Cei mai buni agenţi ai CIA sunt femei

by „Într-un domeniu puternic viril, cum este spionajul, ce rol este rezervat femeilor? Care este misiunea lor într-un serviciu secret? Sunt recrutate numai pentru seducţie şi compromiterea adversarului sau este nevoie de ataşamentul, dăruirea şi inteligenţa lor? Despre Mata Hari, Vera Atkins, Marita Lorenz, Coco Chanel, Josephine Baker, Maria Tănase, […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Într-un domeniu puternic viril, cum este spionajul, ce rol este rezervat femeilor? Care este misiunea lor într-un serviciu secret? Sunt recrutate numai pentru seducţie şi compromiterea adversarului sau este nevoie de ataşamentul, dăruirea şi inteligenţa lor? Despre Mata Hari, Vera Atkins, Marita Lorenz, Coco Chanel, Josephine Baker, Maria Tănase, Stella Rimington sau Anna Chapman au apărut legende, s-au scris romane, s-au făcut filme… Adevărul istoric este, deseori, ceva mai nuanţat!

Rolul femeii în intelligence – între mit şi realitate

Viaţa şi activităţile femeilor-spion sunt departe de poveştile siropoase sau pline de suspans pe care le regăsim în romanele sau ecranizările apărute după moartea lor. Cum afirma şi Chantal Antier în Revue historique des armees, baza de recrutare, motivaţiile, legăturile create sau importanţa rolului jucat, singure sau în reţea, în îndeplinirea diferitelor misiuni sunt uneori „cosmetizate” din raţiuni lesne de înţeles şi asupra cărora nu insistăm.

Pronunţarea cuvântului „spioană” suscită – greşit am spune noi – o imagine negativă a femeii: tentaţia pentru aventură, gustul pentru bani, atracţia spre o viaţă de lux, în hoteluri şi restaurante faimoase, femei venale, emancipate şi galante, care acţionează în dispreţ faţă de normele moralei sociale.
Alţii vorbesc despre femeile-spion în termeni elogioşi, invocând calităţile acestor amazoane: stăpânirea de sine, curajul de a-şi asuma misiuni riscante şi „virilitatea” care nu se identifică neapărat cu masculul, de vreme ce amazoanele nu aveau nevoie de bărbaţi care să le apere (sic!).

În timpul celor două Războaie Mondiale, femeia se identifica, cel mai adesea, cu imaginea doliului, a infirmierelor, a muncitoarelor din industria de armament, a celor care suplineau activitatea bărbaţilor, fară a fi fost pregătite în acest sens. Se uită că, în timp de război, viaţa de spioană, cu mici excepţii, era una solitară, fără familie, prieteni sau alţi apropiaţi, în afara celor spre care agenta este dirijată să-i monitorizeze şi de la care să obţină informaţii utile misiunii încredinţate.

Astăzi, „agenţii James Bond în fustă”, cum remarca elegant Charlotte Meritan în Vanity Fair magazine, sunt departe de eroinele sexy din ecranizările romanelor lui Ian Fleming. Folosite uneori pentru seducerea inamicului, femeile au devenit în ultimul timp o prezenţă obişnuită în rândul serviciilor secrete şi chiar în conducerea acestora. Erotizarea activităţii de spionaj pune, uneori pe nedrept, în umbră profesionalismul femeilor din intelligence.

Aceste aventuriere, pentru opinia publică, sau profesioniste (în accepţiunea serviciilor de intelligence şi a istoricilor consacraţi), sunt îndrăzneţe şi de o tenacitate de invidiat: ele trebuie să aibă un caracter extrem de echilibrat, pentru a face faţă oricăror situaţii dificile, pentru a trăi permanent în umbra adevăratei lor identităţi şi personalităţi.

La fel ca şi în alte domenii de pe piaţa muncii, egalitatea profesională este disputată şi în interiorul serviciilor de informaţii, deşi numărul femeilor în structurile occidentale de intelligence a sporit după demilitarizarea unor servicii secrete. în Agenţia Centrală de Informaţii – CIA, 48% dintre agenţi sunt femei, în cazul Direcţiei Generale pentru Securitate Externă – DGSE (spionajul francez), numărul „amazoanelor” a ajuns la 26%, însă cei mai toleranţi par britanicii de la MI-5 (contraspionajul), care au avut două femei în fruntea serviciului: Stella Rimington (1992- 1996) şi Eliza Manningham-Buller (2002-2007).

De altfel, tot englezii rămân nişte lorzi şi în ceea ce priveşte respectul acordat memoriei femeilor care au luptat pentru apărarea independenţei şi suveranităţii Regatului. Un mic exemplu este elocvent în acest sens: la 3 decembrie 2013, prinţul Charles a inaugurat la Tempsford, în apropiere de Cambridge, un monument dedicat eroismului femeilor-spion marşrutizate din Anglia pe continent, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Femeile-spion văzute de… spionii-femei

Lindsay Moran, agent CIA, antrenată în tehnici de filaj şi supravieţuire, în folosirea diferitelor tipuri de arme sau conducerea „defensivă” (rularea, cu viteză, în marşarier, privind doar în oglinda retrovizoare), afirmă cu emfază că femeile ar fi cei mai buni agenţi ai CIA – secret bine păstrat de liderii comunităţii americane de informaţii.
În opinia „modestei” agente, care a lucrat aproape… 5 (cinci!!!) ani în CIA, femeile din intelligence dispun de:

Competenţă şi sociabilitate. Femeile îşi fac relaţii utile cu uşurinţă, pe care le „citesc” fară dificultate, identificându-le rapid motivaţiile şi slăbiciunile, pentru că ele o fac în mod natural.
Vigilenţa. Ele sunt, tot timpul, cu ochii-n patru! Pentru a supravieţui, capacitatea de a sesiza pericolul este mult mai importantă decât forţa fizică, iar femeile sunt, din naştere, obişnuite să detecteze riscurile de securitate din mediul în care trăiesc sau muncesc.
Instinctul matern. Dirijarea surselor şi a colaboratorilor este o responsabilitate enormă a lucrătorilor din Centrală faţă de viaţa şi activitatea agenţilor din teren. Aceştia, ca şi copiii, trebuie instruiţi şi învăţaţi să se protejeze, să aibă încredere în ei înşişi şi în mentorul lor.
Înţelegere/ascultare. Răbdarea de a asculta pe cineva este naturală la femei (sic!), în timp ce bărbaţii trebuie pregătiţi intens pentru un astfel de exerciţiu (!).
Legende (alibiuri) credibile. Dacă o femeie este surprinsă cu un bărbat într-un autoturism parcat sau într-o cameră de hotel, te poţi gândi la fapte lumeşti, carnale şi mai puţin la spionaj.

Pe de altă parte, o femeie poate jura, privindu-te în ochi, că poşeta Louis Vuitton cu care a revenit de la cumpărături este o simplă sacoşă de piaţă, achiziţionată, la un preţ derizoriu, de la o prietenă care avea nevoie urgentă de bani lichizi (sic!).

Evaluările experţilor

Tamir Pardo (directorul Mossad între ianuarie 2011-ianuarie 2016), afirma că „femeile din serviciile secrete au marele avantaj de a fi multifuncţionale… ele sunt înzestrate să simtă situaţiile periculoase, iar capacităţile acestora în ceea ce priveşte stăpânirea teritoriului, evaluarea situaţiei şi orientarea în spaţiu sunt superioare celor ale bărbaţilor… Când sunt bune, sunt foarte bune!”.

Bernard Bajolet, directorul general al DGSE (spionajul francez), apreciază implicarea femeilor în munca de intelligence: „Este un atu… Fiind mai puţin numeroase, ele vor mai mult! Mai determinate decât bărbaţii, femeile văd mai repede ceea ce colegii lor abia bănuiesc…”.

În opinia locotenentului Oscar Reil, fost ofiţer în Abwehr (serviciul de informaţii militare condus de amiralul Wilhelm Canaris), cele mai ascunse instincte ale femeii ies la iveală când este vorba despre contraspionaj. În majoritatea cazurilor, au o intuiţie de invidiat şi capacitatea de a simţi pericolul pe care îl degajă o anumită persoană.

Sunt şi opinii mai nuanţate, cum este şi cea exprimată de faimosul spion rus Richard Sorge, care considera că femeile nu sunt aşa de utile în intelligence şi că prezenţa lor pe teren ar putea compromite unele misiuni sensibile sau cu grad ridicat de risc. Relaţiile intime şi gelozia proverbială a femeilor, susţine Sorge, nu fac casă bună cu spionajul.

Viaţa romanţată a spioanelor

În volumul Espionnes, histoires d’agents secretes de la DGSE, de la CIA, du MI-5, du KGB, du Mossad et de la Stasi Wilhelm Dietl încearcă să definească principalele calităţi ale unei femei agent secret:
Ele sunt mai studioase, se adaptează mai rapid, sunt mai capabile şi cu idei. Datorită farmecului lor natural, acestea pot penetra mai facil în medii închise şi, dacă situaţia o cere, se pot impune apelând la arma secretă – sexul. Când au convingeri puternice, cred în acestea până la capăt şi nu ezită să accepte situaţii periculoase pentru rezolvarea misiunii încredinţate. Sunt mult mai rezervate şi discrete decât bărbaţii… în situaţii-limită îşi dovedesc pe deplin agresivitatea…

Ori de câte ori vine vorba despre femeile din intelligence”, susţine Wilhelm Dietl, „numele de Mata Hari sau Christine Keeler sunt date ca exemple, deşi acestea nu au fost agente cu adevărat: ele au fost doar capcane sexuale în mari afaceri de spionaj… Realitatea în spionaj este alta şi, aici, putem aminti de Dominique Prieur, agent secret al DGSE, Stella Rimington – şefa MI-5 sau Marita Lorenz, spioana lui Fidel Castro în serviciile secrete americane.

La rândul său, în cartea Les diplomates – Derriere la facade des ambassades de France!, apărută în 2010, la Paris, Franck Renaud face unele referiri picante la funcţionarele Ministerului Securităţii Statului din China, dirijate cu sarcini pe lângă Ambasada Franţei la Beijing: „…Aceste femei caută să intre în contact cu diplomaţii care se ocupă de vize sau au acces la dosare sensibile, legate de apărare… Ştim că serviciile secrete chineze folosesc metode foarte ofensive pentru culegerea de informaţii sau influenţarea unor decizii politice, printre care şi cea cunoscută sub sintagma «borcanul cu miere», adică tinere bine instruite, gata să se sacrifice pentru cauză! Într-o asemenea capcană a căzut, în anul 2000, chiar reprezentantul oficial la Beijing al DGSE care, după ce a gustat din mierea unei translatoare (sic!) autohtone, a uitat de misiunea sa şi a rămas în China.

Romanul spioanelor (Vladimir Fedorovski, Paris, editura Rocher, ianuarie 2014), ne dezvăluie „metodele KGB de trimitere în Occident a rândunicilor”, pentru culegerea de informaţii menite să atenueze avantajul tehnologic al SUA, îndeosebi în domeniul militar.
Vladimir Fedorovski aduce unele detalii despre eroismul agentei Elisabeth Zarubina care, prin sacrificiul său, a ajutat URSS să intre în posesia secretelor de fabricare a bombei atomice. Această „rândunică” sovietică, pe numele ei Elisaveta Iulievna Zarubina, născută Rozensweig, la 1 ianuarie 1900, în Basarabia, cu studii de istorie şi filologie la universităţi din România, Franţa şi Austria, a fost recrutată şi trimisă în SUA pentru a afla secretele Proiectului Manhatan. Vorbitoare a cinci limbi străine, calculată şi cu sânge rece, agenta a reuşit să se infiltreze în cercul restrâns al cercetătorilor care lucrau la proiect, câştigând încrederea lui Einstein şi Oppenheimer, ambii sensibili la ideile pacifiste. A reuşit să-i convingă pe cei doi savanţi că o asemenea armă devastatoare nu ar trebui să se afle în mâinile unei singure puteri.

Cazul Anna Chapman este un vodevil, susţine Vladimir Fedorovski, o operetă, iar prezenţa sa în mass-media de un anumit gen (reviste de modă şi magazine pentru adulţi!) dovedeşte că nu a fost un adevărat spion. Dacă veţi analiza cu atenţie cazul, veţi constata uşor că Anna Chapman nu avea nicio pregătire pentru munca de intelligence.

Secolul XX a fost unul al manipulării istoriei… Marile evenimente ale acelui veac, de la Revoluţia bolşevică până la căderea comunismului, toate au fost determinate de acţiuni de spionaj”, afirmă acelaşi Vladimir Fedorovski într-un recent interviu acordat La Russie info.

„Amazoanele” de la CIA şi lichidarea lui Osama bin Laden

Femeile din CIA au jucat un rol esenţial în capturarea şi lichidarea, la 2 mai 2011, a celui mai vânat terorist din lume – Osama bin Laden, liderul Al-Qaeda.
Povestea „cosmetizată” a uneia dintre cele mai ample operaţiuni din istoria Agenţiei Centrale de Informaţii a apărut deja pe marile ecrane la începutul anului 2013: Zero Dark Thirty, adică 12,30 noaptea, în jargonul militar. Dincolo de exagerările inerente oricărei producţii cinematografice, filmul are la bază fapte reale, pe care le prezentăm succint, fară pretenţia de a deţine monopolul adevărului.

Totul ar fi început în decembrie 1995, când numele lui Osama bin Laden era cunoscut doar de un număr restrâns de experţi în lupta antiteroristă. La sediul central din Langley (Virginia) al CIA lua fiinţă o structură restrânsă de analişti, nume de cod Alee station, condusă de Michael Scheuer, expert în contraterorism, specializat pe problematica grupărilor islamiste radicale din Afganistan.

Din cei 24 de membri ai echipei de analişti, 17 erau femei… acestea aveau o aplecare deosebită pentru detalii, aveau harul de a vedea întregul şi relaţiile dintre componentele sale! Din „această bandă de muieri care l-au încolţit pe bin Laden”, după cum susţine Jean-Dominique Merchet, două s-au remarcat în mod deosebit: Barbara Sude şi Jennifer Matthews. Prima era o intelectuală de înalt nivel, iar cea de-a doua, o femeie de acţiune.

Barbara Sude era intelectuala echipei: licenţiată a Universităţilor Georgetown şi Princeton, specialistă în probleme ale lumii arabe şi cunoscătoare fină a tradiţiilor şi preceptelor musulmane, a lucrat 30 de ani în CIA, în prezent fiind senior analist la grupul de reflexie Rand Corporation.

Este autoarea unei note interne intitulată Bin Laden a decis să lovească Statele Unite, document clasificat, datat 6 august, cu 36 zile înainte de atentat (!!!), făcut public în 2003, în cadrul anchetei privind atacurile din 11 septembrie 2001. La începutul anului 2002, Barbara Sude constata că, după fuga lui Osama bin Laden din Afganistan, s-a pierdut urma teroristului nr. 1, condiţii în care s-a aplecat cu atenţie spre „cartografierea” tuturor legăturilor acestuia: familie, lideri islamişti radicali, surse potenţiale de finanţare etc.

Jennifer Matthews era cu totul alt gen: adjunct al lui Michael Scheuer, mamă a trei copii, de religie creştină, fiică a unui agent CIA, ea cunoştea în detaliu Islamul. Participa la cele mai sensibile interogatorii luate prizonierilor islamişti, fiind specializată în identificarea unor ţinte marcante din interiorul reţelelor teroriste, pentru a le recruta, aresta sau lichida cu ajutorul dronelor. Pentru calităţile sale deosebite, în 2009 a fost desemnată să conducă o bază operaţională avansată a CIA (fortul Chapman din Khost) din estul Afganistanului, în apropierea zonelor tribale de la graniţa cu Pakistan. La scurt timp după preluarea comenzii, a intrat în contact cu Khalil al-Balawi, un medic iordanian apropiat liderilor Al-Qaeda, pe care a încercat să-l recruteze. Din nefericire, în momentul în care „candidatul” a ajuns la baza CIA şi a coborât din autoturism, s-a aruncat în aer, omorând nouă persoane, printre care Jennifer Matthews şi alţi cinci agenţi ai CIA.

Şi, dacă tot ne aflăm în lumea filmului, poate că nu ar trebui să rataţi vizionarea serialului „Homeland”, preferat al preşedintelui Barack Obama. Eroul principal – unul dintre cei mai performanţi agenţi ai CIA – este o femeie care, depăşind suspiciunile şi neîncrederea şefilor de la Langley, reuşeşte să dejoace planurile diabolice ale Al-Qaeda şi jocurile operative ale spionajului rus.

Femei-spion celebre

Anna Chapman (Ana Vasilieva Kuşcenko), născută la 23 februarie 1982 la Volgograd (Federaţia Rusă), supranumită şi „noua Mata Hari” (datorită fizicului atrăgător şi asemănării metodelor „specifice” de muncă folosite – sexul), a fost implicată într-un scandal de spionaj, fiind acuzată de legături cu Serviciul de Informaţii Externe al Rusiei (Slujba Vneşnei Razvedki).

A fost arestată de FBI la 27 iunie 2010, la New York şi deportată la Moscova după zece zile, în urma unui „schimb de prizonieri” între SUA şi Federaţia Rusă.

Coco Chanel, idolul creatorilor de modă şi al producătorilor de cosmetice, a fost recrutată de Abwehr când avea 57 de ani, ca agentul F-7124, cu numele de cod Westminster. A fost iniţiată în tainele meseriei de unul dintre mulţii săi amanţi, baronul Hans Gunther von DinckJage, un spion care lucra pentru serviciile secrete germane. Legăturile cu spionajul forţelor de ocupaţie şi informaţiile furnizate i-au permis lui Coco Chanel să locuiască permanent la etajul 7 al luxosului Hotel Ritz din Paris, frecventat de nazişti marcanţi, precum Hermann Goering sau Joseph Goebbels.

După eliberarea Franţei, Coco Chanel a fost arestată şi acuzată de crime de război, însă nu a fost condamnată niciodată, datorită prieteniei cu premierul britanic Winston Churchill. La terminarea războiului, cel mai elegant spion al naziştilor a plecat în Elveţia, revenind la Paris după nouă ani de exil.

Josephine Baker (născută la 3 iunie 1906 la Saint-Louis, în Missouri), star internaţional de music-hall şi vedetă incontestabilă a Cazinoului din Paris şi a Teatrului Champs-Elysees, a fost prima artistă franceză de culoare care, în anii ʼ30, impresiona sufletele parizienilor cu vocea sa angelică şi modul de interpretare a melodiilor populare.

După ocuparea Franţei, intră în Rezistenţa franceză şi furnizează informaţii importante despre intenţiile lui Mussolini şi planurile secrete ale naziştilor. Mesajele pe care le transmitea ofiţerului de legătură (Jacques Abtey – şeful contraspionajului militar din Paris) erau ascunse printre partiturile pe care artista le folosea în cadrul concertelor de caritate.

S-a stins din viaţă la 12 aprilie 1975, la Paris.

Mata Hari, pe numele său adevărat Margaretha Geertruida „Grietje” Zelle, a fost o dansatoare şi curtezană, născută la 7 august 1876 în Olanda, executată prin împuşcare la 15 octombrie 1917 de francezi, sub acuzaţia de spionaj în favoarea Germaniei.

După ce a fost eliminată din şcoală, ca urmare a legăturilor amoroase cu directorul instituţiei, s-a căsătorit cu un bătrân ofiţer de marină şi a plecat împreună cu acesta în Indiile olandeze, unde ia primele lecţii de dansuri orientale. S-a despărţit de soţ şi a ajuns la Paris unde, pentru a se întreţine, oferea servicii intime bogătaşilor, în calitate de curtezană sau prostituată. Sub numele de Mata Hari („ivirea zorilor”), s-a afirmat cu un număr de dans oriental-erotic, în rolul unei prinţese hinduse şi, din acest moment, viaţa i s-a schimbat radical: concerte la Sala Olympia şi turnee în întreaga Europă, mulţi amanţi, dar şi multe datorii.

În 1915, pe când se afla la Haga, a fost recrutată de consulul german în Olanda, Karl H. Kramer, care i-ar fi promis achitarea unor datorii în schimbul furnizării de informaţii de interes pentru Germania. A primit numele de cod H-21.

Revenită la Paris în 1916, este contactată de căpitanul Georges Ladoux, şeful contraspionajului francez, care îi cere să spioneze înaltul Comandament German din Belgia. Misiunea a fost acceptată, în schimbul unei sume consistente, iar Mata Hari s-a deplasat în Belgia, după o trecere prin Madrid.

În ianuarie 1917, s-a produs un eveniment straniu şi aproape de neînţeles la prima vedere: ataşatul militar german de la Madrid raportează la Berlin că Mata Hari ar fi încercat să-l seducă, pretinzând că ea este agent german cu numele de cod H-21. Surprinzător sau poate nu, mesajul radio a fost cifrat cu o cheie veche, despre care germanii ştiau că este deja cunoscută de francezi, iar în text existau indicii suficiente pentru a stabili adevărata identitate a agentului H-21.
Ce a urmat este uşor de dedus. Contraspionajul francez a interceptat şi descifrat mesajul, procedând la arestarea lui Mata Hari la revenirea în Franţa. Acuzată de spionaj în favoarea  Germaniei, în urma unei anchete cu probe neconcludente, Mata Hari a schimbat statutul de idol cu cel de demon, într-o Franţă traumatizată de război şi a cărei armată tocmai suferise mari pierderi după luptele de la Chemin des Dames.

A fost împuşcată de un pluton de execuţie în poligonul din Vincennes, în zorii zilei de 15 octombrie 1917. Nerevendicat de familie, cadavrul său a fost predat Facultăţii de Medicină din Paris unde, după disecţii efectuate de studenţi, a fost incinerat.

Suspiciunile privind viaţa dublă a Mariei Tănase pornesc de la legăturile intime ale acesteia cu Maurice Negre, jurnalist francez al agenţiei Havas, agent al Serviciului de spionaj francez, trimis cu sarcini în România, în contextul în care atmosfera în Europa anunţa  iminenţa declanşării celui de-Al Doilea Război Mondial. Acesta a fost arestat de Siguranţă şi condamnat la ani grei de închisoare.

Sunt indicii conform cărora doamna cântecului românesc ar fi fost ajutată de Eugen Cristescu, şeful SSI, cu care ar fi avut legături amoroase, în demersurile întreprinse pentru eliberarea lui Maurice Negre din închisoare. În schimb, Maria Tănase ar fi acceptat să ia contact cu serviciile speciale aliate la Istanbul, unde, sub acoperirea activităţii artistice, putea să înlesnească legăturile dintre agenţii trimişi de SSI şi spionii anglo-americani.

Varianta unei vieţi duble este susţinută şi de întâlnirile pe care Maria Tănase le-ar fi avut la Istanbul cu Alfred de Chastelain, rezidentul spionajului britanic în România.

Marita Lorenz sau agentul CIA care trebuia să-l omoare pe Fidel Castro, s-a născut în 1939 la Breme, din tată german şi mamă americancă. Victimă a unui viol la vârsta de şapte ani, Marita a încercat tot timpul să fugă de realitate, de cunoscuţi…

În februarie l959, s-a îmbarcat pe pachebotul comandat de tatăl său, care a făcut o escală la Havana. Invitat la bord de căpitanul vasului, viitorul „El lider maximo” se îndrăgosteşte nebuneşte de tânăra Marita, căreia îi promite să o facă regina Cubei. Confruntată cu opoziţia fermă a tatălui, Marita fuge cu Fidel şi, după câteva luni de iubire pătimaşă, rămâne gravidă. Este drogată şi obligată să avorteze, după care pleacă în SUA şi se alătură grupărilor refugiaţilor cubanezi din Florida.

Activităţile desfăşurate alături de emigranţii cubanezi o aduc în atenţia Agenţiei Centrale de Informaţii, care o recrutează şi îi cer să se reîntoarcă la Havana, să rămână aproape de liderul cubanez şi să-l otrăvească într-un moment favorabil. Revenită la Havana în 1960, Marita a aruncat pastilele care trebuiau strecurate în mâncarea lui Fidel Castro şi a părăsit ulterior insula, raportând la întoarcere că nu şi-a îndeplinit misiunea, deoarece încă îl mai iubea pe conducătorul cubanez.

Curios sau poate nu, Marita Lorenz a avut o aventură şi cu dictatorul venezuelan Marcos Perez Jimenez. La 22 noiembrie 1963, a fost văzută la Dallas, în compania lui Lee Harvey Oswald, cu câteva ore înainte de asasinarea preşedintelui J. F. Kennedy, iar, în 1981, s-a deplasat pentru ultima oară la Havana, pentru a-l revedea pe Fidel Castro.

Stella Rimington, după un stagiu de probă, pe perioada când se afla în India, la înalta Comisie Britanică de la New Delhi, în 1969, este acceptată în MI-5 unde, timp de trei ani, lucrează succesiv în contraspionaj, prevenirea sabotajelor economice şi antiterorism.

În 1990, a fost numită director general adjunct al MI-5 şi a primit ca misiune principală supravegherea procesului de transferare a arhivei şi personalului în viitorul sediu din Thames House al serviciului britanic de contraspionaj. în decembrie 1991 s-a deplasat la Moscova, realizând primele contacte oficiale dintre serviciile britanice de intelligence şi structurile similare ruse. La revenire, a fost promovată ca Director General!

Este primul şef al contraspionajului englez a cărui identitate şi fotografie s-au dat publicităţii şi, tot în premieră, MI-5 a dezvăluit unele dintre obiectivele şi preocupările serviciului.
Retrasă din activitate în 1966, Stella Rimington a lucrat o perioadă la Marks&Spencer şi BG Group, după care s-a dedicat scrisului, tematica evidentă şi de succes fiind spionajul.

Vera Atkins, născută Rosenberg, la 16 iunie 1908 în Galaţi, a fost unul dintre cei mai performanţi agenţi britanici ai Special Operations Executive (SOE), cu rezultate remarcabile în cadrul Secţiei F, care conducea operaţiunile de spionaj-sabotaj în Franţa ocupată de trupele naziste.

După victoria aliaţilor, Vera Atkins este trimisă în Germania, pentru a clarifica soarta celor 118 agenţi ai Secţiei F dispăruţi în teritoriul inamic. A elucidat toate cazurile, cu o singură excepţie – maiorul Horst Kopkow. Acesta, responsabil de moartea multor agenţi, a fost recuperat de MI-5 – contraspionajul britanic, şi folosit ulterior pentru anihilarea spionilor ruşi din Germania.

A fost decorată de francezi cu Crucea de Război şi Legiunea de Onoare, iar de englezi cu Ordinul Imperiului Britanic în Grad de Comandor.

Scriitorul Ian Fleming, care a cunoscut-o personal pe Vera Atkins, s-a inspirat din acţiunile acesteia pentru romanele sale din seria James Bond, unde apare drept „Miss Moneypenny”.

A murit la 24 iunie 2000, în Marea Britanie, la vârsta de 92 ani.

În loc de concluzii…

Opinia publică judecă cu mai mare severitate actele de spionaj comise de o femeie, pornind de la premisa că acestea contravin moralei şi codului bunelor maniere (sic!). Motivele pentru care au acceptat să lucreze pe frontul nevăzut sunt nenumărate, însă patriotismul, convingerile religioase sau ura împotriva ocupanţilor sunt preponderente în raport cu cele legate de şantaj, spirit aventurier sau perspectiva unor foloase materiale. De altfel, cele mai multe dintre reprezentantele sexului frumos care au avut legături cu activitatea de intelligence preferă apelativul de „agent secret” şi rareori eticheta de „spioană”.

Misogini (uneori) şi reticenţi (deseori) în a le aduce un omagiu, măcar de 8 Martie să le facem dreptate! Este evident că, pentru orice serviciu de informaţii, prezenţa femeilor, nu doar în compartimentele de analiză sau suport operativ, ci şi în munca pe teren este vitală. Astăzi, femeile din intelligence luptă împotriva terorismului, se infiltrează în medii ostile şi periculoase, fac piaţa, se întâlnesc cu prietenii sau iau copiii de la şcoală, duc o viaţă dublă… Când se află la birou sau pe teren, familia pare uitată, iar viaţa privată – atât cât mai există – trece în plan secundar; viaţa lor este un roman.

Acestea trec deseori neobservate, pot acţiona singure sau în cuplu cu un alt agent…, deşi, pe perioada misiunilor, ofiţerii de intelligence insistă să-şi protejeze colegele, să le ocrotească, gesturi dificil de digerat uneori, fiind văzute de acestea ca un semn de neîncredere în profesionalismul lor.

Pentru monitorizarea activităţilor unor grupări suspecte de terorism, un agent-femeie poate rezolva mai uşor, paradoxal, sarcini sensibile decât un coleg de sex opus. De amanta unui potenţial terorist, o agentă se poate apropia mai uşor, iar între femei dialogul se leagă mai repede…

Femeile par performante şi în domenii atribuite până mai ieri doar bărbaţilor. În spionajul industrial, de exemplu, o femeie nu este luată totdeauna în serios, iar „superioritatea” masculină îi face deseori pe deţinătorii de secrete să lase garda jos, în faţa „inocenţei şi nepriceperii” doamnelor.

Şi, în final, o întrebare retorică: Să fie oare adevărat că „femeile se nasc cu ceva mai mult ADN decât bărbaţii şi au antene nevăzute”, aşa cum scria acum câţiva ani, în Forbes, Maseena Ziegler?”[1]

SURSE

  1. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=9858

Related Posts

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro