie 1989 al respectabililor chimişti – până atunci – dr. Martin Fleischmann şi dr. Stanley Pons, de la Universitatea din Utah, care susţineau că o celulă de sticlă plină cu apă grea, dotată cu un catod de paladiu, producea – la trecerea unui curent electric slab – foarte multă energie calorică, reacţia de bază trebuind să fie una de natură nucleară, similară, poate, celei ce are loc în stele.
Urmariti acest documentar foarte interesant in limba romana

 

Noul „foc din apă” nu putea proveni dintr-o reacţie chimică obişnuită, nefiind implicaţi nici un fel de reactivi chimici în experiment, în afara apei, considerată a fi inertă din acest punct de vedere, iar nivelele energetice raportate le depăşeau cu mult pe cele ale unor reacţii clasice, prefigurându-se noua sursă energetică a viitorului, ce urma să pună capăt negrei ere a combustibililor fosili, cu toată suita de efecte – în principal negative – asociate acestora.
Deci reacţii nucleare „la borcan”, extrem de eficiente energetic şi fără produşi secundari nucleari sau radiaţii letale ?
Martin Fleischmann & Stanley Pons
Opoziţia şacalilor academici a fost frenetică, cum era de aşteptat din partea acestor inchizitori galonaţi, cariera celor doi eminenţi cercetători sfârşindu-se abrupt sub avalanşa de acuzaţii aberante şi a catalogărilor de genul „ştiinţei patologice”,  deşi descoperirea este – mai mult ca sigur – doar vârful aisbergului unui domeniu mult mai vast, ce ar putea fi denumit, fără eroare, ca o „nouă alchimie”, fără nici una dintre conotaţiile peiorative ataşate acestui termen de către detractorii fuziunii la rece, fiind poate una dintre puţinele căi tehnologice ce ne vor purta în tărâmul considerat, până azi, ca fiind ştiinţifico-fantastic.
Lupta a fost complet inegală şi pentru a nu ştiu câta oară a câştigat cenzura, pe care aş putea-o considera stupidă, dacă nu aş fi absolut sigur că este interesată, care bloca astfel accesul omenirii la o sursă energetică inepuizabilă, nepoluantă şi paradoxal, imposibil de explicat în contextul paradigmei ştiinţifice actuale, dar uşor de obţinut, cu echipamente aproape rudimentare.
Motivele pentru care oficialii pot bloca accesul la cunoaştere şi mai ales la surse energetice gratuite, ca în cazul de faţă,  sunt diverse şi cred că se cade a fi tratate, mai în detaliu, în contextul acestei enigme care este fuziunea la rece.
Societăţile umane cunoscute istoriei, indiferent de etichetele mai mult sau mai puţin demagogice ce le sunt încă atribuite – socialism, capitalism, democraţie etc. – au în comun deţinerea puterii materiale de către un grup restrâns de oameni, în principal în virtutea moştenirii averilor, a poziţiilor sociale privilegiate şi a unor monopoluri de bază (alimentare, energetice), menţinerea puterii bazându-se, în principiu, pe o convenţie foarte fragilă: aceea de a nu le fi contestată global autoritatea, printr-o trezire generalizată a omenirii.
Menţinerea monopolului energetic, mai sus amintit, este una dintre condiţiile sine qua non ale consolidării puterii şi deşi adevăraţii noştri stăpâni nu sunt de găsit printre membrii clasei politice sau academice, aceste mascote subordonate vor reacţiona întotdeauna cu ferocitate, la ordinul mânuitorilor de bani, pentru a bloca accesul la surse energetice gratuite, care ne-ar putea garanta independenţa materială, mai ales prin eliminarea combustibililor fosili.
Comunitatea academică, în majoritate, este subordonată surselor de finanţare, rezultând astfel o perpetuare a parazitismului ştiinţific, întreţinut de miliardele de dolari ce curg spre domenii sterile şi voi da câteva exemple:
programul fuziunii la cald – până la momentul lansării documentarului de faţă însuma finanţări de 40 miliarde dolari, legitimarea fuziunii la rece însemnând începutul sfârşitului, pentru mulţi astfel de „savanţi” de paie;
programul SETI – se dovedeşte a fi complet inutil de aproape 40 de ani, utilizarea malefică a unor radiotelescoape în cadrul programului militar HAARP (High Frequency Active Auroral Research Program ) fiind, poate, o explicaţie a longevităţii lui;
încălzirea globală – un fenomen real, dar având drept cauză principală oficială o minciună sfruntată – nivelul crescut al CO2 rezultat din activităţile umane – impusă printr-o propagandă insidioasă, din care face parte şi documentarul lui Al Gore, „An inconvenient truth” etc.
Se strâng tot mai multe mărturii, că în anumite domenii de vârf condiţia esenţială pentru garantarea finanţării este acceptarea, în prealabil, a rezultatului cercetării, ceea ce înseamnă că tehnologiile respective există deja, fiind folosite, probabil, vreme de zeci de ani în domeniul militar sau de către oculta planetară, aşa-zisul „inventator” fiind doar o marionetă, care-şi acceptă cu obedienţă rolul de profitor ştiinţific, legitimând falsa descoperire şi beneficiind fireşte de răsplata financiară cuvenită şi de tinichelele onorabilităţii academice, gen premiul Nobel ş.a.m.d.
În acelaşi sens, interdicţiile contractuale de a cerceta domeniile de frontieră şi fixarea a priori a obiectivelor cercetării, par să indice, uneori, către împiedicarea descoperirilor „accidentale” incomode, încălcarea acestor precepte putând duce chiar la ruinarea carierei ştiinţifice, aşa cum s-a încercat în cazul profesorului emerit dr. John Bockris, de la Universitatea „A & M” din Texas, cu aportul abjectei mass media, în persoana lui Gary Taubes de la Science Magazine.
Revenind la documentar: în ciuda opoziţiei oficiale, sute de savanţi şi ingineri din întreaga lume, evitând cu grijă folosirea etichetei  – declarată infamă – de fuziune la rece, au repetat experimentele lui Fleischmann şi Pons, în condiţii similare sau folosind chiar apă obişnuită în locul celei grele şi  raportând, fără excepţie, repetabilitatea degajărilor calorice excesive, un fenomen inexplicabil – deşi „beneficiază” de zeci de teorii, mai mult sau mai puţin inspirate – care probează indubitabil prezenţa unei puternice surse de energie în banala apă planetară.
Efectul caloric nu a fost, de altfel, negat de opozanţi, ci a fost mai degrabă ignorat, la fel cum au fost ignorate şi generarea de heliu-4 şi tritiu, care indicau clar o reacţie de natură nucleară în interiorul structurii cristaline a catodului de paladiu, iar universităţi altminteri prestigioase, ca M.I.T.  s-au pretat chiar la falsificarea grosolană a graficelor experimentale.
Confuzia generală a fost uşor de întreţinut, în contextul comun al interpretării eronate a noţiunilor de ştiinţă şi tehnică, ultima nefiind, în nici un caz, o aplicaţie a celei dintâi, ci o precursoare a acesteia, de milenii ştiinţa decretând imposibilul, care este răsturnat, mai apoi, de eretici tehnologici, care de tot atâta vreme demonstrează candizi contrariul.
Un alt indiciu, mai mult decât şocant, în favoarea ipotezei naturii nucleare a fenomenului, este transmutaţia de metale grele în celulele energetice experimentale, ceea ce repune în discuţie afirmaţia înrudirii cu alchimia, o ştiinţă extrem de veche, intenţionat eliminată de pe scena istoriei, deşi au rezistat până astăzi peste o sută de mii de cărţi şi manuscrise alchimice, pe care, aparent, nu le consultă nimeni, deşi poate conţin importante taine ale energiei şi materiei.
Negarea ştiinţei alchimice este încă o mistificare, ce ascunde sau ignoră dovezi valoroase şi voi enumera câteva dintre realizările huliţilor alchimişti, despre care ni se spune că beneficiau de mijloace prea modeste pentru a putea descoperi ceva util:
Albert cel Mare (1193-1280) – prepară soda caustică şi descrie primul, compoziţia chimică a cinabrului, ceruzei şi miniului;
Raimundus Lullus (1253-1315) – a preparat bicarbonatul de potasiu;
Theophrastus Paracelsus (1493-1541) – a descoperit zincul;
Basile Valentin (a cărui identitate reală, nu este cunoscută) – a descoperit în sec. XVII, acidul clorhidric şi cel sulfuric;
Johann Friedrich Botticher (1682-1719) – primul european care a fabricat porţelan;
Blaise Vigenere (1523-1596) – a descoperit acidul benzoic şi a inventat tehnici sofisticate, de criptare a informaţiei;
Le Breton, vorbeşte încă de la 1722, despre magnetism şi anticipează multe „descoperiri” moderne în domeniu, în cartea „Clefs de la Philosophie Spagyrique”
Părintele Castel, în 1728, parcă îl citează pe Einstein : „Am spus că dacă s-ar suprima greutatea luminii, s-ar suprima în acelaşi timp şi lumina … lumina, sunetul … sunt urmare a mecanicii şi greutăţii corpurilor naturale… „
şi lista poate continua, Newton însuşi invocându-i pe marii maeştri ai trecutului, când afirma că mare parte dintre cunoştinţele lui s-ar datora contactului cu aceştia, iar Jacques Bergier, unul dintre pionierii programului nuclear francez, afirmă că a fost avertizat foarte concret, încă din 1937, de ultimul mare alchimist cunoscut, Fulcanelli, privind pericolele dezlănţuirii energiei atomice, deloc necunoscute în antichitate, dacă ţinem cont de radioactivitatea crescută şi prezenţa vitrifierilor în locaţile vechilor oraşe biblice, Adma, Ţeboim, Sodoma şi Gomora sau la Harappa şi Mohenjo-Daro din Pakistan.

În concluzie, documentarul  dovedeşte, din nou, dacă mai era necesar, potenţialul extraordinar al unei substanţe uimitoare, apa, ignorat de ştiinţa actuală, considerată ca fiind o simplă substanţă inertă chimic, deşi are în componenţă două dintre cele mai reactive elemente cunoscute, hidrogenul şi oxigenul, este solventul universal şi, mai presus de toate, reprezintă procentul majoritar al compoziţiei întregului regn viu, vegetal sau animal, prezenţa sau absenţa ei, dictând prezenţa sau absenţa vieţii.

Pentru cei care doriti cartea lui Jed Rothwell dati clic aici si intrati in biblioteca mea unde o gasiti Fuziunea la rece si viitorul (engleza) in care Rothwell explica clar si pe intelesul fiecaruia cat de buna este aceasta energie si ce potential are comparativ cu fuziunea la cald care e poluanta, riscanta si produce energie nu asa multa comparativ cu fuziunea la rece.

SURSE

1. http://www.descopera.ro/stiinta/9443409-fuziunea-nucleara-provocarea-energetica-a-viitorului

2. http://www.evz.ro/fuziunea-rece-in-prim-plan-doi-italieni-promit-energie-la-1-cent-kilowattul-920398.html

Related Posts

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro