Baza 211 a naziștilor din Antarctica

by Vasul cu aburi Gronland inainta anevoios dar sigur, spre taramurile inghetate ale Antarcticii, locul ce avea sa devina in urmatorii 60 de ani o ruta binecunoscuta. Dorinta germanilor, mereu inovatori, de a detine regiuni si de a avea o baza in regiunile polare, prindea astfel contur. Noul teritoriu numit […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Vasul cu aburi Gronland inainta anevoios dar sigur, spre taramurile inghetate ale Antarcticii, locul ce avea sa devina in urmatorii 60 de ani o ruta binecunoscuta.

Dorinta germanilor, mereu inovatori, de a detine regiuni si de a avea o baza in regiunile polare, prindea astfel contur.
Noul teritoriu numit Neuschwabenland nu mai lasa nici o urma de indoiala…intarea pretentia de teritoriu german, alaturi de simbolul zvasticii.

Numeroase misiuni de exploare survolau albul vastelor regiuni, cartografiind din aer intreaga zona. Au fost astfel descoperite intinderi masive fara gheata, lacuri cu apa calda si pesteri ascunse. Ca atare, echipe de vanatori, botanisti, zoologi, biologi marini si agicultori pornesc spre taramul inghetat pentru a strange date. In urma acestora, navele cargo protejate de submarine, transporta echipele de constructori subterani. Intreaga ruta era securizata, vasele germane U anihiland orice intrus ce parea suspect.

Secretul proiectului era primordial

In iulie 1945, submarinul german U-530 al carui comandat era Otto Wermoutt se preda autoritatilor argentiniene. Desi echipajul standard era format din 18 oameni, la bordul submarinului 54 de oameni, urmeaza sa fie chestionati. Media de varsta de 25 de ani pare neobisnuita la fel ca si stocurile imense de alimente pe care le transporta.

Avand numele de cod Baza 211 sau Noul Berlin, dovada existentei unui imperiu nazist subteran, ramane o presupunere…ca si proiectele pentru dezvoltarea unor tehnologii remarcabile…

Cu toate acestea insa, de-a lungul anilor, zvonurile ca Hitler a scapat si e in viata, tulbura si rascoleste ipotezele. Intrebat in 1945 la Conferinta de la Postdam de catre presedintele Truman daca Hitler e mort sau nu, Stalin a raspuns „nu”.

De-a lungul timpului, editia The Plain Truth, revista Bonjour, Police Gazette, La Monde gazduiesc in paginile lor articole despre ascunzatoarea lui Hitler de la Polul Sud. Alte recente documentare TV, proclama: aceasta este istoria reala…facand referire la planul de evadare a lui Hitler.

In 1943, amiralui Doenitz a declarat: Flota vasului german U este mandra ca a facut un paradis terestru, o fortareata impenetrabila pentru Fuhrer, undeva in lume.

A învata istorie inseamna a cerceta cauzele care au determinat evenimentele istorice. (Hitler)

Baza 211 a naziștilor din Antarctica

Primele expediţii germane spre Antarctica au avut loc încă din anii 1901-1903. In anii de dinaintea celui de al Doilea Război Mondial, dorința germanilor care pretindeau părți din Antarctica și doreau să aibă propria lor bază a devenit tot mai stranie.

La acel moment, dovezi ale pretenției Germaniei la Antarctica printr-o singură lovitură militară părea cea mai bună opțiune. Însuși Hitler era dornic să pună piciorul în Antarctica, iar o astfel de pretenție ar fi putut fi utilizată de propaganda Național Socialistă și mai departe fiind demonstrația unei noi Germanii superputernice. Pe de altă parte, din motive politice, trebuia evitată provocarea Aliaților. Germania nu era complet pregătită, la acel moment, pentru un viitor război.

De fapt, s-a dezvoltat ideea unei expediții semicivile în cooperare cu compania aeriană națională germană Lufthansa. Comanda pentru aceasta a fost acordată căpitanului care avea experiență polară, Alfred Ritscher, care a mai condus expediții la Polul Nord și a dovedit curaj și îndemânare în condiții critice.

Nava a părăsit portul Hamburg în 17 decembrie 1938, îndreptându-se spre Antarctica pe o rută precisă și determinată și a atins gheața la 19 ianuarie 1939. În următoarele săptămâni, în 15 zboruri ale avioanelor Passat și Boreas s-au acoperit cam 600000 km pătrați și s-au făcut mai mult de 1000 de fotografii ale zonei.

Aproape o cincime din întreaga Antarctică era scanată astfel, demonstrându-se pentru prima dată și simultan pretenția că este teritoriu german. Pentru a întări această pretenție și în afară, cele două avioane au aruncat câteva mii de steaguri, poli metalici speciali cu însemnul zvastica. Întregul teritoriu era redenumit NEUSCHWABENLAND.

Germanii au descoperit vaste regiuni care erau în mod surprinzător zone fără gheață, cât și lacuri cu apă caldă și intrări în peșteri.
O uriașă peșteră de gheață într-un ghețar a fost descoperită având o dimensiune de 30 de mile lângă un lac geotermal cu apă fierbinte dedesubt.

Au fost trimise diverse echipe științifice în zonă, inclusiv vânători de blănuri, colecționari și zoologi, specialiști de uzină, micologi, biologi marini, ornitologi. Numeroase divizii ale guvernului german au fost implicate în proiectul strict secret. După ce au fost strânse toate datele, echipe de construcții subterane veneau în nave cargo, nave militare de transport și submarine.

Navele cargo venind din Africa de Sud erau protejate de un submarin killer-gazdă și nave militare. Aceasta ar explica eforturile naziste intense în nordul și sudul Africii.

Orice navă care doar se apropia de rutele de transport din Africa de Sud în Antarctica erau distruse de vasele germane U pentru a proteja secretul.
Începând cu 1938 naziştii au început să trimită numeroase expediţii spre regiunea Queen Maud din Antarctica. Majoritatea acestor numeroase si constante expediţii porneau din Africa de Sud. Au fost cartografiaţi peste 370.000 km pătraţi din continentul îngheţat, germanii descoperind vaste regiuni care nu erau acoperite de gheată, lacuri cu apa calda si numeroase peşteri.

Diferite echipe ştiinţifice au fost trimise in aceste zone : botanişti, agricultori, zoologi, biologi marini etc, in aceasta misiune secreta fiind implicate multe divizii din guvernul nazist. Toate aceste expediţii au culminant prin revendicare de către Germania a acestor teritorii.
Numele ales pentru aceasta colonie a fost Neuschwabenland sau New Swabia si a fost delimitata prin aruncarea din avioane a sute de ţăruşi având ataşaţi de ei steagul cu svastică.

După ce au fost aduse bunurile, au început să vină VIP-urile și oamenii de știință cu un complement al ULTRA, o echipă SS nazistă foarte specializată. Proiectele de construcție și proiectele secrete din Antarctica au conţinut de-a lungul războiului.

Chiar înainte de finalul războiului, două nave U de aprovizionare germane au fost lansate dintr-un port de la Mare Baltică. S-a relatat că ar fi luat cu ele membrii ai cercetării disc-antigravitație și echipe de dezvoltare, iar în final cele mai importante componente ale discului zburător.
Aceasta includea note și desene pentru ultima farfurie sau proiecte disc aerian și proiecte pentru giganticele complexe subterane și provizii pentru remarcabilele fabrici subterane din Munții Harz.

Submarinele U au atins noul tărâm Neuschwabenland, unde le-au fost descărcate încărcătura secretă. La data de 10 iulie 1945, la mai mult de două luni de la terminarea războiului, submarinul german U-530 a capitulat autorităților argentiniene. Comandantul era Otto Wermoutt.

Submarinul avea un echipaj de 54 de oameni, iar încărcătura avea stocuri foarte mari de alimente. Echipajul era neobișnuit de tânăr, iar când au fost chestionați au pretins că nu au rude. Germania a depus un mare efort în dezvoltarea secretă a armelor pentru a-și apăra noul imperiu subteran, care fără îndoială, era construit cu ajutorul unui mare număr de sclavi de consum transportați din lagărele de concentrare.
Orașul bază principal al Antarcticii a devenit cunoscut ca Noul Berlin sau cu numele de cod Base 211.

În 1946, baza secretă din Antarctica, Noul Berlin, începea să-și facă cunoscută prezența în spațiul aerian al SUA și URSS.
Aceste incursiuni erau făcute cu farfurii zburătoare de înaltă tehnologie. În 1947, amiralul Richard Byrd a codus 4000 de trupe militare din Marea Britanie, Australia, SUA pentru a invada Antarctica. Operațiunea s-a numit Highjump.

La 14 decembrie 1944 (cu sase luni inainte de terminarea razboiului) importantul cotidian american, “New York Times”, publica pentru prima oara, dupa primele observatii din lume ale “farfuriilor zburatoare”, un articol surprinzator: “Farfuriile zburatoare sunt arme secrete.

O noua arma germana si-a facut aparitia pe frontul occidental. Pilotii U.S. Air Force raporteaza ca sfere de argint survoleaza Germania, uneori izolate, uneori in formatie. Unele par total transparente.”

Ce s-a petrecut cu adevarat dupa razboi si de unde veneau aceste masinarii misterioase? In anul 1936, prevazand un al doilea conflict armat mondial inevitabil, Germania nazista s-a pregatit pentru asta metodic. Intre alte pregatiri era indispensabil de a prevedea o logistica performanta pentru razboiul maritim.

Nazistii au incheiat acorduri secrete cu “aliatii Marelui Reich” si cu prieteni potentiali in anumite tari din America de Sud pentru a revitaliza parcul navelor de razboi. Aveau nevoie de o baza secreta, solida si inatacabila pentru submarinele din Kriegsmarine.
In acest moment intra in scena, in aplauzele noastre, istoricii revizionişti, jurnaliştii de investigaţie si amiralul din marina SUA, Richard E. Byrd.

Astfel, după ce toate aceste date au fost strânse, in New Swabia au început să ajung echipe de construcţii care au construit baze militare subterane, porturi pentru submarine, toate bine camuflate. Noua baza-oraş este numita New Berlin sau Base 211. In vasele militare, civile si submarine au fost aduse materiale de construcţii, provizii si armament.

Chiar înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial doua submarine, U-530 si U-977, au dus in aceste baze oamenii de ştiinţa care se ocupau cu studiul si dezvoltarea discurilor anti-gravitaţionale precum si ultimele componente ale acestora ( multe din aceste componente au fost transportate aici in timpul războiului ) si alte numeroase schiţe si proiecte ale farfuriilor zburătoare proiectate in Germania.

Cele doua submarine au fost capturate, la întoarcere, pe coastele Argentinei iar echipajele supuse interogatoriilor de către marina SUA. In urma acestor interogatorii s-a luat decizia de a trimite o armada navala in Antarctica, o forţa se invazie, sub comanda lui Richard E. Byrd.

Operaţiune militara, cunoscuta sub numele de Highjump, a avut loc intre 1946 si 1947 si era compusa din peste 40 nave de război, un purtător de avioane, USS Philippine, submarine si 4700 de soldaţi.
In 5 martie 1947, in ziarul chilian El Mercurio apare un interviu cu Richard E. Byrd, realizat de Lee van Atta, in care amiralul face câteva afirmaţii şocante.

El afirma ca ” este imperativ ca SUA să iniţieze imediat măsuri de apărare împotriva unor regiuni ostile deoarece in cazul unui război, SUA poate fi atacata de obiecte zburătoare care pot călători de la pol la pol cu viteze incredibile”.

El a continuat să susţină aceste afirmaţii dar, mai târziu, i-a fost interzis sa mai tina conferinţe de presa si a fost internat într-un ospiciu.
Totuşi, in 1955 a fost pus să conducă operaţiunea Deepfreeze de explorare a Antarctici iar la scurt timp după acea, in 1957, a murit…

Proiectarea, construirea si testarea unor aparate de zbor experimentale sub forma de discuri de către nazişti, nu pare a fi o afirmaţie hazardata, luând in in calcul progresul tehnic german de la sfârşitul războiului ( amintesc aici doar de avioanele cu reacţie Messerschmitt Me 262 si primele rachete balistice V1, V2 ).

In ultimul timp ies la suprafaţa noi informaţii si documente despre aceste aparate de zbor, informaţii care sunt preluate si difuzate de canale media credibile: Discovery si History Channel.

Au fost descoperite numeroase schiţe ale acestor “farfurii zburătoare” după război, iar piloţii aliaţi raportau constant întâlniri deasupra Germaniei cu celebrele “Foo Fighters”.

Întreg programul spaţial american ( incluzând zborul spre Luna cu Saturn V ) a fost conceput si realizat pe baza studiilor in domeniul rachetelor ale lui Wernher Von Braun ( nazistul “bun” si fost ofiţer SS ), racolat de americani la sfârşitul războiului împreuna cu echipa sa de oameni de ştiinţa de la Peenemünde.

De asemenea avioanele cu reacţie americane si sovietice care se întâlneau pe cerul peninsulei Coreene in timpul războiului din anii 1950, erau aproape identice, ele fiind realizate după aceleaşi schiţe ale unui viitor avion cu reacţie nazist, furate din Germania atât de către sovietici cat si de americani.

De aici teoriile conspiratiei o iau razna: Hitler a fugit in Antarctica, acolo naziştii sunt bun prieteni cu reptilienii, care sunt extratereştrii, iar pamantul este gol in interior ( hollow earth ) si plin de arieni.
Ar mai fi multe de conspirat dar am obosit.
Daca vreti să citiţi mai multe, apelaţi cu încredere la Google, este cel mai bun prieten al vostru. Începeţi cu Thule Society si energia Vril .

Războiul secret britanic din Antarctica

În descrierile oficiale privind operaţiile militare aliate în Antarctica, se vorbeşte foarte puţin despre Marea Britanie.
Totuşi, documentele atestă că ea a încercat, în 1945, un asalt final împotriva Germaniei naziste pe acest continent. Se ştie că germanii au construit acolo, din 1938, o bază secretă unde s-au refugiat fugarii după căderea celui de-al Treilea Reich.

Această bază de la Neuschwabendland a fost în întregime distrusă de armata britanică. Astfel se luminează misterul celor 40 de submarine germane dispărute la sfârşitul războiului şi se relansează mitul nazist al Antarcticii.

Ultimul martor

Astăzi aproape toţi cei care au servit în timpul campaniei de la Neuschwabendland ne-au părăsit. Dar ultimul martor a făcut mărturisiri, pe parcursul a zece ani în timpul a doar două întrevederi. Ele sunt esenţiale.
Când ne-au anunţat victoria în Europa, unitatea mea se afla în repaus într-o grotă din fosta Iuglosavie.

Eram mulţumit că acest război s-a terminat, dar cu luptele care continuau în Pacific şi tensiunile care creşteau în Palestina, ştiam bine că războiul nostru putea continua.

Graţie cerului, am fost iertat de a participa la războiul contra Japoniei, dar am fost trimis în Palestina unde afluxul de evrei, coroborat cu o ascensiune a terorismului sionist, îi neliniştea nu doar pe palestinieni, ci şi forţele britanice însărcinate de a zăgăzui acest aflux şi de a reprima insurecţiile.

M-au avertizat că şederea mea în Palestina putea să dureze nedeterminat.
Am văzut murind mulţi dintre camarazii mei soldaţi. Din fericire, am primit la începutul lui octombrie 1945 ordinul de a mă prezenta la ofiţerul meu superior, căci fusesem ales pentru o misiune secretă la Gibraltar (niciunul dintre superiorii mei nu cunoştea natura acestei misiuni).
Neprimind nicio altă explicaţie, speram că voi fi redat curând vieţii civile. M-am înşelat profund! Mi-am petrecut încă un Crăciun pe picior de război.

Razboiul secret britanic din Antarctica
Odată ajuns la Gibraltar, un maior m-a luat de-o parte şi m-a informat că voi fi mutat în coloniile insulelor Falkland pentru instrucţii complementare şi că mai mulţi alţi soldaţi din alte corpuri de elită britanice vor veni să ni se alăture.

Misterul s-a accentuat când am fost trimişi toţi cu un avion în Falkland şi ni s-a cerut o tăcere completă. Am primit ordin chiar de a nu specula asupra motivului pentru care fusesem aleşi şi asupra locului unde ne vom duce.

Atingând insulele Falkland dezolante şi severe, am fost prezentaţi ofiţerului care comanda expediţia şi unui norvegian care servise în rezistenţa norvegiană, un expert în luptele în timpul iernii care ne va antrena pentru o misiune de care nu aveau nici cea mai mică idee.

Astăzi, se ştie că Falkland, considerat ca secretul cel mai bine păstrat al Armatei britanice, promit câţiva ani, dificili celor care sunt mutaţi aici, dar în anii ‘40, nimeni nu le cunoştea şi cu atât mai puţin soldaţi ca mine.
Timp de o lună, am fost supuşi unui antrenament intens în lupta pe timp rece. Plonjarea în Atlanticul rece, înfruntarea elementelor într-un cort în Georgia de Sud ni se părea ceva cu atât mai nebunesc cu cât nu ştiam de ce suntem acolo !

În acest timp, după pregătirea noastră, un maior şi un om de ştiinţă ne-au explicat în fine natura misiunii noastre, şi acolo, am realizat cu toţii că avem puţine şanse de a scăpa vii, mai ales dacă ceea ce presupuneam era exact.

Ni s-a explicat că va trebui să examinăm activităţi anormale în împrejurimile munţilor Muhlig – Hoffmann plecând de la baza britanică din Maudheim. Atarctica, din ceea ce mi s-a spus, era războiul secret alMarii Britanii.

Ne-au informat apoi despre activităţile britanice la Polul Sud în timpul războiului. Eram acolo, aşezaţi, intrigaţi de ceea ce ni s-a divulgat; niciunul dintre noi nu auzise ceva la fel de fascinant şi nici ceva aşa de înspăimântător.

Puţini oameni cunoşteau că naziştii veniseră în Antarctica în 1938 şi 1939, şi mai rar erau cei care cunoşteau de faptul că Marea Britanie a început, în semn de reacţie, de a stabili baze secrete în jurul Antarcticii.
Cea pe care trebuia să o vizităm, Maudheim, era cea mai importantă şi cea mai clandestină din toate bazele antarctice. Într-adevar, nu era decât la 300 km de locul presupus al bazei naziste.

Un număr imposibil de estimat de submarine germane lipseau şi nu erau semnalate; dar, cel mai rău, unii dintre cei care le făcuseră verificarea lunară după sfârşitul războiului alimentau încă speculaţiile.

Armata britanică capturase trei dintre cele mai mari nume ale partidului nazist – Hess, Himmler şi Doenitz – şi în momentul capturii, Marea Britanie a obţinut informaţii pe care le-a împărţit cu Rusia sau S.U.A.
Pe baza acestor informaţii a acţionat, singură. Marea Britanie era convinsă că germanii au construit o bază secretă şi că scoseseră din Europa, ca prin magie, numeroşi nazişti cărora li s-a pierdut urma.

Oameni polari, tunel şi nazişti

Ne aşteptau revelaţii în cascadă. Vara precedentă, ni s-a spus, oamenii de ştiinţă şi comandouri de origine au găsit un vechi tunel. Militarii trimişi la faţa locului au intrat în el, însă numai doi dintre ei au revenit la baza lor înainte ca iarna australă să se fi instalat.

Imediat, cei doi supravieţuitori au făcut prin radio declaraţii absurde vizavi de oameni polari, de vechi tuneluri şi de nazişti.
Contactul radio a fost în fine pierdut în iulie 1945, după un mesaj de foarte bun augur pentru noi: oamenii polari au fost găsiţi!

După ce ni s-a pus să ascultăm această înregistrare, maiorul care trebuia să comande expediţia a încercat să ne încurajeze: Ne vom duce la baza de la Maudheim, vom găsi tunelul, vom elucida enigma oamenilor polari şi a naziştilor şi vom face totul pentru a distruge această ameninţare.

Din fericire, răspunsurile la întrebările noastre, atât de numeroase, au fost oneste şi directe. Ni s-a spus că Marea Britanie încerca să ia viteză faţă de americani şi sovietici care pregăteau propriile lor expediţii.
Ea nu dorea să rişte ca S.U.A. sau Uniunea Sovietică să descopere baza germană şi să pună mâna pe tehnologiile naziste. Aceste două ţări aveau deja un avans tehnologic faţă de Marea Britanie graţie oamenilor de ştiinţă şi echipamentelor recuperate de la nazişti.

Între altele, considerând Antarctica ca stat sub jurisdicţia Imperiului britanic, ea aştepta să fie prima şi ultima care să eradicheze prezenţa nazistă pe solul său, refuzând astfel S.U.A. şi Uniunii Sovietice gloria de a fi dat ultima luptă a celui de-al Doilea Război Mondial.
Ne-am dus în avion până la punctul prevăzut pentru aterizare, situat la 30 km de baza de la Maudheim.

Pluguri de zăpadă aşteptau sosirea noastră.
Începând din acest moment, am fost pe picior de război.
Trebuia să reparăm radioul în tăcere totală. Eram singuri, fără a avea nicio şansă de retragere dacă cele mai rele temeri ale noastre se confirmau. Ne-am apropiat de bază, însă ea ne-a apărut imediat lipsită de viaţă, un oraş fantomă.

Asta a trezit rapid neîncrederea noastră, dar, ca în toate campaniile precedente, aveam o misiune de îndeplinit şi temerile noastre nu trebuiau să ne paralizeze judecata.

Primele victime ale expediţiei

Cum ne-am dispersat în jurul bazei, un fir a declanşat o alarmă şi o sirenă a sunat, rupând tăcerea şi făcându-ne să tremurăm. O voce, imposibil de localizat, ne-a strigat să ne indentificăm.
Ne-am ridicat armele, maiorul ne-a prezentat şi vocea a putut fi localizată. Aparţinea unui supravieţuitor izolat şi ceea ce ne-a revelat nu a făcut decât să ne neliniştească şi să ne facă să regretăm că nu suntem mai numeroşi.

El ne-a explicat că, în buncărul numărul 1, se găsea celălat supravieţuitor al expediţiei în tunel, în compania unuia din misterioşii oameni polari de care auzisem vorbindu-se în înregistrarea radio.
În pofida obiecţiilor supravieţuitorului, a fost dat ordinul de a se deschide buncărul. El a încercat de a se opune cu o teamă panicată care ne-a cuprins instantaneu: niciunul dintre noi nu a vrut să fie primul care să intre în buncăr.

Din fericire pentru mine, nu am fost ales. Această onoare i-a revenit celui mai tânăr membru al unităţii noastre desemnat să ne deschidă calea. A intrat, ezitând puţin, ciocnindu-se de uşă. Odată în interior, asupra bazei s-a aşternut tăcerea, urmată de două focuri de armă.

Uşa s-a deschis şi omul polar a scăpat alergând. Am început cu toţii să alergăm şi ne-a lăsat timpul să tragem câteva focuri de armă, de formă.
Atunci am pătruns în buncăr unde zăceau două cadavre: camaradul nostru, cu gâtul străpuns, şi, mai atroce, supravieţuitorul, ciopârţit până la os.

Am fost invadaţi de furie şi de întrebări după ce am văzut murind un membru al unităţii noastre doar la câteva ore după aterizarea noastră şi ascultam anxioşi răspunsurile ultimului supravieţuitor la întrebările maiorului.
El l-a întrebat mai întâi ce i s-ar fi putut întâmpla celuilalt supravieţuitor şi cum căzuse în capcană în buncăr cu acest om polar.
Dar bărbatul a preferat să înceapă cu începutul, adică momentul în care ei au descoperit tunelul. Oamenii de ştiinţă care ne însoţeau au luat note.

O imensă bază subterană

Am aflat că regiunea unde se găsea tunelul era una plină din acele văi uscate specifice Antarcticii, ceea ce explica uşurinta cu care britanicii au putut-o găsi.
Cei treizeci de membri de la baza Maudheim aveau ordinul de a descoperi unde ducea tunelul.

Ei au parcurs tunelul câţiva kilometri, şi în sfârşit, au ajuns la o vastă cavernă subterană anormal de caldă; unii, printre care oameni de ştiinţă s-au gândit că ea putea fi încălzită prin geotermie.
Imensa grotă comporta lacuri subterane, dar, mult mai misterios, ele erau luminate artificial.

În faţa imensei grote, expediţia s-a împărţit pentru a o explora mai bine. Atunci au descoperit enorma bază construită de nazişti, cu cheiuri pentru submarine, din care unul dintre ele, se pare, a putut fi identificat.
Dar cu cât mai mult avansau britanicii, cu atât mai mult spectacolul era straniu. Supravieţuitorul a vorbit în special de hangare pentru avioane stranii şi multiple excavaţii.

În acest timp, prezenţa lor nu a trecut neobservată şi cei doi supravieţuitori de la baza Maudheim şi-au văzut camarazii capturaţi şi executaţi unul după altul. După ce au fost martori la şase execuţii, au fugit prin tunel, dar prea târziu: oamenii polari au sosit!, a urlat apoi supravieţuitorul.

Planul a funcţionat, însă în detrimentul vieţii lui şi al radioului, căci bravul buncăr numărul unu deţinea singurul post de radio fără fir operaţional care a fost distrus în luptă.
Al doilea supravieţuitor nu mai avea altă alegere decât să se aşeze, să aştepte şi să încerce de a nu deveni complet nebun.

O sursă de energie necunoscută

Fără explicaţii satisfăcătoare, bărbatul ne-a vorbit apoi de oamenii polari ca fiind produse ale ştiinţei naziste. În acelaşi mod, a încercat să ne explice felul în care naziştii îşi furnizau energia: aceasta provenea, după el, din activitatea vulcanică care, traversând vaporii, le permitea de a produce electricitate.

Dar se părea că naziştii dispuneau de o sursă de energie necunoscută, căci supravieţuitorul a declarat: După ceea ce am fost martor, cantitatea de energie primită este superioară a ceea ce ar putea-o produce, după părerea mea, vaporii.

Oamenii de ştiinţă ai expediţiei au respins majoritatea informaţiilor date de supravieţuitor, reproşându-i chiar lipsa sa de cultură ştiinţifică şi obiectându-i că aceste date nu puteau în niciun caz fi adevărate.Maiorul, dorea să ştie mai mult: să ştie dinainte despre duşmanul pe care îl aveam de împrumutat şi despre ceea ce putea face omul polar care scăpase.

Răspunsul nu a fost liniştitor pentru noi şi i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să spună că supravieţuitorul era bun de închis. Nu există cuvinte pentru a exprima ceea ce resimţeam aşteptând răspunsul: Va aştepta, ne va pândi întrebându-se ce vom face.

Aşteptând asta, maiorul a ordonat să facem de gardă în timp ce el şi oamenii de ştiinţă vor discuta, în particular, despre continuarea misiunii.
A doua zi dimineaţa, ne-a ordonat de a inspecta tunelul şi în timpul celor 48 de ore care au urmat, am progresat regulat către valea uscată, locul presupus al vechiului tunel.

Sosind în valea uscată, am fost cu toţii uimiţi, căci ni se spusese că Antarctica era total înconjurată de gheţuri şi totuşi, eram într-un peisaj care amintea de Sahara.

Aveam interdicţia de a ne apropia de tunel înainte ca câmpul bazei provizorii să nu fi fost realizat. În timp ce oamenii construiau baza, oamenii de ştiinţă şi maiorul au inspectat tunelul.

După câteva ore, au revenit la bază pentru a ne spune că vazuseră şi noul plan de acţiune. Tunelul nu era vechi, după oamenii de ştiinţă. Şi maiorul a adăugat că zidurile din granit păreau neterminate. Am putut să constatăm noi – înşişi a doua zi, după o noapte liniştită.

Chiar înainte de a ajunge la gărzile noastre, ni s-a confirmat că era vorba de a urma tunelul până la capăt, până la Fuhrer, la nevoie.
Este dificil de a dormi în Antarctica în timpul lunilor de vară, din cauza luminii zilei care străluceşte perpetuu. Dar în acea noapte, somnul a fost şi mai lung…

Autopsia unui om polar

Şi în acea noapte, omul polar a venit, efectiv. Dar de data asta, nu au fost victime printre noi: omul polar a căzut sub gloanţele noastre. Oamenii de ştiinţă, după ce au examinat cadavrul, au declarat că omul polar era un om, desigur mai păros şi mai înarmat contra frigului. După o autopsie rapidă, corpul a fost pus într-un sac în scopul de a fi conservat până la un viitor examen mai minuţios.

A doua zi dimineaţă, două persoane au rămas la intrarea în tunel, cu cadavrul, plugurile, echipamentul şi, cel mai important, radioul. În capul expediţiei, maiorul era însoţit de norvegian şi de oamenii de ştiinţă.
Supravieţuitorul, de asemenea, era indispensabil succesului misiunii. Cu toţii doream să ne alăturăm lor. Am fost ales împreună cu alţi patru dintre expediţiile cele mai pasionante, şi poate cele mai importante, din istoria umanităţii.

Deşi rolul lor a fost la fel de esenţial pentru succesul misiunii cei doi camarazi care au rămas la intrare în tunel erau decepţionaţi.
Pregătindu-ne toţi nouă la intrarea în tunel, ne-am asigurat că am adus suficiente muniţii şi explozive pentru a face faţă unei confruntări şi poate de a distruge baza în integralitatea sa, căci aceasta era misiunea noastră: nu de a salva, ci de a distruge.

Am mers mult timp în obscuritate şi, după patru ore, am început să zărim lumină în depărtare, la aproximativ o oră de mers, o ora interminabilă, cu capul plin de întrebări.

În fine, am ajuns în vasta cameră luminată artificial. Ne-am îndreptat imediat spre locul de unde supravieţuitorii fuseseră martorii execuţiilor. Observând de sus galeriile camerei, am fost uimiţi de numărul de muncitori care lucrau ici şi colo, ca furnicile.
Dar ceea ce era cel mai impresionant, era enormitatea construcţiilor în curs. Totul părea să indice că naziştii erau în Antarctica de mult timp.

Oamenii de ştiinţă notau tot ceea ce puteau, desenau diagrame, luau eşantioane de rocă şi fotografii. Maiorul, la rândul său, se interesa de modalitatea de a distruge minele. Ele trebuiau să fie plasate în jurul acoperişului cavernei. De asemenea erau prevăzute alte ţinte, ca de exemplu generatorul şi cuvele de benzină cât şi, dacă era posibil, depozitele de muniţii.

Doar trei supravieţuitori

Toată ziua, am pus mine şi am făcut fotografii ale acestei tehnologii foarte avansate; am luat de asemenea un ostatic, un om polar. Odată ce au fost puse minele şi probele substanţiale ale existenţei bazei au fost adunate, ne-am îndreptat spre tunel.

Atunci am fost descoperiţi şi urmăriţi de oamenii polari şi de nazişti. Atingând tunelul, am plasat un obstacol pe drum spre a ne încetini duşmanii destul de mult timp pentru ca minele să explodeze.

Unele mine au fost plasate la intrarea în tunel şi când am auzit exploziile, am sperat că urmăritorii noştrii le atinseseră. Nu era nimic.
Minele au blocat tunelul, dar naziştii şi oamenii polari ne-au urmărit. Doar trei dintre noi au scăpat: norvegianul, un om de ştiinţă şi eu – însumi.

Când am atins valea uscată, au fost puse suficiente mine pentru a închide tunelul pentru totdeauna. În mod curios, au rămas foarte puţine probe ale misiunii. Fie că ele au fost pierdute accidental, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluziile lor şi misiunea a fost îndeplinită.
Tabăra a fost demontată şi ne-am întors la baza de la Maudheim de unde ne-au evacuat. Ne-au transportat cu avionul până la coloniile din insulele Falkland.

Atingând Georgia de Sud ni s-a distribuit directiva prin care ni se interzicea de a dezvălui ceea ce am văzut, auzit şi întâlnit. Tunelul a fost explicat ca nefiind altceva decât un accident natural, o eroziuneglacială. Oamenii polari nu erau altceva decâtsoldaţi neglijenţi deveniţi nebuni.

Prezenţa germanilor nu a fost niciodată menţionată în raport şi orice idee de a face publică misiunea a fost respinsă cu fermitate. Misiunea nu va fi făcută niciodată oficial, deşi unele elemente din aceasta au făcut deja obiectul fugii către ruşi şi americani.

Astfel ultimul meu Crăciun din al Doilea Război Mondial s-a petrecut pe continentul Antarctica în 1945, luptându-mă cu aceiaşi nazişti cu care m-am luptat în toate zilele de Crăciun după 1940. Cel mai rău, este faptul că expediţia nu a primit nicio recunoaştere, iar supravieţuitorii niciun fel de onoruri.

Din contră, supravieţuitorii britanici au fost demobilizaţi, raportul oamenilor de ştiinţă a dispărut. Această misiune nu a figurat niciodată în cărţile de istorie, în timp ce în ele se găseşte misiunea din 1950, condusă de o expediţie conjugată de britanici, suedezi şi norvegieni, şi care a durat până în ianuarie 1952. Ea avea drept scop de a verifica şi de a ancheta asupra anumitor descoperiri ale expediţiilor naziste din 1938 – 1939 în Neu Schwabenland.

La cinci ani după misiunea noastră, Maudheim şi Neu Schwabenland au fost revizitate, şi această expediţie avea de-a face cu compania Neuschwabenland, dar, mai important, cu ceea ce am distrus noi. În timpul anilor care s-au scurs între cele două misiuni, Royal Air Force nu a încetat de a survola Neu Schwabenland.

Motivul oficial invocat de RAF pentru aceste zboruri intense era căutarea de locuri propice pentru a stabili locuri pentru bază. Totuşi, nu putem să nu ne punem întrebări.

Baze OZN subterane naziste în peşterile de gheaţă de la Poli

Primele manifestări ale interesului şi cercetărilor Germaniei în Antarctica sau regiunea polară sudică au început în 1873, când Sir Edward Dallman, în numele nou-fondatei Societăţi Germane de Cercetări Polare, a descoperit noi rute către Antarctica cu ajutorul vaporului său Gronland. Explorând regiunile polare, germanii au dat dovadă de un spirit inovativ pentru că Gronland a fost primul vapor cu aburi care a ajuns pe ţărmurile Antarcticii. În următorii 60 de ani au mai avut loc încă două expediţii, duse la capăt în 1910 de Wilhem Filchner, cu vaporul său Deutschland, şi în 1925 de vaporul construit special pentru expediţii polare numit Meteor, sub comanda dr. Albert Merz. În anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial, germanii au pretins părţi din Antarctica pe măsură ce dorinţa lor de a avea baze în acea regiune creştea. În acele vremuri, pretinderea teritoriilor antarctice făcută pe motive militare părea cea mai bună opţiune. Hitler însuşi era nerăbdător să pună piciorul în Antarctica, pentru că astfel de pretenţii puteau fi utilizate în propaganda naţional-socialistă în scopul de a demonstra „superputerea” Germaniei. Pe de altă parte, din motive politice, trebuia să fie evitată Alianţa. Germania nu era în întregime pregătită pentru război în acele momente. De fapt, Lufthansa a pus la punct ideea unei expediţii semicivile împreună cu personalul companiei sale aeriene. Comanda acestei acţiuni a fost încredinţată căpitanului Alfred Ritscher, un experimentat explorator polar, care condusese deja câteva expediţii la Polul Nord, dovedind curaj, dar şi aptitudini deosebite în situaţii critice.

Avionul selectat în scopul acesta a fost MS SCHABENLAND, un cargou german pus în funcţiune încă din 1934 pentru transportul poştei peste Atlantic. MS SCHABELAND a părăsit Portul Hamburg în 17 decembrie 1938, îndreptându-se spre Antarctica pe o rută precisă, planificată, şi a ancorat pe gheaţă în 1 ianuarie 1939. În următoarele săptămâni, avioanele PASAT şi BOREAS au executat 15 zboruri, acoperind o suprafaţă de 600.000 de kilometri pătraţi şi au făcut mai mult de 11.000 de fotografii ale zonei. Aproape jumătate din întreaga regiune antarctică a fost „scanată” în felul acesta, realizându-se astfel, pentru prima dată, documente ale pretinselor teritorii germane. Pentru a duce înapoi în bătrâna Europă aceste dovezi, două avioane au lansat câteva sute de drapele special făcute pentru Pol, având însemnele expediţiei împreună cu svastica. Întregul teritoriu a fost numit Neueschwabenland.

În 1938, cu mult timp înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, naziştii au continuat să facă numeroase expediţii în regiunea Queen Maud din Antarctica. Un continuu val de expediţii a început să plece din Africa de Sud. Peste 230.000 de mile pătrate ale continentului îngheţat au fost cartografiate din aer şi germanii au descoperit vaste regiuni care, în mod surprinzător, nu aveau gheaţă, ba, mai mult, aveau lacuri cu apă caldă. A fost descoperită o cavernă din interiorul unui gheţar ce se întindea pe 30 de mile până la un lac geotermal cu apă fierbinte. Diverse echipe de oameni de ştiinţă au fost aduse în zonă, ele incluzând vânători, zoologi, botanişti, micologişti, biologi marini, ornitologi şi mulţi alţii. Numeroase departamente ale Guvernului german au dezvoltat programe „Top Secret”.

După ce toate datele au fost adunate, s-au trimis în zonă echipe de constructori subterani. Acestea au ajuns acolo la bordul marilor vapoare transportatoare atât civile, cât şi militare şi mai ales la bordul submarinelor. Transportatoarele ce plecau din porturile Africii de Sud erau protejate de o flotilă de submarine ucigaşe şi vapoare militare. Aceasta poate să fie explicaţia intensei activităţi naziste desfăşurate în Africa de nord şi de sud. Fiecare vapor care se apropia de rutele germane dintre Africa de Sud şi Antarctica erau distruse de submarinele germane pentru a proteja „Secretul”. După ce toate materialele au fost duse în zona Antarcticii, oameni de ştiinţă VIP au început să apară însoţiţi de o echipă „SS” extrem de specializată şi antrenată. Construcţia şi proiectele secrete din Antarctica au continuat de-a lungul întregului război. Chiar înainte de terminarea acestuia, două divizii germane de U-Boats, U-530 şi U-977, au fost lansate dintr-un port aflat la Marea Baltică. Se spune că acestea aveau la bord membri ai echipelor de cercetare din domeniul discurilor antigravitaţie şi al celor mai avansate descoperiri din această zonă făcute de germani.

Fabrici subterane

Fabrică subterană din Munții Harz

Ei luaseră schiţe şi documente ale celor mai de vârf designuri pentru discurile zburătoare şi mai ales cele ale unor gigantice complexuri subterane ce fuseseră realizate în fabricile subterane de la Nord Hausen din Munţii Harz. Cele două U-boats-uri au ajuns în noile teritorii ale Neueschwabenland, unde a fost descărcată „încărcătura” lor secretă. În 10 iulie 1945, cu mai mult de două luni după sfârşitul războiului, submarinul german U-S30 s-a predat autorităţilor argentiniene. Comandantul lui era Otto Vermoutt. Submarinul avea o echipă formată din 54 de oameni (o echipă normală a unui submarin cuprinde doar 18 oameni) şi o încărcătură ce consta în 540 de containere pline cu ţigări şi o neobişnuit de mare cantitate de mâncare. Comandantul avea 25 de ani, ofiţerul secund 22 de ani, iar media de vârstă a întregii echipe era de 25 ani, excepţie făcând un singur om, care avea 32 de ani. Aceasta era o ciudat de tânără echipă, iar când au fost interogaţi, ei au mărturisit că nu aveau nici o rudă apropiată. Echipa acestui U-boat a fost interogată de agenţi ai serviciilor secrete americane ce bănuiau existenţa unei baze antarctice. Orice au încercat să spună soldaţii nazişti, americanii nu au fost convinşi.

Cei din Antarctica căzuseră în disperare după sfârşitul războiului şi ştiau că era inevitabilă o confruntare. S-a depus un foarte mare efort în dezvoltarea proiectelor de arme secrete ce urmau să apere noul lor imperiu, care, fără îndoială, fusese construit cu ajutorul a nenumăraţi sclavi luaţi din lagărele de concentrare ale Europei. Cel mai mare oraş-bază militară din Antarctica a devenit cunoscut sub numele de Noul Berlin sau sub numele de cod „Baza 211”.

Hitler: Viu sau mort?
Odată cu începutul anilor ’50 au început să apară zvonuri în presa internaţională cum că Hitler reuşise să scape şi să ajungă într-o bază nazistă secretă situată la Polul Sud. În 1952, Dwight D. Eisenhower spunea: „N-am reuşit să punem mâna nici pe cea mai mică dovadă a morţii lui Hitler. Mulţi oameni cred că Hitler a reuşit să scape din Berlin”. Când preşedintele Truman l-a întrebat, în cadrul conferinţei de la Postam în 1945, pe Stalin dacă „Hitler a murit sau nu”, acesta din urmă a răspuns direct: „Nu!”. Ofiţerul suprem al lui Stalin, mareşalul Zhukov, ale cărui trupe au fost cele care ocupaseră Berlinul, a mărturisit în urma unei investigaţii amănunţite, în 1945: „Nu am găsit nici un cadavru care să fie al lui Hitler”.

Şeful american al completului de judecată de la Nurenberg, Thomas J. Dodd, spunea: „Nimeni nu poate să spună că Hitler a murit”. Gen.-mr. Floyd Parks, care a fost comandantul general al zonei americane în Berlin, a declarat public că era prezent atunci când mareşalul Zhukov a descris intrarea trupelor sale în Berlin, spunând că era convins de faptul că Hitler reuşise să scape. Gen.-lt. Bedell Smith, şeful de personal al gen. Einsenhower în cadrul invaziei europene şi mai târziu director al CIA, a declarat public în 12 octombrie 1945: „Nici o fiinţă umană nu poate să afirme cu siguranţă că Hitler a murit”.

Colonelul W.J. Heimlich, fostul şef al serviciilor secrete americane la Berlin, a spus că era însărcinat să afle ce s-a întâmplat cu Hitler şi că după o investigaţie extrem de amănunţită a redactat raportul său în care stipula: „Nu există nici o evidenţă în afara zvonurilor care să susţină teroria sinuciderii lui Hitler”. El a mai spus, de asemenea, că „pe baza unor astfel de evidenţe nici o companie de asigurări din America nu ar ar lua în considerare vreo pretenţie în ceea ce-l priveşte pe Hitler”.

Judecătorul de la Nurenberg, Michael Mussmanno, spune în cartea sa, „Zece zile ca să mori”, că „Rusia trebuie să accepte vina de a-l fi lăsat în viaţă pe Hitler în mai 1945”. Mussmanno a mai mărturisit că i-a intervievat pe chelnerul, pe valetul, şoferul, cele două secretare şi piloţii lui Hitler şi toţi au confirmat că acesta din urmă se sinucisese. Mussmanno a mai declarat că la urma-urmei nu se putea ca toţi aceştia să fi pus la punct o aceeaşi poveste cu detalii perfecte şi fără nici o scăpare, aşa că a fost convins că personalul lui Hitler spunea adevărul despre sinuciderea acestuia.

Fostul secretar de stat Jimmy Byrnes scrie în cartea sa, „Sincer vorbind”: „Eram la conferinţa Celor Patru, de la Postdam, când Stalin s-a ridicat din scaun pentru a ciocni paharul cu mine într-un mod foarte prietenos”. L-am întrebat: „Mareşale Stalin, ce credeţi despre moartea lui Hitler?”. Stalin mi-a răspuns: „Nu este mort. A reuşit să evadeze ori în Spania, ori în Argentina”.

În septembrie 1948, un număr al revistei numite „Întregul adevăr” a publicat un articol pe prima pagină, „Hitler este viu sau mort?”, cu subtitlul: „Vă prezentăm sumarul concluziilor unei investigaţii exhaustive de-a lungul a trei ani, împreună cu motivele ce susţin părerea că Adolf Hitler este viu şi că a planificat în secret cea mai mare înşelăciune a tuturor timpurilor”. Un alt articol din noiembrie 1949 spune că „Naziştii s-au retras sub Pământ în 16 mai 1943!” şi detaliază o întâlnire ce a avut loc la rezidenţa lui Krupp von Bohlen – Halbach, preşedintele I.G. Farben, întâlnire ce planifica cel de-al Treilea Război Mondial.

Un alt articol publicat în august 1952, intitulat „Hitler nu a murit”, avea ca subtitlu următoarele: „Falsa sinucidere a lui Hitler în buncărul său din Berlin este dezvăluită acum drept cea mai mare înşelăciune a istoriei!”. Au ieşit la suprafaţă dovezi solide ce spun că Hitler nu a murit – avem aici dovada faptului că Hitler este în viaţă, conducându-i azi pe nazişti din subteran! Numărul din iunie 1952 al revistei „Întregul adevăr” stipulează: „Hitler ar putea să fie în viaţă”. Articolul spune: „Acum noi fapte doveditoare ies la lumină. Se ştie acum că, în 1940, naziştii au început să adune tractoare, avioane, sănii şi tot felul de maşini şi materiale în regiunile Polului Sud, unde, în următorii 4 ani, tehnicieni nazişti au construit pe aproape necunoscutul continent Antarctica Shangrala Fuhrerului, un nou Berchtesgaden”. Articolul mai spunea: „Ei au scobit un munte întreg, au construit un întreg nou refugiu camuflat într-o ascunzătoare montană”. Continentul descoperit recent este mai mare decât Europa, aflat la o distanţă de 5.600 mile marine de Africa, 1.900 mile marine de vârful sudic al Americii de Sud şi la 4.800 mile marine de Australia. Nu are o suprafaţă acoperită în întregime de gheaţă, ci este un continent cu câmpii, văi şi munţi ce au o înălţime de peste 15.000 de picioare. Temperatura din interior este aproape de 0 grade şi niciodată nu scade mai jos de -20… -30 de grade în timpul iernii. Cu alte cuvinte, nu este mai frig decât în Dakota de Nord sau Canada.

Revista „Bonjour”, Gazeta Poliţiei şi ziarul parizian „Le Monde” au avut toate articole despre ascunzătoarea de la Polul Sud a lui Hitler. Amiralul Doenitz stipula în 1943: „Flota de submarine germane a creat pentru Fuhrer un paradis pământesc şi o invincibilă fortăreaţă în altă parte a lumii” Cu toate că el nu a specificat unde se afla exact această locaţie, revista „Bonjour” a subliniat faptul că, în 1940, inginerii nazişti au început construcţia unor clădiri ce trebuiau să reziste la temperaturi de -60 de grade Celsius. În 1981, Donald Mekale scrie cartea „Hitler: Mitul supravieţuirii” pentru a încerca să răspundă întrebărilor legate de ceea ce se întâmplase cu Hitler. Introducerea acestuia spune: „În această carte, un mare istoric examinează cele mai persistente şi neelucidate mistere ale Erei Postbelice, încercând să dezvăluie direcţia în care acestea duc cercetările”.

Documentare TV recente încă mai pretind: „În sfârşit, o dată pentru totdeauna această poveste este reală!” despre ceea ce s-a întâmplat cu Hitler, cu toate că acestea nu răspund, cu adevărat, tuturor întrebărilor. O emisiune numită „Ce s-a întâmplat cu adevărat cu Adolf Hitler”, după ce a investigat numeroase poveşti, sfârşeşte prin a spune că  în ciuda Glasnostului şi noua libertate de a accesa dosarele ruseşti, paginile despre Hitler rămân în continuare cele mai clasificate documente ale sovietelor.

Numărul din 18 ianuarie 1948 al „Jurnalul ilustrat al Santiago”, Chile, spune: „În 30 aprilie 1945, Berlinul era în cădere liberă, dar aceasta s-a simţit foarte puţin la cartierul general al forţelor aeriene. La ora 04.15 PM, un avion JU-52 a aterizat, debarcând trupe SS venite direct de la Rechlm pentru apărarea Berlinului, toţi fiind tineri, neavând mai mult de 18 ani”. Ziaristul spunea: „Trăgătorul acestui avion era un inginer pe care-l cunoşteam de multă vreme şi pe care îl rugasem să mă ajute să scap de serviciul militar. S-a urcat în avion şi a părăsit Berlinul cât mai repede posibil. În timpul intervalului de alimentare cu carburant a primit deodată un ghiont în coaste de la operatorul său radio ce îi atrăgea atenţia într-o anumită direcţie. La aproape 100, 120 de metri depărtare se afla un avion ARADO 234, lângă care l-au văzut atât el, cât şi operatorul său radio pe comandantul lor suprem, Adolf Hitler, îmbrăcat într-o uniformă de camuflaj şi gesticulând puternic în faţa unor membri ai partidului care în mod evident îl însoţiseră pentru ultima oară. Timp de aproape 10 minute, cât a durat alimentarea avionului lor, cei doi oameni au fost martorii acestei scene. În jurul orei 04.30 PM, avionul lor s-a ridicat din nou în aer. Au fost foarte uimiţi să audă mai apoi, în cadrul emisiunii de ştiri de la miezul nopţii, că Hitler se sinucisese în urmă cu 7 ore şi jumătate”.

În cadrul unei emisiuni a televiziunii naţionale canadiene, numită „Aşa cum se întâmplă” din 17 septembrie 1974, la ora 07.15 PM, dr. Ryder Saguenay, profesor chirurg de la Facultatea de Stomatologie din cadrul Universităţii California, Los Angeles, a spus că Hitler a dat ordin ca un avions special să plece din Berlin cu toate fişele medicale şi stomatologice, în special cu radiografiile tuturor naziştilor din conducere, către o destinaţie necunoscută. El spunea că documentele stomatologice folosite pentru identificarea cadavrului lui Hitler au fost practic „amintirea” unui asistent stomatolog care a dispărut mai apoi, nefiind niciodată găsit.

Un editorial al ziarului „Zig-Zag” din Santiago de Chile, numărul din 16 ianuarie 1948, spune că, în 30 aprilie 1945, comandorul Peter Baumgart l-a luat pe Adolf Hitler şi soţia sa, Eva Brown, împreună cu câţiva prieteni loiali de pe Aeroportul Tempeffiof şi i-a dus la Tondern, în Danemarca. De aici, ei au luat un alt avion către Kristiansund, Norvegia, de unde s-au alăturat unui convoi de submarine. Scriitorul Michael Bar-Zohar spune în cartea sa, „Răzbunătorii”, la pagina 99: „În 1943, amiralul Doenitz a declarat: «Flota germană de submarine U-Boat este mândră pentru faptul că a reuşit să creeze un paradis pământesc, o fortăreaţă invincibilă pentru Fuhrer-ul nostru, undeva în lume», nu a spus în ce parte anume a lumii exista aceasta, dar este cât se poate de evident că era în America de Sud”.

Scriitorul german Ernst Zundel, folosind pseudonimul „Mattern Friedrich”, mărturiseşte că amiralul Doenitz a spus în 1944, în faţa unei clase de absolvenţi ai Academiei Navale din Kiel: „Marina germană încă mai are de jucat un rol măreţ în viitor. Marina germană cunoaşte toate ascunzătorile din care, la nevoie, să-l preia pe Fuhrer, locuri în care el poate în perfectă tăcere să pună la punct ultimele măsuri”.

Ziarul „France Soir” face următoarea declaraţie: „La aproape un an şi jumătate după încetarea ostilităţilor din Europa, balenierul islandez «Juliana» a fost oprit de un imens submarin german U-Boat. «Juliana» se afla în regiunea antarctică, în jurul insulelor Malvine (acum Falkland), când un submarin german a ieşit la suprafaţă şi a arborat steagul oficial de doliu german, cel roşu cu margini negre. Comandantul submarinului a abordat baleniera, urcând la bord pentru a-l ruga pe căpitanul Hecla să-i dea o parte din proviziile sale. Cererea a fost făcută cu un ton clar de comandă, în faţa căreia orice rezistenţă n-ar fi fost o mişcare înţeleaptă. Ofiţerul german vorbea o engleză corectă şi a plătit pentru provizii în dolari americani, dându-i un bonus de 10 dolari căpitanului islandez pentru fiecare membru al balenierei. În timp ce proviziile erau transportate la submarin, comandantul acestuia i-a spus căpitanului Hecla locul exact unde se afla o familie întreagă de balene. Mai târziu, «Juliana» a găsit, într-adevăr, acea familie de balene”.

Războiul secret al amiralului Byrd în Antarctica
În 1946, baza secretă din Antarctica, Noul Berlin, începea să-şi facă vizibilă prezenţa prin intermediul incursiunilor în spaţiul aerian al Statelor Unite şi al Uniunii Sovietice. Aceste incursiuni erau făcute de nazişti cu ajutorul avansatei lor tehnologii a discurilor zburătoare. Versiuni îmbunătăţite şi noi ale Kugelblitz puteau acum să zboare la viteze supersonice în orice parte a planetei. Mesajul naziştilor către vechii lor duşmani era clar: „Putem să zburăm în spaţiile voastre aeriene oricând dorim. Nimic nu ne poate opri”. În decembrie 1947, amiralul Richard R. Byrd a condus o armată de 4.000 de soldaţi din Statele Unite, Marea Britanie şi Australia în cadrul unei invazii a Antarcticii. Această operaţiune se numea Highjump (Marea săritură). Soldaţii au fost conduşi de vasul de comandă a lui Byrd, spărgătorul de gheaţă numit „Vântul nordului”, la care se alătura vasul „Pine Island”, distrugătorul „Brownsen”, avionul cargo „Marea Filipinelor”, submarinul american „Sennet”, care trebuia să asigure suportul celorlalte vase de război „Yankee” şi „Merrik”. Tot aici mai erau Portavionul „Curritck” şi distrugătorul „Henderson”.

Numărul din 5 martie 1944 al ziarului „El Mercuno” din Santiago de Chile, a publicat articolul cu titlul „Pe vârful Muntelui Olimpus din mările îndepărtate”, care cita dintr-un interviu realizat de Lee van Affa cu amiralul Byrd: „Amiralul Byrd ne-a declarat astăzi că era imperativ necesar ca Statele Unite să iniţieze imediat măsuri de apărare împotriva regiunilor ostile. Amiralul mărturiseşte că nu voia să înspăimânte pe nimeni în mod gratuit, dar este o realitate amară posibilitatea ca, în cazul unui nou război, Statele Unite să fie atacate de obiecte zburătoare ce pot zbura de la un pol la altul la viteze incredibile. Amiralul Byrd a reiterat acelaşi punct de vedere ce reieşea din informaţiile sale personale adunate de la Polul Nord şi Sud în timpul unei conferinţe de presă ce s-a ţinut la International News Service”.

Singura declaraţie oficială făcută privitor la scopul unei forţe armate era în legătură cu nevoia de a testa „noi materiale în condiţiile extreme din Antarctica”. Acţiunea armată a început din cadrul bazelor americane aflate în Marea Ross, după care s-a mutat pe coasta vestică a Antarcticii, îndreptându-se către coasta nordică a Antarcticii, acolo unde se afla Neueschschwabenland. Operaţiunea a fost planificată şi echipată pentru o durată de 6-8 luni, dar a fost oprită în februarie 1947. În mod oficial, expediţia a fost declarată un mare succes din cauză că a reliefat noi amănunte despre utilizarea echipamentului militar în condiţii extreme.

Cu toate că întreaga expediţie nu a durat decât 8 săptămâni, anumite surse pretind că bătălia efectivă, ce a avut loc odată ce forţele lui Byrd au fost dispersate în trei mari grupe pe continentul Antarctica, a durat doar 3 săptămâni, datorită faptului că au întâlnit o puternică rezistenţă din partea discurilor zburătoare naziste. Un lucru pe care amiralul Byrd l-a declarat în conferinţa de presă ce a avut loc după înfrângerea sa în Antarctica a fost faptul că acest continent ar trebui să fie înconjurat „de un zid de dispozitive de apărare din moment ce se constituie în ultima linie de apărare a Americii”.

Când Byrd s-a întors în Statele Unite, el a fost internat în spital şi nu i s-a mai permis deloc să ţină alte conferinţe de presă. Se spune că amiralul Byrd s-a dus foarte mânios la preşedinte şi la şefii de stat major, cerându-le chiar să transforme Antarctica într-o zonă de teste termonucleare. Răspunsul Statelor Unite a fost retragerea din Antarctica pentru aproape 10 ani.

În martie 1955, lui Byrd i s-a dat comanda operaţiunii „Deepfreeze”, ce era parte din expediţia de explorare a Antarcticii „Anul Geofizic Internaţional” (1957-1958). Atât Rusia sovietică, cât şi Statele Unite au încercuit polii cu baze de apărare şi detectare, lăsând între acestea un aşa-numit „no-man’s land” (tărâm al nimănui), unde nimeni nu trăia. Sau se poate ca americanii să pretindă că se apără de ruşi, iar ruşii de americani, când, de fapt, ambele ţări erau înspăimântate de ceea ce se afla între ele: ultimul batalion nazist?

Un comando „multinațional”... pentru anihilarea nazistă?

Un comando „multinațional”… pentru anihilarea nazistă?

De atunci încoace au apărut zvonuri despre germani care falsificau dolari americani, ceea ce poate să fie explicaţia faptului că naziştii foloseau banii americanilor. Naziştii din mijlocul bazei lor antarctice, despre care se spune că este adevărata putere în spatele Noii Ordini Mondiale, au început să se infiltreze, încet, încet, în Argentina, Chile… şi până sus în Statele Unite.

O posibilă intrare spre Baza 211?

O posibilă intrare spre Baza 211?

Grupul secret a cumpărat imense suprafeţe de teren şi a şters de pe faţa pământului întregi corporaţii. Ei au investit, de asemenea, atât în mari firme germane, cât şi din alte ţări, plănuind să se reîntoarcă în lumea civilizată. Au folosit comorile Germaniei, comorile capturate de la alte popoare, au contrafăcut valuta americană, tipărind-o pe matriţe reale primite de ruşi şi capturate de germani. Elita nazistă a început să îndeplinească din umbră ceea ce n-au reuşit să facă cu forţa în timpul Primului şi celui de-al Doilea Război Mondial, angajându-se într-o luptă economică cu America de Nord şi de Sud din interiorul imperiului lor subteran aflat în Antarctica, având  ajutorul aliaţilor lor din CIA/NSA.

Anii ’40 şi ’50 i-au petrecut punându-şi agenţii lor în poziţie şi refăcând reţeaua lor principală de clienţi europeni industriali cu ajutorul banilor americani. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Nelson Rockefeller se spune că a adus ilegal din Germania în Statele Unite aproape 3.000 de oficiali ai Partidului Nazist. Astăzi, se crede că sunt aproape 1,6 milioane de nazişti în Statele Unite, dintre care mulţi aflaţi în poziţii înalte în interiorul guvernului şi a marilor corporaţii. În mod incredibil, aceşti nazişti încearcă să pună la punct cel de-al Patrulea Reich, continuând planul de 100 de ani al lui Adolf Hitler, prin care intenţiona să elimine, în cele din urmă, toţi „non-arienii”, „disidenţii” şi „indezirabilii”.

Primii paşi în răsturnarea americană s-au făcut în anul 1960 prin intermediul câtorva dintre cei mai importanţi agenţi ai Grupului. Earl Warren şi L.B.J, care erau asistenţii lui J. Edgard Hoover şi ai altora. Se pare că şeful Curţii Supreme de Justiţie, Warren, era un agent fără voie. Grupul l-a forţat să participe la muşamalizarea afacerii J.F.K. şi l-a planul de alterare a structurii sociale a Statelor Unite, pentru că „aveau ceva” despre el. Unul dintre primele lucruri pe care l-a făcut Grupul a fost să-şi protejeze operaţiunile sub acoperire cu ajutorul „specialităţii” lui Reinhard Gehlen – membru al serviciilor secrete naziste, aceea de a distrage atenţia către „ameninţarea roşie”.

Bazele naziste OZN din Antarctica

Primele manifestari ale interesului şi cercetărilor  Germaniei în Antarctica sau regiunea polară sudică au început în 1873, când Sir Edward Dallman, în numele nou-fondatei Societăţi Germane de Cercetări Polare, a descoperit noi rute către Antarctica cu ajutorul vaporului său Gronland. Explorând regiunile polare, germanii au dat dovadă de un spirit inovativ pentru că Gronland a fost primul vapor cu.aburi care a ajuns pe ţărmurile Antarcticii.

In următorii 60 de ani au mai avut loc încă două expediţii, duse la capăt în 1910 de Wilhem E’ilchner, cu vaporul său Detitschland, şi în 1925 de vaporul construit special pentru expediţii polare numit Meteor, sub comanda dr. Albert Merz. In anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial, germanii au pretins părţi din Antarctica pe măsură ce dorinţa lor de a avea baze în acea regiune creştea. În acele vremuri, pretinderea teritoriilor antarctice făcută pe motive militare părea cea mai bună  opţiune. Hitler însuşi era nerăbdător să pună piciorul în Antarctica, pentru că astfel de pretenţii puteau fi utilizate în propaganda naţional- socialistă în scopul de a demonstra „superputerea” Germaniei. Pe de altă parte, din motive politice, trebuia să fie evitată Alianţa.

AVIONUL MS SCHABENLAND

Germania nu era în întregime pregătită pentru război în acele momente. De fapt, Lufthansa a pus la punct ideea unei expediţii semicivile împreună cu personalul companiei sale aeriene. Comanda acestei acţiuni a fost încredinţată căpitanului Alfred Ritscher, un experimentat explorator polar, care condusese deja câteva expediţii la Polul Nord, dovedind curaj, dar şi aptitudini deosebite în situaţii critice. Avionul selectat în scopul acesta a fost MS SCHABENLAND, un cargou german pus în funcţiune încă din 1934 pentru transportul pestei piste Atlantic.

MS SCHABELAND a părăsit Portul Hamburg în 17 decembrie 1938, îndreptându-se spre Antarctica pe o rută precisă, planificată, si a ancorat pe gheaţă în ianuarie 1939. In următoarele săptămâni, avioanele PASAT şi BOREAS au executat 15 zboruri, acoperind o suprafaţă de 600.000 de kilometri pătraţi şi au făcut mai mult de 11.000 de fotografii ale zonei. Aproape jumătate din întreaga regiune antarctică a fost „scanată“ în felul acesta, realizându-se astfel, pentru prima dată, documente ale pretinselor teritorii germane. Pentru a duce înapoi în bătrâna Europă aceste dovezi, două avioane au lansat câteva sute de drapele special făcute pentru Pol, având însemnele expediţiei împreună cu svastica. întregul teritoriu a fost numit Neueschwabenland.

In 1938, cu mult timp înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, naziştii au continuat să facă ’ numeroase expediţii în regiunea Queen Maud din Antarctica. Un continuu val de expediţii a început să plece din Africa de Sud. Peste230.000 de mile pătrate ale continentului îngheţat au fost cartografiate din aer şi germanii au descoperit vaste regiuni care, în mod surprinzător, nu aveau gheaţă, ba, mai mult, aveau lacuri cu apă caldă. A fost descoperită o cavernă din interiorul unui gheţar ce se întindea pe 30 de mile până la un lac geotermal cu apă fierbinte. Diverse echipe de oameni de ştiinţă au fost aduse în zonă, ele incluzând vânători, zoologi, botanişti, micologişti, biologi marini, ornitologi şi mulţi alţii. Numeroase departamente ale Guvernului german au dezvoltat programe „Top Secret“.

 

„SECRETUL“ TREBUIA PĂSTRAT

După ce toate datele au fost adunate, s-au trimis în zonă echipe de constructori subterani. Acestea au ajuns acolo la bordul marilor vapoare transportatoare atât civile, cât şi militare şi mai ales la bordul submarinelor. Transportatoarele ce plecau din porturile Africii de Sud erau protejate de o flotilă de submarine ucigaşe şi vapoare militare.’Aceasta poate să fie explicaţia intensei activităţi ’ naziste desfăşurate în Africa de nord şi de sud. Fiecare vapor care se apropia de rutele germane dintre Africa de Sud şi Antarctica erau distruse de submarinele germane pentru a proteja „Secretul“. După ce toate materialele au fost duse în zona Antarcticii, oameni de ştiinţă VIP au început să apara însoţiţi de o echipă „SS“ extrem de specializată şi antrenată.

Construcţia şi proiectele secrete din Antarctica au continuat de-a lungul întregului război. Chiar înainte de terminarea acestuia, două divizii germane de submarine, U-530 şi U-977, au fost lansate dintr-un port aflat la Marea Baltică. Se spune că acestea aveau la bord membri ai echipelor de cercetare din domeniul discurilor antigravitaţie şi al celor mai avansate descoperiri din această zonă făcute de germani. Ei luaseră schiţe şi documente ale celor mai de vârf designuri pentru discurile zburătoare şi mai ales cele ale unor gigantice complexuri subterane ce fuseseră realizate în fabricile subterane de la Nord Hausen din Munţii Harz. Cele două U-Boats-uri au ajuns în noile teritorii ale Neueschwabenland, unde a fost descărcată „încărcătura“ lor secretă. în 10 iulie 1945, cu mai mult de două luni după sfârşitul războiului, submarinul german U-S30 s-a predat autorităţilor argentiniene. Comandantul lui era Otto Vermoutt. Submarinul avea o echipă formată din 54 de oameni (o echipă normală a unui submarin cuprinde doar 18 oameni) şi o încărcătură ce consta în 540 de containere pline cu ţigări şi o neobişnuit de mare cantitate de mâncare. Comandantul avea 25 de ani, ofiţerul secund 22 de ani, iar media de vârstă a întregii echipe era de 25 ani, excepţie făcând un singur om, care avea 32 de ani. Aceasta era o ciudat de tânără echipă, iar când au fost interogaţi, ei au mărturisit că nu aveau nici o rudă apropiată.

Echipa acestui U-Boat a fost interogată de agenţi ai serviciilor secrete americane ce bănuiau existenţa unei baze antarctice. Orice au încercat să spună soldaţii nazişti, americanii nu au fost convinşi.

Cei din Antarctica căzuseră în disperare după sfârşitul războiului şi ştiau că era inevitabilă o confruntare. S-a depus un foarte mare efort în dezvoltarea proiectelor de arme secrete ce urmau să apere noul lor imperiu, care, fără îndoială, fusese construit cu ajutorul a nenumăraţi sclavi luaţi din lagărele de concentrare ale Europei.

Cel mai mare draş-bază militară din Antarctica a devenit cunoscut sub numele de Noul Berlin sau sub numele de cod „Baza 211“.

Neuschwabenland: Cele mai importante secrete naziste cu privire la lumea ascunsă din Antarctica

În anii de dinaintea celui de al Doilea Război Mondial, dorința germanilor care pretindeau părți din Antarctica și doreau să aibă propria lor bază a devenit tot mai stranie. La acel moment, dovezi ale pretenției Germaniei la Antarctica printr-o singură lovitură militară părea cea mai bună opțiune. Însuși Hitler era dornic să pună piciorul în Antarctica, iar o astfel de pretenție ar fi putut fi utilizată de propaganda Național Socialistă și mai departe fiind demonstrația unei noi Germanii superputernice.

Pe de altă parte, din motive politice, trebuia evitată provocarea Aliaților. Germania nu era complet pregătită, la acel moment, pentru un viitor război. De fapt, s-a dezvoltat ideea unei expediții semicivile în cooperare cu compania aeriană națională germană Lufthansa.

Comanda pentru aceasta a fost acordată căpitanului care avea experiență polară, Alfred Ritscher, care a mai condus expediții la Polul Nord și a dovedit curaj și îndemânare în condiții critice. Nava a părăsit portul Hamburg în 17 decembrie 1938, îndreptându-se spre Antarctica pe o rută precisă și determinată și a atins gheața la 19 ianuarie 1939.

În următoarele săptămâni, în 15 zboruri ale avioanelor Passat și Boreas s-au acoperit cam 600000 km pătrați și s-au făcut mai mult de 1000 de fotografii ale zonei. Aproape o cincime din întreaga Antarctică era scanată astfel, demonstrându-se pentru prima dată și simultan pretenția că este teritoriu german. Pentru a întări această pretenție și în afară, cele două avioane au aruncat câteva mii de steaguri, poli metalici speciali cu însemnul zvastica. Întregul teritoriu era redenumit NEUSCHWABENLAND.

Germanii au descoperit vaste regiuni care erau în mod surprinzător zone fără gheață, cât și lacuri cu apă caldă și intrări în peșteri.
O uriașă peșteră de gheață într-un ghețar a fost descoperită având o dimensiune de 30 de mile lângă un lac geotermal cu apă fierbinte dedesubt.

Au fost trimise diverse echipe științifice în zonă, inclusiv vânători de blănuri, colecționari și zoologi, specialiști de uzină, micologi, biologi marini, ornitologi. Numeroase divizii ale guvernului german au fost implicate în proiectul strict secret. După ce au fost strânse toate datele, echipe de construcții subterane veneau în nave cargo, nave militare de transport și submarine. Navele cargo venind din Africa de Sud erau protejate de un submarin killer-gazdă și nave militare. Aceasta ar explica eforturile naziste intense în nordul și sudul Africii. Orice navă care doar se apropia de rutele de transport din Africa de Sud în Antarctica erau distruse de vasele germane U pentru a proteja secretul.

După ce au fost aduse bunurile, au început să vină VIP-urile și oamenii de știință cu un complement al ULTRA, o echipă SS nazistă foarte specializată. Proiectele de construcție și proiectele secrete din Antarctica au conţinut de-a lungul războiului.

Chiar înainte de finalul războiului, două nave U de aprovizionare germane au fost lansate dintr-un port de la Mare Baltică. S-a relatat că ar fi luat cu ele membrii ai cercetării disc-antigravitație și echipe de dezvoltare, iar în final cele mai importante componente ale discului zburător.

Aceasta includea note și desene pentru ultima farfurie sau proiecte disc aerian și proiecte pentru giganticele complexe subterane și provizii pentru remarcabilele fabrici subterane din Munții Harz. Submarinele U au atins noul tărâm Neuschwabenland, unde le-au fost descărcate încărcătura secretă. La data de 10 iulie 1945, la mai mult de două luni de la terminarea războiului, submarinul german U-530 a capitulat autorităților argentiniene. Comandantul era Otto Wermoutt.

Submarinul avea un echipaj de 54 de oameni, iar încărcătura avea stocuri foarte mari de alimente. Echipajul era neobișnuit de tânăr, iar când au fost chestionați au pretins că nu au rude. Germania a depus un mare efort în dezvoltarea secretă a armelor pentru a-și apăra noul imperiu subteran, care fără îndoială, era construit cu ajutorul unui mare număr de sclavi de consum transportați din lagărele de concentrare. Orașul bază principal al Antarcticii a devenit cunoscut ca Noul Berlin sau cu numele de cod Base 211.

În 1946, baza secretă din Antarctica, Noul Berlin, începea să-și facă cunoscută prezența în spațiul aerian al SUA și URSS.
Aceste incursiuni erau făcute cu farfurii zburătoare de înaltă tehnologie.  În 1947, amiralul Richard Byrd a codus 4000 de trupe militare din Marea Britanie, Australia, SUA pentru a invada Antarctica. Operațiunea s-a numit Highjump.

baze-naziste-antarctica NEUSCHWABENLAND: Cele mai importante secrete naziste cu privire la lumea ascunsă din Antarctica

Amiralul a spus că nu voia să înspăimânte pe nimeni, dar realitatea amară era că, în cazul unui nou război, SUA ar putea fi atacate de obiecte zburătoare care ar putea zbura de la un pol la altul la viteze incredibile. Bătălia a durat trei săptămâni iar amiralul Byrd a fost înfrânt. După această bătălie amiralul Byrd a fost spitalizat și i s-a interzis să mai facă declarații.

SURSE

  1. http://religionact.blogspot.ro/2015/04/trecutul-viitorului-baza-211-din.html
  2. http://adiadrian.wordpress.com
  3. www.efemeride.ro
  4. https://newsconspy.wordpress.com/2013/06/05/baze-ozn-subterane-naziste-in-pesterile-de-gheata-de-la-poli/
  5. http://conspiratii.ro/bazele-naziste-ozn-din-antarctica/
  6. http://www.efemeride.ro/neuschwabenland-cele-mai-importante-secrete-naziste-cu-privire-la-lumea-ascunsa-din-antarctica
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro