Bruce Gernon, omul care a scăpat de „ceața electronică” din Triunghiul Bermudelor, responsabilă pentru toate disparițiile din zonă

by ” Vânătorii de OZN-uri şi AUTEC Într-o seară caldă şi umedă din luna august a anului 2009 am pornit spre terasa unui restaurant din oraşul Sarasota, Florida. Ajunşi acolo, am căutat o masă liberă, dar observând că toate erau ocupate, ne-am mulţumit cu ceea ce era disponibil – două […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Vânătorii de OZN-uri şi AUTEC

Într-o seară caldă şi umedă din luna august a anului 2009 am pornit spre terasa unui restaurant din oraşul Sarasota, Florida. Ajunşi acolo, am căutat o masă liberă, dar observând că toate erau ocupate, ne-am mulţumit cu ceea ce era disponibil – două scaune la bar.

Ca membri ai echipei Vânători de OZN-uri (The UFO Hunters), urma să ajutăm la spargerea zidului gros al tăcerii ce învăluia o bază secretă a Marinei Americane din insulele Bahamas, numită uneori „Zona Navală 51”, ce este asociată cu anumite fenomene OZN. Bărbatul aşezat vizavi de noi, care avea în mână o limonadă cu mentă, tocmai se pensionase din cadrul Marinei, ultima sa misiune fiind aceea de comandant al Centrului atlantic de evaluări şi teste submarine (The Atlantic Undersea Test and Evaluation Center – AUTEC) de pe insula Andros.

Această întâlnire nouă, doar aparent întâmplătoare, ne-a apărut ca fiind o sincronicitate uimitoare. Cu doar patru luni mai devreme, în aprilie, noi făcusem o vizită pe această insulă împreună cu o echipă de la History Channel, din cadrul emisiunii intitulate Vânătorii de OZN-uri. Aceştia îl intervievaseră pe Rob MacGregor şi pe pilotul Bruce Gernon, autorii cărţii The Fog (Ceaţa) care redă povestea experienţei extraordinare pe care Bruce a avut-o în Triunghiul Bermudelor şi care a început pe insula Andros. Producătorii emisiunii respective de la History Channel sperau să poată face un tur al bazei şi să ia un interviu comandantului acesteia, însă rugăminţile lor repetate au fost ignorate. Răspunsul oficialilor de la baza AUTEC nu a fost „nu”; ei pur şi simplu nu au răspuns în niciun fel.

În ciuda lipsei de cooperare, cei trei „vânători de OZN-uri” şi echipa lor de filmare s-au decis să meargă cu maşina până la baza respectivă şi ne-au întrebat cu acea ocazie şi pe noi dacă voiam să ne alăturăm lor. După ce ne-am apropiat de intrarea în baza secretă, a apărut imediat un elicopter care a rămas în zbor deasupra noastră, chiar în faţa porţii centrale. Era, oare, aceasta o încercare de a intimida echipa de la History Channel şi, posibil, de a acoperi orice sunete din interiorul bazei prin intermediul zgomotului ce era produs de elicopter? Noi totuşi am continuat să înaintăm cu maşina spre bază, până când o maşină a poliţiei a parcat în faţa porţii şi s-a oprit acolo. Nu a intrat; pur şi simplu ne-a blocat accesul. În acel moment, Bill Birnes, principalul „vânător” de OZN-uri al emisiunii, a decis că era timpul să ne retragem. Deşi nu eram siguri că ceea ce se petrecea era menit să ne pună pe noi pe fugă, totuşi acela era un semn clar că nu eram bineveniţi acolo. Cu toate că AUTEC oferă o descriere destul de vagă a activităţilor sale pe site-ul său web, nu există totuşi o cooperare între aceştia, pe de o parte, şi marele public şi mass-media, pe de altă parte. Singura modalitate de a avea acces la un tur limitat al bazei este să obţii permisiunea unui angajat din cadrul AUTEC. Însă chiar şi aşa, după cum spunea un vechi angajat civil al bazei: „Nu poţi ajunge prea departe. Nu vezi mare lucru şi nu afli mai mult decât ceea ce este deja un fapt cunoscut publicului”. Ar fi fost oricum interesant să îl vedem pe Birnes intervievându-l pe comandantul bazei pentru emisiunea sa, însă aceasta nu s-a petrecut.

Iată, însă, că acum comandantul Richard, bărbatul care a coordonat vizita noastră din luna aprilie, era aşezat chiar vizavi de noi în acel restaurant foarte animat. Situaţia chiar ne-a făcut să ne punem întrebarea „Oare cine, sau ce anume orchestrează într-un mod atât de surprinzător astfel de jocuri uluitoare?“
Spre uimirea noastră – probabil pentru că Richard se pensionase – el a fost dispus să vorbească cu noi despre bază, cel puţin într-o anumită măsură. Era interesat să audă despre vizita noastră pe insula Andros şi despre motivul pentru care o făceam. Dacă se gândea cumva că era interesant faptul că emisiunea se referea la OZN-uri, el nu a arătat aceasta – nu a schiţat niciun zâmbet şi nici nu a râs. Cu toate acestea, atunci când am menţionat că unele presupuse răpiri de către fiinţe extraterestre au fost asociate cu baze militare, el s-a decis că mai are nevoie de încă un pahar de limonadă.

L-am întrebat ce părere are despre afirmaţia că AUTEC ar fi echivalentul naval al „Zonei 51” (aflată sub comanda Forţelor Aeriene Americane – US Air Force). El nu a zâmbit şi nici nu s-a încruntat. Chipul său nu trăda absolut nimic. Pur şi simplu a dat din cap:
„AUTEC efectuează cercetări şi teste submarine” a spus el. „Activităţile ei au legătură cu submarinele şi cu torpilele – aşadar, cu nave, aparate şi dispozitive submersibile, nu cu OZN-uri”.

Andros este cea mai mare şi cea mai puţin explorată dintre cele 26 de insule locuite din zona Bahamas. Ea se află pe coasta de vest a unui bazin adânc cunoscut sub numele de „Limba oceanului” (Tongue of the Ocean), unde adâncimea apei poate ajunge chiar până la 2000 m. Testele şi cercetările la care se referea comandantul Richard au în vedere pregătirea pentru activităţi submarine de război, şi anume testarea submarinelor şi a altor aparate submersibile.
Şi totuşi, ne-am putea întreba dacă fostul comandant al bazei nu ne-a dat cumva, prin ceea ce ne-a spus, un răspuns criptic. Într-adevăr, poate că AUTEC nu este interesată de OZN-uri, dar cu siguranţă ar fi interesată de aşa-numitele OSN sau „obiecte submersibile neidentificate”.

Chiar există anumite relatări care vorbesc despre existenţa unor astfel de aparate în apele din jurul insulei Andros. Curt Rowlett, ce a lucrat pe o navă ca inginer civil în cadrul AUTEC, în anul 1985, a fost martorul apariţiei unui astfel de obiect pe radar. Cu 12 ani mai devreme, un alt angajat AUTEC, Dave Malcolm, ce pe atunci era tehnician în cadrul departamentului de arme al bazei, a văzut un obiect necunoscut, masiv, ridicându-se rapid din apă exact în spatele bărcii de transportat torpile cu care naviga. Dave nu mai văzuse niciodată aşa ceva şi nu avea nici cea mai mică idee despre natura acelui obiect. La vremea aceea, el s-a gândit că ar putea fi o navă experimentală secretă, însă de-a lungul anilor semnele de întrebare s-au înmulţit. Navele ce iniţial sunt încadrate ca fiind secrete, observase el de-a lungul anilor, devin la un moment dat cunoscute şi publicului, însă în tot acest timp el nu a văzut şi nu a auzit de niciun fel de navă submarină similară cu ceea ce el a văzut în acea zi.

Pătrunderea în aşa-zisul Triunghi al Bermudelor

AUTEC a fost adesea comparată cu „Zona 51”, însă baza secretă este, de asemenea, strâns legată de povestea Triunghiului Bermudelor.
Una dintre cele mai importante întâmplări referitoare la acest destul de rău famat Triunghi al Bermudelor este aceea a unui pilot din sudul Floridei care a decolat cu avionul său de pe insula Andros şi a ajuns chiar în inima fenomenului din Triunghiul Bermudelor. Spre deosebire de mulţi alţi piloţi şi de multe echipaje navale, Bruce Gernon a supravieţuit acestei experienţe, iar de atunci a povestit mereu despre acest incident. El a apărut în cadrul a numeroase filme documentare despre Triunghiul Bermudelor – atât de multe, încât uneori el este recunoscut pe stradă de către străini.

La câteva luni după călătoria noastră pe insula Andros pe care am întreprins-o pentru canalul de televiziune History Channel, Gernon lua cina la barul unui restaurant, când a observat un bărbat ce se afla pe partea opusă a barului şi care îl privea în mod insistent. Bărbatul i-a şoptit ceva barmanului, acesta a venit la Gernon şi l-a întrebat dacă el era pilotul care avusese o experienţă stranie în Triunghiul Bermudelor. Când Gernon a spus „da”, barmanul a făcut semn spre bărbatul respectiv şi i-a spus că acesta îl rugase să îi transmită lui Gernon că el (bărbatul respectiv) lucrează în cadrul AUTEC şi că ar dori să vorbească cu el.

Deşi era în jurul orei cinei, atunci când restaurantul devenea foarte aglomerat, totuşi s-a găsit un loc liber lângă respectivul bărbat, aşa că Gernon i s-a alăturat. Bărbatul, care purta un tricou ce avea imprimat pe el logo-ul AUTEC, i-a spus lui Gernon că el era angajat la baza navală secretă şi că nu putea să-i dezvăluie numele său. Îi vom spune în cele ce urmează Earl. El i-a spus lui Gernon că a avut şi el două experienţe neobişnuite în perioada în care a lucrat în cadrul bazei ca angajat civil, dar că era dispus să-i povestească lui Gernon doar despre una dintre acestea.

– Bine, deci despre ce este vorba? l-a întrebat Gernon.

Earl i-a explicat că lucra ca inginer pe un submarin, în apropierea capătului de sud al „Limbii Oceanului”, atunci când într-o zi echipamentul electronic al submarinului a început dintr-o dată să se comporte ca şi cum ar fi fost „posedat”. Era ca şi cum ar fi intrat într-un spaţiu în care legile cunoscute ale fizicii nu mai erau valabile. Au trecut câteva secunde, după care totul a revenit la normal. Toate bune şi frumoase, doar că acum se afla în apropierea capătului nordic al „Limbii Oceanului”, la aproximativ 160 km faţă de locul în care se aflase cu doar câteva secunde înainte. Nimeni nu a putut să explice ceea ce se petrecuse.

Gernon a fost fascinat de această relatare şi se întreba la ce s-ar fi putut referi cea de-a doua poveste – cea despre care Earl nu voia să vorbească – dacă prima fusese atât de interesantă. Deşi incidentul la care asistase Earl avusese loc cu mult sub nivelul mării, Gernon a fost fascinat de similaritatea propriei sale experienţe în Triunghiul Bermudelor, ce avusese loc în timpul unui zbor cu avionul care a decolat de pe insula Andros. Gernon, la fel ca şi Earl, a experimentat ceea ce pare a fi un salt în spaţiu-timp, după ce echipamentul electronic încetase să mai funcţioneze.

O întâlnire de gradul trei ce a avut loc în timpul unui zbor

Povestea lui Gernon începe în dimineaţa zilei de 4 decembrie 1970. Era o vreme ploioasă pe insula Andros, aşa că Gernon – care la vremea respectivă avea 23 de ani –, tatăl său şi Chuck LaFayette, un partener de afaceri, au trebuit să aştepte până în jurul orei 3 după-amiaza pentru ca vremea să se îmbunătăţească. Gernon a trecut la comanda noului lor avion Bonanza A36; au decolat din aeroportul de pe insula Andros. Avionul Bonanza era un aparat stabil care zbura lin, iar Gernon era foarte încrezător în capacităţile acestui aparat de zbor. Realizaseră anterior numeroase alte zboruri similare, căutând o insulă pe care aveau de gând să construiască un ansamblu turistic şi se deciseseră că insula Andros – care era deja cunoscută datorită faptului că găzduia baza americană – ar fi fost locul ideal.

Au urcat mai întâi la 300 m altitudine, nemaiputând după aceea să continue ascensiunea, deoarece exista un paravan format de un nor undeva la 500 m. S-au conectat la semnalul radio de pe insula Bimini prin intermediul unei busole automate radiogoniometrice şi s-au îndreptat spre această insulă. Zburau cu 300 km/h şi se aflau în aer de 10 minute, când ploaia uşoară a încetat, iar cerul a devenit senin. Ajunseseră deja la capătul de nord-vest al insulei Andros şi zburau deasupra apelor nu foarte adânci ale Arhipelagului Bahamas. Vizibilitatea se îmbunătăţise de la aproximativ 5.000 m până la 16.000 m, iar vremea părea să fie stabilă.

Pe măsură ce începeau să câştige în altitudine, Gernon a observat un nor neted, alb, sub formă de disc zburător, exact în faţa lor, la aproximativ 1,6 km depărtare. Mai târziu, el avea să numească acest nor „lenticular”, deşi norii lenticulari apar în mod tipic deasupra munţilor, sau la altitudini de 6.000-12.000 m. Mai mult decât atât, norii de acest fel sunt staţionari. Norul acesta însă arăta de 1,6 km lăţime şi 300 m grosime, vârful lui ajungând până la 500 m. În curând, el avea să îşi modifice cu totul forma, semănând acum cu o maşină de curse!

Gernon a evitat norul, zburând pe deasupra lui şi a stabilit un plan de zbor cu serviciul aviatic din Miami. Urmau să zboare spre Bimini, apoi direct către West Palm Beach. Cei de la Miami Radio, centrul de control aviatic local, i-au informat despre condiţiile de climă: acestea erau favorabile între Andros şi coasta Floridei, existând doar câteva rare furtuni de o intensitate medie în sudul Floridei. Vânturile erau moderate şi variabile.
După ce a aflat prognoza meteo, Bruce a mai privit într-o doară spre nor şi a fost uimit de ceea ce a văzut: acesta nu mai avea forma unui disc zburător, ci devenise un nor imens de tip cumulus, care se mişca în mod rapid. Se aflau la 16 km depărtare de ţărm, urcând cu 300 m/minut, iar norul părea să devină din ce în ce mai mare în spatele lor, ridicându-se şi el cu aceeaşi viteză cu care ei ascensionau!

După câteva minute se aflau deja aproape la 1.600 m înălţime, iar norul se ridica odată cu ei. Apoi, pe neaşteptate, norul i-a învăluit cu totul. În acel moment, cei trei bărbaţi de la bordul avionului au simţit acţiunea unei forţe care a ridicat avionul în sus, vizibilitatea fiind în mod abrupt redusă la mai puţin de 30 m. Gernon a mărit viteza şi, în sfârşit, au reuşit să se elibereze din nor. Au continuat ascensiunea, însă norul misterios continua să-i urmărească.

„Nu puteam să mă ridic nici la 9 m deasupra norului. În mai puţin de 30 de secunde ne-a ajuns din nou şi ne-a cuprins avionul cu totul” îşi aminteşte Gernon. „Chuck devenise neliniştit. Nu mai ajunsese niciodată atât de aproape de un nor într-un avion mic. Eu l-am asigurat că vom scăpa imediat de el şi că îl vom lăsa în urmă”.

Dintr-o dată, o nouă ridicare bruscă a avionului i-a dat acestuia un impuls de accelerare care i-a ridicat deasupra norului. Însă, din nou, norul i-a ajuns din urmă. Acelaşi fenomen s-a repetat de mai multe ori. Îngrijoraţi, cei trei bărbaţi se gândeau să se întoarcă spre insula Andros. Au reuşit, însă, după aceea să se elibereze de nor, la 3.500 m. Gernon a stabilizat cursul avionului Bonanza şi a accelerat până la 313 km/h. Acum înaintau pe fundalul cerului senin şi albastru. Mai târziu, el a făcut un calcul şi şi-a putut da seama că norul trebuie să fi înaintat cu mai mult de 168 km/h, care era viteza lor de ascensiune!

„Atunci când acesta şi-a încetat mişcarea orizontală, am scăpat în sfârşit de el. Am privit în urmă şi am fost uluit de ceea ce am văzut. Norul creştea din nou, din ce în ce mai mare, devenise chiar enorm. Acel micuţ nor lenticular deasupra căruia zburasem la început devenise acum un nor de vijelie imens.”

Spre deosebire de majoritatea norilor de vijelie, care se formează în linie, norul acesta s-a pliat sub forma unui semicerc perfect, radiind în afară de fiecare parte a avionului, la câţiva km depărtare de avion. Totuşi, Gernon s-a relaxat şi a continuat să zboare spre Bimini. Apoi, câteva minute mai târziu, un alt nor de vijelie s-a format în faţa lor. La fel ca geamănul lui, a luat o formă semicirculară, cu braţele întinzându-se spre norul care îi urmărea.
Gernon a estimat că norul se afla la cel puţin 12.000 m deasupra nivelului mării. A observat de asemenea un alt aspect neobişnuit în legătură cu acest nor. De obicei, norii de tip cumulus au o bază de 300 sau 600 m deasupra suprafeţei, dar acesta părea să emane pur şi simplu direct din ocean.

„Nu puteam ajunge sub nor şi nici deasupra lui, iar încercările de a-l evita ne-ar fi condus pe o rută în mod considerabil deviată de la planul nostru de zbor.”
Norul nu părea să fie prea ameninţător, aşa că după ce Bruce s-a sfătuit cu tatăl său – care era, de asemenea, pilot – ei s-au decis, în cele din urmă, să zboare chiar prin nor. Se aflau la aproximativ 72 km est de insula Bimini atunci când au intrat prin marginile ceţoase ale formaţiunii noroase. Odată ajunşi înăuntru, Gernon şi-a dat seama că făcuseră o greşeală. Deşi la exterior norul era alb şi pufos, în interior totul era întunecat, ca şi cum ar fi fost o noapte complet lipsită de Lună. Câteva secunde după aceea, s-au aprins în interiorul norului nişte luminiţe strălucitoare, albe. Cu cât înaintau mai mult în interior, cu atât mai intense deveneau aceste luminiţe.

Gernon şi-a dat seama că era prea periculos să continue pe acel curs de zbor, aşa că a întors la 135 grade, astfel încât se îndreptau acum în direcţia sud. Toţi cei trei bărbaţi şi-au notat că era ora 3:27 PM atunci când ei au deviat de la cursul de zbor stabilit anterior. La decolare, Gernon pornise un ceas electronic pe bordul avionului, ceas care includea, de asemenea, un timer. Acesta indica acum că se aflau în aer de 27 de minute. Tatăl său a pornit timer-ul de la ceasul său de mână atunci când ei şi-au modificat cursul de zbor şi folosind echipamentul lor de navigare very-high-frecquency Omni-range (VOR), a calculat că se aflau la 65 km sud-est de Bimini. Între timp, Gernon a contactat Miami Radio pe echipamentul lor VHF (Very High Frequency – de foarte înaltă frecvenţă) şi le-a spus că îşi modificaseră cursul zborului pentru a evita o furtună şi că urmăreau acum să o ocolească.

Au ajuns din nou la cer senin, dar în câteva minute şi-au dat seama că nu puteau să zboare pe după nor, deoarece „braţele” acestuia îmbrăţişau acum marginile norului pe care îl întâlniseră în apropiere de Andros. Din câte îşi puteau da seama, erau înconjuraţi de un cerc imens de nori, fiind prinşi în interiorul golului unui „covrig” care trebuie să fi avut aproximativ 50 km lăţime.

„Am pătruns într-un tunel straniu ce avea forma unui vortex”

Gernon a urmărit să-şi păstreze calmul şi s-a gândit cum ar putea să iasă din situaţia dificilă în care se aflau. Părea ca şi cum straniul nor lenticular pe care îl evitaseră în apropiere de Andros i-ar fi urmărit şi i-ar fi prins în interiorul lui, ca şi cum ar fi fost cumva direcţionat în mod conştient.

Zburaseră aproximativ 16 km din momentul în care au virat spre sud, când Gernon a observat o deschizătură sub formă de U, o spărtură în imensul cerc de nori. S-a gândit că era probabil locul în care cele două braţe ale formaţiunii de nori încă nu ajunseseră să se unească. La vârf, de fiecare parte, norii se extindeau în afară, creând aparenţa unor aripi, o formă ce se întâlneşte adesea în norii de tip cumulonimbus. Vârful se extinde de obicei câţiva km în afară, la o altitudine de aproximativ 10.000 m. În mod normal, Gernon ar fi evitat astfel de formaţiuni, însă situaţia lor cerea o soluţie drastică. Aşadar, el a întors avionul Bonanza la 90 de grade şi s-a îndreptat spre acea deschizătură, singura modalitate pe care o întrevedea pentru a scăpa de norul acela.

Pe măsură ce zburau spre acea deschizătură, capetele celor două „aripi” ale norului s-au împreunat, formând un tunel, iar când ei au ajuns lângă acesta, şi-au dat seama că diametrul său scădea în mod gradat. Gernon a accelerat la viteza maximă, dar când se aflau încă la câţiva km depărtare de ieşire, tunelul se micşorase la doar 300 m diametru. După încă 2 km, deschizătura se micşorase la numai aproximativ 150 m lăţime, iar când au intrat efectiv în tunel, acesta avea doar 90 m diametru. Totuşi, ei puteau vedea cerul senin în depărtare.

Odată ce au intrat în tunel, Gernon a fost surprins să observe anumite linii spiralate, stranii, conturate pe întreaga lungime a pereţilor interiori ai tunelului. Cu câteva momente înainte, tunelul părea să aibă doar 16 km lungime, iar Gernon estimase că le-ar lua aproximativ 3 minute să treacă prin el, însă acum tunelul se micşorase la doar 1,5 km lungime. Gernon s-a gândit că le-ar lua aproximativ 20 de secunde să treacă prin el.

„Am realizat că am pătruns într-un tunel straniu ce avea forma unui vortex şi că trebuia să rămân exact în centrul acestui tunelul, pentru că mi-era teamă ca nu cumva aripile avionului să intre prin marginile norului, şi astfel să pierd vizibilitatea asupra orificiului de ieşire şi a căii ce avea să ne conducă spre cerul senin.”

Pereţii albi şi mătăsoşi ai tunelului străluceau, fiind luminoşi datorită Soarelui de după-amiază. Pereţii au început să se micşoreze şi mici pufi de nori gri au început să se rotească în sensul invers acelor de ceasornic şi totodată în jurul avionului, mişcându-se cu o frecvenţă de câteva rotaţii pe minut. Diametrul tunelului era acum de doar 9 m, iar vârfurile aripilor avionului au atins marginile norului atunci când avionul a ajuns în partea de final a tunelului. În momentul în care au ieşit din acest pasaj, Gernon şi cei doi pasageri s-au simţit ca şi cum ar fi fost lipsiţi de greutate, iar centurile pe care le purtau erau singurele care îi împiedicau să leviteze, ridicându-se din scaunele lor. „Am avut strania senzaţie de gravitaţie zero şi sentimentul că viteza avionului creştea”.

După aproximativ 10 secunde, senzaţia de lipsă de greutate a dispărut. Gernon a privit înapoi şi a oftat uşurat: tunelul se deformase, fiind acum o simplă crăpătură ce se rotea uşor. Uşurat, s-a bucurat că reuşiseră să treacă şi de acest hop. Acum se întreba, dezorientat, care era locaţia curentă a avionului. L-a rugat pe tatăl său să verifice aceasta. Tatăl său era expert în folosirea echipamentului de ultimă oră a avionului, prin intermediul căruia reuşea întotdeauna foarte uşor să găsească locaţia exactă pe hartă. Cu toate acestea, de data aceasta el a butonat instrumentele un timp mai îndelungat decât de obicei.

„După aceea, el mi-a spus că ceva nu era în regulă. Atunci mi-am dat seama că toate instrumentele de navigare, electronice şi magnetice, nu mai funţionau. Chiar şi busola magnetică se rotea uşor în sensul invers acelor de ceasornic, ca şi cum avionul ar fi făcut o întoarcere.”

Gernon i-a anunţat imediat pe cei din turnul de control aerian din Miami că nu era sigur de poziţia avionului lor şi că ar dori să fie identificaţi pe radar. Avionul era echipat cu un dispozitiv de emisie-recepţie automată, ceva nou la vremea respectivă, care îi ajuta pe cei de la radar să stabilească locaţia avioanelor.

„Le-am spus că ne aflam la aproximativ 72 km sud-est de Bimini şi că zburam la 300 m, însă operatorul mi-a răspuns că nu existau avioane pe radar între Miami, Bimini şi Andros. Atunci tata a înşfăcat microfonul şi a ţipat: «Ce prostii tot spui acolo? Cum adică nu ne puteţi găsi pe radar?»”
Operatorul şi-a cerut scuze, dar a spus că radarul nu arăta niciun avion în zona avută în vedere.

„M-am întrebat cum era posibil aşa ceva”, îşi aminteşte Gernon. „Întotdeauna în timpul zborurilor noastre precedente, ei nu avuseseră nicio dificultate să ne găsească pe radar, mai ales atunci când ne apropiam de ADIZ (The Air Defense Identification Zone), adică de perimetrul de spaţiu aerian de deasupra solului sau apei în care este obligatorie identificarea şi localizarea aparatelor de zbor civile, pentru securitatea naţională.”

Tatăl lui Gernon devenea din ce în ce mai nervos şi continua să ţipe la operator. El şi Chuck începuseră să intre în panică. Bruce a făcut tot ce i-a stat în putere să-i calmeze. Le-a spus că ceea ce fusese mai greu trecuse şi că totul avea să fie în ordine, însă el însuşi se străduia din răsputeri să-şi creadă propriile vorbe.

„Se petrecuse ceva foarte bizar. În loc de a întâlni la celălalt capăt al tunelului un cer senin, albastru, totul arăta acolo unde ne aflam ca un fel de ceaţă albă-gri. Vizibilitatea părea să fie mai mare de trei km, însă nu puteam vedea absolut nimic – nici urmă de ocean, nici urmă de orizont, nici urmă de cer, doar un fel de ceaţă gri.”

Această substanţă era mai întunecată decât ceaţa obişnuită, pe care o văzuse adeseori în timpul zborurilor sale, însă aerul era totuşi stabil, neexistând fulgere sau precipitaţii.
„Părea că ne aflam într-un fel de ceaţă, însă, spre deosebire de ceaţa obişnuită, acolo unde vizibilitatea este limitată la doar câteva zeci de metri, în cazul nostru puteam vedea cu mult mai departe”.

Ceea ce era şi mai ciudat era faptul că instrumentele de la bord continuau să nu funcţioneze. De vreme ce Gernon nu ştia ce s-ar putea petrece mai departe, el a redus viteza avionului la 300 km/h. Busola continua să se învârtă, era imposibil de determinat unde se afla Soarele şi Gernon era îngrozit la gândul că în condiţiile date s-ar fi putut deplasa în orice direcţie, inclusiv să se întoarcă din greşeală înapoi în interiorul norului misterios.

În acel moment trecuseră 32 de minute de la începutul călătoriei lor. Prin urmare, ar fi trebuit să se apropie de lanţul insulelor Bimini, care se extindea la 50 km sud de insula principală. Gernon a estimat că se aflau, probabil, la 56 km sud-est de Miami. Pe măsură ce zborul lor continua, Gernon era din ce în ce mai încrezător că „busola lui internă” îi păstra pe direcţia bună şi că în curând aveau să vadă lanţul insulelor Bimini, dar atmosfera rămânea încă învăluită de această ceaţă stranie, iar el era pur şi simplu uluit de ceea ce se petrecea.

„Am rămas pe frecvenţa de radio Miami, dar nu am auzit niciun fel de transmisii timp de câteva minute, ceea ce era ciudat. Apoi, dintr-o dată, am auzit vocea operatorului, care a strigat în receptor că depistase un avion ce zbura spre vest şi care se afla exact deasupra lui Miami Beach.”

„A survenit cu acea ocazie o uimitoare distorsiune a perceperii energiei subtile a timpului”

Gernon a privit ceasul de la mână şi a constatat că zburau de mai puţin de 34 de minute.
„Nu era posibil să fi ajuns deasupra lui Miami Beach” îşi aminteşte el, „aşa că i-am spus operatorului că eram la aproximativ 144 km sud-vest de Miami şi încă eram în căutarea insulelor Bimini”.

Apoi, deodată, ceaţa a început să se spargă, dar nu s-a disipat pur şi simplu, ci s-a descompus în cordoane lungi de ceaţă care înaintau paralel cu direcţia de zbor şi care după aceea s-au despărţit din ce în ce mai mult, până când cerul albastru şi-a făcut apariţia în aceste deschizături lungi ce se formaseră în perdeaua de ceaţă. Cordoanele acestea se aflau la aproximativ doi km depărtare de avion şi se extindeau la doi sau cinci km în faţa avionului Bonanza şi cam pe aceeaşi distanţă în spatele acestuia. Deschizăturile dintre aceste cordoane au devenit din ce în ce mai late, până când au dispărut.
„Nu vedeam decât cerul senin, strălucitor, după care ochii mei s-au obişnuit cu lumina zilei şi mi-am dat atunci seama că, exact sub noi, era Miami Beach”.

Cei trei bărbaţi s-au simţit uşuraţi, însă erau absolut uluiţi. Gernon a simţit că era important să şi amintească detaliile acestui zbor şi ale norilor pe care îi văzuseră. Era un gând bizar şi străin, ca şi cum el ar fi venit de undeva din afara lui.
„Norii fuseseră cu siguranţă ceva cu totul ieşit din comun, dar nu ştiam absolut deloc de ce forma lor sau detaliile privitoare la ei ar fi fost semnificative”.

După ce au virat şi s-au îndreptat către coasta West Palm Beach, tatăl lui Gernon le-a spus celorlalţi că instrumentele de navigaţie păreau să funcţioneze din nou. La aterizare, Gernon s-a gândit că poate ceva era în neregulă cu timer-ul avionului.
„Însă toate ceasurile noastre de mână arătau că era 3:48 PM, iar ceasul din interiorul avionului indica aceeaşi oră. Aceasta însemna că efectuasem acest zbor în 47 de minute, iar aceasta era imposibil”.

Gernon făcuse acest zbor dintre Palm Beach şi Andros de cel puţin 12 ori înainte şi nu reuşise niciodată să îl facă în mai puţin de 75 de minute, iar aceasta pe o rută directă. Zborul lor actual fusese însă indirect şi probabil că se întinsese pe o distanţă de aproape 400 km. În plus, avionul lor Bonanza nu ar fi putut să acopere acea distanţă în 47 de minute, având în vedere faptul că viteza sa de zbor maximă era de 313 km/h.

Avea să treacă încă un an înainte ca Gernon să audă de „Triunghiul Bermudelor”, atunci când legenda navelor şi a avioanelor care dispăreau a ajuns în conştiinţa publică. Atunci, el şi-a dat seama că experienţa sa a fost una cu totul specială: „Am realizat că, cel puţin pentru mine, în cazul acelui zbor a survenit cu acea ocazie o uimitoare distorsiune a perceperii energiei subtile a timpului”. Gernon a înţeles astfel că experienţa sa uimitoare în felul ei se integra de fapt în cadrul unei imagini de ansamblu ce era cu mult mai complexă şi mai uimitoare decât ar fi putut el să creadă iniţial.

Dezvăluiri despre o imagine de ansamblu

Timp de ani de zile, Gernon şi-a tot pus întrebări referitoare la experienţa pe care o avuseseră cu acel nor misterios, cu tunelul, cu ceaţa şi cu aparenta dispariţie a avionului de pe radar, cât şi în legătură cu distorsiunea timpului. În anul 1974, el a văzut la un moment dat o emisiune de ştiri în care era invitat dr. J. Manson Valentine, care se afla în fruntea unui grup de cercetători ce investigau Triunghiul Bermudelor. Valentine era directorul Muzeului de Ştiinţă din Miami şi avea o educaţie academică impresionantă: trei doctorate de la Unversitatea Yale în zoologie, paleontologie şi geologie. În ciuda reuşitelor sale academice, ulterior el a urmat domenii de interes care erau cu mult dincolo de ştiinţa oficială – probleme precum Triunghiul Bermudelor, Atlantida şi OZN-urile. De fapt, cercetările doctorului Valentine aveau să joace un rol important atât în cartea best-seller a lui Charles Berlitz intitulată The Bermuda Triangle (Triunghiul Bermudelor), cât şi în volumul ce a apărut ulterior ca o urmare a acesteia.

După ce a vizionat această emisiune, Gernon a sunat la muzeu şi a lăsat un mesaj pentru Valentine, care l-a contactat o săptămână mai târziu. Au stabilit împreună o întâlnire acasă la Valentine, în centrul oraşului Miami, acesta având o casă ceva mai veche, însă bine întreţinută, care venea parcă dintr-o altă eră a oraşului Miami şi care era pur şi simplu încercuită de clădiri foarte înalte.

Valentine a fost fascinat de povestirea lui Gernon referitoare la zborul său plin de peripeţii de pe insula Andros. După ce a auzit întreaga poveste, Valentine s-a întors către soţia sa Anna şi i-a spus: „Este uluitor! Este singurul pilot care a trecut vreodată chiar prin inima furtunii, de la apariţia acesteia şi până la finalul ei, şi care a reuşit să iasă totuşi din vortex”.

Înainte de plecarea lui Gernon, Valentine i-a spus că el (Valentine) se afla în posesia cheii misterului Triunghiului Bermudelor. După părerea lui Valentine, această cheie ţinea de OZN-uri. El considera că norul sub formă eliptică ce a dat naştere furtunii respective ascundea de fapt un OZN. El a continuat sugerând că ar exista o legătura între Triunghiul Bermudelor şi Atlantida şi că legătura dintre acestea două erau OZN-urile. El considera, de asemenea, că aceste vehicule ar putea fi maşini ale timpului care se mişcau prin diferite portaluri în interiorul Triunghiului Bermudelor, între Atlantida şi alte lumi sau dimensiuni.

Atunci când Rob MacGregor şi Bruce Gernon au scris cartea The Fog (Ceaţa), ce a fost publicată în anul 2005, Gernon a vrut să nu pomenească legătura dintre OZN-uri şi experienţa sa, deoarece nu dorea să fie considerat „un trăznit care crede în OZN-uri”. El era, de asemenea, convins că dispariţia avioanelor şi a navelor în interiorul Triunghiului Bermudelor era asociată cu un fenomen misterios şi necunoscut, de natură geo-meteorologică, pe care el l-a numit „ceaţa electronică”.
Ceaţa, consideră el, ar fi creată prin eliberarea de energie electromagnetică din pământ, prin apă şi prin atmosferă. Ceaţa electronică poate afecta busolele şi echipamentele electronice, putând de asemenea distorsiona timpul. Această ceaţă ar avea capacitatea de a se ataşa de avioane şi de nave, creând astfel impresia înşelătoare că respectivele nave s-ar mişca printr-o masă mare de ceaţă. Potrivit teoriei lui Gernon, o astfel de ceaţă nu este în mod tipic mai mare de 250 m în diametru.

Uimitoare experienţe cu OZN-uri

Dacă ceaţa electronică este într-adevăr legată de activitatea unor OZN-uri, Gernon nu a vrut să intre în acest subiect. Totuşi, după experienţa sa din Triunghiul Bermudelor, el pare să fi văzut nenumărate OZN-uri. De la experienţa sa, Gernon a văzut OZN-uri de mai mult de 20 de ori, el trăind chiar o întâlnire dramatică ce a avut loc în timpul unui zbor, la doar o lună după călătoria sa plină de peripeţii de pe insula Andros.

Era o noapte perfectă pentru a realiza un zbor – o noapte calmă şi senină. Iubita lui nu zburase niciodată într-un avion mic noaptea şi s-a hotărât să meargă împreună cu el. Era aproximativ 9 seara atunci când au decolat din Palm Beach şi au zburat în direcţia sud de-a lungul coastei. S-au ridicat la 3.000 m pentru a avea o privelişte mai bună asupra luminilor oraşului. Când se aflau exact deasupra aeroportului din Miami, Gernon a luat-o către est pe deasupra Atlanticului, lăsând în urmă luminile oraşului.
„Atunci când ne aflam la doar câţiva km depărtare de coastă, întunecimea mării ne apărea întocmai ca un abis vast şi negru.”

Gernon se afla în aproximativ aceeaşi zonă în care în urmă cu o lună ieşise din „vortexul sub formă de tunel”, aşa cum îl numise Valentine, când a observat deodată o lumină portocalie la sud-est, care era aproximativ de mărimea unei planete. Se afla aproximativ deasupra orizontului şi părea să se mişte încetişor. Dintr-o dată, lumina portocalie a devenit mai mare şi a luat forma unui disc. Cei doi au privit uluiţi cum aceasta a început să se îndrepte spre ei cu o viteză uluitoare.

„După numai zece secunde, se afla exact în faţa noastră şi era enormă” îşi aminteşte Gernon. „Discul părea să fie de mai mult de 90 m lăţime şi 27 m grosime. Era de culoarea chihlimbarului strălucitor şi pe măsură ce continua să avanseze spre noi, mi-am dat seama că acoperea întreaga porţiune a parbrizului nostru. Avea o aparenţă metalică, fiind cam de trei ori mai mare decât un Boeing 747. Am fost convins că urma să ne lovească în plin.”

Gernon a simţit cum adrenalina începea să îi pompeze în toată fiinţa, iar iubita lui s-a prins cu mâinile de marginea scaunului, pregătindu-se pentru un impact ce părea inevitabil. Cu câteva secunde înainte ca aparatul respectiv să îi lovească, Gernon a virat puternic la stânga, fiind însă convins că nu aveau nicio şansă să evite coliziunea, pentru că se aflau atât de aproape de obiectul respectiv. Însă, în mod inexplicabil, nava aceea imensă nu i-a lovit totuşi.

Gernon a privit rapid în spate, însă nu mai era nici urmă de OZN. Cum era posibil să fi dispărut atât de repede? De ce zburase atât de direct către ei şi de ce urcase la aceeaşi altitudine, în acelaşi loc în care el ieşise din tunelul sub formă de vortex, cu doar o lună înainte? Gernon nu are nici acum răspunsul la aceste întrebări.

O explicaţie posibilă ar fi aceea că în cadrul experienţei sale s-a petrecut ceva mai mult decât ceea ce-şi aminteşte Gernon. Este oare posibil ca el, pasagera de lângă el şi avionul însuşi să fi fost răpiţi de nişte fiinţe care puteau literalmente să încremenească timpul? Ceea ce lor le-a apărut ca o singură secundă poate că era de fapt o perioadă de timp mult mai mare, dacă răpitorii lor erau capabili să controleze avionul lor şi să îl transporte într-o dimensiune ce era în afara timpului liniar.

Dincolo de ce s-a petrecut, Bruce şi pasagera sa s-au întors la aeroportul internaţional Palm Beach fără vreun alt incident, însă erau uluiţi şi nedumeriţi în legătură cu ceea ce se petrecuse.

Câţiva ani mai târziu, pe 31 decembrie 1974, o navă similară a apărut la orizont în timp ce Gernon se afla în zbor într-un avion de pasageri, ca şi cum ar fi dorit să îi reamintească de întâlnirea anterioară. Avionul de pasageri respectiv se îndrepta în direcţia sud, de-a lungul coastei Floridei. El şi soţia sa Lynn, împreună cu ceilalţi pasageri, au putut vedea o navă foarte mare, de culoarea ambrei, timp de mai multe minute. Când OZN-ul le-a apărut prima oară, avionul cobora înspre aeroportul internaţional Palm Beach şi se afla aproximativ la 80 de km nord deasupra oraşului Stuart.

„Ne aflam la aproximativ 2.000 m altitudine şi la 5 km în interiorul insulei. Era aproximativ 7:25 PM şi priveam spre est, către ocean, când un obiect sub formă de disc a apărut la o altitudine de 900 m. Arăta ca OZN-ul cu care aproape că intrasem în coliziune patru ani mai devreme. Avea aceeaşi culoare şi părea să strălucească din interior, având o aparenţă metalică. În porţiunea de sus am observat o ridicătură, ca o bonetă, ceva similar capsulei pilotului la un avion. La început, OZN-ul s-a mişcat mai încet decât avionul, care a trecut practic pe lângă el.” Înainte să dispară, Gernon a făcut câteva fotografii ale acestui OZN. Acestea înfăţişează un obiect care se află undeva în depărtare şi care se vede oarecum neclar pe fundalul cerului întunecat, însă seamănă într-adevăr foarte mult cu o navă de formă ovală ce are o ridicătură vizibilă deasupra.

Seara următoare, Gernon a simţit un impuls puternic de a merge cu maşina până la plajă. El i-a spus lui Lynn „Cred că vom vedea un alt OZN”, aşa că s-au îndreptat spre Delray Beach şi au adus cu ei binocluri prevăzute cu zoom.
Vremea era calmă, cerul era lipsit de nori, iar vizibilitatea era de mai mult de 16 km. Într-adevăr, cei doi au văzut un OZN şi l-au privit pentru aproximativ 10 secunde, în timp ce acesta se mişca cu rapiditate pe cer. Chiar înainte de a dispărea către sud, a apărut la nord un altul ce era identic cu primul.
Acesta zbura de asemenea spre sud, cu o viteză uluitoare. Apoi a apărut un al treilea, care părea că urmează aceeaşi direcţie de zbor. El a fost urmat de un al patrulea şi apoi de un al cincilea obiect sub formă de disc. Uitându-se cu binoclul şi folosind funcţia de zoom, Gernon a putut vedea că acestea erau identice ca formă şi culoare cu cel pe care el îl văzuse în seara precedentă.
Ultimul dintre acestea a zburat mai aproape de mal, la aproximativ 16 km în larg, înaintând cu aceeaşi viteză foarte mare ca şi celelalte.

pix03 ancient_aliens_s02e01_mysterious_places_brucegernon

„Atunci când a ajuns într-o poziţie aproape adiacentă cu noi, a făcut o manevră remarcabilă – o schimbare a direcţiei de zbor în unghi de 90 de grade, în mare viteză, fără să facă vreun viraj. S-a îndreptat spre vest la o altitudine de aproximativ 600 m şi în numai câteva secunde a trecut la mai puţin de 500 m de noi. Atunci când a ajuns în dreptul uscatului, a emis de câteva ori o lumină strălucitoare albastră, după care a dispărut.”

Deşi nu doreşte deloc să fie numit un „trăznit care crede în OZN-uri”, Gernon a ajuns totuşi să creadă că OZN-urile joacă, cel mai probabil, un anumit rol în fenomenul Triunghiului Bermudelor şi că zona respectivă ar putea fi, într-adevăr, un portal interdimensional, aşa cum îl descrisese în urmă cu mai mulţi ani dr. Valentine.”[1][2]

SURSE

  1. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=8141
  2. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=8150
  3. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro