Călătoria amiralului Byrd dincolo de poli către Agartha din Centrul Pământului

Călătoria amiralului Byrd dincolo de poli către Agartha din Centrul Pământului. Aproximativ 13 ore a zburat amiralul Byrd catre Centrul Pamantului Despre Amiralul Richard E. Byrd, s-au scris multe, se vor scrie multe, dar si eu am scris multe. Este un subiect, ce trebuie analizat, asta pentru a se avea […]

Călătoria amiralului Byrd dincolo de poli către Agartha din Centrul Pământului. Aproximativ 13 ore a zburat amiralul Byrd catre Centrul Pamantului

Despre Amiralul Richard E. Byrd, s-au scris multe, se vor scrie multe, dar si eu am scris multe. Este un subiect, ce trebuie analizat, asta pentru a se avea o alta perspectiva asupra planetei noastre, istoriei s.a.m.d.

In continuare, ceea ce veti afla, provine, de la nimeni altul, decat de la ilustrul scriitor de conspiratii, Jan Van Helsing, un nationalist german, care un talent literar ireprosabil, motiv pentru care a si devenit faimos. In cartea sa „Organizatia Secreta Soarele Negru – Loja elitei celui de-al Treilea Reich”[1], in capitolul 9, acesta ofera niste informatii exceptionale.

conspiracy131118_nazis_560

Citat:

„La conferinta de la Potsdam s-a hotarat ca America va trimite prima expeditie in Antarctica pentru a-i cauta pe soldatii germani si pe conducatorul acestora, care parasisera Germania prin diferite cai de refugiu. De asemenea, participantii au aprobat in unanimitate ca, imediat ce se incheie pregatirile, Statele Unite sa intre in forta in Antarctica. La randul lor, rusii trebuiau sa fie gata sa intervina in eventualitatea, in care dupa descoperirea nemtilor, ar fi fost nevoie de actiuni urgente. Prin urmare, Statele Unite, au pus punct la punct planul expeditiei impreuna cu rusii si englezii.

Deoarece existenta avioanelor circulare, trebuia sa ramana, deocamdata, secreta, s-au utilizat doar arme conventionale. Expeditia, care a durat din 1946 pana in 1947, a fost cea mai mare dintre cate s-au trimis in Antarctica. Nu s-a dorit trecerea ei sub tacere, mediile de informare facand o intreaga tevatura. Mai mult, pe continent se intentiona sa se construiasca o baza militara stabila. Planificata de catva timp, aceasta fusese amanata din cauza izbucnirii razboiului, iar bazele provizorii create in 1939 si 1940, fusesera parasite. Cu toate ca amiralul Byrd, era unul dintre cei dori conducatori ai expeditie, rolul sau n-a fost niciodata clar. Se spunea ca el „ar intreprinde cercetari pentru a aduce acasa o prada din Antarctica”, loc unde se spunea ca, s-a retras Fuhrer-ul si trupele sale.

Echipa lui Byrd, a fost prima care a zburat deasupra Polului Sud, pe 29 noiembrie 1929, dar noua calatorie nu avea ca scop improspatarea amintirilor. De data aceasta, el era decis sa ia urma germanilor disparuti. Unora din oamenii care au participat la expeditie, li s-au spus ca ar fi vorba doar despre un exercitiu obisnuit. Byrd stia, dintre celelalte expeditii ale sale la Poli, ca in cursul calatoriei se vor confrunta cu nenumarate pericole. Era posibil sa gaseasca mai mult decat o vale, in care se presupune ca s-ar fi ascuns germanii.

Dorinta puternica de a merge cat mai des la Poli si de a efectua cercetari aprofundate, nu-i fusese trezita de calatoriile sale in Antarctica, ci de prima sa expeditie la Polul Nord, desfasurata in 1926. Atunci fusese insotit de copilotul Floyd Bennett. Bennett a fost acela care i-a dat lui Byrd ideea ca pamantul ar putea fi cav si ca intrarile catre aceasta lume ascunsa s-ar gasi la Poli. Copilotul remarcase de mai demult un element comun in toate rapoartele expeditiilor arctice anterioare: vremea se incalzea cu cat inaintau mai mult spre nord.

In jurnalul Dr. Fridtjof Nansen, care a condus o expeditie intre 1893 si 1896, exista cateva indicii despre faptul ca in realitatea regiunea Polului Nord nu este o mare de gheata: ‘Avem dovezi ca, dupa toate probabilitatile, marea din apropierea imediata a Polului nu este asezata intr-un bazin plat ci, dimpotriva, intr-unul foarte adanc, iar gheturile par sa pluteasca nestingherit spre nord…’

In 1980, fotografiile facute de NASA au confirmat ca fundul Oceanului Arctic, prezinta o panta abrupta, care incepe in nordul Groenlandei si se intinde pe aproximativ 3.500 km. Aceasta inclinare, incepe cam la 85 de grade latitudine si se termina printr-o crevasa, care duce direct in interiorul Pamantului. Raportul oficial pentru presa al expeditiei efectuate in 1926 de la Spitzbergen pana la Polul Nord, este cam sarac in detalii si plictisitor. In jurnalul sau personal, Byrd consemna: ‘Am atins Polul Nord. Dupa ce am stabilit cu ajutorul sextantului pozitia Soarelui si am facut o multime de poze, am mai zburat cativa kilometri in directia de unde am venit si apoi am parcurs un cerc larg pentru a fi siguri ca am luat imagini cu tot Polul Nord.’

Acest raport ‘oficia’, nu pomenea nimic despre urmatoarele relatari succinte, dar autentice din timpul calatoriei: ‘Bennett l-a rugat pe Byrd sa piloteze avionul la inaltime constanta deasupra unui ocean, unde nu exista gheata si care pare ca se intinde dincolo de latitudinea de 85 de grade. Zburand mai departe compasul a luat-o razna. Vantul din spate a devenit si mai puternic, iar Soarele cobora tot mai mult la orizont. Byrd, a mai continuat putin drumul, dar apoi i s-a facut frica. A zburat urgent catre baza.’

In acea zi, Byrd si Bennett, vazusera si simtisera necunoscutul, fiind de comun acord: constatasera ca pamantul sferic constituie, fata exterioara a planetei, care este goala in interior, iar nordul Oceanului Inghetat, parea sa dispara intr-o gaura neagra fara sfarsit. Inainte de a ajunge la baza, ei s-au decis sa revina. In 1927, Byrd si Bennett, au mai zburat o data la Polul Nord, dar de data asta au patruns in interiorul Pamantului. Noul lor sponsor era marina Statelor Unite. Ei au decolat in secret de pe o baza necunoscuta si la o ora nestiuta, iar pana astazi acest zbor, n-a fost confirmat niciodata oficial.

Se pare ca Byrd, a parcurs peste 2.700 km, o mare parte a calatoriei desfasurandu-se in lumea subterana. In jurnalul sau, el pomeneste de animale preistorice, paduri verzi, lacuri si fluvii cu clima calda, tinuturi in care a fost intampinat de oameni inalti, cu pielea deschisa la culoare. Exista si poze din aceasta calatorie.'”[1]

Zborul amiralului Byrd din 19 februarie 1947 – momentul in care a luat contact cu uriasii din Centrul Pamantului !

Ati vazut, asadar, cateva aspecte istorice, nerecunoscute oficial despre expeditiile amiralului Byrd, prin care acesta, fiind impins de la spate de catre Iluminati, ii cauta pe vechii colonisti germani. Ceea ce urmeaza, reprezinta apogeul expeditiilor sale si constitutie un punct de cotitura, Aliatii schimbandu-si abordarea fata de membrii Reich-ului german.

Il las in continuare pe Helsing sa continue:

„… Dupa un inceput de zbor normal peste intinderea de gheata, cu cateva turbulente, Byrd, urca la 884 metri. Deodata, observa in masa de zapada, un colorit linear galben. Micsorand altitudinea, pentru a putea sa cerceteze mai bine modelul, au descoperit si dungi rosii si violete. Dupa ce au survolat de doua ori locul s-au intors la ruta de zbor initiala. Busola magnetica, precum si cea giroscopica incep sa se invarta nebuneste si sa tremure, iar directia de zbor nu mai poate fi controlata cu ajutorul instrumentelor. Cei doi fac apel la busola solara si totul pare sa functioneze din nou. Apoi, in zare se ivesc niste forma asemanatoare muntilor.

O jumatate de ora mai tarziu ajung la un lant muntos mic, care-i era total necunoscut lui Byrd. Dupa alte turbulente, micul masiv de munti este survolat in directie nordica. Dincolo de creste apare o vale, prin care curge alene un raulet. De fapt, in acest loc, ar trebui sa fie gheata si zapada, nicidecum o vale inverzisa. Ceva nu era in regula. In spate, pe versantul muntilor, se zareau paduri dese. Mai mult, aparatura de navigatie se comporta in continuare aiurea, busola giroscopica se balansa in fata si in spate.

Pentru a putea cerceta valea mai bine, Byrd, coboara la 437 metri si trage puternic de mansa la stanga. Solul este verde, acoperit parca de un fel de muschi. Lumina pare sa fie diferita. Soarele nu mai poate fi vazut. Dupa un alt viraj al avionului, ei descopera brusc un animal mare, care la prima vedere, pare a fi un elefant, dar de fapt e un mamut. Byrd, zboara mai jos si observa animalul cu binoclul. Intr-adevar, este un mamut. Descoperirea este transmisa prin radio la baza.

Se va zbura si peste alte dealuri inverzite, temperatura de afara aratand 23 de grade. Se mentine cursul, iar aparatele de navigatie functioneaza din nou normal; in schimb, a murit aparatul de radio-receptie. Terenul de sub ei devine acum neted si normal ca cel de la suprafata Pamantului. Recunosc in fata lor un oras. Este incredibil. Avionul incepe sa se clatine in mod ciudat, iar instrumentele nu mai reactioneaza. Deodata, din dreapta si din stanga apar langa avion, corpuri zburatoare in forma de farfurie, care emit o lumina stranie.

Se apropie asa de mult incat Byrd, poate sa le recunoasca simbolul. Este unul ciudat pe care n-o sa-l dea publicitatii. Totul pare a fi de domeniul fantasticului. Cei doi sunt bulversati si nu stiu unde se afla. Byrd, umbla la instrumentele aparatului, dar nu se intampla nimic – sunt prinsi ca intr-o menghina. Aparatul de emisie-receptie incepe sa paraie si se aude o voce in limba engleza cu un accent german sau nordic: ‘Bine ati venit in tinutul nostru domnule amiral. Va vom face sa aterizati in exact 7 minute. Relaxati-va, sunteti pe maini bune.’

Motorul s-a oprit, avionul aflandu-se in intregime pe maini straine. Dupa o alta convorbire radio a inceput aterizarea. Aparatul pierde din inaltime, usor, pana la sol si cand il atinge, are loc doar o izbitura usoara. Byrd, isi noteaza ultimele intamplari in jurnal, cand vede apropiindu-se de avion niste barbati inalti cu parul blond. In zare licaresc luminile unui oras mare, care pulseaza in toate culorile curcubeului. Nici el, nici Bennett n-au idee ce-o sa se intample acum, insa macar nu observa ca barbatii ar fi inarmati. O voce i se adreseaza lui Byrd pe nume si-l roaga sa coboare.

Aici se termina consemnarile din jurnal. Dupa terminarea calatoriei, Byrd, a scris, din amintiri, urmatoarele intamplari: transmisionistul si el insusi au fost luati din avion si intampinati prieteneste, dupa care au fost condusi spre un mijloc de transpirat mic, asemanator unei platforme, dar fara roti. Cu ajutorul acestui obiect zburator s-au indreptat in mare viteza catre orasul luminos care, vazut de aproape, parea a fi construit dintr-un material asemanator cristalului. S-au oprit in fata unei cladiri mari a carei arhitectura ii era complet straina lui Byrd, amintindu-i de orasul din benzile desenate cu Buck Rogers.”[1]

Intampinarea de catre atlanti !
Cateva explicatii morale pe care i le ofera Maestrul atlantilor, amiralului Byrd !

„Dupa ce sunt salutati li se ofera o bautura straina, Byrd este luat de doi barbati, in timp ce transmisionistul ramane pe loc. E condus prin mai multe galerii cu pereti iluminati si ajunge intr-o incapere superba, unde insotitorii sai il lasa spunandu-i: ‘Nu va speriati, amirale, veti fi primit in audienta la Maestru.’

Acest Maestru, un barbat cu infatisare fina si trasaturi imbatranite, il intampina. ‘Va urez un calduros bun-venit in regatul nostru, amirale. V-am lasat sa veniti aici, deoarece aveti un caracter nobil si pentru ca sunteti foarte cunoscut in lumea de la suprafata. Va aflati in regatul Arianni-lor, pe taramul dinauntrul Pamantului. Nu va vom retine mult din misiunea dumneavoastra si veti fi readusi in siguranta la suprafata. Acum, amirale, va voi spune de ce v-am primit aici. Interesul nostru a fost starnit atunci cand rasa dumneavoastra, a aruncat bombele atomice deasupra oraselor Hiroshima si Nagasaki.

In acea clipa ingrijoratoare, ne-am trimis masinariile zburatoare, ‘Rotile Inaripate’, in lumea voastra. Bineinteles, acum acest lucru este de domeniul istoriei, draga amirale, dar trebuie sa continuu. Vedeti, noi n-am intervenit niciodata in razboaiele si barbariile rase voastre. Acum insa trebuie s-o facem, deoarece ati inceput sa va jucati cu anumite puteri, care nu le sunt destinate oamenilor. Ma refer la puterea atomica.

Solii nostri, au transmis deja mesaje mai-marilor lumii voastre – si ei totusi nu asculta. De aceea ati fost ales ca martor al faptului ca lumea noastra de aici, exista. Vedeti, cultura si stiinta noastra sunt cu mii de ani, mai avansate ca ale dumneavoastra, amirale.’

Byrd nu realiza cum ar putea fi de ajutor. Maestrul a continuat: ‘Rasa dumneavoastra a ajuns la punctul unde nu mai exista intoarcere. Printre voi, sunt unii, care mai degraba ar darama lumea decat sa renunte la putere, dupa cum stiti… In 1945 – si mai tarziu – am incercat sa luam legatura cu rasa voastra. Eforturile noastre au fost insa intampinate cu ostilitate si ‘rotile noastre inaripate’ (n.tr. OZN-uri), au fost distruse, ba chiar urmarite de avioane, de vanatoare. De aceea iti spun, fiul meu, ca in lumea voastra se pune la cale o furtuna puternica, o nebunie intunecata, care nu se va opri vreme de multi ani.

Nu veti gasi nici un fel de raspuns la armata voastra si nici o siguranta in stiinta voastra. Are toate conditiile sa se dezlantuie, atata timp cat fiecare floare a culturii voastre este distrusa si toate civilizatiile urmane se indreapta spre haos. Ultimul vostru razboi a fost doar o atincipare, a ceea ce rasa voastra asteapta cu nerabdare. Noi vedem, de aici, acest lucru cum nu se poate mai limpede. Vremurile intunecate care se vor pogori acum peste rasa voastra vor acoperi pamantul ca un giulgiu. Cred ca unii dintre voi vor supravietui acestei furtuni, dar despre asta nu pot sa spun nimic.

In departare, vedem o lume noua, care se ridica din ruinele rasei voastre si care va cauta legendarele comori ascunse. Aceste comori vor fi aici, fiul meu, in siguranta in mainile noastre. Cand se va apropia acel moment, vom reveni si va vom ajuta, in asa fel incat cultura si rasa voastra sa renasca. Poate pana atunci, va veti fi dat seama de inutilitatea razboaielor si a luptelor… si dupa aceasta perioada, veti primi ceva pentru un nou inceput al culturii si stiintei voastre. Tu, fiule, te vei intoarce cu acest mesaj la suprafata.’

Dupa aceasta discutie, Byrd, a fost dus de cei doi insotitori ai sai la transmisionist si impreuna au fost transportati cu obiectul zburator la propriul avion, ale carui motoare mergeau in gol. Se simteai acut tensiunea din atmosfera, intrucat nu se voia ca programul lui Byrd, sa mai fie dat peste cap. De abia s-a inchis bocaportul, ca avionul a fost ridicat de forta invizibila, pana a ajuns la o inaltime de 843 metri. Doua din ‘rotile zburatoare’, aveau sa insoteasca aparatul lui Byrd pe drumul de intoarcere. Din aparatul de receptie, se auzi apoi o ultima veste: ‘Va parasim acum, amirale, va puteti folosi din nou instrumentele. La revedere!’ Apoi aparatele au zburat inapoi la baza.

In jurnal, mai apar inca doua intrari. Una din 11 martie 1947, in care spune ca a transmis mesajul la Pentagon si ca de acolo i-a fost prezentat presedintelui. I s-a ordonat insa, sa pastreze o tacere totala despre aceasta poveste – ‘pentru binele omenirii’. A doua si ultima consemnare dateaza din 30 decembrie 1956. Aici el arata ca, asa cum i s-a ordonat, a tacut toti acesti ani, dar ca acum este dispus sa-si publice jurnalul.'”[1]

Membri ai Reich-ului german din Centrul Pamantului care traiesc alaturi de atlanti !

In continuare, dupa ce Helsing, descrie evenimentele traite de Byrd printre atlanti, John, partenerul de dialog, incearca sa lamureasca anumite controverse cu privire la cele spuse de Helsing:

„Problema este ca in februarie 1947, deci in momentul cand se presupune ca ar fi intreprins respectivul zbor spre Polul Nord, amiralul Byrd, conducea cea mai mare expeditie care fusese trimisa vreodata in Antarctica. Se afla, asadar, exact la cealalta parte a Pamantului. La vremea respectiva, a fost un spectacol urias, despre care se poate citi in cartile de istorie. Urmatoarea problema consta in faptul ca pe 5 martie, in acelasi an, deci atunci cand, conform jurnalului, trebuie sa fie la Polul Nord, amiralul Byrd dadea la Santiago un interviu despre expeditia din Antarctica, unuia dintre cele mai mari ziare din Chile.

Dar despre aceasta expeditie voi da mai multe amanunte imediat. Se pune insa intrebarea ce este cu jurnalul. Sunt de parere ca Byrd, a efectuat intr-adevar un zbor in care a avut parte de evenimentele descrise, dar inainte de data respectiva. Fie ca este vorba despre zborul din 1927, dupa cum am mai amintit, fie de un zbor din 1947. Relatarea este aproape identica cu cea continuta in jurnalul din 1927, dar la acea vreme n-am dat destula atentie acestui fapt.

Farfuriile zburatoare erau in orice caz de provenienta germana, deoarece, dupa cum imi spusese in cursul unei intrevederi personale nepotul amiralului Byrd, Harley Byrd, simbolurile reprezentate pe ele erau zvastici. Oamenii blonzi, pe care i-a intalnit Byrd, vorbeau engleza cu accent german, lucru care nu se putea observa in traducerea germana. Astfel, in originalul din engleza, acestia isi numesc aparatele de zbor ‘Flugelrads’ si-si iau ramas bun cu ‘Auf Wiedersehen’.

Mai departe, este mai mult decat suspect, ca subpamantenii sa se dea singuri drept Arianni, termenul fiind introdus de fapt de-abia, de national-socialisti. Si ce este cu prostia asta, ca a vazut simbolul de pe farfuria zburatoare, dar s-a jurat sa nu-l dezvaluie ? Daca ar fi fost vorba despre un simbol strain, putea foarte bine sa-l dea publicitatii, deoarece, oricum nimeni nu l-ar fi cunoscut.

Dupa parerea mea, este vorba despre o dezinformare cu un scop precis. Trebuie sa se scoata la lumina faptul ca pamantul este gol in interior, dar trebuie sa se ascunda ca locuitorii sunt vorbitori de limba germana si in special ca sunt national-socialisti, care au fost lasati sa intre acolo, cu o tehnica superioara Aliatilor, in ciuda altor popoare si rase de pe Pamant. N-am idee daca Byrd are stiinta de aceasta dezinformare, ca militar aliat cu siguranta ca nu era prea prietenos fata de germani, sau daca totul pornea de la serviciile secrete. Adevarul, este totusi ca in 1947, a fost in Antarctica si nu in tinuturile arctice.

Richard Evely Byrd, facea parte dintr-o veche si distinsa familie din Virginia. Inainte de Primul Razboi Mondial, a intrat in marina americana, iar in timpul conflagratiei a fost instructor de zbor. Mai tarziu si-a capatat renumele intr-un mod tragic. Calatoria sa istorica din 1927, in cursul careia a avut contact fizic cu subpamantenii, nu a fost niciodata recunoscuta. Cand presedintele Calvin Coolidge, a vazut cele peste o suta de fotografii si a citit jurnalul de bord al zborului, a strigat: ‘Nimeni, dar absolut nimeni nu va crede vreodata asa ceva. Vom pastra o tacere absoluta. Daca am da publicitatii asa ceva, toata lumea va rade de noi.’

Presedintele Coolidge, era un pragmatic, un om cu picioarele pe pamant. Decizia ca aceasta calatorie a lui Byrd, sa ramana secreta nu era un gest viclean de tainuire. Nu avea de-a face cu siguranta nationala. Altii, care au vazut de asemenea fotografiile, erau de parere ca in imaginea despre o lume in interiorul lumii noastre, era pur si simplu prea fantastica, pentru a fi adevarata. Un secretar al defunctului presedinte a confirmat reactia oficiala.

Imaginile si jurnalul despre calatoria in interiorul Pamantului, au fost sigilate si au disparut in incaperile subterane ale Bibliotecii Congresului, unde nimeni nu le-a mai deranjat timp de 12 ani. Cand a izbucnit al Doilea Razboi Mondial, raportul secret despre zborul lui Byrd din 1927, a fost reanalizat si clasificat sub numele de cod ‘proiectul White Sheet’. In cel de-al doilea an de razboi, guvernul si serviciile secrete, au realizat importanta unei lumi in interiorul lumii, mai ales ca la un zbor de antrenament efectuat pe deasupra Polului Nord, cu un avion circular, Jonathan Caldwell, intrase in gaura neagra pe care Byrd, o descrisese deja in 1927.

Drept urmare, zborul lui Byrd si cel al lui Caldwell, din anul 1940, au fost reunite in proiectul ‘White Pole’. Cand razboiul s-a incheiat oficial, in 1945, proiectul a ajuns de competenta unui nou departament al Marinei, asa-numitele ‘Polar Archives’, arhivele polare. Acest departament isi desfasoara si acum activitatea la etajul al saselea al Arhivelor Nationale. In anii ’60, la arhiva NASA, au fost colectate informatii despre mare parte a activitatilor de la poli, pe baza deselor observari de OZN-uri si a cercetarilor din zona polara.

Cu aceste informatii generale despre zborurile anterioare ale lui Byrd, putem sa ne ocupam acum de expeditia intreprinsa in Antarctica, in 1946, care ma intereseaza in primul rand. O flota din Norfolk, Virginia, aflata sub comanda contraamiralului Richard H. Cruzen, a primit insarcinarea de a-l insoti pe Byrd. Treisprezece nave de razboi, doua sute de avioane, vase de transport echipate cu elicoptere, precum si spargatoare de gheata si un submarin destinat cautarilor sub apa, au fost alocate misiunii.

Pe toate navele de transport fusesera imbarcate vehicule cu senile, care sa tracteze, pe gheata si zapada, sanii cu materiale de constructie pentru depozite si statiuni meteorologice, alimente, prefcum si combustibil si petrol, toate cu scopul de a conduce o trupa puternica de patru mii de oameni printr-un tinut neprimitor, ale carui straturi de gheata si zapada, aveau o grosime de peste trei kilometri. Aventura in Antarctica, expeditia pe mare si pe uscat, a fost conceputa ca o continuare a celui de-al Doilea Razboi Mondial, in adevaratul sens al cuvantului, cu conditia ca dusmanul sa fie descoperit in acest urias desert de gheata, de noua milioane de kilometri patrati.

La Christchurch, in Noua Zeelanda, a fost construita o statie ce avea sa serveasca drept punct de comunicare cu stramtoarea McMurdo, la o distanta de 3.700 km. Tot acolo au fost depozitate, piesele de schimb suplimentare si proviziile, care erau necesare celor 4.000 de oameni, pentru mutarea definitiva in Antarctica. Byrd, s-a intalnit apoi in Statele Unite, cu un grup de militari de rang inalt, purtand o ultima discutie. Presedintele Truman, ii interzisese sa zboare cu propriul sau avion inainte de a ajunge in Antarctica. Calatoria catre baza McMurdo, a inceput pe 1 februarie la Hueneme, in California, avand drept prima destinatie Hawaii.

Copilotul lui Byrd si navigatorul participau si ei, precum si transmisionistul sau si un fotograf acreditat de Fundatia Nationala pentru Stiinta si Societatea Nationala de Geografie. A doua zi, amiralul Byrd si echipa sa si-au luat zborul de la Honolulu catre un portavion, unde il astepta avionul sau; cu acesta avea sa se indrepte spre Polul Sud, pentru a gasi resedinte germanilor. In a patra zi dupa plecarea din portul Huenem, amiralul Byrd a ajuns la baza McMurdo din Antarctica, unde avionul cu elice fixa a fost observat de o farfurie zburatoare de origine germana, care plutea fara zgomot deasupra stramtorii.

Inainte de plecare, Marina, i-a permis lui Byrd sa arunce o privire asupra documentelor capturate de la germani. Amiralul a fost fascinat de rapoartele echipei germane, care fusesera trimisa in Antarctica in 1937. Echipele de cercetare masurasera si fotografiasera, cea mai mare parte a continentului, iar rapoartele lor erau de-a dreptul uluitoare. Byrd, a observat instinctiv ca nemtii ar fi preferat ca aceste rapoarte sa nu fi ajuns in Statele Unite, deoarece dadeau indicatii pretioase si permiteau tragerea unor concluzii despre planurile germanilor la Polul Sud.

Byrd n-a avut voie sa se uite in toate documentele secrete, dar acelea pe care le-a vazut l-au convins ca, oricat ar parea de incredibil, Pamantul, este intr-adevar, un corp gol, indiferent ce ar spune oamenii de stiinta. Pana atunci luase la cunostinta doar despre intrarea de la Polul Nord. La Polul Sud, trebuia sa mai fie o deschizatura, care totusi, ramasese nedescoperita la zborul pe care-l efectuase in 1929.

Pozitia probabila a acestei intrari, ar fi la est de pol, pe o linie de zbor, aproape de meridianul de 171. Cand si-a reamintit de vechile sale calatorii la pol si despre dezamagirile pe care i le provocasera oficialitatile guvernamentale, Byrd, a recunoscut ca dupa 17 ani de la ultimul sau zbor catre Polul Sud, ar merge iarasi in Antarctica, cu noua sa echipa, pentru a elucida o data pentru totdeauna, enigma acestui continent. De la McMurdo, amiralul Byrd si echipa sa au fost transportati catre portavionul stationat la 500 de km nord, in apele Antarcticii. A avut loc o ultima discutie, zborul fiind programat pentru dimineata urmatoare.

Fiecare membru al echipei era obligat sa pastreze o tacere deplina. In cazul in care nu se mai intoarceau dupa un anumit timp din asa-zisul ‘exercitiu antarctic’, avea sa inceapa o actiune masiva de salvare. Dar s-a ajuns la un comun acord ca, indiferent care va fi rezultatul, scopul acestei expeditii sa nu fie dat publicitatii. Sefii statului-major, au considerat ca este mai bine ca Byrd, sa nu fie informat despre faptul ca Statele Unite dispuneau de avioane circulare. Byrd si oamenii sai, au fost folosit conventional, ca acela cu care se antrenasera in SUA. Era vorba despre un ‘Falcon’, dar care nu avea nici o legatura cu cel din 1929, construit de compania Curtis Wright. Aparatul fusese construit in 1946, special pentru viteza mare si o autonomie considerabila.

Intregul proiect, precum si constructia acestui avion sunt necunoscute, dar se pare ca atingea o viteza de peste 500 km/h, avand o autonomie considerabila. Intregul proiect, precum si constructia acestui avion sunt necunoscute, dar se pare ca atingea o viteza de peste 500 km/h, avand o autonomie de 9.500 km. Motoarele Pratt & Whitney, au fost si ele reglate cu grija, iar fiecare spatiu liber din avion a fost exploatat, montandu-se rezervoare suplimentare de carburant, fiecare cu o capacitate de aproximativ 400 litri. Ratia de alimente a fost redusa la minimum din considerente legate de greutate. In cazul unei aterizari fortate, nu aveau nici o sansa de scapare, mai ales in aerul rarefiat din munti care inchid drumul spre regiunea Polul Sud.

La decolare, masina avea un surplus de greutate. Chiar cu sprijinul unei catapulte, pilotul ar fi avut greutati sa-si pastreze o inaltime sigura. A fost nevoie, sa zboare timp de sase ore, la o inaltime de 1.500 m, pana cand s-a consumat combustibilul suplimentar, rezervoarele fiind aruncate peste bord.

La 5 februarie 1946, jurnalul incepe asa: ‘Am fost lansati prin catapultare, de pe portavion cu rezervoarele pline. Vasul se afla la aproximativ 500 km nord de baza McMurdo. Cerul era limpede. Am zburat catre colonie si am ajuns aproape de ora sase cincizeci. Am parcurs un arc, zburand foarte jos. Le-am facut cu mana oamenilor de la sol. Ei ne-au raspuns.’

Zborul lui Byrd de la McMurdo, cale de 650 km la vest, de merginea primului lant muntos, a necesitat mult timp, deoarece trebuia sa se arda surplusul de carburant al aparatului. Era prea incarcat pentru a putea zbura la o inaltime corespunzatoare.

‘Am ajuns la ora 15 la primul nostru punct din plan. Cerul era foarte senin. Am incercuit regiunea de trei ori si am aruncat un stegulet american pe geam pentru a lua locul in stapanirea Statelor Unite. Motivul survolului consta in faptul ca avionul inca nu putea urca suficient, incat sa depaseasca cei 3.200 metri cat avea trecatoarea ghetarului Axel Heiberg, de pe platoul central, unde se presupunea ca incepe valea care ducea catre interiorul Pamantului. Am aruncat din avion rezervoarele goale cu ajutorul unei catapulte cu plan inclinat. Dupa mai multe ore, greutatea s-a redus suficient, incat sa putem survola varful muntelui.

Ora 13:20 – am ajuns la marginea vaii. Soarele inca mai stralucea pe cer. Zburam in jos urmarind contururile pamantului, desenandu-le. Mai intai, panta era usoara, apoi tot mai abrupta, ca si cum am cobori pe versantul unui munte. Navigatorul este acum nelinistit, ca am ars prea mult carburant.

Ora 16:30 – calota de gheata, devine treptat tot mai subtire. Pe munte, putem observa deja cateva locuri uscate. Temperatura de afara, care la inceputul zborului descendent era de 60 de grade sub zero, a crescut cu zece grade.

Ora 17:00 – inca mai urmam coasta in jos. Gheata este acum foarte subtire pe stanci. Putem observa cateva pete negre, unde ar putea fi vorba de carbune. Soarele se afla inca sus pe cer. Temperatura creste, incet, dar sigur. E posibil ca in depresiune, sa fie o temperatura tropicala. Poate ajungem intr-un fel de paradis. Dar asta ramane de dovedit.

Ora 17:30 – altimetrul arata o scadere de un kilometru, de cand am inceput coborarea. Pana acum, am zburat mai mult de 500 km, in vale. Versantii devin incetul cu incetul, tot mai abrupti.

Ora 18:00 – gheata a disparut complet. Stancile sunt uscate. Temperatura este in crestere. Cu cat zburam mai jos, este din ce in ce mai cald. Deodata, cadem parca intr-o groapa fara fund, cu laturi abrupte, care se ingusteaza spre partea inferioara. Busola parca a innebunit. Nu mai functioneaza deloc. Traiectoria noastra devine o spirala. Soarele inca mai straluceste, dar devine mai mat, in timp ce coboram mai departe.

Ora 19:00 – coboram de aproape o ora in gaura. Aerul de afara este tot mai cald. Cu cateva minute inainte, am trecut de o cascada, din care, se pare ca ieseau aburi. Am survolat-o, pentru ca fotograful nostru sa faca cateva poze. Deoarece soarele devine din ce in ce mai mat, trebuie sa folosim lumini, ca sa se poata vedea ceva din fotografii.

Ora 20:00 – zburam cu varful in jos, ca si cand ne-am deplasa deasupra unui teren plat. Busola nu mai functioneaza deloc. Altimetrul indica o coborare continua. Instrumentele arata ca viteza noastra a scazut la aproximativ 80 km/h. De ce zburam asa de incet ?

Ora 21:00 – cred ca ne aflam acum la cel putin 160 de km sub deschizatura. Combustibilul a fost folosit pe jumatate. Am mai aruncat un rezervor gol de benzina. Recipientele suplimentare de carburant cuprind 380 de litri si sunt confectionate din aluminiu gros de trei milimetri. Rezervorul a cazut orizontal catre perete, ca si cum ar fi fost atras de acesta. Aparatele si indicatoarele si fac din nou de cap. Nu mai avem destul combustibil pentru a zbura mai departe. Cu ce a ramas din carburant, putem ajunge acasa, daca ne intoarcem imediat. Aparatul de receptie este mort, nu avem legatura. Echipajul este dezorientat. Cu toate ca nu este imponderabil, poate alerga pe laturile si tavanul avionului. Cele patru ceasuri sincronizate de la bord, ca si la ceasurile de mana ale echipajului arata aceeasi ora, dar mai tarziu se va dovedi ca indicau cu sapte ore mai mult.

Ora 22:00 – zburam acum mai repede ca atunci cand coboram. Avem senzatia ca terenul dedesubt este plan. Nu avem nici un fel de explicatie. Afara, se face din ce in ce mai racoare, pe masura ce ajungem din nou la suprafata.

Ora 23:00 – ne apropiem de suprafata, de unde am inceput cu zborul in picaj. Virez in unghi drept, pentru a stabili diametrul putului. Frigul de afara, devine din nou intens.

Ora 24:00 – mizeul noptii. Am zburat aproximativ o ora si am ajuns la punctul de iesire. Navigatorul, crede ca deschizatura are un diametru de 200 km. Ne ridicam din nou si castigam tot mai mult in viteza, deoarece avem vantul in spate. Temperatura de afara este in racire. Viteza creste automat.

John se intrerupe aici, putin, pentru a adauga ceva la insemnarile mele din jurnal: ‘Byrd a depus mai tarziu un raport in ceea ce priveste reducerea vitezei, cand s-au deplasat prin gaura, de la 500, la aproximativ, 80 km/h, fara ca pilotul sa actioneze. De asemenea, a informat ca temperatura crescuse de la -15 grade celsius, cat era la suprafata, la 15 de grade sau chiar mai mult in punctul unde hotarase sa se intoarca. Echipajul a confirmat ca in unele locuri din piatra ieseau aburi.

In interiorul putului, se puteau vedea nori. Instrumentele indicau prezenta unui curent de aer continuu, ce provenea din adancul putului. Dupa parerea mea, asta ar explica reducerea vitezei in picaj. Amiralul, a povestit ca in put, traise un sentiment ciudat, ca si cum s-ar fi aflat pe o alta planeta. Iata ce spune textul mai departe:

‘Ora 01:00 dimineata – ne aflam acum in afara putului si zburam in sus. Facem cateva poze cu stancile. Cautam urme de vegetatie. Gheata devine din ce in ce mai groasa, pe masura ce urcam.

Ora 02:00 – ne aflam deasupra vaii, pe care o vom survola o data pentru a masura distanta. De-abia, daca mai vedem Soarele, care rasare in nord. In acest anotimp, este vizibil tot timpul. Noaptea dureaza aproximativ patru ore.

Ora 03:00 – zburam acum inapoi catre baza si catre portavion.’

John adauga: ‘In timp ce se aflau in interiorul tunelului sau, cum il numea Byrd, in spirala, echipa a vazut in departare o formatie de cel putin cinci OZN-uri, care veneau din adancul pamantului. Aceste OZN-uri, au aparut si pe radar. Cand aceasta formatiune s-a apropiat de avionul neinarmat al lui Byrd, doua dintre nave s-au desprins si au insotit avionul de la o anumita distanta. Fotograful de la bord, a facut poze cu obiectele zburatoare, care aveau zvastici, atat pe partea superioara, cat si pe cea inferioara a fuselajului. Farfuriile zburatoare germane, n-au facut totusi nici o manevra de lupta, si nici n-au luat legatura prin radio cu avionul lui Byrd.

Pilotul lui Byrd, a fost atentionat sa nu faca nici un fel de manevra de evitare, iar fotograful a continuat sa faca poze. S-au adunat peste doua sute de imagini, care au fost trimise la Fundatia Nationala pentru Stiinta si la Arhivele Nationale. Jurnalul se termina dupa cum urmeaza:

‘Ora 11:00 – ne aflam din nou pe portavion. Aterizarea a avut loc fara probleme. Dupa ce ne odihnim, maine vom zbura in Noua Zeelanda si apoi ne vom intoarce in Statele Unite. Dupa ceasurile din avion, zborul a durat aproape 31 de ore, dar dupa ceasurile portavionului, am lipsit 23 de ore.

John imi dezvalui ce s-a intamplat dupa aceea: ‘Dupa intoarcerea sa pe portavion, Byrd, a trimis un mesaj codificat la Washington. Apoi el si echipa sa, s-au odihnit pe vas vreme de trei zile. In afara de raportul codificat mai existau si documente si materiale filmate, care au fost transportate de un avion rapid prin Sydney, Christchurch si Panama la Washington. Dupa intoarcerea sa in SUA, Byrd, a fost chemat la Pentagon, la o intalnire secreta cu sefii statului-major al Statelor Unite. Ofiterilor prezenti la aceasta reuniune, li s-au citit extrase din jurnal si li s-au aratat si explica sute de metri de pelicula.

Jurnalul scris de navigatorul de pe ‘Falcon’ si semnat de Byrd, a fost pastrat o perioada intr-un seif de la Arhivele Nationale, care era folosit numai pentru conservarea acestor documente istorice. Fara aprobarea presedintelui SUA, nimeni nu avea voie sa le vada. In 1976, mi s-a ingaduit, sa ma uit pe ele o ora, in tot acest timp fiind urmarit de personalul de securitate. Am mai putut vedea documentele, a doua oara, in 1977, dupa ce am intervenit pe langa senatorul Lawton Chiles din Florida. In anul 1978, documentele au fost duse in depozitele subterane ale aviatiei militare americane, numite ‘Kensington Tomb’, mormantul de la Kensington.

Dupa ce s-a vizionat filmul expeditiei lui Byrd, a avut loc o discutie a sefilor de stat-major, prezidata de Hary S. Truman. La sfarsitul conferintei, s-a decis prin vot ca Byrd, sa se intoarca la Polul Sud, la acea gaura fara sfarsit, si sa zboare spre interior pentru a depista baza germana si farfuriile zburatoare. Aceasta noua calatorie a fost stabilita pentru data de 16 februarie 1947. Impotriva germanilor, americanii aveau sa foloseasca, din nou, avioane conventionale, cu elice si aripi fixe. Deocamdata, Byrd, n-a fost informati despre proiectul avionului circular. Publicului, i s-a ascuns, mai departe, activitatea americanilor in Antarctica. El nu stia nimic despre adevaratele intentii ale Statelor Unite.'”[1]

Ofensiva Amiralului Byrd impotriva membrilor Soarelui Negru o va pierde !

„La 16 februarie 1947, amiralul Richard E. Byrd, a zburat cu escadrila sa de opt avioane de tipul ‘Falcon’, spre Polul Sud, pentru a testa rezistenta germanilor. Fiecare avion era actionat de patru motoare Pratt & Whitney. Avioanele erau inarmate complet, insa presedintele, Truman, a dat ordinul strict ca sub nici o forma, sa nu tinteasca in aparatele germane ce aveau sa fie intalnire in lumea dinauntru.

In timp ce escadrila repeta manevra de zbor, pe care o efectuase cu un an urma, Byrd si oamenii sai au cercetat teritoriul. De data aceasta, pe langa propria echipa participau si 60 de veterani, de razboi, americani, uimiti sa afle ca planeta, nu are un miez incandescent, fluid, cum se credea pana atunci. Ei au observat ca echizatura din Antarctica, avea o largime de 200 km. Pe aici, au zburat in picaj 1.300 km, inspre interior, iesind printr-o alta deschizatura, in forma de vartej, in interiorul Pamantului. Treptat, deschizatura, se largea spre interior si echipajul ‘Falcon’-ului, s-a vazut in fine, in lumea cava, dinauntrul planetei.

Deasupra aveau ceva ce semana a cer si nori, iar sub ei aveau pamantul si marea, la fel ca si la suprafata. Se aflau in interiorul lumii cave, pe care Byrd o descrisese in 1929, ca fiind ‘continentul vrajit din cer – o tara a secretelor vesnice’.

Daca pe suprafata convexa a Pamantului, se poate vedea la aproximativ 10 km departare, in lumea interioara distanta aceasta nu e limitata, decat de nori. Cand au ajuns in interior, busolele avionului, au inceput sa functioneze ciudat. Si-au continuat coborarea intr-o atmosfera identica cu cea de pe suprafata exterioara a Pamantului. Marile si intinderile de pamanat, erau dispuse pe peretii interiori, reflectand norii si lumina din golul central. Cand vizitatorii din afara, zburand cu 400 km/h, au patruns aici, nu si-au putut stapani mirarea. Nu se aflau intr-o masa de metal topit. Singura sursa de caltura era o minge de foc incetosata, un soare interior, care parea ca atarna in centru.

Intinderile de pe pamant, de dedesubt, constituiau proeminente ale suprafetei interioare a mantalei terestre, cu o grosime de 1.300, pana la 2.000 km. Aviatorii au observat o diferenta marcanta in raport cu suprafata planetei. Interiorul parea sa aiba o intindere, mai vasta de pamant, deoarece mai departe spre nord, perspectiva se largea din ce in ce mai mult. Nu existau corpuri ceresti, cu ajutorul carora sa se poata fixa cursul. Cu totii sperau ca vor regasi drumul spre casa.

Aceasta este lumea incredibila, feerica, in care a incercat amiralul Byrd, sa-i descopere pe germani. O natiune beligeranta de pe suprafata Pamantului, a patruns in interiorul planetei, pentru a gasi o rasa ariana impotriva careia se luptase deja de doua ori in acest secol (XX). Oare, o sa dam peste ‘dusman’ aici ? Oare va fi prietenos ?

Byrd si-a condus echipajul mai departe, mai mult decat ar fi indraznit s-o faca el insusi, cu un an in urma. Aparatele sale aratau o distanta de 3.800 km, parcursa de la baza. Inca mai zburau spre nord, la o altitudine de aproximativ 3.000 m. Deodata, navigatorul, capitanul Ben Miller, a descoperit ceva ce semana cu o pista de aterizare. Capitanul Miller, se alaturase echipajului lui Byrd, de cateva ore. Cum titularul postului se imbolnavise in ultima clipa, el a preferat sa participe la expeditie si a predat comanda portavionului, primului sau ofiter. Toti ochii priveau in jos. Echipajul a fost unanim de acord, ca era vorba despre o pista de aterizare. Cand s-au uitat mai atent, au descoperit mai multe avioane si farfurii zburatoare asezate ordonat pe randuri.

Cu ajutorul binoclurilor s-au putut observa si inscriptiile: era vorba neindoielnic de zvastici, insemnele celui de-al Treilea Reich. Americanii au zburat mai departe. Au atins un punct la 4.000 km in interiorul Pamantului, cand Byrd a dat ordinul de intoarcere. Aparatele de fotografiat de la bord, au fost mereu in functiune. O ora mai tarziu, avioanele, se intorceau pe acelasi drum. Departe sub ei, membri echipei vazusera, in calatoria lor spre nord, numeroase cladiri si siruri nesfarsite de avioane aliniate. Acum ele disparusera. Pozele, care au fost developate mai tarziu de Ministerul Apararii, au aratat ca aeroportul fusese camuflat rapid. Pe neasteptate, pilotii de pe ‘Falcon’, au observat ca au musafiri.

Deasupra si sub ei au vazut cinci farfurii zburatoare. Byrd si echipajul sau venisera in aceasta lume germana fara a fi prea bine pregatiti pentru asta. Byrd, in special, fiind in primul rand cercetator, nu stia cum sa se comporte in cazul unei confruntari aeriene. Sefii statelor majore, reunite, i-au verificat capacitatile si la o discutie ce a avut loc in ultimul moment, i-au ordonat sa nu deschida focul asupra germanilor, sub nici o forma, in cazul in care ii intalneau. Aceste indicatii erau foarte explicite.

De asemenea, Byrd, nu putea sa evalueze forta, respectiv vulnerabilitatea escadrilei sale in aceasta situatie, care acum se afla sub controlul celor cinci farfurii zburatoare. Mai grav decat atat, el ii considera pe nemtii, ce dirijau farfuriile zburatoare, ca pe niste dusmani, cu care nu se putea face nici un compromis. Desi nu era amiral al flotei militare, Byrd, a fost pus brusc intr-o situatie, in care trebuia sa decida, cu privire la declansarea unei lupte aeriene. Oare nu a observat ca avioanele asa-zisului sau ‘dusman’, nu aveau nici elice si nici motor cu reactie ? Cu siguranta, trebuie sa fi inteles ca ei dispuneau de aparate moderne, in fata carora conventionalele ‘Falcon’-uri erau invechite.

Dar, pe de alta parte, nu se poate pleca de la premisa ca amiralul Byrd, i-a provocat pe nemti la lupta, in deplina cunostinta de cauza. Nimeni nu stie, ce fel de instinct ilogic l-a motivat in decizia sa pripita, dar aceasta nu a fost rezultatul unei strategii militare inteligente. Varianta cea mai plauzibila este ca farfuriile zburatoare, l-au speriat asa de tare, incat a intrat in panica. Byrd ordonase deja tragatorilor, sa fie pregatiti, sa deschida focul, astfel ca toate avioanele erau gata de lupta. Copilotul l-a sfatuit sa contramandeze ordinul de atac.

Amiralului, nu-i ramasesera mai mult de zece secunde, ca timp de gandire. Deodata s-a auzit un anunt, neasteptat, pe lungimea de unda utilizata de ei, dar din afara avionului: ‘Amirale Byrd, va vorbeste comandantul navelor pe care le vedeti deasupra voastra. Avem in vizor toata escadrila dumneavoastra.'”[1]

Noua Germanie din Centrul Pamantului a descendentilor celui de-al Treilea Reich !

„Acelasi comandant, care mai tarziu a fost intervievat pentru a confirma episodul, a continuat spunand ca cel de-al Doilea Razboi Mondial se terminase. ‘Lasati-ne in pace si intoarceti-va la baza voastra. Daca vreti sa vizitati baza noastra cu ganduri prietenoase, va vom intampina, bineinteles, in pace. Caci noi, nu va mai suntem dusmani. Avioanele si armele noastre sunt superioare celor pe care le detineti si nu v-as sfatui, sa trageti in noi. Daca vreti sa luptati cu noi, nu aveti nici o sansa. Trebuie sa va mai amintesc ca, acum va aflati pe teritorii controlate de Noua Germanie? Practic va aflati in spatiul nostru aerian.’

Comandatul Byrd, a ascultat, dar n-a raspuns. Cand germanul a terminat, Byrd, a dat ordinul: ‘Foc de voie!’ Abia daca ordinul sau a fost executat, cand cerul a parut sa explodeze. Aparatele ‘Falcon’, care au fost atinse de razele laser ale farfuriilor zburatoare s-au prabusit, echipajele murind pe loc. Din tunuri antiaeriene camuflate, se emiteau necontenit raze rosii, subtiri precum creioanele. Un martor american, al carui avion fusese nimerit de o astfel, de raza a spus: ‘Raza ne-a tras in jos. Pilotul nostru a pierdut controlul asupra aparatului. Trebuia sa zburam in jos. Aceia care au mai apucat, au sarit cu parasuta.’

Amiralul Byrd, a trebuit sa vada cum intreaga sa escorta se prabuseste. Deodata, s-a auzit iar vocea comandantului german, prin difuzor: ‘Comandante Byrd, sunteti nebun. V-ati sacrificat proprii oameni. V-am avertizat. Parasiti imediat aceasta tara si sa nu mai veniti niciodata.’ Byrd, a avut un soc. Miller a luat controlul asupra aparatului si a virat pe cursul care ducea in sus, spre libertate. Byrd, indeplinise ordinul de a-i gasi pe nemti. El a intrat in pestera leilor tineri, dar nu a fost un Daniel.

Scena care a urmat, in timp ce avioanele americane cadeau la sol, nu seamana deloc cu o aterizare fortata pe un teritoriu dusman. Supravietuitorii americani, care au fost prinsi de germani, au fost interogati in 1977, pentru a confirma versiunea germana asupra evenimentelor. Germanii au inceput imediat o actiune de salvare. Unele dintre avioanele americane, nu erau asa grav avariate, echipajele putandu-se salva usor. Membrii lor s-au predat germanilor, au fost dezarmati si li s-au comunicat ca nu au de-a face cu niste inamici.

Germanii au stins rapid focul si au incercat sa elibereze cativa membri ai echipajului, care ramasesera blocati. Au supravietuit 26 de americani. Ei au fost ingrijiti de medici si sanitari, in timp ce ambulantele ii duceau la cele mai apropiate spitale din Neu-Berlin (capitala germanilor din Centrul Pamantului). La spitale ranaile lor au fost cusute, fracturile puse in atele etc. S-a facut tot posibilul ca americanilor sa le fie bine. Acei membri ai echipajului care nu suferisera rani grave, au fost adusi in oras.

Pe o pancarta la marginea localitatii scria: ‘Neu-Berlin’. ‘Prizonierii’ au fost escortati intr-o masina prin metropola a carei constructie incepusera in 1940 si au putut vedea cladiri proiectate de Albert Speer la ordinul lui Adolf Hitler. Au fost dusi la un hotel, unde au luat masa, ramanand uimiti de amabilitatea nemtilor. Dar nu toti americanii, au avut asemenea noroc. In timp ce avionul lui Byrd zbura spre casa, in directia portavionului, tinerii americani, care au decedat in timpul bataliei, au fost imbalsamati de medici.

Trupurile, identificate datorita placutelor de identitate, au fost puse in sicrie sigilate din masa plastica. Comandantul german, a intrat pentru a-i saluta pe cativa dintre ofiterii americani supravietuitori, pe care i-a numit ‘gogomani viteji’.”[1]

Sfarsitul neoficial al celui de-al Doilea Razboi Mondial, ca urmare a infrangerii amiralului Byrd !

„Ziua urmatoare era 17 februarie 1947. Cadavrele americanilor au fost incarcate in camioane germane decopertate si au format un cortegiu mortuar lung, la care au asistat si ofiteri germani si americani supravietuitori, fiind inmormantare cu tot ceremonialul de rigoare. Pentru acesti americani si germani, acesta a fost sfarsitul neoficial al celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Pe aeroportul din Neu-Berlin, asteptau cinci farfurii zburatoare. Sicriele inchise ermetic, au fost aduse la bord, impreuna cu cei 26 de supravietuitori. La sfarsit, au urcat comandantul si echipajul sau in nava lider. O escadrila de cinci farfurii zburatoare, s-a ridicat silentios si a zburat in directia sud, catre deschizatura spre lumea de afara. Formatia a parasit interiorul Pamantului si a zburat in directia Australiei. La aproximativ 3.000 km sud-vest de Sydney, un portavion american, a incetinit la rugamintea transmisa prin radio de comandantul german. In timp ce comandantul flotei, contraamiralul Cruzen, asculta curios, Ben Miller, care se afla din nou la comanda propriului avion, a intrat pe frecventa radiofonica a farfuriilor zburatoare germane, putandu-l auzi pe un prieten de-al sau ce vorbea din farfuria zburatoare.

Americanul l-a rugat pe comandatul vasului, sa le permita germanilor, sa aterizeze pe pista, pentru a-i putea preda pe supravietuitorii americani. Farfuria zburatoare a aterizat pe punte. Aparatul comandantului plutea la o distanta mica in aer, supraveghind manevra. Americanii nu au facut nimic. Nu s-au dat ordine, nu au fost ocupate pozitii de lupta. Supravietuitorii au coborat din nava, cei valizi sprijinindu-i pe raniti. Echipajul vasului american statea langa ei, fara a schita vreun gest. Nimeni nu a vorbit. Cand a fost adus la bord ultimul cosciug, farfuria zburatoare, s-a ridicat silentios de pe punte si a disparut.

Amiralul Byrd, caruia i se daduse la infirmerie o doza mare de calmante, n-a mai putut participa la ultimul capitol al acestei tragedii. De pe pista portavionului si-a luat zborul un avion sanitar. In 20 de minute, el se afla in aer si zbura in directia Honolulu, Hawaii, unde baza Pearl Harbour, fusese deja anuntata sa-i primeasca si sa-i ingrijeasca pe raniti. In aceeasi noapte, dar la o distanta de 26.000 de km, de portavion, deasupra orasului Arlington din Virginia, au aparut la ora 20:00, mai multe farfurii zburatoare germane.

La un moment dat, s-au oprit in aer si au plutit deasupra mormantului soldatului necunoscut, apoi una dintre ele a rupt formatia si a aterizat pe o suprafata libera, de langa mormant. Usa s-a deschis si au coborat umbre negre, care au scos trupurile celor 30 de americani decedati cu doua zile inainte. Se pare ca exista un spirit, despre care se crede ca ar fi al soldatului necunoscut. Acest spirit, a aparut deseori, in trecut, cand era inmormantat vreun trup neinsufletit sub domul Capitoliului. Se pare ca multi l-au vazut la funeraliile lui Kennedy. A aparut si dupa moartea presedintilor Eisenhower, Hoover si Johnson.

In noaptea de 18 februarie 1947, in timp ce asezau cadavrele pilotilor in fata mormantului soldatului necunoscut, germanii au observat dintr-o data aparitia unui infanterist mort, care luptase in Primul Razboi Mondial, impreuna cu trupa americana participanta la expeditie. El a salutat scurt si a disparut imediat. Germanii au jurat ca vazusera spiritul legendar.

Nu se stie ce fel de masuri s-au luat in ceea ce priveste familiile si rudele. Cu toate acestea, 30 de oameni, cu diverse grade militare, au fost inmormantati cu toate onorurile la cimitir. Apoi trei din farfuriile zburatoare au zburat deasupra Capitoliului si a Casei Albe, unde locuia familia Truman, si au iluminat cladirile aprinzand in acelasi timp, cinci reflectoare puternice. Militarii din Washington, s-au alarmat, dar comandantul german a luat cuvantul pe frecventa aviatiei militare americane, spunand: ‘Aceasta demonstratie a superioritatii noastre este un avertisment.

Daca vrem, putem distruge atat Casa Alba, cat si Capitoliul cu raze ucigase. In decurs de cinci minute, aceste locuri istorice, ar deveni mormane de moloz si cenusa. In cazul in care nu vreti un razboi total, nu mai trimiteti alte avioane la noi. Daca vreti razboi, atunci ne vom lupta. Dar Noua Germanie, nu-si doreste altceva, decat pace si prietenie cu Statele Unite. Dusmanul adevarat al celor doua popoare ale noastre este altul, care inca sta ascuns. Ar trebui sa va ocupati mai mult de rusi!'”[1]

100 de avioane rusesti, distruse de OZN-urile naziste, Haunebu, atunci cand au patruns in Centrul Pamantului !

„In 1948, rusii, care tinusera sub observatie calatoria lui Byrd, din 1947, au trimis independent de americani, o armata complet echipata cu masini de lupta conventionale deasupra Polului Nord, spre interiorul Pamantului. Rusii aflasera ca americanii fusesera intampinati de germani, insa nu cunosteau deznodamantul, astfel ca s-au decis sa forteze de la bazele lor, intrarea prin Polul Nord. Aparatele rusesti au fost depistate de radarele americanilor, la Point Barrow, in Alaska. Ele zburau direct spre est. Trei statii canadiene, ii urmareau de asemenea pe rusi. Bazele americane, au raportat o suta de aparate, iar canadienii 97.

Prima intalnire aeriana a rusilor, a fost cu pazitorii intrarii de la Polul Nord – urmasii vikingilor, pe care germanii in numeau ‘vechea rasa’. Aparatele rusesti au fost retinute de acestia, dar apoi li s-a dat voie sa zboare mai departe, deoarece au sustinut ca se afla intr-o misiune spre Noua Germanie, in emisfera sudica. Au zburat mai departe, trecand pe langa sursa artificiala de lumina, de la ecuatorul lumii interioare, in directia emisferei sudice, unde erau deja asteptati de farfuriile zburatoare germane. Nici unul n-a scapat de catastrofa. Au disparut o suta de avioane rusesti, impreuna cu echipajele lor.

Cadavrele rusilor au fost incinerate. In decursul a patru ore si jumatate, deasupra Moscovei, au ajuns farfurii zburatoare germane, din care cenusa rusilor morti, a fost aruncata deasupra Kremlinului. Ca si la Washington, germanii au vorbit pe frecventa militara radio: ‘Aici se afla resturile pilotilor pe care i-ati trimis pentru a ne nimici.’ Moscova, a dat alarma de grad zero; aparatele de lupta, MIG, au decolat, ca sa le dea o lectie germanilor, insa unul dupa altul au fost ochite cu usurinta de acestia.

Fara sa se fi ales cu vreo zgarietura, aparatele germanie inca mai pluteau deasupra capitalei. ‘Data viitoare va vom nimici!’, se auzi mesajul, dupa care au disparut.

John, cauta din nou in dosar. ‘Am spus mai devreme ca Byrd a dat un interviu in Chile. Am aici cateva extrase din ziare. Lee Van Atta, corespondent al publicatiei ‘El Mercurio’, din Santiago de Chile, desemnat sa relateze despre aceasta expeditie, a scris despre interviul sau cu Byrd, de la 5 martie 1947, in cel mai mare cotidian din America de Sud, dupa cum urmeaza: ‘In continuarea facuta azi, amiralul Byrd, a afirmat ca Statele Unite trebuie sa ia masurile de siguranta, necesare, pentru a impiedica o invadare a tarii de catre aviatori inamici, care vin din zona polara.

Amiralul a spus ca nu vrea sa sperie pe nimeni, dar adevarul crud este ca in cazul unui nou razboi, Statele Unite, ar putea fi atacate de aviatori, ce sunt in masura sa zboare de la un pol la altul… In incheiere, a remarcat ca daca el avusese succes, atunci si alte persoane pot efectua o expeditie; propunea constituirea unei echipe din patru mii de tineri nord-americani, insotiti de o mana, de cercetatori priceputi. Amiralul a scos in evident, necesitatea ca tara sa, sa fie in stare de alerta si vigilenta, de-a lungul intregii fasii de gheata, care ar putea fi ultimul bastion impotriva invaziei…'”[1]

Prima vizita a americanilor in Noua Germanie din Centrul Pamantului !

„La mare adancime, la sute de metri sub Kensington, in Maryland, sunt depozitate jurnalele amiralului Richard Byrd, referitoare la tragica expeditie din lumea interioara din 1947. Intr-o incapere boltita alaturi de se afla documentele istorice ale realizatorilor americane de mare importanta.

Ele sunt de gasit in paisprezece carti secrete, care cuprind si documentele referitoare la dezvoltarea avionului circular in SUA, precum si rezultate zborurilor efectuate intre 1936 si 1960. Aceste carti relateaza despre oameni care au pasit pe drumuri noi si care au patruns pentru prima oara in spatiul cosmic si in interiorul Pamantului.

Si azi numele acestor piloti viteji, dar modesti nu trebuie sa cada in mainile dusmanilor SUA. In anul 1978 mi s-a oferit ocazia sa arunc o privire peste jurnalele de bord si celelalte documente, putand sa-mi formez propria imagine despre progresele navigatiei aeriene americane din perioada anilor patruzeci.

Ca sa-mi fac o idee despre competitia acerba dintre nemti si americani, care construiau versiuni mereu imbunatatite ale farfuriilor zburatoare in scopul de a cuceri spatiul cosmic, era necesar sa cercetez mai intai jurnalul tinut de Byrd la ultimul sau zbor spre interiorul Pamantului, unde e descrisa confruntarea neasteptata cu puterea superioara a Noii Germanii.

Episodul Byrd continua dupa zborul sau in tinutul subteran din 1947. Dupa ce a iesit din infirmeria portavionului, unde statuse mai multe saptamani in stare de soc, a fost trimis la Washington; aici a fost intrebat, imediat, de ce a incalcat ordinul si a tras asupra germanilor, cand primise instructiuni clare sa nu deschida focul sub nicio forma in lumea interioara.

Dupa ce a comparut in fata sefilor statelor-majore reunite, s-a decis sa fie degradat pentru nesocotirea unui ordin scris. Pentru a impiedica orice valva publica, nu a fost adus in fata Curtii Martiale, cu toate ca ulterior a mai fost convocata o comisie de ancheta, care a dispus o pedeapsa disciplinara pe motiv ca, Byrd pusese in pericol, prin actiuni arbitrare, inadecvate, o escadrila de avioane special construite cu un echipaj bine instruit.

Din aceasta cauza isi pierdusera viata trezeci de piloti tineri. Daca germanii nu ar fi salvat pilotii raniti si nu i-ar fi dus din nou la suprafata pe portavion, asa dupa cum reiese din protocolul comisiei, Byrd ar fi fost cu siguranta condamnat, dar in cazul acesta aveau prioritate securitatea nationala si pastrarea secretului.

In protocol se mai mentiona ca renumele pe care si-l castigase Byrd in calatoriile de cercetare efectuate anterior, va avea mai multa greutate pentru viitorii istorici, decat fiaso-ul din lumea interioara. Cu toate acestea, toti cei care au participat la expeditie, cu exceptia lui Byrd, au sustinut ca aceasta calatorie a reprezentat o tragedie.

Una dintre probele prezentate comisiei de ancheta, in 1947, consta din cinci pagini scrise de Byrd in avion; acolo, amiralul nota ca respectiva calatorie fusese <<un succes total>>. Acest raport a fost primit de comisie cu mare rezerva. Raportul de o pagina al navigatorului povestea adevarata istorie, care a fost confirmata atat de martorii din avionul comandantului, cat si de pilotii supravietuitori adusi inapoi de germani.

Rezultatele comisiei de ancheta au fost aduse la cunostinta sefilor de stat-major. In raportul final, Byrd era numit „intelectual incompetent”. Intrucat, colac peste pupaza, el se falea in public cu faptele sale eroice, s-a mai recomandat sa nu mai aiba voie sa participe la nicio expeditie in lumea interioara, fara un consult in prealabil. Povestea lui Byrd s-a incheiat tragic. In unele documente pe care le-am putut zari in arhive se descria cum au incercat SUA sa repare greselile amiralului”[1]

„Cunosteam o parte din povestea lui Byrd, dar de unde detaliile suplimentare?”, il intreaba Helsing pe John, dupa care acesta isi continua dezvaluirile:

„Jurnalul amiralului Byrd mi-a fost pus la dispozitie pentru o ora printr-o ocazie norocoasa. Mai tarziu, membrul Congresului pe care-l cunosteam m-a ajutat sa mai pot arunca o privire. Un aviator din cadrul marinei, care m-a insotit in arhiva, a fost si el interogat ca si navigatorul lui Byrd, Ben Miller (nume fictiv), care a jucat, fireste, un rol esential. El se ascunde din 1947, deoarece se teme pentru viata lui.

Si de la el am primit mai multe informatii despre tunel si despre lumea interioara. Mi-a dat documente despre cea mai veche limba, in care te poti intelege cu locuitorii oraselor aflate acum sub gheata. Cele mai multe dintre informatiile citate le-am primit si din surse germane.

Franklin Birch, seful Arhivelor Polare, n-a recunoscut ca Byrd ar fi efectuat zborul respectiv, dar cu toate acestea am obtinut multe informatii pretioase. Am vazut sute de poze din interiorul Pamantului. Pentru copiile unora dintre ele am platit, dar nu mi le-a trimis nimeni, deoarece opozitia fata de publicarea povestii devenea din ce in ce mai puternica.

Detaliile despre raportul pe care Byrd l-a predat la intoarcerea in Washington provin din arhiva Marinei. Documentul oficial mentiona atunci ca avioanele lui Byrd s-au prabusit in 1947, din cauza unui viscol polar, insa din declaratiile supravietuitorilor echipei, precum si din documentele Marinei reiese ca aceasta versiune despre moartea pilotilor disparuti este fictiva (avand scop precis de dezinformare).

Despre componenta escadronului de lupta m-am informat tot la arhiva Marinei. Scrisorile pe care le-am trimis familiei lui Byrd au ramas fara raspuns. Amanunte importante despre fiasco-ul pilotilor rusi si americani in lumea interioara am aflat de la ambasada germana din Washington. Erich von Schusnick mi-a povestit despre felul cum au fost aduse la cimitirul Arlington trupurile pilotilor morti.

Istoria continua insa, caci sefii statelor-majore reunite au decis sa renunte la strategia de pana acum, in ceea ce-i priveste pe germanii din lumea interioara, strategie care s-a dovedit eronata. Urmatoarea calatorie in aceste tinuturi trebuie sa fie efectuata cu avioanele circulare coordonate de un comandant competent. Aceste modele noi atingeau o viteza maxima de peste 11.000 km/h si erau echipate cu cea mai moderna tehnologie, precum si cu aparate de filmat de ultimul tip.

Primul avion, cu numarul „16”, a decolat in aprilie 1947. Era astfel echipat, incat in timpul zborului prin lumea interioara, camerele puteau fotografia intreaga regiune de jur-imprejur. A decolat de la Los Alamos, New Mexico. Totul a decurs conform planului si la ora sase dimineata a patruns in tinutul subpamantean prin deschizatura de doua sute de km de la Polul Sud.

Scopul acestei calatorii consta exclusiv in recunoasterea fotografica, astfel ca avionul nu dispunea de niciun fel de arme. Potrivit instructiunilor, urma sa zboare cu 8.000 km/h prin deschizatura de la Polul Sud, apoi sa urmeze un curs spre nord si sa apara la suprafata, la Polul Nord.

In timp ce echipajul american zbura prin lumea interioara, trei aparate mici, cu o lungime de aproximativ cinci metri, echipate cu camere de luat vederi, au parasit nava si au efectuat zboruri de recunoastere deasupra anumitor zone si constructii militare.

Aceste avioane mici, denumite <<purici>>, atingeau si ele o viteza maxima de 11.000 de km/h; conform planului, s-au intors in siguranta la nava purtatoare inainte ca aceasta sa paraseasca spatiul aerian al lumii interioare. Avionul a aterizat apoi in Columbia Britanica, unde echipajul a dat raportul. Aceasta calatorie a fost incununata de succes: a decurs asa de repede si fara complicatii, incat membrii expeditiei au descris-o ca fiind lipsita de evenimente.

Analizand fotografiile, strategii americani au observat ca aceasta calatorie a fost intr-adevar de o mare importanta. Fara niciun fel de dubiu, imaginile au oferit Statelor Unite ale Americii o impresie puternica despre intreaga lume interioara. Prin urmare, s-a decis efectuarea unui nou zbor in momentul in care aveau sa fie gata hartile si itinerarul.

La inceputul lui iunie a decolat din Columbia Britanica al doilea avion circular cu misiunea de a zbura in interiorul lumii, avand drept comandant pe maiorul R. Davies. Acestuia i s-a indicat sa parcurga ruta stabilita, survoland marea Beaufort si insulele canadiene Regina Elisabeta. Apoi, la propria initiativa, putea zbura mai departe la o mare inaltime de numai o mie de metri.

A fost indemnat sa aiba in vizor suprafata apei, iar cu radarul sa controleze mereu inaltimea. Aviatia militara canadiana si cea a SUA stiau deja ca exista primejdia reala de a intra in acea zona concava a Oceanului Arctic, unde apele curgeau in abisul pamantului.

Altitudinea era, de asemenea, extrem de importanta in aceasta regiune in care busolele si instrumentele nu mai functionau. Jonathan Caldwell survolase deschizatura in 1943, cand cauta un drum spre Europa pe deasupra Arcticii. Jurnalul de bord al lui Caldwell, ca si discutia purtata de Davies cu el, au pregatit echipajul pentru pierderea orientarii si deruta ce s-ar fi putut produce in momentele respective.

Calatoria in interiorul lumii a avut loc, bineinteles, cu mult inainte de lansarea primilor sateliti. In terminologia actuala a NASA, Polul Nord geografic este denumit <<pol imaginar>>, <<zona neutra>> sau <<zona moarta>> a Pamantului.

Prin urmare, in centrul deschizaturii de doua sute de mii de kilometri se afla Polul Nord imaginar sau punctul terminal al meridianelor. Intre 90 si 85 de grade latitudine nordica, nu exista nici mare, nici pamant, doar o prapastie deschisa. Marginea deschiderii spre lumea interioara se afla cam la 85 de grade latitudine nordica. Polul Nord magnetic se regaseste la 86 de grade longitudine estica, in dreptul peninsulei siberiene Tymyr.

In anul 1947 nu exista, inca, o harta care sa indice cum se putea ajunge pe marginea deschizaturii, care duce in lumea din adancuri. In ciuda echipamentului modern, un pilot care dorea sa patrunde prin aceasta palnie din mijlocul oceanului, trebuia sa se orienteze numai dupa instinct.

La ora 06:00 dimineata, avionul circular a ajuns cu 800 km/h la marginea palniei. Viteza a fost crescuta la 1.000 de km/h, asa cum se stabilise in discutia de la plecare. Cand aparatul a initiat coborarea propriu-zisa, viteza a urcat la valoarea incredibila de 8.000 de km/h. Toate camerele foto au fost puse in functiune, in timp ce avionul si-a inceput lunga calatorie de 2.000 de km, care trebuia sa-l duca la suprafata Pamantului intr-o alta lume.

Deplasandu-se la o inaltime de aproximativ 100 metri, a ajuns deasupra unei colonii izolate de eschimosi, ai carei locuitori erau mult mai evoluati decat rudele lor de deasupra. Echipajul american a fotografiat insule unde se pare ca existau dinozauri, care sus murisera de cateva zeci de milioane de ani, precum si turme de foci.

Cand dupa un timp au schimbat cursul spre sud-est, au vazut o intindere mare de uscat populata de o alta civilizatie. In curand, au recunoscut tinutul deasupra caruia se aflau. Pe radarul avionului au aparut cateva aparate. La scurt timp au avut contact vizual cu strainii veniti sa-i intampine. Acum disciplina si diplomatia maiorului Davies erau puse, pentru prima oara, la incercare.

Maiorul stia ca misiunea consta, in primul rand, in a observa, a aduce cat mai multe poze si a constata daca oamenii pe care ii intalnea, aici, aveau intentii belicoase sau pasnice. De asemenea, el trebuia sa gaseasca uzinele noilor germani si sa le fotografieze.

In ceea ce priveste navele de recunoastere, era vorba tot de farfurii zburatoare, dar mai mici decat ale americanilor. Dintr-odata, cele opt pana la zece avioane, fara insemne, i-au inconjurat pe navalitorii din lumea de deasupra. Maiorul Davies a apasat pe un buton si sub intregul avion s-a putut citi cu litere verzi cuvantul PEACE (n.tr. pace).

Din difuzor se auzi de indata o voce:

<<Va aflati in tinutul vikingilor. Identificati-va si spuneti-ne motivul incalcarii spatiului nostru aerian ?>>

Maiorul Davies a raspuns:

<<Intrarea noastra in spatiul vostru aerian este de natura pasnica. Nu suntem inarmati. Avem intentii bune. Suntem americani. Am venit aici ca sa constatam ce fac noii germani si daca sunt pasnici.>>

Acest raspuns se pare ca a fost linistitor pentru comandantul vikingilor, care a replicat:

<<Spuneti ca ati venit in pace. Atunci plecati in pace. Dar parasiti imediat spatiul nostru aerian! Daca mai aveti dorinta sa ne vizitati oficial, atunci luati legatura cu locul nostru de contact de la suprafata, guvernul islandez. Cererea va fi trimisa apoi autoritatilor noastre.>>

Maiorul Davies a parasit spatiul aerian al vikingilor si a zburat mai departe spre Centrul Pamantului. In timp ce se deplasau spre sud, camerele au fotografiat orase si sate asemanatoare celor din lumea de deasupra. Se aflau acolo vaci, cai, oi pazite de ciobani. Au privit cu atentie toate detaliile. Pe mare au zarit chiar veliere si au observat alizeul sufland de la nord la sud.

Dupa un zbor in zigzag, avionul se afla din nou deasupra uscatului. La plecare, membrilor expeditiei li se spusese ca trebuie sa tina cont de farfuriile zburatoare ale Noii Germanii, daca ajung deasupra tinutului cu pricina. Prezicerea s-a dovedit a fi corecta.

Pe sol au putut vedea soldatii facand exercitii pe campul de instructie. In apropiere era o cazarma si tocmai se construia o noua linie de cale ferata. Imaginea parea destul de idilica, insa dintr-o data s-au auzit bubuiturile antiaerienei. Pilotul a urcat rapid la 20.000 de metri. <<Pun pariu ca pe obuze scrie Made in Germany!>> Razele laser de felul celor folosite in dezastrul lui Byrd nu au intrat in actiune. Se pare ca noii germani voiau sa-i sperie mai intai pe intrusi.

Canonada a incetat. Pe podeaua aparatului american stralucea din nou cuvantul <<PEACE>>. De jos, soldatii germani se uitau atent la nava ce afisa un cuvant de neinteles pentru ei. Americanii au zburat mai departe deasupra unei colonii mari dotate cu un aeroport. Prin difuzor s-a auzit o voce care, in germana, le cerea sa se identifice.”[1]

Neu-Berlin – capitala nazistilor din Centrul Pamantului!

„Maiorul Davies stia ca se apropiau de cel de-al doilea punct critic. I-a inmanat microfonul unui locotenent care vorbea germana, iar acesta a raspuns:

<<Suntem americani. Am gresit ruta. Nu ne putem explica cum am ajuns aici. Busola s-a defectat. Acum instrumentele functioneaza din nou, dar navigatorul nu poate recunoaste nici un punct de reper. Ne puteti ajuta ?>>

Nici o farfurie zburatoare germana n-a decolat. Camerele de la bord inca mai filmau orasul si imprejurimile sale. Mai tarziu, s-a descoperit ca era vorba despre Neu-Berlin. Functionarul din turnul de control a ezitat, apoi le-a facut o descriere exacta a drumului catre suprafata, primind multumirile pilotului vorbitorde germana.

Dupa ce a zburat la 1.000 de metri inaltime deasupra orasului, avionul a schimbat cursul spre nord, iar mai tarziu spre ecuatorul lumii cave, Soarele interior fiind folosit ca punct de orientare. Dupa o ora,ajuns in vecinatatea astrului, a redus viteza. Lumina nu era intensa si nu provoca dureri de ochi.

In timp ce se apropiau de sfera uriasa, care avea un diametru de circa 600 km, membrii expeditiei au observa ca semana cu o lanterna gigantica si ca era inconjurata de o platforma. Se puteau vedea clar doua usi, care duceau in interiorul sursei de lumina difuza. Chiar si la o cercetare mai atenta, nu s-a putut stabili cum putea sa stea suspendat in aer acest soare artificial.

Echipajul a observa ca o latura a sa era acoperita cu o placa, ce se invartea foarte incet, simulandu-se astfel succesiunea noptilor si a zilelor. Pe cand nava ameriacana cerceta si fotografia aceasta minute stiintifica, s-a ajuns la o a treia confruntare. De la mare inaltime si-a facut aparitia o escadrila de farfurii zburatoare ale atlantilor. Cuvantul <<PEACE>> a luminat din nou, iar avionul a efectuat un viraj ca ei sa-i poata vedea.

Raspunsul a venit prompt:

<<Explicati-ne de ce va aflati in apropierea Soarelui ?>>

Nesatisfacut de raspuns, comandantul navei spatiale atlante a ordonat ca avionul sa se departeze imediat. A fost escortat spre nord, in directia iesirii spre Pol. In zborul lor prin lumea interioara, camerele de la bord au fotografiat si o cascada fata de care Niagara arata ca un parau.

In apropiere se afla o hidrocentrala. Intr-un alt loc de pe continent, unde locuiau atlantii, s-a vazut un gheizer urias, care arunca in aer milioane de litri de apa clocotita si aburi dand nastere unui lac urias.

Echipajul s-a obisnuit repede cu peisajul variat si in continua miscare si a constatat ca lumea din adancuri nu era asa de populata ca cea din afara. Fara a mai intampina vreo piedica, avionul circular american cu echipajul sau format din sase persoane a ajuns din nou in sp-atiul aerian de deasupra Oceanului Inghetat.

Cand busolele au reinceput sa functioneze s-a indreptat spre statia militara americana secreta din nord-vestul Pacificului. Ofiterii de acolo erau interesati de raportul echipajului cu privire la misiunea de pace. Ei voiau sa stie daca de data aceasta emisarii isi slujisera cu demnitate tara, spaland rusinea din anul precedent.

Un nou cuvant universal, <<PEACE>>, fusese semnalizat tuturor natiunilor din lumea interioara, indiferent daca locuitorii vorbea germana, scandinava sau vechea limba a lumii (vechea germana). Dar, in timp ce evaluau rezultatul calatoriei, conducatorii americani erau constienti ca la suprafata Pamantului existau natiuni care ar lupta daca teritoriul lor ar fi violat, chiar si fara intentii dusmanoase.

La aterizare, membrii echipajului au realizat ca fusesera plecati aproape 24 de ore. Au avut parte de o primire calduroasa, iar comandantul le-a explicat scurt, inainte sa serveasca repede micul dejun si sa se culce, ca misiunea a reprezentat un succes.

Filmele au fost scoase din aparatul de fotografiat si duse in laborator la developat. Ulterior, cand s-au realizat imaginile, s-au evaluat datele meteorologice si s-au ascultat convorbirile radiofonice purtate de pe nava, SUA si-au facut pentru prima oara o impresie mai sigura despre lumea din interiorul propriei noastre lumi, despre care n-ama vut habar atat timp, cu exceptia initiatilor, care au transmis asta de-a lungul epocilor intr-un stil codat.

Cand s-a discutat zborul despre lumea interioara, cu totii au fost de acord ca rasele care traiesc in interiorul Pamantului nu sunt ostile si, in al doilea rand, ca noii germani cunosteau capacitatea avioanelor circulare americane si ca nu construisera o aviatie militara noua, destul de puternica pentru a incepe un nou razboi impotriva fostului dusman.

Fapt inca si mai important, s-a constatat ca noii germani erau de fapt germanii de la suprafata, care acum traiau intr-o noua patrie si care s-au aratat absolut pasnici fata de americanii neinarmati. Sa fi fost oare acesta inceputul unei nori ere ?

Urmatoarea intrebare pe care si-au pus-o SUA nu era de natura militara, ci politica. Cand si cum ar fi mai avantajos sa se construiasca o relatie bilaterala cu toate natiunile din lumea adancurilor ? Au mai trecut inca treizeci si doi de ani pana cand s-a rezolvat problema aceasta.”[1]

Helsing afirma uimit:

„Imi vine sa-mi smulg parul din cap la gandul ca germanii n-ar mai fi construit alte farfurii zburatoare! Nici tu nu crezi asta, ca nemtii nu si-ar mai fi marit efectivele de farfurii zburatoare sau de nave purtatoare, fie ca este pace sau nu ? Chiar si numai pentru zborurile in spatiul cosmic sunt permanent necesare farfurii noi si mai mari, pentru a putea transporta oameni, nu-i asa ?”

John ii raspunde:

„Mda, aici a fost vorba de o gaselnita a guvernului american. Daca aceasta presupunere este indreptatita sau nu, nu stiu. Personal cred ca nemtii au construit si nave purtatoare mari, de forma unui trabuc, chiar daca acestea nu sunt definite ca atare.

Deoarece dupa ce se instaureaza pacea in lume, chiar daca numai in lumea din adancuri, ca aventura nu mai ramane decat spatiul cosmic. Si cum germanii au fost dintotdeauna pasionati de descoperiri, este mai mult ca probabil ca ei sa-si fi indreptat atentia intr-acolo.”[1]

Jan Van Helsing incepe si spune:

„Iar il intrerupt pe John, pentru ca mai avem putin si ajungem. Pe aici cunosc drumul pe dinafara. Mda, daca John ar sti ce-l mai asteapta in noaptea asta… Mai intai m-am gandit sa-l leg la ochi, ca sa nu stie unde ne aflam, dar ma las in voia intuitiei. Oricare altcineva m-ar numi un prostanac, pentru ca pun totul in joc.

Acest altcineva m-ar numi un prostanac, pentru ca pun totul in joc. Acest strain ar putea fi un spion. Tot ce se poate, dar intuitia mea n-a dat gres pana acum. Deobicei nu am tinut seama de ea, asta e problema.

Dupa alte zece minute am ajuns la destinatie si cand am intrat pe poarta in curte l-am auzit iarasi pe tovarasul meu de drum. <<Mai sa fie, nu mi-ai spus ca mergem la un castel. Este minunat>>, imi spuse el pe un ton linistit si totusi respectuos.

Ceea ce nu i-am spus era ca prietenul meu este foarte bogat si ca traieste intr-o vila uriasa, care la prima vedere lasa o impresie puternica. Asezata cumva pe o latura, proprietatea este partial inconjurata de o padure, restul fiind imprejmuit de garduri vii.

Adam, bunul meu prieten si in acelasi timp insotitor in multe incursiuni magice, se afla deja in pragul usii cand am ajuns. Telefonasem cu putin timp inainte ca vom ajunge imediat. Am coborat din masina si Adam si cu mine ne-am strans in brate, deoarece nu se intampla sa ne vedem prea des. Adam are o statura puternica, asta nu inseamna ca <<este bine facut>>, are parul negru tuns scurt si, dupa cum reiese din descriere, e un timp de succes.

Se ocupa de afaceri imobiliare, dar cu el nu se poate vorbi despre bani. In ceea ce il priveste, nu poarta cravata si nici costume. El spune: <<n-am nevoie sa ma deghizez. Oamenii cu care am de-a face vin la mine si nu altfel.>> Exact asta imi place la el. Traieste autentic si adevarat.

Adam il saluta pe John cu o strangere prietenoasa de mana si cu un gest larg ne invita la masa. Dupa ce am scos cele cateva lucruri pe care le aveam din masina, am mers cu cei doi in interiorul casei. Aceasta este, de fapt, o vila veche, care a fost renovata foarte luxos. De la coloane la marmura si perdele grele din velur de culoarea aurului, totul este prezent.

Prietena lui Adam ne gatise ceva bun si de-abia asteptam, dupa o calatorie lunga ca aceasta, sa mancam ceva si sa bem o berica buna.

<<Ah>>, am spus tare la masa, <<cum nu se poate mai bine. O asemenea bere face minuni dupa o asemenea zi, mai ales ca trebuie sa-mi asez in minte tot ce mi-a spus John.>>

In fundal aud pocnetele lemnelor aprinse in soba si sufrageria e invaluita intr-o caldura placuta. <<Prin ce am trecut eu azi>>, spun eu, <<n-o sa ma creada oricum nimeni.>> Le mai povestesc pe scurt lui Adam si prietenei sale ce am aflat de la John, precum si despre manevra noastra de scapare de urmaritori, care se pare ca a fost de succes, deoarece pana la sosirea noastra nu ne-a mai urmarit nimeni. Nu cred ca vor folosi tehnica satelitilor.

Dupa ce ne-am ospatat bine si am degustat o bautura fina, ajungem la adevarul motiv al intalnirii. Adam ma ia deoparte si ma intreaba daca putem avea, intr-adevar, incredere in John. Vreau sa-i aflu parerea si el imi spune ca din ceea ce a putut sa simta in putinele minute, i-a facut impresia de om integru.

<<Poate il lasam sa mai povesteasca putin, ca sa auzim cat de mult este si el implicat in aceasta problema!>>, am propus eu, primind incuviintarea gazdei.

<<In niciun caz nu trebuie sa ne pripim!>>

Dupa ce ne-am intors la masa, i-am propus lui John sa-si continue povestea. Adam l-a mai servit pe american cu vin de Mosela, care-i placuse mult, iar pe mine, ca un svab batran, dar totusi tanar ce sunt, cu un rachiu de grau, asta ca sa nu murim de sete.”[1]

Catastrofa aviatica a lui Byrd determina pozitia Aliatilor dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial !

„Unde ramasesem ?”, il intreaba John cu voce inceata pe Helsing.

„A, da, americanii au patruns cu o farfurie zburatoare in lumea dinauntru si au luat pentru prima oara legatura cu noii germani. Bine, dar sa ne intoarcem putin la Byrd. Fuga lui Byrd din Noua Germania in 1947 si aterizarea sa la sud de Australia pe portavionul american au redesteptat suspiciunea Aliatilor din cel de-al Doilea Razboi Mondia. La bordul vasului se aflau ofiteri americani cu grad inalt din toate armele, precum si ofiteri australieni, englezi si canadieni.

Dupa ce Truman a fost informat de catre consilierii sai militari, a fost asa de ingrijorat incat i-a convins pe cei mai importanti aliati sa accepte un angajament in ceea ce priveste viitorul planetei Pamant. La douazeci si trei de zile dupa ce Byrd a raportat despre calatoria sa, iahtul presedintelui era ancorat in golful Biscayne din Florida.

Aici s-au intalnit in secret reprezentanti ai celor cinci natiuni conducatoare ale lumii pentru a stabili o strategie de pregatire impotriva unui dusman, care totusi nu fusese invins, dar acum era foarte posibil sa construiasca o noua aviatie militara pentru a-si indeplini planurile sale de cucerire a lumii, dupa cum credeau Aliatii.

Toti cei prezenti considerau ca telurile militare ale germanilor ramasesera neschimbate si ca democratii vor mai avea de dat o lupta cu national-socialistii. Descrierea noii puteri germane care se instalase in interiorul Pamantului i-a adus pe oaspetii militari intr-o stare de surescitare totala.

Au urmat propuneri si contrapropuneri si pana la urma s-a ajuns la un acord in privinta instituirii unor masuri defensive in Antarctica; in plus, Alaska si nordul Canadei urma sa fie aparate de un front extins din Groenlanda pana in Rusia. Masurile de aparare luate in acea perioada se refereau in primul rand la regiunile polare.

Nu s-a tinut seama de diferitele puncte de vedere nationale si s-a decis ca descoperirea deschizaturii din Antarctica, precum si prezenta germanilor in interiorul planetei sa fie tinute in secret si sa nu fie date publicitatii. Extraterestrii prietenosi care vizitau Pamantul in mod regulat n-ar fi permis niciodata ca folosindu-se de armele si navele lor spatiale sa inceapa un razboi impotriva germanilor.”[1]

SURSE

  1. Jan Van Helsin – „Organizatia Secreta  Soarele Negru – loja elitei celui de-al Treilea Reich”, Editura Antet, pag. 126-149.
  2. Foto: Internet

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro