Declarația de Independență a SUA este o minciună: SUA au rămas proprietatea Marii Britanii! Monarhia Marii Britanii controlează SUA!

by „Cea mai puternică ţară de pe planetă pare la ora actuală Statele Unite ale Americii. Asta, dacă e să credem tot ce ni se spune. În realitate, Statele Unite au fost de la bun început controlate de Londra, lucru care se întâmplă şi astăzi. America nu a fost niciodată […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

„Cea mai puternică ţară de pe planetă pare la ora actuală Statele Unite ale Americii. Asta, dacă e să credem tot ce ni se spune. În realitate, Statele Unite au fost de la bun început controlate de Londra, lucru care se întâmplă şi astăzi. America nu a fost niciodată pământul libertăţii, dar a sosit timpul să se trezească.

Multă lume condamnă astăzi atotputernica Americă, pe care o consideră uriaşul cel rău al lumii globale, deşi toate evenimentele pentru care sunt învinovăţiţi americanii au fost orchestrate de Elita Frăţiei Babiloniene din Anglia, şi nu numai. Aparenta prăbuşire şi declinul Imperiului Britanic ca superputere mondială nu a făcut decât să ascundă locul în care se află adevărata putere. Subliniez că prin Londra eu nu înţeleg guvernul britanic, care nu reprezintă decât o faţadă, oricine ar fi la putere. Ce vreau să spun este că din motive istorice şi nu numai, centrul major operaţional al reţelei de societăţi secrete a Frăţiei reptiliene îşi are sediul la Londra sau Noua Troia, şi în mare măsură în alte trei centre europene: Paris, Bruxelles şi Roma. Ca de obicei, pentru a înţelege ce s-a întâmplat în Statele Unite este necesar să pornim de la nişte evenimente care s-au petrecut cu mult timp în urmă. Primii care au debarcat pe coastele americane cu mii de ani în urmă au fost fenicienii. În primii ani ai secolului XX s-au descoperit în Marele Canion rămăşiţe ale civilizaţiei egiptene (feniciene) sau orientale, deşi acest lucru este ascuns de autorităţi. Numele oraşului Phoenix din Sun Valley, în Arizona, a fost inspirat de istoria reală a locului respectiv, indiferent ce ar dori să ne facă să credem istoricii oficiali. Există dovezi certe că galezii, irlandezii, englezii şi scoţienii au debarcat în America de Nord cu secole înaintea lui Cristofor Columb.

Istoria oficială, potrivit căreia cel care a descoperit pentru prima dată America a fost Columb, este ridicolă. La câţiva kilometri de oraşul scoţian Edinburgh se află Capela Rosslyn, sfântul graal al Elitei Babiloniene. Aceasta a fost construită în forma unei cruci templiere de către familia St Clair-Sinclair şi este împănată de simboluri ezoterice. Fundaţiile sale au fost puse în anul 1446 şi lucrarea a fost terminată prin anii 1480. Cu atât mai ilustrativ este faptul că faţada bisericii prezintă ilustraţii ale porumbului dulce şi ale unor cactuşi care nu trăiesc decât în America, continent pe care Cristofor Columb nu l-a descoperit” decât în anul 1492! Cum a fost posibil? De fapt, nu este nici un mister. Cristofor COlumb nu a fost nici pe departe primul alb care a pus piciorul pe pământ american. Fenicienii, norvegienii, irlandezii, galezii, bretonii, bascii şi portughezii – toţi au navigat către America înaintea lui. Printre ei s-a numărat şi prinţul Henry Sinclair de Rosslyn, lucru atestat de o carte rară de Frederick I. Pohl intitulată Călătoria prinţului Henry Sinclair în Lumea Nouă din anul 1398. Sinclair a făcut această călătorie împreună cu o altă linie genealogică, pe nume Zeno, una din cele mai influente familii ale Nobilimii Negre din Veneţia. Sinclair şi Antonio Zeno au debarcat în Nova Scotia (Noua Scoţie) în anul 1398. Descrierile făcute în scrisorile sale de către Antonio, referitoare la pământul descoperit, corespund perfect şi în detaliu unei regiuni din Pictou County bogată în depozite de bitum, nu departe de actualul oraş New Glasgow. Sinclair a mers mai departe şi a debarcat în New England de astăzi. În Prospect Hill, Westford, un loc situat la 40 de kilometri de Boston, statul Massachussetts, s-a descoperit o sculptură în piatră care reprezintă o sabie şi un cavaler în armură. T.C. Lethbridge, custodele Muzeului Universitar de Arheologie şi Etnologie din Cambridge, Anglia, afirmă că armele, armura şi însemnele heraldice au aparţinut unui cavaler din secolul XIV, din nordul Scoţiei, „fiind foarte asemănătoare cu cele ale lui Sinclair, conte de Orkney”. Frăţia ştie de existenţa Americii de mii de ani, iar Cristofor Columb a fost folosit doar ca momeală, pentru ca ocupaţia oficială a celor două Americi să poată începe. Iată cum s-au petrecut lucrurile.

După masacrul din 1307, mulţi templieri au părăsit Franţa cu destinaţia Scoţia, aşa cum am văzut mai devreme. Alţii s-au îndreptat însă către Portugalia, unde au devenit cunoscuţi sub numele de Cavalerii lui Christos. Ei şi-au concentrat atenţia îndeosebi asupra unor activităţi maritime. Cel mai faimos mare maestru al Cavalerilor lui Christos a fost prinţul Henry Navigatorul (un alt prinţ Henry), care a trăit între 1394-1460. Termenul de „navigator” sau „nautier” era folosit de templieri şi de Prioria Sionului pentru a desemna un mare maestru, aşa că nu este de mirare că el a fost preluat de acest nou front templier, Cavalerii lui Christos. Prinţul Henry a fost un explorator cu sânge regal. Marinarii săi au fost cei care au descoperit Madeira şi Azorele, două posibile rămăşiţe ale Atlantidei. Datorită cunoaşterii secrete a Frăţiei, prinţul Henry a avut acces la multe hărţi întocmite din vremea fenicienilor şi a altor popoare antice, printre care se numărau şi unele care indicau prezenţa Americilor. La numai 20 de ani după ce Columb şi-a ridicat pânzele îndreptându-se către America –  pardon, către India! – amiralul turc Pin Reis a desenat o hartă a felului în care arăta Antarctica cu 300 de ani înainte de descoperirea oficială a acelui continent! Corectitudinea acestei hărţi a fost stabilită prin tehnici moderne. Cum a fost posibil? Amiralul a afirmat că a copiat harta după alte hărţi mai vechi, la care aveau cu siguranţă acces şi prinţul Henry Navigatorul şi Cavalerii lui Christos. Acest lucru devine şi mai semnificativ dacă vă voi spune că unul din căpitanii de vas ai prinţului Henry (respectiv un Cavaler al lui Christos) era… bunicul lui Cristofor Columb! Nu cred că vă mai vine să credeţi că acesta a plecat în căutarea Indiei… El ştia foarte bine către ce destinaţie se îndreaptă. Nu întâmplător, cei mai mulţi din marii navigatori şi exploratori ai lumii, precum Vasco da Gama sau Amerigo Vespucci, au fost portughezi. După cum ne explică istoricul francmason Manly P. Hall, Columb avea legături cu reţeaua de societăţi secrete din Genova şi din nordul Italiei, bastionul Nobilimii Negre veneţiene-feniciene, respectiv al liniilor genealogice reptiliene. La un moment dat, el a fost angajat de Rene d’Anjou, şeful casei reptiliene de Lorraine, membru al Frăţiei Babiloniene şi nobil cu nenumărate contacte în întreaga Europă, inclusiv în Genova şi Veneţia. Columb (pe numele real Colon) a fost membru al unui grup catar şi templier foarte activ, inspirat de convingerile poetului Dante, iar steagul care a fluturat pe navele sale în timpul călătoriei către America era… un steag alb cu o cruce roşie pe el. Un sprijin crucial pentru Columb a provenit de la doi iniţiaţi de rang înalt ai Frăţiei Babiloniene, Lorenzo de Medici, aparţinând uneia din cele mai puternice familii reptiliene veneţiene, şi artistul Leonardo da Vinci, marele maestru al Prioriei Sionului.

Cinci ani după ce Columb a debarcat în Caraibe, un italian pe nume John Cabot a plecat din portul templier Bristol, în vestul Angliei, şi a descoperit oficial „Lumea Nouă”, America de Nord. Numele de Bristol derivă de la Barati, după ce portul s-a numit cândva Caer Brito. Bristolul a fost un centru al templierilor, iar cartierul modern Temple Meads confirmă acest lucru. Cabot a fost susţinut de regele Angliei Henry VII, iar fiul lui Cabot, Sebastian, născut la Veneţia, avea să devină la rândul lui explorator, fiind angajat de Henry pentru a desena hărţi. Sebastian a ajuns inclusiv în Hudson Bay din Canada, şi a condus o expediţie a spaniolilor către America de Sud. Pretextul celor doi Cabot a fost că se aflau în căutarea Asiei! Expediţiile spaniolilor către America de Sud şi ale francezilor şi englezilor către America de Nord au fost coordonate de aceeaşi sursă, respectiv de filialele Frăţiei. Istoria oficială nu recunoaşte vreo legătură între Columb şi Cabot, dar nu pentru că nu ar exista dovezi în acest sens. Numele adevărat al lui John Cabot a fost Giovanni Caboto. Era un veneţian naturalizat venit din Genova, oraşul în care se afla la acea vreme şi Cristofor Columb. Manly P. Hall, francmason de rang înalt el însuşi, afirmă că amândoi aveau legături cu aceleaşi societăţi secrete şi cu „Înţelepţii Orientului”. În cartea sa, Întâlnirea Americii cu destinul, el spune:

„Exploratorii care au deschis calea către Lumea Nouă au respectat un plan măreţ, fiind cei care au redescoperit America, nu cei care au descoperit-o pentru prima oară. Se cunosc foarte puţine lucruri despre originea, vieţile, caracterele şi politicile duse de aceşti aventurieri întreprinzători. Deşi au trăit amândoi într-un secol în care au existat numeroşi istorici şi biografi, aceştia au preferat fie să păstreze tăcerea, fie să inventeze nişte relatări aparent plauzibile, dar în realitate lipsite de substanţă”.

Păi, sigur! E limpede că nu doreau ca oamenii să cunoască adevărul – că totul era doar o poveste trasă de păr, parte integrantă a unei Agende pe termen lung a Frăţiei. În cele patru secole care au urmat, ţările europene controlate de Frăţie, în special Anglia, dar şi Olanda, Franţa, Belgia, Spania, Portugalia, Germania, şi altele, au invadat planeta şi au preluat controlul asupra acesteia, dând liniilor reptilo-ariene o putere pe care nu au avut-o niciodată până atunci. Tipic pentru mentalitatea şi metodele utilizate de Frăţie a fost comportamentul lui Hernando Cortes, cel care a permis instaurarea controlului spaniol asupra Americii Centrale, după debarcarea lui Columb. Nativii acestui pământ avea un sistem propriu de măsurare a timpului şi o dată la care aşteptau întoarcerea zeului lor, Quetzalcoatl, un fel de versiune locală a lui Iisus. Poveştile rostite în Orientul Mijlociu şi Europa şi cele despre Quetzalcoatl din America Centrală nu difereau prea mult, căci proveneau din aceeaşi sursă. Data la care nativii aşteptau a doua venire a zeului alb Quetzalcoatl era (după sistemul european de măsurare a timpului) anul 1519, şi ei erau convinşi că acesta va purta veşmintele indicate de numele care i se atribuia: Şarpele cu Pene. Cortes a ajuns în Mexic în anul 1519, purtând un coif cu pene, ba chiar a debarcat în apropiere de locul în care era aşteptat Quetzalcoatl. Avea de asemenea la el o cruce, care corespundea de asemenea legendei lui Quetzalcoatl. Din toate aceste motive, regele aztec Montezuma şi poporul său au crezut că Hernando Cortes era zeul mult aşteptat. Acest lucru i-a permis lui Cortes să preia controlul asupra unui popor mult mai numeros, deşi nu avea decât 598 de oameni. Când aztecii şi-au dat seama că nu el era zeul aşteptat, era deja prea târziu. A urmat un imens carnagiu al nativilor, iar un istoric spaniol estimează că cel puţin 12 milioane de nativi au fost ucişi după venirea arienilor şi reptilo-arienilor albi în America de Sud, şi un număr chiar mai mare au devenit sclavi. Conchistadorii spanioli au cucerit pământurile incaşilor şi mayaşilor (pe lângă cele aztece), şi o mare parte a cunoaşterii acestor popoare s-a pierdut în cursul procesului de colonizare sau a fost distrusă în mod sistematic. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în America de Nord, unde europenii au ucis un număr uriaş de nativi, ştergând practic cultura lor de pe suprafaţa pământului. Popoarele native din Africa, Australia, Noua Zeelandă şi din alte părţi au suferit o soartă similară. Aflaţi sub controlul invizibil al reptilienilor, arienii au pus stăpânire pe întreaga lume prin intermediul Imperiului Britanic şi a altor monarhii europene, şi oriunde au ajuns, cunoaşterea vieţii şi a istoriei (adică implicarea reptilienilor în afacerile pământenilor) a fost furată sau distrusă. Unul din exemplele cele mai evidente ale acestui proces a fost distrugerea marii biblioteci ezoterice din Alexandria (în Egipt) din secolul IV, la ordinul romanilor. Toate cărţile care nu au fost distruse au fost depozitate la Vatican. O cunoştinţă care are rude ce lucrează pe posturi înalte la Vatican mi-a spus că în timpul unei vizite pe care i s-a permis să o facă, a văzut cufere vidate care depozitau mii de documente şi cărţi ezoterice vechi. „Era incredibil”, mi-a spus ea.

Prima aşezare engleză permanentă în ţara care avea să devină Statele Unite ale Americii a fost Jamestown, în statul actual Virginia. Aşezarea a apărut pe la începutul secolului al XVII-lea. Se spune că Virginia ar fi primit acest nume după regina Elisabeta I, supranumită (fără temei) „regina-fecioară”. Totuşi, este mult mai probabil ca regiunea să fi fost numită aşa pornind de la zeiţa fecioară a Babilonului antic, Semiramida, şi echivalentul ei egiptean Isis. Printre primii colonişti care s-au instalat atunci s-au numărat mulţi membri ai familiei lui Francis Bacon, precum şi numeroşi puritani-calvinişti, cu hainele negre şi pălăriile lor înalte, care au tratat populaţia nativă cu o aroganţă şi o inumanitate ieşite din comun, la fel cum îşi tratau de altfel şi propriile neveste. Odată cu aceşti colonişti au sosit şi liniile genealogice reptiliene ale aristocraţiei şi regalităţii europene, care aveau să devină peste ani liderii lumii economice, bancherii, preşedinţii şi guvernatorii noilor State Unite ale Americii. Transferul proprietăţilor financiare şi imobiliare s-a asigurat de la bun început prin crearea Companiei Virginia de către regele James I, în anul 1606. James l-a înnobilat pe Francis Bacon şi l-a numit în diverse poziţii importante, inclusiv în aceea de Lord Cancelar al Angliei. Sub patronajul lui James, templierii, rozicrucienii şi alte societăţi secrete şi-au unit forţele sub un singur nume: francmasoneria. Printre primii membri ai Companiei Virginia s-au numărat: Francis Bacon, contele de Pembroke, contele de Montgomery, contele de Salisbury, contele de Northampton şi Lordul Southampton. Toţi aceştia aparţineau unor linii genealogice ale Frăţiei. Compania Virginia continuă să existe inclusiv la ora actuală, sub alte nume, ea fiind cea care controlează astăzi Statele Unite, aşa cum voi explica imediat.

Francmasonii erau pe punctul de a trece de la controlul deschis al Americii la cel sub acoperire, proces cunoscut în istorie drept Războiul pentru Independenţă. Agenda Frăţiei referitoare la America a fost surprinsă perfect de Francis Bacon în lucrarea sa, Noua Atlantidă, publicată în anul 1607, în care un „Colegiu Invizibil” format dintr-o elită a intelectualilor controlează toate evenimentele. Unul din liderii francmasonilor din coloniile americane ale britanicilor a fost Benjamin Franklin, considerat de mulţi şi la ora actuală Părintele Fondator care credea în libertatea poporului. Faţa sa poate fi văzută pe bancnota de 100 de dolari. Din păcate, chiar şi Mişcarea Patriotă Creştină, care a surprins numeroase aspecte ale conspiraţiei globale, a rămas cu convingerea că Franklin ar fi fost de partea lor. Personal, sunt exact de părerea opusă. Franklin a fost un agent al serviciilor secrete britanice, un satanist care se ocupa cu sacrificarea copiilor şi un slujitor devotat al Frăţiei Babiloniene. Dacă nu doresc să cadă complet în amăgire, americanii ar trebui să îşi reconsidere din temelii istoria şi motivaţiile părinţilor fondatori. Franklin a fost Henry Kissinger al epocii sale. El a fost cel care a publicat primul articol documentat despre francmasonerie în ziarul său, The Pennsylvania Gazette, la data de 8 decembrie 1730. A devenit el însuşi francmason în februarie 1731, în mod oficial, şi a fost numit mare maestru provincial al Pennsylvaniei în anul 1734. În acelaşi an, Franklin a tipărit prima carte masonică din America, iar prima lojă americană cunoscută este cea fondată în statul său, Pennsylvania. De unde a fost orchestrat Războiul pentru Independenţă? Din Philadelphia, unde poate fi văzut încă Clopotul Libertăţii (n.n. bell – clopot), un simbol al lui Bel, zeul-soare al fenicienilor şi arienilor. Ceea ce contează în simbolistica reptilo-arienilor este sunetul unui cuvânt, nu felul în care se scrie el (aceasta fiind o caracteristică a limbajului fenician). Franklin, care era inclusiv mare maestru rozicrucian, s-a aflat chiar în centrul operaţiei Frăţiei de preluare a controlului asupra Americii şi de înlocuire a controlului deschis al Londrei cu controlul sub acoperire, mult mai eficient pentru guvernarea maselor. Îi invit pe cei care cred că Franklin şi alţi părinţi fondatori ai Statelor Unite au luptat pentru libertatea poporului american să nu se lase înşelaţi de aparenţe. Ce le spun alegătorilor cei care îşi propun să câştige puterea prin alegeri: ce doresc sau ce nu doresc aceştia să audă? Mulţi dintre părinţii fondatori, precum Franklin sau Jefferson, erau nişte ipocriţi de prim rang, care una spuneau şi alta făceau. Desigur, orice om procedează din când în când la fel, dar aici vorbim de o operaţiune la scară mare. Jefferson a scris că toţi oamenii se nasc egali în timp ce avea 200 de sclavi negri şi nota în altă parte că oamenii negri sunt inferiori din punct de vedere genetic şi intelectual rasei albe. Cum putem împăca aceste două declaraţii? Este imposibil. Franklin avea şi el sclavi în timp ce nu înceta să propovăduiască despre libertate.

De fapt, Benjamin Franklin a fost un francmason notoriu chiar în locul unde s-a organizat Războiul pentru Independenţă: Franţa, fiind membru în lojile francmasone Cele Nouă Surori şi San Juan, care au manipulat inclusiv Revoluţia Franceză din 1789. A fost un iniţiat al extrem de exclusivei Loji Regale a Comandorilor Templului de Vest din Carcassonne. A fost de asemenea membru al Clubului Satanic Hellfire (n.n. Focul Iadului), împreună cu un prieten apropiat, Cancelarul Britanic al Eşichierului, Sir Francis Dashwood, asociat cu multe grupuri ezoterice, inclusiv cu Frăţia Universală Druidă. Dashwood dispusese săparea unei peşteri uriaşe pe domeniul său din West Wycombe (Wicca), unde practica ritualuri satanice şi ceremonii sexuale „magice”. Voi explica această obsesie pentru ritualurile sexuale într-un capitol ulterior. Deocamdată doresc să subliniez că eu nu condamn în bloc tradiţia druidă sau wiccană. Nici vorbă de aşa ceva. Nu fac decât să insist asupra folosirii cu rea-voinţă a acestei cunoaşteri, care poate fi folosită cu multă înţelepciune şi iubire de către oamenii orientaţi pozitiv. Motivul pentru care afirm că acei oameni erau druizi este pentru a confirma astfel că înţelegeau şi operau cu cunoaşterea ezoterică, deşi o condamnau în public, ascunzându-se sub mantaua creştină. Alţi membri ai Clubului Hellfire la vremea respectivă erau: Frederick, prinţul de Wales, primul ministru, Lordul Amiralităţii şi Primarul Londrei. Aceasta era compania pe care o cultiva Benjamin Franklin, omul care avea să conducă o „revoltă” împotriva Coroanei Britanice! În realitate, el a fost agentul cu indicativul 72 al serviciului secret britanic, organizaţia creată de oameni ca Francis Bacon şi dr. John Dee în timpul domniei reginei Elisabeta I. Săpăturile făcute în anul 1998 sub locuinţa lui Franklin din 36 Craven Street, lângă Trafalgar Square din Londra, au dus la descoperirea a zece cadavre, din care şase de copii, datate ca aparţinând perioadei în care a locuit acolo Franklin. Explicaţia oficială este că Franklin şi soţia sa se ocupau fie cu jefuirea cimitirelor, fie cumpărau cadavre pentru cercetări medicale. Cine poate crede însă aşa ceva, ştiut fiind că Franklin era implicat într-un grup care se ocupa cu sacrificiile rituale, de genul celor practicate în antichitate de Frăţia Babiloniană? A, şi încă ceva: cei doi satanişti, Franklin şi Sir Francis Dashwood, au scris o carte de rugăciuni care a devenit nucleul actualei Cărţi Creştine de Rugăciuni! Întrucât Dashwood mai era numit şi Lord DeSpencer, cartea a devenit faimoasă sub numele de Cartea de Rugăciuni Franklin-DeSpencer, iar în America sub numele de Cartea de Rugăciuni a lui Franklin. La fel ca şi ceilalţi părinţi fondatori, Franklin a lucrat pentru Frăţie atât în Europa cât şi în America, şi nu este deloc un accident faptul că atât Franklin cât şi Jefferson au fost numiţi la un moment dat (în perioade diferite) să reprezinte interesele americane într-unul din principalele centre ale Frăţiei, Paris, la fel cum a făcut-o la vremea lui şi Sir Francis Bacon, care a reprezentat interesele britanicilor. Contactele strânse ale lui Franklin cu societăţile secrete franceze au determinat atât de mulţi revoluţionari şi francmasoni francezi, precum Lafayette, să se implice în Războiul American pentru Independenţă. Contactele sale invizibile i-au asigurat şi serviciile francmasonului german baronul von Streube, care a servit în armata lui Frederick al Prusiei. Streube a jucat un rol semnificativ în război, la fel ca şi francmasonul de rang înalt George Washington, comandantul armatei americane şi primul preşedinte al Statelor Unite. Marea majoritate a ofiţerilor săi erau francmasoni, la fel ca şi comandanţii trupelor britanice.

Comandantul-şef al trupelor britanice din Războiul American pentru Independenţă era Lord Geoffrey Amherst, iar cel care i-a plătit intrarea în rândul ofiţerilor britanici a fost Lionel Sackville, primul duce de Dorset, un asociat al ducelui de Wharton. În anul 1741, Sackville şi Wharton au devenit Cavaleri ai Ordinului Jartierei, ordinul cavaleresc al elitelor instituit de monarhia britanică, care se întrepătrunde cu celelalte reţele de „cavaleri”, precum Cavalerii Sfântului Ioan din Ierusalim (de Malta). Simbolul Cavalerilor Ordinului Jartierei este crucea roşie pe un scut alb. Sackville a organizat reţeaua francmasonă a Lojii Marelui Orient din Italia, care a lucrat mai târziu cu foarte secretoşii Carbonari şi cu Alta Vendita. Fiii săi, George şi Charles conte de Middlesex, erau amândoi francmasoni cât se poate de activi. În anul 1733, Charles Sackville a creat o lojă în rândul Nobilimii Negre din Florenţa (în Italia), şi a fost co-fondator al Societăţii Dilettanti, alături de prietenul lui Benjamin Franklin, Sir Francis Dashwood. Charles Sackville şi Dashwood erau membri ai unui grup de elită alcătuit din francmasoni din jurul prinţului de Wales Frederick, care era la rândul lui membru al Clubului Hellfire. Fratele mai mic al lui Charles, George, a fost numit colonel al Regimentului 20 Infanterie (devenit mai târziu Regimentul Puşcaşilor Lancashire) şi maestru al lojii francmasone a acestuia. Unul din membrii lojii sale era locotenent-colonelul Edward Cornwallis, un alt comandant al armatei britanice în timpul Războiului American pentru Independenţă. Cornwalis, al cărui frate era Arhiepiscop de Canterbury, a fost numit Guvernator al Noii Scoţii în anul 1750 şi a format acolo o lojă francmasonă. Sub comanda lui Cornwalis se afla căpitanul James Wolf, un alt personaj care ava să joace un rol vital în Războiul pentru Independenţă. În anul 1751, George Sackville a devenit mare maestru al Marii Loji Irlandeze, principalul organism la care erau afiliate lojile din armata britanică aflată în colonii. În 1775, când războiul din America ajungea la apogeu, acelaşi George Sackville, prieten apropiat cu regele Nobilimii Negre George III, a fost numit Secretar de Stat însărcinat cu afacerile coloniilor americane! Aceasta era reţeaua la care era conectat Benjamin Franklin. Ca să nu lungim vorba, Frăţia Babiloniană a fost cea care a controlat şi a manipulat în realitate, prin intermediul francmasonilor, ambele tabere ale Războiului American pentru Independenţă, aşa cum procedează de altfel în cazul tuturor războaielor.

Aşa cum au căzut de acord toţi istoricii, operaţiunile militare şi navale ale armatei britanice în timpul Războiului American pentru Independenţă au fost incredibil de prost coordonate. Nu se pune problema unei victorii a coloniştilor, ci doar a unei auto-înfrângeri a britanicilor. Acum înţelegem de ce, şi care au fost canalele care au cerut acest lucru. Regimentele britanice erau înţesate de loji francmasone care interferau cu fraţii lor din armata americană. Benjamin Franklin se afla chiar la Paris în timpul acestei perioade cruciale, comunicând la fel de uşor cu lojile britanice şi cu cele franceze. În plus, Parisul era (şi încă mai este) un centru major al operaţiunilor de spionaj ale serviciilor secrete britanice. Principalul rol al directorului general al Poştei era în mod tradiţional acela de spionaj, căci avea acces la toate formele de comunicare. La acea vreme, Anglia a divizat acest post, acordându-l simultan lui Sir Francis Dashwood, colegul satanist al lui Franklin, şi contelui de Sandwich, care a alcătuit o nouă societate secretă împreună cu Dashwood, numită Ordinul Sfântului Francisc, un fel de al doilea Club Hellfire. Contele de Sandwich a fost numit Prim Lord al Amiralităţii în bătălia navală împotriva coloniilor americane, iar Encyclopaedia Britannica afirmă ea însăşi că administraţia contelui de Sandwich a fost unică în istoria forţelor navale britanice pentru corupţia şi incapacitatea ei. La fel ca incapabil (în mod intenţionat) era şi comandatul operaţiunilor navale, amiralul Lord Richard Howe, care a fost pus în legătură cu Franklin în anul 1774 de sora acestuia, care trăia în Anglia şi era membră a reţelei sale de spionaj. Howe a recunoscut public mai târziu că nu şi-a informat superiorii în privinţa întâlnirilor sale cu Franklin. În cei trei sau patru ani de dinainte de adoptarea Declaraţiei de Independenţă din anul 1776, Franklin şi-a petrecut vara pe domeniul lui Dashwood din West Wycombe, la nord de Londra, unde cei doi au luat parte la tot felul de „ritualuri” în peştera special săpată la ordinul lui Dashwood pentru a-şi crea un loc potrivit pentru practicile sale sataniste. La sediul Clubului Hellfire avea să fie găsită o statuie a lui Harpocrates, zeul grec al secretului şi tăcerii, prezentat cu un deget dus la gură. S-au găsit numeroase statui ale lui Harpocrates la intrarea în temple, peşteri şi alte locuri în care erau practicate şi transmise misterele. Dashwood şi Franklin (el însuşi director general al Poştei americane) au fost cei care au coordonat ambele tabere ale războiului, pentru a se asigura de rezultatul dorit: preluarea controlului sub acoperire al Statelor Unite de către Frăţia Babiloniană din Londra. O scrisoare datată 3 iunie 1778, scrisă de John Norris, un agent secret al lui Dashwood, afirmă că: „În această zi, am transmis prin heliograf un raport al doctorului Franklin, aflat la Paris, către Wycombe”.

Războiul American pentru Independenţă a izbucnit în mod oficial în anul 1775, fiind declanşat de impunerea unor impozite mult prea ridicate de către Coroana Britanică, pentru a face faţă costurilor uriaşe ale Războiului de Şapte Ani dintre Anglia şi Franţa, un alt conflict manipulat de Frăţie. Acest război a început după ce George Washington, pe vremea aceea tânăr comandant militar al armatei coloniale britanice, a ordonat uciderea trupelor franceze din Ohio. Germenii revoluţiei americane au fost semănaţi de noile impozite introduse de Frăţia din Londra, împotriva cărora s-au „răzvrătit” propriii lor reprezentanţi din colonii. Aceasta este o tehnică clasică, folosită dintotdeauna. Ca de obicei, masele populare au fost prinse la mijloc, fără să aibă idee ce se întâmplă de fapt şi crezând tot ce li se spunea. Printre „rebelii” americani se numărau francmasonii Patrick Henry şi Richard Henry Lee, cel care a condus revolta Adunării Generale a Virginiei din anul 1769. Conflictul a ajuns la apogeu odată cu adoptarea Legii Ceaiului, care a permis Companiei British East India (acea creaţie a Frăţiei) să îşi descarce surplusul de ceai în colonii, fără să plătească taxe vamale, lucru care a distrus piaţa pentru toate celelalte companii. Până în zilele noastre, istoria oficială continuă să susţină că un grup de indieni mohicani s-au urcat la bordul navei numite Dartmouth, ancorată în portul Boston, şi au aruncat încărcătura de ceai de pe aceasta în apă. În realitate, „rebelii” nu erau deloc indieni mohicani, ci membri ai Lojii francmasone a Sfântului Andrei din Boston îmbrăcaţi în indieni şi conduşi de Paul Revere. Evenimentul nu s-ar fi putut petrece fără sprijinul Miliţiei Coloniale controlată de britanici, care avea misiunea să păzească nava Dartmouth. Căpitanul unuia din detaşamentele miliţiei, Edward Proctor, era chiar el membru al… Lojii Sfântul Andrei. Aceasta a fost prima lojă din lume care a acordat gradul francmason de Cavaler Templier. Marele maestru al acestei loji, Joseph Warren, a fost numit mare maestru al întregii Americi de Nord de către Marea Lojă a Scoţiei. Printre membrii Lojii Sfântului Andrei se număra şi John Hancock, liderul de mai târziu al aşa-numitului Congres Continental care a semnat Declaraţia de Independenţă. Cel puţin trei membri ai Lojii Sfântului Andrei, inclusiv Paul Revere, erau şi membri ai „celor nouă loiali”, elita interioară a unui important grup revoluţionar numit Fiii Libertăţii. Acesta a fost grupul care a organizat atentatul împotriva navei Dartmouth.

O mare parte din aceste informaţii este confirmată de istoricul francmason Manly P. Hall, care indică şi faptul că din cei 56 de semnatari ai Declaraţiei Americane de Independenţă, 50 erau francmasoni recunoscuţi, şi numai unul era absolut sigur ne-mason. La data de 3 septembrie 1783, coloniile au fost recunoscute ca o republică independentă, sub numele de Statele Unite, prin Tratatul de la Paris. Noua Constituţie a fost creată în principal (cel puţin din punct de vedere oficial) de George Washington, Benjamin Franklin, Edmund Randolph, Thomas Jefferson şi John Adams. Cei mai mulţi dintre aceşti părinţi fondatori erau mari proprietari de sclavi, deşi declarau că iubesc libertatea omului mai presus de orice. Franklin a fost proprietar de sclavi timp de 30 de ani, vânzându-i la magazinul său general. În anul 1733 a plasat un anunţ de vânzare a unei sclave care suna astfel: „Fată de circa 15 ani, a avut pojar, se află în ţară de un an şi ştie să vorbească engleza. Cei interesaţi sunt aşteptaţi în magazin”. George Washington era şi el proprietar de sclavi, la fel ca ceilalţi eroi ai Războiului pentru Independenţă, precum John Hancock şi Patrick Henry. Henry era cel care a rostit celebra maximă: „Daţi-mi libertate sau lăsaţi-mă să mor”. Asta, numai dacă aveai pielea albă! În total, nouă preşedinţi americani au fost proprietari de sclavi, iar unul dintre ei, Andrew Johnson, a pus chiar un afiş în care oferea o recompensă pentru prinderea unui sclav fugar, inclusiv zece dolari în plus pentru fiecare 100 de lovituri de bici pe care i le-ar fi tras cel care îl captura. Edmund Randolph, asociat apropiat al lui George Washington, iar mai târziu mare maestru al Marii Loji a Virginiei, a fost numit primul procuror general şi secretar de stat al SUA. El este cel care a propus sistemul guvernării centralizate, pornind de la o structură propusă de multă vreme de „Colegiul Invizibil” şi de reţeaua lui Francis Bacon.

Cei mai mulţi americani cred că părinţii fondatori au creat Constituţia Statelor Unite pentru a le asigura libertatea, dar redactarea ei s-a făcut cu cea mai mare atenţie, lăsând anumite portiţe care să permită implementarea Agendei Frăţiei. Ea afirmă de la bun început că dacă Preşedintele opune vetoul său unei legi adoptată de Congres, aceasta se întoarce la Camera Reprezentanţilor şi la Senat, trebuind să fie votată din nou de cel puţin două treimi din camerele reunite ale Congresului. Altfel spus, este suficient să îl controlezi pe Preşedinte şi o treime din Parlament pentru a împiedica orice lege doreşti. Ce armă mai puternică ţi-ai putea dori într-o societate „liberă” pentru a-ţi apăra status quo-ul şi a opri orice încercare de a-ţi fi luată puterea? Mişcarea Patrioţilor afirmă că tipărirea banilor de către un consorţiu de bănci private este neconstituţională în SUA, căci Constituţia americană afirmă negru pe alb că cel care trebuie să bată monedă este Congresul. În realitate, Constituţia nu spune aşa ceva. În articolul 1, secţiunea 8, ea spune: „Congresul va avea puterea de a bate monedă, regularizând astfel valoarea banilor”. Ea nu spune (în mod intenţionat) că legislativul american va fi singura instituţie care are dreptul să bată monedă sau că el trebuie să se folosească neapărat de acest drept. Secţiunea 10 afirmă că statele nu au dreptul să bată monedă şi că plata datoriilor nu se poate face decât în monede din aur şi argint. Rezultă de aici că banii din hârtie sunt neconstituţionali? Nu. De ce? Simplu: noul Congres a oferit capitalei Washington un petic de pământ pe care l-a numit districtul Columbia, care nu este deci un stat. În acest district se află banca centrală a Americii, numită Federal Reserve, ai cărei proprietari sunt în întregime privaţi şi care emite dolarul american din hârtie. În acest fel, districtul Columbia evită majoritatea clauzelor din Constituţie referitoare la state. Cu siguranţă, părinţii fondatori ştiau ei ce fac.

Primul Preşedinte al Statelor Unite a fost George Washington. Pe spatele scaunului său prezidenţial era sculptat un soare care răsare – un vechi simbol al religiei solare ariene. Washington a fost mare maestru al Lojii Alexandriei (numită după oraşul egiptean cu acelaşi nume), de lângă Washington DC. A fost investit în funcţia de Preşedinte la data de 30 aprilie 1789, cu o zi înainte de marea zi rituală a Frăţiei, 1 mai sau May Day. Jurământul i-a fost luat de Robert Livingstone, marele maestru al Marii Loji New York. Ceremonia nu a fost altceva decât un ritual mason executat de masoni. S-a ţinut o mare procesiune la care au participat Washington şi toţi ofiţerii şi iniţiaţii din lojile americane. La fel ca majoritatea celorlalţi părinţi fondatori, Washington se trăgea dintr-o linie aristocratică engleză, unul din strămoşii săi fiind un cavaler englez care a trăit în secolul XII, în perioada când apăreau cavalerii templieri, iar un altul fiind o rudă a ducelui de Buckingham, cel care a luptat pentru Coroana Angliei, declanşând Războiul Civil Englez. Washington nu a fost decât primul exemplu al manierei în care s-a folosit Frăţia Babiloniană de liniile sale genealogice reptiliene pentru a domni asupra Statelor Unite din prima zi a creării lor şi până astăzi. Priviţi genealogia preşedinţilor americani, a principalilor politicieni, oameni de afaceri, bancheri, comandanţi militari, proprietari de mas-media, oficiali guvernamentali, şefi ai serviciilor secrete, etc., şi veţi găsi aceleaşi linii genealogice reptilo-ariene care au condus Europa şi a căror istorie poate fi trasată până în Orientul Mijlociu şi Apropiat, în perioada Sumerului şi Babilonului. Să luăm două exemple: cel puţin 33 din primii 42 de preşedinţi ai Statelor Unite au fost înrudiţi cu regele Angliei Alfred cel Mare (849-899) şi cu Charlemagne (742-814), faimosul monarh al Franţei, şi 19 dintre ei au fost înrudiţi cu regele Angliei Edward III (1312-1377), care este legat genealogic în o mie de feluri de prinţul Charles. George şi Barbara Bush, printre alţii, provin din aceeaşi linie aristocratică britanică. Ei se trag din linie genealogică a lui Pierce, care şi-a schimbat numele din Percy după ce a fugit din Anglia ca urmare a Complotului eşuat al Prafului de Puşcă, prin care s-a încercat aruncarea în aer a Parlamentului Britanic. Soţii Bush s-au căsătorit din considerente genetice, aşa cum au făcut întotdeauna familiile Establishment-ului de pe coasta de est a Statelor Unite, la fel ca şi rudele lor de sânge (reptilian), aristocraţii şi regii din Europa. Chiar şi Bill Clinton şi Bob Dole, care s-au „înfruntat” la alegerile din 1996, sunt veri îndepărtaţi. Printre strămoşii lor comuni se numără regele Angliei Henry III, care a domnit între 1227-1273, dar şi foştii preşedinţi americani William Henry Harrison şi Benjamin Harrison. Această informaţie provine din publicaţia Burkes Peerage, care prezintă liniile genealogice ale familiilor regale şi aristocratice. Clinton are mai mult sânge regal decât Dole şi coboară direct din aceeaşi linie genealogică ca şi Casa de Windsor, dar şi regii scoţieni şi regele Robert I al Franţei. De aceea a fost preferat el de Frăţie. Harold Brooks-Baker, directorul editorial al Burkes Peerage, afirmă: „Candidatul prezidenţial cu cel mai mare număr de gene regale a câştigat întotdeauna, fără nici o excepţie, de la George Washington şi până în prezent”. Ce statistică uimitoare şi câte gene regale (adică reptiliene) în conducerea Statelor Unite! Acelaşi trib care a controlat dintotdeauna Europa s-a extins în SUA şi le-a numit „Pământul libertăţii”. În realitate, Statele Unite au fost întotdeauna sub tutela Londrei. De fapt, ele au fost chiar o creaţie a Londrei. Marea Britanie şi Coroana Britanică au fost întotdeauna proprietarii, da, proprietarii Statelor Unite. Dacă sunteţi american şi nu aţi mai auzit această informaţie până acum, lucru foarte posibil, cel mai bine ar fi să vă aşezaţi şi să beţi o ceaşcă de ceai, căci veţi trăi probabil un şoc.

În anul 1604, un grup de politicieni de frunte, oameni de afaceri, comercianţi, industriaşi şi bancheri s-au întâlnit la Greenwich, iar apoi în provincia engleză Kent, creând o corporaţie numită The Virginia Company. Ei au anticipat astfel iminenta invazie de europeni albi, în marea lor majoritate britanici la început, pe continentul nord-american. Principalul acţionar al noii companii era regele reptilian James I, iar documentul de constituire a noii companii a fost întocmit la data de 10 aprilie 1606. Iată ce prevedea acest document, inclusiv după adăugirile ulterioare:

  • Compania Virginia este alcătuită din două filiale: London Company şi Playmouth sau New England Company. Prima era responsabilă de prima colonie permanentă din America de la Jamestown, creată la data de 14 mai 1607, iar cea de-a doua de aşa-numiţii „Părinţi Pelerini” care au sosit la Cape Cod pe nava Mayflower în noiembrie 1620, debarcând în Plymouth Harbour pe data de 21 decembrie. „Pelerinii” din mitul istoriei americane sunt de fapt membrii celei de-a doua filiale a Companiei Virginia, numită New England Company.
  • Compania Virginia a deţinut marea majoritate a pământului pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Statele Unite, inclusiv toate insulele de pe coasta continentului, până la 900 de mile distanţă de acesta. Printre acestea se numărau Bermudele şi cea mai mare parte a Insulelor Caraibe. Compania Virginia (respectiv, Coroana Britanică şi familiile aristocratice) deţineau drepturile de proprietate asupra 50% din toate minereurile de aur şi argint care aveau să fie descoperite pe pământurile sale, precum şi cote parte din celelalte minerale şi materii prime, şi 5% din toate profiturile altor companii mixte. Aceste drepturi trebuiau transmise mai departe tuturor moştenitorilor primilor proprietari ai Companiei Virginia, continuând să se aplice… de-a pururi! Acţionarii care controlau Compania Virginia au devenit cunoscuţi sub numele de Trezorieri şi Compania Aventurierilor şi Plantatorilor din City-ul londonez.
  • După primii 21 de ani de la constituirea Companiei Virginia, „toate taxele, impozitele şi accizele” percepute pentru activităţile comerciale din colonii trebuiau plătite direct Coroanei Britanice prin trezorierul Coroanei. Nici un comerciant nu putea exporta mărfuri în afara coloniilor fără permisiunea Coroanei Britanice. În caz contrar, mărfurile şi nava care le transporta urmau să fie confiscate.
  • Pământurile Companiei Virginia au fost concesionate coloniilor printr-un Act de Încredere (o formă de leasing), nimeni altcineva neputând cere dreptul de proprietate asupra lor. Concesionarii puteau lăsa moştenire urmaşilor lor dreptul de folosinţă permanentă a pământului sau îl puteau vinde, dar nu puteau fi niciodată proprietari. Drepturile de proprietate erau păstrate pentru totdeauna de Coroana Britanică.
  • Pământurile coloniale urmau să fie guvernate de două Consilii Coloniale, fiecare având 13 membri (din nou acest număr), dar cuvântul final asupra tuturor deciziilor îi aparţinea Consiliului Regal din Londra. Regele Angliei era cel care îl alegea pe Guvernatorul Coloniilor Americane, adică pe cel care corespundea funcţiei actuale de Preşedinte.
  • Prin Consiliul Regal al Coloniilor, monarhul britanic a insistat ca membrii coloniilor să le impună tuturor credinţa creştină, inclusiv nativilor americani. Ca să folosim limbajul epocii: „… asigurându-se cu toată diligenţa, atenţia şi respectul cuvenite, că adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu va fi predicat şi respectat nu doar în toate coloniile şi plantaţiile amintite, ci şi în rândul sălbaticilor care li se vor alătura sau care se vor învecina cu ei, în conformitate cu doctrina, drepturile şi religia existente şi profesate în regatul Angliei”. Dacă nativii americani nu acceptau religia creştină, ei trebuiau să fie forţaţi să facă acest lucru, a insistat Coroana. Acesta a fost ordinul de distrugere a culturii şi cunoaşterii popoarelor native din America de Nord, dar şi de a-i menţine pe coloniştii albi sub jugul vicios al terorismului creştin practicat de puritanii calvinişti. Practic, a fost o licenţă în alb care le dădea acestora dreptul de a ucide, tortura şi răpi nativii americani fără a putea fi acuzaţi în justiţie.
  • Tribunalele penale de pe pământurile deţinute de Compania Virginia trebuiau să opereze sub incidenţa Legii Amiralităţii (legea aplicată pe mare), în timp ce tribunalele civile trebuiau să opereze sub incidenţa dreptului comun (aplicat pe uscat). Acest aspect este crucial şi voi reveni imediat asupra lui.

Este important să înţelegeţi un lucru: toate aceste prevederi se aplică inclusiv la ora actuală! Citiţi din nou procentele de mai sus şi încercaţi să realizaţi dimensiunea lor. După ce cele 13 (din nou 13!) colonii iniţiale şi-au câştigat „independenţa”, alcătuind un stat nou în anul 1783, numele Companiei Virginia s-a schimbat pur şi simplu în… Statele Unite ale Americii. După cum vedeţi, există două State Unite, sau mai bine zis o SUA şi o suA. Statele unite minore ale Americii sunt pământurile diferitelor state. Aşa cum am văzut, aceste pământuri sunt deţinute şi la ora actuală de Coroana Britanică, fosta acţionară a Companiei Virginia. Există apoi Statele Unite majore ale Americii (cu litere mari), respectiv cei aproximativ 100 de kilometri pătraţi ai Districtului Columbia, pe care este construită capitala SUA, Washington DC. Districtul include de asemenea protectoratele SUA Guam şi Puerto Rico. Statele Unite ale Americii nu reprezintă o ţară, ci o corporaţie aflată în proprietatea liniilor genealogice reptiliene ale Frăţiei care au deţinut cândva Compania Virginia, căci SUA nu sunt altceva decât Compania Virginia! Atât timp cât americanii sunt de acord să aibă un număr de securitate socială, cetăţenii statelor unite (cu litere mici) renunţă benevol la suveranitatea lor şi acceptă să devină francize ale Statelor Unite (Compania Virginia a Coroanei Britanice). De ce acceptă ei acest lucru? Pentru că nu au nici cea mai mică idee despre această realitate. Ei sunt amăgiţi să creadă că nu există decât o singură ţară numită Statele Unite şi că Guvernul Federal este un guvern ales de ei. Nu există nici o lege care să spună că americanii trebuie să plătească impozite federale pe venituri, dar ei continuă să le plătească, fiind convinşi că acest lucru este normal. Serviciul pentru Venituri Interne (Fiscul american), controlat de Frăţie, operează într-o manieră atât de teroristă încât chiar şi cei care înţeleg acest mecanism continuă să îşi plătească impozitele, fiind prea speriaţi de ceea ce li s-ar putea întâmpla dacă ar refuza să o facă. Mai luaţi o gură din ceaşca de ceai şi relaxaţi-vă, căci mai urmează câteva bombe!

Vechile drepturi pe care le aveau proprietarii fostei Companii Virginia asupra minelor de aur, argint şi minerale, precum şi asupra taxelor vamale şi impozitelor, continuă să se afle în mâinile familiilor britanice care deţin în proprietate Statele Unite ale Americii şi pământurile statelor unite ale Americii. Exact aceleaşi procente au continuat să fie plătite după cucerirea „independenţei”, lucru valabil inclusiv la ora actuală, prin intermediul oficiilor federale, care sunt de fapt oficii ale Companiei Virginia. Preşedinţia Statelor Unite nu face excepţie. Coroana Britanică deţine în continuare proprietatea asupra pământurilor şi instituţiilor americane, inclusiv asupra Serviciului Intern pentru Venituri, care colectează taxele şi impozitele, dar şi asupra băncii Federal Reserve, „Banca Centrală” privată a Americii care împrumută guvernului bani care nu există, percepând apoi dobânzi recuperate de la plătitorii de impozite. Comitetul Director al Federal Reserve se află în proprietatea aceloraşi familii aristocratice britanice şi europene care deţin în proprietatea lor şi restul Americii. Dar lucrurile nu se opresc aici. Cine este proprietarul real al activelor Companiei Victoria? Răspuns: Vaticanul. Pe data de 3 octombrie 1213, regele John a cedat papei autonomia asupra tuturor drepturilor suverane ale Angliei, în urma pretenţiei celui din urmă de a deţine suveranitatea asupra întregii lumi, în calitatea sa de reprezentant al lui Christos. La rândul lui, papa a cedat Coroanei Britanice dreptul de folosire executivă a acestor dominioane. Altfel spus, Coroana este directorul executiv, iar Vaticanul este proprietarul. Evident, adevăratul proprietar este cel care controlează Vaticanul din umbră. De aceea îmi place să repet atât de des că Londra este centrul operaţional al Frăţiei. Chiar şi deasupra ei se află o putere mai mare, coordonată parţial de la Vatican, şi parţial din altă parte, dintr-un loc subteran, aflat sub pământul Tibetului şi al Asiei, sau poate într-o altă dimensiune. Între timp, americanii au fost şi continuă să fie sclavii acestei scheme. Pământul celor liberi? Ce glumă proastă! Şi încă un lucru: americani, preşedinţii şi cei care vă guvernează ştiu foarte bine aceste aspecte. Trebuie să recunosc că prin aranjamentul său cu papa, regele John a cedat şi suveranitatea Angliei. Şi cine au fost cei care îl controlau pe John? Templierii.

Dacă ştii exact ce doreşti să afli, adevărul se află de regulă în faţa ta. Spuneam mai devreme că regele James I şi Compania Virginia au decretat că tribunalele penale din Statele Unite se vor afla sub incidenţa Legii Amiralităţii, aplicată pe mare. La ce Amiralitate credeţi că se refereau? La cea britanică, desigur. Atunci când un tribunal se află sub incidenţa Legii Amiralităţii sau maritime, el trebuie să arboreze un steag cu franjuri aurii. Priviţi toate steagurile din tribunalele penale SUA şi suA şi veţi constata că acestea au franjuri aurii. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa multor altor clădiri oficiale. Aceste tribunale penale „americane” funcţionează încă sub incidenţa legii amiralităţii BRITANICE. Coroana şi familiile britanice ale Frăţiei controlează şi la ora actuală tribunalele penale americane, iar nucleul acestui control sunt societăţile secrete cu sediul în Temple Bar din Londra, centrul profesiei juridice britanice de pe fosta proprietate a templierilor. Marea Lojă a Francmasoneriei Engleze îşi are sediul pe Great Queen Street (Strada Marii Regine – Semiramida/Isis). Încă de la crearea sa, în anul 1717, ea a controlat majoritatea lojilor francmasone din lume. Prin intermediul ei, reptilo-arienii britanici îi controlează pe judecătorii, avocaţii, poliţiştii, etc., din SUA, iar prin alte organizaţii, precum Consiliul pentru Relaţii Externe şi Comisia Trilaterală, manipulează întregul sistem politic american. Judecătorii americani ştiu foarte bine că tribunalele lor sunt controlate de Legea Amiralităţii Britanice, dar preferă să păstreze tăcerea şi să îşi încaseze salariile. Şefii filialei americane a Frăţiei sunt membrii familiei Rockefeller, care o controlează din sediul lor din Londra, ei fiind cei care decid probabil cine va fi Preşedinte. Altfel spus, cea care decide est Elita din Londra. Regina Angliei, prinţul Philip şi principalii membri ai familiei regale britanice ştiu foarte bine aceste lucruri şi contribuie la orchestrarea lor. Cine este marele maestru al Lojii Mamă Engleze a Francmasoneriei? Vărul reginei, Ducele de Kent.

Există şi o conexiune franceză. Întotdeauna există o asemenea conexiune între Londra şi Paris, principalele centre operaţionale ale Frăţiei. Francezii şi englezii s-au bătut de multe ori pentru supremaţie, dar în final nu reprezintă decât cele două feţe ale aceleiaşi monede. Revoluţia Franceză de la 1789 (anul în care George Washington a devenit primul Preşedinte al SUA) a fost în întregime coordonată de francmasoni şi de produsul lor, Illuminati bavarezi. Am explicat în detaliu aceste lucruri în lucrarea mea anterioară, Şi adevărul vă va face liberi. După ce „revoluţionarii” au executat-o pe regina Marie Antoinette, fiul de numai un an şi ceva al acesteia, delfinul Louis, a fost ţinut în arest la domiciliu în Templul din Paris. Doi ani mai târziu, el a fost scos afară din Templu într-un coş pentru rufe de medicul său, dr. Naudin. În locul său a fost lăsat nepotul retardat al marchizului de Jarjayes, care a şi murit în anul 1795. Prinţul a fost dus în secret la Palatul Vendee al Prinţului Conde, care i-a oferit adăpost. Mai târziu a fost mutat într-o fortăreaţă de pe malul fluviului Rhin, unde a trăit sub numele de baron de Richemond. În februarie 1804 a ajuns în Anglia, împreună cu fostul trezorier regal al Franţei, George Payseur, fiind luat sub protecţia sa de regele George III, în timpul căruia s-a desfăşurat Războiul American pentru Independenţă. Prinţul şi-a schimbat din nou numele în Daniel Payseur, în timp ce George Payseur a devenit George Bayshore. Regele George III i-a dat prinţului o navă şi i-a acordat 600 de acri de pământ în North Carolina. Când cei doi au ajuns în America, ei au primit ajutor din partea familiei Boddie, înrudită cu monarhia britanică. Înainte de a părăsi Anglia, prinţul a cumpărat acţiuni la Compania Virginia. Ajuns în America, el a achiziţionat mine de aur, inclusiv Gold Hill Mining Company, pe care a cumpărat-o printr-un om de încredere, George Newman. După inventarea motorului cu aburi, Payseur a început construcţia de căi ferate, pe care le închiria apoi companiilor operaţionale. A creat de asemenea Lancaster Manufacturing Company pentru a produce cheresteaua necesară construcţiei căilor ferate, precum şi Lincolnton Iron Company, care şi-a stabilit ulterior sediul în Chicago, creând două filiale: Carnegie Steel şi Pullman Standard Company. Pentru a plăti combustibilul pentru locomotive (cel puţin, aceasta este explicaţia oficială), Guvernul Federal (Compania Virginia, al cărei acţionar era Payseur) i-a acordat acestuia tot pământul care se întindea la 33 de metri de o parte şi de alta a căilor ferate construite de el. Multe alte terenuri de-a lungul căilor ferate, de dimensiuni mult mai mari, au fost divizate în secţiuni de 18 kilometri pătraţi, din care jumătate i-au fost acordate lui Payseur. Aşa se face că el şi compania sa de căi ferate au ajuns să devină proprietarii a jumătate din terenul imobiliar al Americii. O mare parte din aceste legi se regăsesc în Baza de Date a Congresului din anul 1854. Aceeaşi Lancaster Railway Co. condusă de Payseur a devenit principalul acţionar – prin intermediul Alabama Mineral Company – al companiilor Coca Cola, Pepsi Cola, General Motors, Boeing, Ford şi Standard Oil.

După Războiul Civil American din anii 1860, manipulat de Frăţie, toate căile ferate şi proprietăţile imobiliare deţinute de cei care au sprijinit Statele Confederate din sud (care au pierdut războiul) au fost confiscate şi scoase la licitaţie la Wilmington, North Carolina. Ele au fost cumpărate prin nouă intermediari de Daniel Payseur, la preţuri foarte mici. Proprietarii de căi ferate şi guvernul au semnat un Act de Încredere la Nashville, creând sistemul militar al căilor ferate ale Statelor Unite, prin care proprietarii au căpătat monopolul asupra transporturilor şi comunicaţiilor. Toate aceste reglementări sunt şi astăzi în vigoare. Principalul om de încredere şi manager general al lui Payseur era un om înrudit cu Rothschild-zii pe nume Leroy Springs, fost Leroy Springstein. Dovezile indică faptul că Leroy Springs era fratele vitreg al preşedintelui american Abraham Lincoln. După o relaţie cu tatăl lui Springs, o doamnă pe nume Nancy Hanks a dat naştere unui fiu, în anul 1808. Tatăl i-a lăsat prin testament o bucată mare de pământ în Huntsville, Alabama, unui fiu numit Abraham Lincoln. Se pare că zvonurile că Lincoln ar fi fost un Rothschild nu erau cu totul lipsite de temei. Prin anii 1850, din relaţia lui Lincoln cu fiica regelui german Leopold s-au născut două fete gemene, Ella şi Emily. Unul din descendenţii acestei linii genealogice este miliardarul Howard Hughes. Se pare că multe din familiile americane aparent foarte puternice au fost de fapt oamenii lui Payseur şi ai Companiei Virginia. Andrew Carnegie a fost un tânăr angajat al companiei siderurgice a lui Payseur, cu care acesta a fondat o nouă companie, numită Carnegie Steel. Familia Vanderbilt pretinde că deţine o locuinţă la ţară numită Biltmore. Acest lucru nu este adevărat. Biltmore a fost construit de familia Payseur ca hotel prin anii 1880, fiind concesionat apoi Vanderbilt-ţilor pe 99 de ani. Un alt om de încredere al lui Payseur a fost J.P. Morgan, unul din cei mai faimoşi industriaşi şi bancheri din istoria SUA. De fapt, nici el nu a fost altceva decât o mască sub care s-au ascuns adevăraţii deţinători ai puterii.

Multe din depozitele de petrol şi substanţe minerale din Statele Unite se află pe terenurile deţinute în proprietate de companiile de căi ferate, iar drepturile de concesionare a zăcămintelor naturale deţinute de Payseur au fost transformate în companii miniere şi petroliere, al căror pachet majoritar de acţiuni l-a păstrat. Alte drepturi au fost concesionate companiilor din industria lemnului. După moartea lui Daniel Payseur din anul 1860, fantasticul său imperiu a fost condus de nepotul său, Lewis Cass Payseur, care a continuat să îl extindă în ritm rapid. În anul 1872, una din companiile lui Payseur, Charleston, Cincinnati and Chicago Railroad, a creat o companie de telegrafie numită Western Union.  În 1875, aceasta şi-a creat o filială numită AT&T, devenită astăzi una dintre cele mai mari companii de telefonie şi comunicaţii din Statele Unite. Charleston, Cincinnati and Chicago Railroad Company este compania-mamă a Băncii Rezervelor Federale, „banca centrală” privată a Statelor Unite. În continuare, imperiul lui Payseur s-a implicat masiv în sistemul bancar. Banca sa din Lancaster a devenit North Carolina Bank, iar apoi Nationsbank. Cea mai mare bancă din Texas, Interfirst, la care unul din directori este George Bush, a fuzionat în anul 1987 cu Republic Bank, rezultând o nouă bancă, First Republic Bank. Aceasta a fost absorbită mai târziu de Nationsbank, care a fuzionat la rândul ei cu Bank of America. Aceste două bănci sunt cele care spală banii din droguri ai CIA, lucru normal, căci predecesorul CIA, Oficiul pentru Servicii Strategice (OSS), a fost alcătuit din propria reţea de securitate a familiei Payseur, creată de Selma, Rome and Dalton Railroad pentru a proteja sistemul militar al căilor ferate. Este un mecanism incredibil alcătuit din tot felul de rotiţe, o încrengătură de familii atotputernice, iar americanii nu au nici cea mai mică idee despre cine sunt cei care îi conduc. Problema este cine i-a condus în tot acest timp pe Payseur-i.

Familia Payseur şi-a pierdut între timp controlul asupra imperiului său, dar la putere a rămas acelaşi trib reptilian. Principalul om de încredere al Payseur-ilor, Leroy Springs, a murit în anul 1931, locul lui fiind luat de fiul său, Elliot. Acesta s-a oferit voluntar să actualizeze sistemul de completare a Registrelor Cadastrale şi a subtilizat documentele din tribunalul din Lancaster. Când le-a înapoiat, sute de acte care atestau drepturile de proprietate asupra unor terenuri acordate lui Payseur au fost transferate pe numele lui Elliot Springs (înrudit cu clanul Rothschild, să nu uităm). Este evident că el a făcut ce i s-a spus, pentru a împiedica astfel preluarea imensei averi a lui Payseur de către fiicele acestuia. Pe la începutul anilor 50, Anne, fiica lui Elliot Springs, s-a măritat cu un personaj din lumea crimei organizate din New Jersey pe nume Hugh Close. Acesta a fost numit preşedinte al tuturor companiilor Payseur furate de Elliot Springs. Fiica lui Close, doamna Crandall Close Bowles, a devenit directoare a Carolina Federal Reserve Bank. Bătălia pentru controlul fostelor companii Payseur continuă inclusiv la ora actuală, dar deocamdată se pare că sunt controlate de Rothschild-zi. Cei care cred că sunt proprietari de terenuri pe care le-au cumpărat de la companiile de căi ferate vor fi dezamăgiţi să afle că actele lor de proprietate nu sunt valabile, căci companiile de căi ferate nu au fost niciodată proprietarele terenurilor. Ele au fost doar concesionate imperiului Payseur. În final, proprietarul tuturor terenurilor rămâne Compania Virginia.

Franklin Delano Roosevelt, Preşedintele Statelor Unite numit de Frăţie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, spunea că în politică nimic nu este întâmplător. Tot ce se întâmplă se petrece pentru că aşa trebuie. La fel stau lucrurile cu toate evenimentele majore care au permis avansarea Agendei către centralizarea puterii globale, indiferent că a fost vorba de războaie, colapsuri economice, asasinate sau „scandaluri” menite să înlăture de la putere pe politicienii care nu au fost de acord să joace după cum li s-a cântat. Cele trei mari războaie care s-au desfăşurat pe solul american au fost: războiul declanşat împotriva nativilor de către coloniştii albi, Războiul pentru „Independenţă” şi Războiul Civil declanşat atunci când statele din sud au dorit să se rupă de uniune în anul 1860. Aşa cum am văzut, războiul împotriva nativilor şi cel de independenţă au fost regizate de Frăţie. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul Războiului Civil. Între anii 1841-1845, fruntaşii francmasoni din Europa au participat la şase şedinţe secrete ale Consiliului Suprem, hotărând declanşarea Războiului Civil American, pentru a impune astfel controlul şi mai strâns al reptilo-arienilor asupra Statelor Unite. În centrul acestor conspiraţii s-a situat Lordul Palmeston, secretarul afacerilor externe şi primul ministru al Marii Britanii, inclusiv Mare Patriarh al Francmasoneriei. Pentru a manipula conflictul au fost aleşi doi francmasoni de rang 33 ai ritului scoţian: Cushing, care a operat în nord, alături de unionişti, şi Albert Pike, Comandorul Mare Suveran al Jurisdicţiei de Sud a Ritului Scoţian, care a organizat revolta statelor din sud. Ironia face ca finanţarea revoltei statelor sudice să fie susţinută de bancherii masonici londonezi în urma aranjamentelor lui Cushing, cel care opera în nord! Pike, un satanist care credea în supremaţia rasei ariene (reptilo-ariene), a cerut ajutorul lui Giuseppe Mazzini, şeful Francmasoneriei Marelui Orient Italian, în urma căruia a rezultat infama operaţiune de crimă organizată numită mafia. În anul 1851, Mazzini a început să organizeze campania împotriva sclaviei în întreaga Americă. Francmasonii s-au folosit de aceste grupuri care militau împotriva sclaviei ca acoperire pentru adevăratele lor motivaţii din spatele Războiului Civil. În acest scop, au fost organizate „Loji ale Tinerilor Americani”, al căror sediu era Cincinnati Lodge nr. 133. Finanţarea acestora a fost asigurată în principal de bancherul francmason englez şi omul de paie al lui Rothschild pe nume George Peabody, care l-a numit pe J.P. Morgan şef al operaţiunilor financiare din America. După cum vă mai amintiţi, Morgan era un fost protejat al lui Daniel Payseur. Oriunde ne-am uita, ne izbim de aceleaşi nume.

Franklin Pierce (strămoşul lui George şi Barbara Bush) a fost ales Preşedinte al Statelor Unite în anul 1853, iar Mazzini a scris că: „Aproape toate numirile în funcţii au fost cele pe care le-am dorit noi”. Una din aceste numiri în funcţie a fost cea a lui Caleb Cushing în postul de procuror general. Cushing era controlat de francmasoneria engleză şi era implicat în comerţul britanic cu opiu prin tatăl său (armator) şi vărul său, John Perkins Cushing. Caleb Cushing a scris foarte multe articole împotriva sclaviei, devenind unul din arhitecţii Războiului Civil, împreună cu Albert Pike. Pike fusese profesor la o şcoală din oraşul natal al lui Cushing, Newburyport, Massachussetts, dar locuia acum la Little Rock, Arkansas, oraşul de mai târziu al lui Bill Clinton, unde a şi început să se dezvolte cariera sa masonică. Unul din grupurile cruciale care au stat în spatele declanşării Războiului Civil a fost cel al Cavalerilor Cercului de Aur, cu sediul tot în Cincinnati, Ohio. Printre membrii acestuia se număra infamul tâlhar Jesse James, un mason de grad 33 care a primit de la Albert Pike misiunea de a jefui băncile din nord pentru a asigura o finanţare suplimentară războiului. Un alt cavaler al Cercului de Aur a fost generalul francmason P.T. Beauregard, cel care a declanşat Războiul Civil prin atacul asupra Fort Sumter din anul 1861. Una dintre cele mai faimoase voci care s-au ridicat împotriva sclaviei a fost aceea a lui John Brown, care a devenit legendar în urma cântecului despre „Trupul lui John Brown”. În realitate, acesta era membru al mai multor societăţi secrete, inclusiv al francmasoneriei. A devenit maestru mason la Loja Hudson nr. 68 din Hudson, Ohio, pe data de 11 mai 1824, şi a făcut parte din rândul Tinerilor Americani ai lui Mazzini. Brown a fost susţinut financiar de familia lui John Jacob Astor, un alt membru al liniilor genealogice reptiliene. În timp ce francmasonii se agitau în ambele tabere, după schema devenită clasică, Războiul Civil era pe punctul de a începe. În ianuarie 1857, francmasonul John Buchanan a fost ales Preşedinte şi l-a numit ca secretar însărcinat cu războiul pe francmasonul John B. Floyd. Vicepreşedinte era John C. Breckinridge din Kentucky, care a primit iniţierea în gradul 33 al ritului scoţian de la Albert Pike pe data de 28 martie 1860. Preşedintele statelor rebele din sud era francmasonul Jefferson Davies, iar primul stat care s-a retras din uniune a fost South Carolina, sediul Jurisdicţiei Sudice a Ritului Scoţian, condusă de Albert Pike. Toţi conducătorii celorlalte state care s-au retras ulterior au fost francmasoni. În mod semnificativ, deşi numai 11 state s-au retras din uniune, steagul confederat avea 13 stele – un număr sacru pentru francmasoni şi pentru cavalerii templieri.

Când Abraham Lincoln a devenit Preşedinte al unioniştilor din nord pe data de 4 martie 1861, cei care i-au oferit finanţare pentru război au fost aceiaşi oameni care finanţau sudul: bancherii Masoni din Londra. Ei au pus totuşi o condiţie: Lincoln trebuia să fie de acord cu crearea unei „bănci centrale” private a Americii. Unul din motivele importante ale declanşării Războiului Civil a fost falimentarea Americii pentru smulgerea acordului de creare a acestei bănci. Dar Lincoln a refuzat şi a introdus o politică monetară mai adecvată, pe care orice guvern actual ar trebui să o adopte, dacă nu s-ar afla sub controlul bancherilor internaţionali. Tot ce a făcut Lincoln a fost să tipărească bani fără dobândă, numiţi „bancnotele verzi”, cu care şi-a finanţat propriul guvern. Preşedintele John E. Kennedy a dus o politică similară. Acesta este cel mai rău coşmar al bancherilor Frăţiei, motiv pentru care Lincoln a fost asasinat pe data de 14 aprilie 1865, iar Kennedy pe data de 22 noiembrie 1965. Asasinul lui Lincoln a fost John Wilkes Booth, un francmason de grad 33, membru al Tinerilor Americani ai lui Mazzini. El a fost ales din rândul Cavalerilor Cercului de Aur, finanţat de aceiaşi bancheri francmasoni din Londra. Operaţiunea de prindere a asasinului a fost organizată de francmasonul Edwin Stanton, care a dispus blocarea tuturor drumurilor de ieşire din Washington DC, cu excepţia celui pe care l-a folosit Booth pentru a scăpa. În locul lui a fost ucis un beţiv care semăna vag cu el, iar cadavrul acestuia a fost ars într-un hambar. Cine credeţi că l-a descoperit pe acest om? Edwin Stanton însuşi, desigur, care l-a şi identificat ca fiind Booth. La procesul care s-a ţinut în Indianapolis, în iunie 1865, pentru judecarea conspiratorilor care au participat la asasinarea lui Lincoln, câteva din numele citate ca fiind direct implicate au fost: Lord Palmeston, primul ministru al Marii Britanii şi francmason de grad 33, care a murit în acelaşi an; John Wilkes Booth, francmason de grad 33; Judah P. Benjamin, purtătorul de cuvânt al bancherilor londonezi care au ordonat asasinatul; şi Jacob Thompson, fost secretar de stat al afacerilor interne, care a retras 180.000 de dolari de la Banca din Montreal, Canada, pentru a finanţa întreaga operaţiune. Cavalerii Cercului de Aur au fost expuşi, aşa că Pike s-a decis să le schimbe numele. El i-a numit… Ku Klux Klan, faimoasa organizaţie satanistă ai cărei membri îmbrăcaţi în robe albe au terorizat decenii la rând populaţia neagră a Americii. Numele lor provine de la cuvântul grecesc kuklos, care înseamnă „cerc”. Pike s-a născut în Boston, în anul 1809, şi a fost educat la Universitatea Harvard. A devenit Mare Comandor al Francmasoneriei Americane şi mare maestru al lojii de rit scoţian din Little Rock, Arkansas, din care avea să facă parte mai târziu şi Bill Clinton. Când Pike a murit în anul 1891 în Washington DC, funeraliile s-au ţinut în Templul Francmason, la miezul nopţii, cu pereţii drapaţi în întregime în negru. Acest om a fost întreaga sa viaţă un satanist. El este considerat şi la ora actuală un „zeu” al francmasonilor, statuia sa fiind ridicată chiar lângă sediul poliţiei din Washington, în apropiere de Colina Capitoliului.

Înainte de moartea lui Lincoln, Congresul controlat de francmasoni a votat Legea Băncii Naţionale, în urma căreia a fost înfiinţată o bancă naţională federală cu puterea de a emite bancnote SUA. Acestea erau împrumutate guvernului contra unei dobânzi de către bancherii masoni. Se pare că aceştia au supravieţuit „bancnotelor verzi” ale lui Lincoln, iar arhitectul acestei legi, secretarul trezoreriei Salmon P. Chase, a fost considerat un erou atât de mare încât francmasonii şi-au numit chiar una din principalele bănci cu numele lui: Chase Bank (actualmente Chase Manhattan), controlată – cel puţin la nivel oficial – de David Rockefeller. Cred că v-aţi convins deja că marile evenimente care au divizat lumea şi au provocat conflicte constante, războaie, religii, etc., au fost coordonate de aceeaşi sursă şi au urmărit aceeaşi Agendă. Toate se leagă de aceiaşi oameni.

Povestea creării Statelor Unite este legată şi de conflictul din Irlanda de Nord. Eroul principal este un naturalist şi chimist pe nume dr. Edward Bancroft, prieten apropiat al lui Benjamin Franklin, cel care a finanţat admiterea lui Bancroft la Societatea Regală din Londra, masca „ştiinţifică” a Frăţiei. Mai târziu, acesta a devenit secretarul particular al lui Franklin la Paris (centrul reţelei de spionaj a Frăţiei) şi a aderat la loja elitistă „Nouă Surori”, al cărei mare maestru era Franklin. În anul 1779, Bancroft a condus o misiune secretă în Irlanda, iar un an mai târziu, Lordul Stormont, ambasadorul Marii Britanii în Franţa, l-a informat pe rege că o delegaţie irlandeză l-a vizitat în secret la Paris pe regele Ludovic XV pentru a-i propune o Irlandă independentă. Ambasadorul i-a transmis regelui că: „Toţi delegaţii aveau legătură cu Franklin…”. În anii care au urmat s-a creat o societate secretă a Frăţiei numită Societatea Irlandezilor Uniţi, care a inclus printre membrii ei oameni ca Lordul Edward Fitzgerald şi Wolfe Tone. Toate acestea se petreceau înainte de revoltele irlandezilor din 1798 şi 1803, care au declanşat un conflict ce continuă şi astăzi. După cum vedeţi, aceeaşi Frăţie este implicată în toate evenimentele majore ale lumii. Simon Bolivar, fondatorul Republicii Bolivia din America de Sud şi eliberatorul Venezuelei, Noii Granade, Ecuadorului şi Republicii Peru, a fost membru al Lojii spaniole Cadiz şi maestru al lojii „Nouă Surori” din Paris.

Illuminati bankers

Din această lojă au mai făcut parte Benjamin Franklin, scriitorul Voltaire şi alţi revoluţionari francezi. George Washington i-a trimis lui Bolivar, în semn de respect, un medalion cu o şuviţă din propriul său păr, prin intermediul revoluţionarului francezo-american Lafayette.

America – un pământ al libertăţii? Ce glumă sinistră!”[1]

SURSE

  1. David Icke – „Secretul Suprem”, Editura Daksha
  2. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro